Programa Scolara on Roxana-Mălina Chirilă

Orele de religie din școli (sau: despre inconștiența părinților)

Wed, 15 Jan 2014 15:18:52 +0000

Nu mai știu dacă aveam 12 sau 13 ani[*] când mi-am dat seama că am o mentalitate de asasin nemilos, că aș putea să omor pe cineva și să-mi continui viața fără să mă uit de zece ori înapoi. Crudă, dură, implacabilă. Viața e un șir lung de dificultăți și în ultimă instanță te resemnezi cu faptul că și tu vei suferi și vei muri.

Am trăit o vreme cu convingerea că în adâncurile mele sunt aproape sociopată. Nu voiam să văd pe nimeni suferind sau murind, dar… dar.

Bun. Cum îi bagi în cap unui copil chestia asta? Nimic mai simplu. Îl duci la orele de religie. Sunt șanse să devină închis la minte și gata să le predice celorlalți că fac greșit ce fac, eventual să-i amenințe cu iadul și scrâșnirea dinților; dar sunt și șanse să se resemneze cu oribilitatea profundă a propriei persoane.

Deci. În gimnaziu, pe la 12-13 ani[*] ne-au dus, la ora de religie, să vedem filmul „Strigătul Mut”. E un film de propagandă anti-avort, în care copiii tăi au șansa de a vedea, necenzurat, un fetus rupt în bucăți în timp ce vocea calmă a naratorului îți explică cum fetusul ăla urlă de durere și tu vezi cum e omorât un „om în miniatură”. Doar după vreo 10 ani aveam să caut din nou porcăria aia de film și să văd că de fapt comunitatea medicală spune că filmul înșeală într-o grămadă de feluri, că interpretările gen „fetusul țipă” sunt puse cu furca, că fetusul din imagini pare de dimensiunea unui bebeluș normal, dar de fapt are vreo 5 cm la 12 săptămâni. Că nu există dovezi că ar fi capabil să simtă durere la vârsta aia.

Ei bine, când am văzut prima oară filmul ăsta țineam cu tipa care nu voia să aibă un copil. Nu vrea și pace, că doar nu i s-a sculat de nebună să rămână însărcinată ca să poată să meargă la spital, să fie anesteziată și să i se bage chestii în uter. Spre deosebire de idealiști, eram și sunt conștientă că oamenii nu sunt obiecte, că nu poți să-i împingi să vrea ceva, să se bucure sau să iubească. Și indiferent ce spun cei din ProVita și alte organizații anti-avorturi, chiar există femei care nu vor să li se pună ceva după gât pentru tot restul vieții. Și atât de tare nu vor că făceau avorturi în ilegalitate în comunism, știind că puteau muri dacă ceva nu mergea bine.

Țineam cu femeia aia de pe masa de operație. Cine o fi fost? Nu știu. Vreo fată de 15 ani, poate, încă imatură, care vedea că restul vieții ei se ducea pe apa sâmbetei – orice ban în plus nu mergea pe educație, ci pe scutece. Sau o fi fost vreo femeie la 30, care nu mai voia încă unul. O tipă la 23, fără stabilitate materială. O tipă la 26 care pur și simplu nu avea chef și care nu-și vedea viața așa.

Sunt unii care spun „vaaaai, dar cum poți să nu vrei să ai grijă de altă ființă umană, egoisto!” Ei, bine, în condițiile în care un copil ocupă restul vieți tale, în diferite grade, în condițiile în care o să trebuiască să petreci nenumărate ore, zile, săptămâni, luni ca să crești pe cineva și niciodată nu o să te poți desprinde de persoana aia, cum își permite cineva, oricine, să se bage la mijloc? „Dar în momentul în care o să vadă copilul o să-l iubească, că-i al ei!” sugerează cei de la ProVita cu X-șpe articole pe tema „ce bine că n-am făcut avort”. 40.000 de copii abandonați în România demonstrează că nu-i așa. Și dat fiind faptul că de-a lungul istoriei femeile își omorau nou-născuții sau îi abandonau în grija bisericilor și mănăstirilor, aș zice că cei anti-avort și anti-contracepție trăiesc într-o lume paralelă în care toți oamenii sunt buni, mielușei, lipsiți de lăcomie, muncitori, cu frică de Dumnezeu și dragoste de aproape și seamănă între ei din foaaaarte multe puncte de vedere. Chestie care nu prea e valabilă pentru realitatea în care trăiesc eu, în care există oameni și oameni și în care problema binelui și a răului nu e așa de ușor de rezolvat.

La vremea când am văzut filmul, am decis că părerea mea despre lume mă făcea criminală, ucigașă, crudă, mizerabilă, atunci îmi asumam asta. Îmi asumam faptul că sunt, cum ar veni, o scursură umană. În fața problemelor spinoase, eram capabilă să aleg o variantă, chiar și una oribilă, și să continui să mă uit în oglindă a doua zi.

Asta am învățat la religie. Nu cum să fiu o bună creștină. Nu cum să fiu cuminte. Nu cum să fiu corectă și morală în societate. Nu despre istoria creștinismului (eventual superficial). Nu despre dogme, probleme de credință, probleme teologice. Nu, am învățat ce poți învăța dintr-o îndoctrinare doar parțial reușită: am învățat că ceva e în profundă neregulă cu mine.

După suficient timp, mi s-a corectat viziunea asupra lumii și am înțeles că lucrurile nu erau chiar așa, dar nu văd de ce ar trebui cineva să aibă crize existențiale în adolescență. Nu văd de ce ar trebui să înghițim propagandă și îndoctrinare – din proprie experiență, chestiile astea rareori te fac mai puternic și mai rezistent la o propagandă sau îndoctrinare ulterioară.

Unii colegi cred că au învățat că trebuie să fie cuminți, că dacă nu îi bate Dumnezeu. Alții n-au învățat nimic. Și probabil că există și unii care or fi învățat de acolo să fie niște oameni cu care nu te poți înțelege, că-ți vâră religia pe gât.

Alte chestii care ni s-au spus/arătat:

nu poate să treacă o zi fără să păcătuiești. Chiar și mergând doar pe stradă păcătuiești
a-ți face șuvițe în păr e un păcat
dovezile că Dumnezeu există sunt că lumea există și încă vreo câteva chestii de care am uitat, pentru că erau la fel de stupide
preoții care predau religie au libertăți mai mari decât ceilalți profesori: au dreptul să rupă indicatoare de lemn pe palmele băieților când aplică pedepse corporale
Dumnezeu trimite în iad majoritatea umanității
că trebuie să mă spovedesc și să spun că nu voi mai păcătui (deși din cauza faptului că oricum păcătuim, însemna să spun o minciună)

Sunt sigură că mai sunt și alte chestii, dar le-am uitat. Ca materie, religia e una dintre cele mai stupide. Se face în fiecare an, din clasa I până într-a XII-a, nu acumulezi aproape nicio informație cu adevărat utilă și te trezești îndoctrinat de cine apucă să-ți facă îndoctrinarea.

Nu zic nu, am auzit de ore decente de religie, în care chiar se învață câte ceva (gen istoria religiilor), dar una peste alta am aflat mai multe despre creștinism din Quo Vadis decât de la profesorii de religie. Am înțeles mai bine care e spiritul creștinismului din Narnia decât de la preoți.

Dacă aș avea un copil de vârstă școlară în grijă acum, cred că l-aș întreba ce face la diverse materii. L-aș întreba ce face la religie, mai ales. Că e o materie mai riscantă decât altele. În fond, cu toată încrederea în sistemul de învățământ pe care o am… n-am destulă încredere.

______________

Later edit și notiță de subsol: mi s-a atras atenția că se poate să fi avut vreo 14-15 ani și să fi fost la liceu, de fapt. Dar tot pe acolo.

Ce se învață azi la informatică

Sun, 25 Aug 2013 07:09:36 +0000

Mă trezesc de dimineață în scâncet de câine enervant și sunete de umblat prin casă. Și vin la laptop, să văd dacă s-a mai întâmplat ceva peste noapte. Se pare că da – Dorin, după o raită pe Quora, se întreabă ce mai învață azi tinerii la informatică. (genul de întrebare care sugerează că răspunsul e „nimic bun”, nu genul de întrebare care spune „s-a schimbat cu ceva programa?”)

Astăzi nu știu ce învață. Dar ieri știu ce învățau. Am și acum imaginea profesorului care ne preda vectori – array le zice. Și pentru că învățam Pascal, ne-a zis că un vector se declară în program uite-așa: var [nume de vector] : Array[1..n] of [tip de dată];

Întâmplător mă simțeam destul de încrezătoare în mine la materia asta ca să zic că dacă eu habar n-am ce vorbește omul, e destul de sigur că nici alții nu știu. Așa că l-am întrebat, Dom’ profesor, ce e un vector? Și la ce e bun?

Omul s-a uitat la mine fix vreo câteva secunde, după care a zis, „Vă spun data viitoare.”

Peste ani și ani (adică acum vreo câteva săptămâni), povestindu-i scena cuiva, mi s-a pus întrebarea mie: ce e un vector? Și am început să zic… am zis o prostie, după care am spus „Nu, stai” și pe urmă m-am chinuit să dau un răspuns. (pe scurt, un vector e un șir de ceva-uri; un șir de numere, un șir de caractere, un șir de valori adevărat/fals)

„Ei vezi?” mi s-a zis cu oarecare satisfacție. „Nici tu nu știi să dai o definiție rapid.”

Hmm. Dar diferența e că eu credeam că pot – pentru că le tot folosesc, nu?… Nici prin cap mi-a trecut că o să mă încurc în cuvinte.

Și azi, citind articolul, mi-am dat seama că astăzi la informatică se învață ce știu profesorii să predea, cum știu profesorii să predea. „Listele simplu înlănțuite” făcute prin „alocare dinamică” m-au băgat în ceață extrem de repede când mi-au fost predate în liceu. Am folosit tot felul de structuri de date artificial, rezolvând probleme de care nu te ciocnești în viața reală decât, eventual, în cazuri extrem de greu de imaginat.

Am ieșit din liceu unde nu știam să fac nimic cu adevărat, pe bune, folositor, interesant sau util. Puteam să afișez numere dispuse într-un pătrat pe laturi, pe verticale, pe diagonale, în spirală, din 2 în 2, ca pe o tablă de șah și alte chestii care nu ajută la nimic (cel puțin din câte știu). Și am ajuns la facultate unde în continuare nu am aflat prea tare cum se poate face, efectiv, un program care să intereseze pe cineva.

Nici nu mă mir că încercând să iasă din balonul artificial al problemelor de la clasă, se ajunge la problemele pe care le descrie Dorin: „Chiar se folosesc listele, cozile și stivele la ceva?” sau folosirea excesivă a frameworkurilor.

Ideea unui roman și alte boli ale teoriei române despre literatură

Thu, 27 Jun 2013 20:16:18 +0000

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași.

– Care e ideea romanului tău?

Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee. Presupunând prin absurd că romanul ar fi vreodată studiat în școlile românești, răspunsul corect la întrebarea „Ce voia să spună autoarea?” ar fi o pagină goală.

Autoarea nu voia să spună nimic altceva decât ce a zis – cel mult ar fi vrut să spună mai bine. Dacă voia să spună ceva teoretic, să reveleze secretele universului sau în general să-și expună ideea despre lume, autoarea și-ar fi scris părerea pe blog. Ar fi scris o carte de non-ficțiune. Ar fi scris un eseu sau două. Ar fi mers la talkshowuri. Și-ar fi făcut o sectă. Ar fi deschis un stand publicitar. În niciun caz nu ar fi scris un roman, pentru că fiecare înțelege ce are chef dintr-o carte și pe urmă vin criticii să trântească simboluri falice în fiecare sabie și turn, sau simboluri marxiste în fiecare „N-a vrut boul să-mi dea o bere”.

Când scriu mă doare-n cot de teorie. Îmi văd personajele, știu unde vreau să le duc, știu ce ar spune și ce ar face și încerc să țin în mână o sută de detalii. Îmi pasă de poveste, nu de simbolismul ei. Îmi pasă de psihologie, de plauzibilitate. Problema mea principală, în momentul de față, e cum să scot o sucubă din peisaj fără să mi se apuce diavolul din cameră de moralizat.

Nu, zău. E o problemă.

Nu vorbesc de stil, deși și de acolo pornesc câteva schimbări în poveste (v-ați întrebat vreodată câte dintre marile idei ale lui Eminescu au fost modificate sau explicate într-un fel sau altul din simplul motiv că trebuiau să-i iasă ritmul și rima?). Vorbesc de poveste în sine, care e vie, trăiește, care trebuie scrisă, condusă, gândită. Literatura ar trebui să reflecte bucăți de realitate – nu să fie carne aruncată pe un schelet de idei, pentru ca apoi cititorii să canibalizeze cartea pentru a da din nou de schelet.

Am un singur teoretician literar care-mi place enorm. De fapt, îmi place o propoziție din el. Dar aia mi-e carte de căpătâi în ce privește scrisul și interpretatul: „Autorul e mort.” L’auteur est mort. Roland Barthes, 1968. În clipa în care cititorul se apucă de citit, autorul moare. Nu mai are autoritate asupra textului lui – în niciun caz nu e Dumnezeul cărții, care poate lămuri orice și oricând. Cititorul preia ștafeta: el e cel care interpretează totul prin prisma proprie, care vede idei și conexiuni. Poate chiar mai bine decât autorul.

Am scris odată o poveste în care era vorba de un tip căruia începe să-i curgă apă prin cablul de la internet de fiecare dată când plouă – dar oricât sună la firma de internet, cei de acolo îl iau peste picior. Prin cablu curge din ce în ce mai multă apă însă, îi inundă casa, îi inundă cartierul, inundă lumea. Tipul își face o bărcuță din ce găsește prin casă și reia povestea lui Noe, cu porumbelul, până reușește să ajungă înapoi pe uscat. Povestea a fost preluată de revista celor de la studii americane de la Universitatea din București, [Inter]Sections.

La ceva timp după ce era deja pe net, după ce fusese apreciată și lumea comentase, am sunat o prietenă, foarte entuziastă:
– Hei, am zis, acuma-mi dau seama că faptul că apa îi vine prin cablul de net e un fel de metaforă pentru puhoiul informatic din ziua de azi!!!
– Mă întrebam cât o să-ți ia să te prinzi, mi-a răspuns calmă.

Povestea apăruse dintr-un caz real (unei profe îi picurase cablul de la net când ploua) și un chef de a scrie ceva absurd și sec.

E povestea lipsită de idei și interpretări, doar pentru că eu nu mi-am dat seama că ele există până când mi-au zis alții de ele? Nu. E romanul lipsit de idei și interpretări? În niciun caz. Dar simt că rolul meu ca autoare e să răscolesc în adâncuri și să văd ce găsesc – și să-mi dau seama dacă ce am găsit are valoare sau nu. Nu e rolul meu să decid ce găsesc ca să știu unde să răscolesc.

În România autorii sunt tratați ca niște genii care scriu cu condeie din care picură câte un monument. Sunt niște zei creatori care construiesc așa cum îi taie capul, revelând secrete extraordinare și chestii de pici lat. Scriu frumos, literar, scriu pompos de se vede de la trei kilometri că scriu Literatură. Și sunt toți monstruos de măreți. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, adică a apărut scurt pe cer, dar toată lumea știe ce-i cu el. Când suflă asupra unei pagini, pe pagina aia Dumnezeu însuși întipărește înțelepciune. Când s-a născut au cântat teii și s-au cutremurat turcii și păsărelele somnoroase. Când a murit a mugit marea de ciudă. Sadoveanu e Ceahlăul literaturii românești – masiv, greoi, te uiți de sus până jos la el și decizi să-i întrebi pe alții cum e drumul și dacă n-ar putea să-ți dea câteva poze, că n-ai chef să vezi tu însuți cum e. Când scria el picau baltage din cer și istoria se înfoia toată ca o plăcintă. Și asta se întâmpla pentru că scriitorii sunt superiori celorlalți oameni, sunt cumva scoși din realitate, neatinși de cotidian.

Din păcate, asta e teoria română despre literatură pe care o întâlnim în școli: romanele nu au idei, nu au interpretări – ele au o idee: cea pe care o voia autorul; literatura adevărată e măreață, sublimă și plină de filozofii ascunse: nu e plăcută, interesantă și distractivă; scriitorii scriu cu epitete și metafore și în general „expresii frumoase”; cititul nu e citit, e lecturat în lecturi obligatorii.

Eu sunt de părere că ăsta e un românism pe care l-am putea abandona liniștiți. Să vină Barthes și literatura scrisă pentru cititori! Să vină poveștile, personajele, umorul!

Un comentariu la „Baltagul”

Thu, 06 Dec 2012 13:39:38 +0000

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Regret s-o spun, dar se vede clar că „Baltagul” a fost scris la repezeală.

Hai să vedem cam a ce seamănă romanul ăsta. E un fel de carte de aventuri combinată cu un roman poliţist, care vrea să redea și ceva din viaţa oierilor de la munte. Nu e o idee rea. Elementele sunt bune: niște criminali, un câine, tehnologie nouă și interesantă (telefonul) și diverse personaje cu idei năstruşnice. Vitoria Lipan e un fel de protagonistă-cireașă-de-pe-tort: o femeie simplă, dar foarte inteligentă.

Dar nu se pune problema să ai palpitații sau să te îngrijorezi prea tare când citești. Sadoveanu a avut grijă să reducă misterul ca să nu ne batem prea tare capul şi a scos întorsăturile de situaţie din aventură. Ne povestește despre peisaj, dar nu cu prea multe detalii, așa că nu poți să simți că ești cu adevărat acolo. Și nu ne lasă nicio clipă se ne îngrijorăm că personajele ar putea păţi ceva – în afară de Nechifor Lipan, desigur, care e deja mort când începe povestea. Detaliile de atmosferă sunt slăbuțe. Situația s-ar fi putut rezolva cu încă vreo două săptămâni de corectură, dar poate că n-a avut la dispoziție decât alea 17 zile. Ce să faci.

De fapt, motto-ul reflectă tot romanul: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne”. E ok, are un dram de ritm și ceva rimă, dar nu prea dă pe-afară de cât e de cizelat. Direct, simplu și ai uneori senzația că parcă mai era ceva care lipsește momentan (mai cheamă ș-un câne să ce?…)

Începutul e aproape interesant, în schimb. E un fel de mit al creației. Diverse popoare se perindă prin faţa lui Dumnezeu, care le oferă daruri specifice stereotipurilor – evreii iau banii, nemţii iau treaba bine făcută. Muntenii ajung prea târziu la Dumnezeu, care nu mai are ce le oferi decât o inimă uşoară şi femei ‘iubăreţe’. E o chestie tipic românească, asta: ne amuzăm de cât de nenorociți/slabi suntem. E o plăcere perfidă – nu suntem doar departe de a fi în top, suntem chiar în topul codaș. Ne amuză să ne spunem bancuri despre noi, cei simpatici care niciodată nu reușesc. Pe undeva e un haz de necaz care ne lasă să ne vedem de treaba noastră și să supraviețuim zi de zi, știind că nu suntem într-o țară mai bună. Pe de altă parte, ne ratăm potențialul pentru că știm că nu merităm mai mult. Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă românii ar decide că nu sunt codași, ci fruntași. Dacă s-ar pune să facă treabă, nu la repezeală că poate pică ceva, ci pe-ndelete, organizat, bine. Sunt unii care o fac, desigur. Dar nu simt că ăsta ar fi standardul general.

Să ne întoarcem la roman. Vitoria Lipan e complet îndrăgostită de soțul ei, Nechifor, care o bătea (standardul vremii). Mi-ar plăcea să se vorbeacă puțin pe tema abuzului ăsta în școală, pentru că nouă ni s-a zis că ăsta ar fi fost luat drept un semn de iubire și că dacă n-ar fi bătut-o ar fi însemnat că n-o iubea destul. Dragi profesori, înțeleg că vă pasionează mai mult critica literară, dar ăsta e momentul să spuneți că nu e în regulă să se facă așa și că, la naiba, nu e un semn de iubire. Erau alte vremuri, nu mai luminate.

V de la Virtute are doi copii (deși i s-au născut șapte): Gheorghiță. care nu e foarte impresionant, și Minodora, care ar putea fi interesantă dacă n-ar fi lăsată în ceață cu firul ei narativ cu tot. Pe scurt, Minodora și fiul dascălului își fac ochi dulci, V de la Veto nu e de acord și vrea s-o mărite pe Minodora cu altcineva, dar până la urmă o trimite la mănăstire și nu mai auzim nimic de ea. În dulcele stil Sadovenian, ni se mai oferă o poezie, de data asta cu oarecare haz: Frunzuliţă de mohor, te iubesc şi te ador, Ghiţă C. Topor.

În fine, Vitoria se tot pregătește și se tot pregătește și se mai pregătește puțin să plece să-l caute pe Nechifor. Are un vis simbolic în care Nechifor traversează o apă și i se zice că probabil că omul nu s-a întors pentru că a dispărut în patul altei femei. Se mai pregătește puțin de plecare, și pe urmă încă puțin.

În dimineaţa de zece martie, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă la drum. Nechifor a dispărut în noiembrie. Între noi fie vorba, dacă Vitoria Lipan ar fi pompier şi ar vedea o hârtie arzând, până ar stinge-o ar arde tot oraşul. Când o chemi pe Vitoria Lipan ca moaşă, ajunge la timp să vadă copilul absolvind facultatea. Singurul motiv pentru care caii nu au Paşte e că îl organizează Vitoria Lipan. Ea e Vitoria: Marea V de la Vin cândVa în Viitor.

Partea bună e că pe drum merg cu doi negustori, dintre care unul e evreu și are idei crețe. Sâmbăta evreul aşteaptă să se topească puţin zăpada înainte să plece, pentru că evreii se pare că n-au voie să circule pe drum sâmbăta, doar pe apă. Și uite așa David mi-e brusc mai simpatic decât restul personajelor. Mai sunt și alte evenimente (judecată, botez, nuntă), dar singurul motiv pentru care mai știu de ele e că am un rezumat la „Baltagul” prin preajmă.

În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, ultimul loc unde a fost văzut Nechifor Lipan, care a cumpărat trei sute de oi și a vândut o sută (probabil că exista un motiv pentru care a și cumpărat și a și vândut, dar nu-l mai țin minte). De acolo a plecat la drum împreună cu cei doi cumpărători (Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza), ceea ce îi dă de gândit lui V de la „Verdict: Crimă”. Zău că povestea ar fi mai interesantă dacă ne-ar ține în suspans ceva mai tare. De fapt, poate că încearcă să ne țină, dar aici Sadoveanu a luat o hartă și ne-a bombardat cu denumiri de localități, ceea ce mi-a cam tăiat din chef.

Ideea e că Nechifor a plecat din satul Borca și n-a mai ajuns în satul Sabasa – nici măcar una din cele trei sute de oițe nu era o Mioriță veritabilă care să-i spună că Bogza și Cuțui s-au pus să-l omoare la apus de soare. Și pentru că bănuielile astea nu-s destul de clare (deși cei doi aveau motiv, aveau ocazia și aveau oile), în loc să tragă fuga până la poliție, Vitoria e un fel de eroină a Agathei Christie, sau o Jessica Fletcher mai de pe vremuri. Le învrăjbește pe soțiile criminalilor una împotriva celeilalte, cu un aer nevinovat, răscumpără câinele lui Nechifor (Lupu) și găsește cadavrul lui Nechifor într-o râpă (cu ajutorul cânelui).

După care demască întreaga crimă la înmormântare în stilul romanelor polițiste. Criminalul Bogza își iese din fire și încearcă să-l omoare pe Gheorghiță, care îl rănește de moarte cu un baltag (titlul! Uite titlul romanului! Uite-l!). Criminalul Cuțui își recunoaște crima și e arestat.

Deci, până la urmă, de ce facem noi în școală romanul ăsta? L-am cam luat eu la palme pe aici, dar după cum ziceam, nu e o idee proastă de roman. Nu e nici măcar un roman prost, de fapt. Desigur, faptul că am adormit anul trecut în fotoliu în timp ce-l reciteam nu e tocmai o recomandare, dar hai să vedem: personajele sunt credibile. Nu foarte bine descrise, dar credibile. Acțiunea e credibilă și, la un rezumat, interesantă. Sunt câteva elemente simpatice. Atmosfera e, probabil, autentică. Lumea în care se învârte Vitoria e pusă interesant între vechi și nou, tradițional și modern (gândiți-vă că modernul e mai avansat decât în „O scrisoare pierdută”, de exemplu). Problema e de stil și cizelare, la care stă prost. Părerea mea e că nu pentru stil se predă în școli, ci pentru aspectele de care zic în paragraful ăsta.

Se predă cam în stilul școlii românești, în care nu admiți sub nicio formă că o „operă” ar putea avea hibele ei, dar fără bagajul de „trebuie să vedeți cât de superb e” în spate, poate fi ok – sau chiar, dacă aveți chef de așa ceva, interesant.