Provocare on Roxana-Mălina Chirilă

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile de vară (2)

Fri, 23 Jul 2021 18:33:27 +0000

Continui să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu: „Invitația la vals” de Mihail Drumeș
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea: Cărțile cu Apolodor de Gellu Naum.

Despre primele două cărți citite am vorbit aici, azi continui cu încă două.

„Invitația la vals” de Mihail Drumeș

Într-o țară în care plouă cu premii, e destul de greu să găsești ceva care n-a câștigat nimic și nici n-a ajuns în programă, dar hai că se poate, totuși. Chiar și dintre cărțile mai vechi.

„Invitația la vals” a fost o surpriză plăcută, poate și pentru că protagonistul ne spune din primele pagini că urmează să se sinucidă, iar eu nu am putut decât să fiu de acord cu decizia lui. Uneori ai nevoie de un spoiler ca să te bucuri de evenimentele poveștii, trebuie să știi că totul se termină cu bine ca să poți să scapi de suspans, să te relaxezi și să te simți bine. Tudor se sinucide la final! Excelent. Avem parte, deci, de un happy end.

Poate din cauza copertei, poate din cauza titlului, am avut impresia că o să citesc un roman de dragoste – dar nu. E un roman despre o poveste de dragoste, spus din perspectiva protagonistului, Tudor Petrican. Poate păcăli la prima vedere, poate părea un sirop, dar îi lipsesc câteva ingrediente esențiale, cum ar fi finalul fericit sau înțelegerea dintre cei doi.

Nu, ce avem aici e un roman despre obsesie și egocentrism. Tudor se prezintă de la început ca fiind un individ fără scrupule, pus pe cuceriri și pe profitat de femei. În liceu, are o aventură cu o văduvă proprietară de restaurant, pe care o aduce la sapă de lemn și o părăsește după multe petreceri date pe banii ei. Apoi, femeile sunt interschimbabile: le cucerește, le părăsește. Îi place să le vadă distruse după el.

Pe Micaela (da, nu Mihaela, Micaela) o întâlnește pentru prima oară accidental, când o prietenă comună încearcă să-l convingă pe Tudor să danseze cu ea într-o seară. El în schimb umblă după o poloneză. O revede însă după o vreme, când Micaela se mută într-un apartament de la aceeași mansardă ca Tudor, împreună cu sora ei, Alexa.

Lui Tudor i se pune pata pe ea și decide s-o cucerească. Îi scrie zeci de scrisori de dragoste înfierbântate, pe care nici el nu știe dacă le crede, și până la urmă se bagă în viața Micaelei mai mult cu forța, sărutând-o forțat de două ori, intrând în camera ei neinvitat și plângând până-i înmoaie inima, în fine, tertipuri de manipulator.

Urmează o romanță fulgerătoare, plină de gesturi mari și trăiri incredibile. Merg la mare spontan, Tudor câștigă o grămadă de bani din nimic și merg și la Istanbul, declarații de iubire eternă, blabla. Când se întorc din vacanță, Tudor îi dă papucii pentru că a cucerit-o, deci nu mai e interesantă.

Dar surpriză! Micaela nu vine să-l implore, ci tace. Și după ce tace suficient, Tudor își dă seama că o iubește și că ar face orice ca să se însoare cu ea. Așa că o recucerește, se căsătoresc, se mută împreună, au o viață ok… dar e ok. Totul e ok. Așa că lui Tudor i se pare că Micaela nu e suficient de fericită și începe să își imagineze diverse scenarii.

Până la urmă, lucrurile se așază de așa natură încât Micaela pare să-l înșele cu un gagiu. Tudor divorțează de ea, dar manipulează situația în așa fel încât s-o forțeze să se mărite cu „amantul”, după care se asigură că e mereu prin preajma ei, că îi controlează viața din umbră și ea știe, că devine șeful noului ei soț, că e mereu foarte generos cu amândoi. O spionează și manipulează circumstanțele până când Micaela se sinucide, dar nu înainte de a-i lăsa o scrisoare lungă în care-i spune lui Tudor că nu l-a înșelat, că nu și-a iubit niciodată soțul, că n-a reușit să-l uite – în fine, totul a ajuns să fie prea mult și va muri din dragoste, sinucigându-se, așa cum voia să facă _după ce el a părăsit-o prima oară. _

Tudor termină romanul explicând cât de tare a greșit nedându-și seama la timp că o iubește, că a părăsit-o prima oară prea târziu, când era deja îndrăgostit, și că acum nu-i rămâne decât să moară și el. Perfect, ducă-se, deja aplaudam. Superb final! Maiestuos!

Spun că e superb pentru că Tudor a scris tot romanul nu doar din perspectiva proprie, ci și axându-se doar pe sine, pe trăirile sale, pe el însuși. Micaela e mereu un pretext: e o siluetă feminină, al cărei rol e mai mult tăcut și necunoscut. Cu excepția câtorva scene în care vedem o urmă de personalitate, nu știm prea multe despre cine e ea: nu-i știm prea bine prietenii, speranțele, gândurile, pasiunile. Știm de la Tudor că e inteligentă și cultă, dar nu ostentativ. Știm că eliberează niște păsări cumpărate dintr-un bazar. Știm că e considerată specială și că vrea să fie profesoară. În rest… prea puțin.

Tudor nu e pasionat atât de ea, cât de sine. E pasionat de gesturile spontane pe care le face, de munca de cucerire, de obstacolele pe care ea i le pune. În momentul în care viața o ia pe un făgaș normal, nu se mai simte bine. Are nevoie de adrenalină, trebuie să se zbată pentru ceva, să trăiască susuri incredibile și abisuri sfâșietoare, altfel nu se simte bine. Tot ce face, face pentru sine. Chiar și revelația lui de la final, despre faptul că o iubea pe Micaela și că e prost că nu a înțeles că ea nu l-a înșelat e tot problema lui proprie: concluzia pe care o trage e că i-a dat papucii Micaelei prea târziu pentru că el era deja îndrăgostit, nici măcar nu remarcă faptul că ea avea gânduri de sinucidere atunci, nici nu are prea multe remușcări pentru faptul că a chinuit-o. El rămâne miezul.

Superb! Un personaj malefic, manipulator, oribil, obsesiv. Genul de om despre care e distractiv să citești, dar e o absolută neplăcere să îl cunoști, darămite să fii și ținta obsesiei lui.

Cărțile cu Apolodor, de Gellu Naum

Despre Apolodor, pinguinul tenor plecat să-și caute familia în Labrador, am auzit prima oară datorită Adei Milea, dar de-abia acum am văzut cărțile ei și fizic.

„Cartea cu Apolodor” e foarte simpatică, exact cum părea și din cântec, iar desenele lui Dan Ungureanu sunt și frumoase și au și personalitate. Apolodor e tare pufos și pare mic, un pic naiv, dar și un pic curajos și aventurier, adică exact cum îi cere povestea.

Din accident în accident, străbate lumea, purtat de vârtejuri, înfruntând bandiți, găsind prieteni, împotmolindu-se pe alocuri și fiind zburătăcit de colo-colo. Are momente de curaj și o grămadă de peripeții cu haz, dar până la urmă găsește ce a căutat (cum era de așteptat), doar ca să-și dea seama că-i e dor și de casă.

Nu e o carte în care să găsești valențe ascunse când ești adult (deși am avut o scurtă discuție despre posibilitatea ca un anumit episod să fi fost băgat pentru a fi o critică a capitalismului – e o carte publicată în comunism, totuși), dar e simpatică foc.

Când am citit „A doua carte cu Apolodor”, însă, a trebuit să verific de două ori că e scrisă de același autor. În afară de desenele lui Dan Ungureanu, care rămân la fel de plăcute privirii și de expresive, nu mai seamănă deloc cu prima.

După ce s-a întors din călătoria în jurul lumii, Apolodor locuiește cu doi prieteni, un cangur și un leu, iar nivelul lor colectiv de abilități de viață e cam de grădiniță, deși teoretic ar avea toți profesii, deci ar fi adulți. Apolodor nu doar că nu pare capabil să circule în jurul lumii, dar trebuie învățat chiar și să treacă strada.

„A doua carte” nu are un fir narativ, ci e o colecție de mici glumițe și lecții pentru copii, cum ar fi:

Totul e ca într-un joc.
Roșu spune: „Stai pe loc!”
Pata galbenă, rotundă,
Ce poate să spună, deci?
„Mai așteaptă o secundă!”
Dar cea verde? „Poți să treci!”

De la personaje cu personalitate, Naum a trecut la generalități. De la aventuri, la poezioare stupide. Zici că ar fi la Hollywood și ar fi trântit numele de „Apolodor” pe copertă ca să mulgă o franciză profitabilă… doar că a publicat în comunism. Dezamăgitor.

Provocarea de vară „Citind pe-o plută de pe apa sâmbetei”

Sat, 15 May 2021 20:53:35 +0000

Acum câteva zile ziceam că mulți oameni de cultură vor ca tinerii să citească pentru a-și face educația și a deveni oameni – dar asta pentru că li se pare că literatura există pentru a învăța, nu pentru distracție. Am zis cu ocazia aia că eu citesc pentru că-mi place, nu pentru că vreau să mă educ – orice învățătură se produce de obicei accidental.

După ce am scris articolul, mi-am adus aminte că prin diverse cercuri am văzut provocări la citit în care se dau diverse cerințe mai mult sau mai puțin aleatorii și încerci să citești cărți care întrunesc respectivele cerințe. De exemplu, să citești o carte cu un număr în titlu, sau o carte cu coperta albastră, sau o carte scrisă înainte de 1750. Sunt pe diverse teme.

Am combinat cele două idei și am inventat și eu o provocare, numai bună de vară: „Citind pe-o plută de pe apa sâmbetei”. De ce citești pe o plută? Pentru că e vară și e relaxare, numai să mă gândesc cum ar fi să stau pe o plută și să mă legene apa și deja mă simt mai veselă. De ce pe apa sâmbetei? Pentru că majoritatea celor care cred că cititul e muncă și învățătură ar muri numai văzând care sunt criteriile.

Deci. Zece cărți pentru vară. De preferință diferite, dar e la latitudinea voastră dacă vreți să le combinați. Ordinea e aleatorie, sunt numerotate ca să se vadă toate zece:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini (sau, dacă le-ai terminat pe toate, că o începi).
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează.
O carte foarte scurtă.
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații) (uite ce, vreau să se preteze și albumele de artă, și benzile desenate).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea (dacă te consideri încă în categoria „copil”, poți interpreta cerința asta ca însemnând „o carte veche pentru copii, pe care n-ai citit-o când a fost publicată”)

Bun! Explicații și sugestii.

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul… dar dacă ai un prieten pasionat de cărți precis este sau a fost foarte entuziasmat de o carte. Nu că a zis că „merită” sau că e „o capodoperă” – ci pur și simplu vezi că dacă o menționezi parcă se trezește la viață. A amintit-o iar și iar. Te-a bătut la cap s-o citești. Ți-a trimis citate. A dat-o cadou la toată familia. Îți spune mereu ce mișto e personajul principal. Ce faine sunt glumele. Îți povestește faze. Poate e momentul să vezi despre ce e vorba.

Dacă e „Solenoid” sau „Fluturi” și ai prefera foarte, foarte tare să nu fie, ai voie să alegi o altă carte de care e foarte încântat cineva, chiar dacă nu ți-e prieten.

Printre cărțile pe care le-am citit de-a lungul timpului pentru că cineva era foarte încântat: seria „Demon” de Peter V. Brett (merci, Alexa!), „Toate sistemele în alertă” de Martha Wells (merci, Ioana!), câteva din seria Drizzt de R.A. Salvatore (nu știu dacă merci acolo, măcar am pe ce adormi), „The Girls from Alcyone” de Cary Caffrey (merci, Dorin!). Șamd.

O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. Știi cum e, ai zis mereu că o s-o recitești, dar cumva tot n-apuci și te iei cu altceva. Nu pot să-ți spun de ce ți-a plăcut, dar tu sigur știi. Iar cel mai tare lucru la ea e că ți-a fost recomandată de cineva care are gusturile cele mai apropiate de ale tale: de tine din trecut.

**O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. **Nu știu alții cum sunt, eu uneori citesc cărți post-moderne de curiozitate, iar pe urmă mă apuc de non-ficțiune lungă și scorțoasă pentru că vreau să aflu răspunsul la o întrebare. Îmi place și literatura secolului 19 foarte mult. Dar când sunt obosită, când n-am chef de nimic, când am lucrat prea mult nu la astea mă întorc. Nu, mă întorc la ce știu deja că merge. La mine, asta înseamnă fanfiction.

Orice ar fi genul acela pentru tine, ce poate fi mai relaxant decât să citești ceva ce de obicei te face să te simți bine?

**O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta. **Mdaaaa, dacă știi engleză, știi și zicala aia care-ți spune să nu judeci o carte după coperta ei. Dar asta chiar e o copertă mișto. E atrăgătoare. Poate e și plăcută la atingere. Oricum ar fi, s-a lipit de mâna ta și te-a urmat până acasă. Poate nici măcar n-ai citit rezumatul. Dar imaginea aia…

Uite ce-i, ni se întâmplă tuturor să întoarcem capul după ce e frumos. Acum e momentul să afli dacă frumusețea exterioară se reflectă și în frumusețe interioară sau dacă ai ajuns acasă cu cine nu trebuia.

(Eu am avut o surpriză plăcută cu „Aleasa Dragonului” de Naomi Novik, deci nu știi niciodată!)

**O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini (sau, dacă le-ai terminat pe toate, că o începi). **Bănuiesc… sper… că nu sunt singura care are serii neterminate la activ. Doar că uneori mă apuc de o serie și, până iese cartea următoare, mă iau cu altceva; ajung să cumpăr volumul, dar îl las necitit până se aliniază stelele. Chit că aș putea pune pariu că o să-mi placă.

Ia să se alinieze!

(Serii pe care le am în curs: două de Brandon Sanderson, „The Book of Dust” de Philip Pullman, trilogia Kushiel de Jacqueline Carey – și precis am uitat de unele.)

Ah, și dacă n-ai serii în curs, e ok, îți pasez blestemul de a avea.

O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează. De ce nu? Poate te interesează moda, poate te interesează cafeaua, poate te interesează arhitectura, poate te interesează cum trăia lumea în perioada medievală. Oricum ar fi, ar trebui să fie interesant.

Și nu te gândi la ditamai tomurile scorțoase (deși, dacă ții neapărat s-o faci, ok). Poți să iei și o carte de benzi desenate despre istoria benzilor desenate (Scott McCloud), un album despre design interior pentru case minuscule sau cărți despre exploratori, pirați sau ce-o mai fi.

**O carte foarte scurtă. **Ce caută cerința asta aici? Păi, e plăcut să termini de citit ceva. Dacă n-ai mai citit de multă vreme, sau dacă vrei să-ți regăsești concentrarea să citești pe o durată mai lungă, fără să te întorci spre telefon sau calculator, parcă e mai ușor cu o carte scurtă, în care efectiv zboară paginile. Stai la o cafea și gata.

Ai nevoie de recomandări? Cărțile pentru copii. Cărțile de buzunar de la Paladin (au câteva noir, dar și vreo două-trei fantasy sau SF). Cărțile Agathei Christie. Benzile desenate.

N-aș recomanda cărțile de poezie, totuși: nu prea poți să le citești dintr-o bucată ca pe o nuvelă.

**O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu. **Știu, știu. Asta nu pare prea distractivă. Dar ascultă: cred că o mare parte din faptul că nu ne place literatura română e că ne uităm constant în gura criticilor. Probabil că sunt cărți distractive pe care le ratăm pentru că, în general, criticii nu se distrează.

Ce intră aici: „Cireșarii”, „Toate pânzele sus!”, „Corigent la limba română” de Ion Minulescu (o carte de dinainte de al doilea război mondial despre cum autorul a mers la Paris la studii, unde a fost loază), cărțile lui Vlad B. Popa (trăiește azi bine-mersi și scrie fantasy, SF și altele – și o face mai bine decât ăilalți pe care-i știți), hai și Ovidiu Eftimie (scrie pe bani la TNR, scrie SF publicat pe la Nemira, scrie SF și-l publică la el pe blog, nu editează nici să-l pici cu ceară așa că arată de parcă ar scrie pe Wattpad dar csf ncsf), poveștile deșucheate ale lui Ion Creangă.

Nu, serios, dacă nu știi ce altceva să citești și nimic nu-ți surâde, amintește-ți că Ion Creangă a scris „Povestea poveștilor”, iar aia nu e-n programa școlară.

O carte cu multe poze (sau ilustrații) (uite ce, vreau să se preteze și albumele de artă, și benzile desenate). Trebuie s-o explic? Cărțile cu poze sunt faine.

**O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea (dacă te consideri încă în categoria „copil”, poți interpreta cerința asta ca însemnând „o carte veche pentru copii, pe care n-ai citit-o când a fost publicată”). **Poate că ți-e jenă să citești cărți pentru copii. Poate te-ai săturat să vorbească lumea de „Cireșarii” și să nu știi despre ce-i vorba. Poate nici prin cap nu ți-a trecut că poți citi cărți pentru copii dacă ești adult.

Oricum ar fi, poate fi o experiență interesantă. Unele parcă sună mai bine atunci când le povestesc alții sau când ți le amintești. Altele te lovesc și acum fix în moalele capului.

Dacă ai nevoie de recomandări… oh, sunt prea multe și sigur ai auzit o mie până acum. Dacă totuși ai nevoie de idei, „Băieții din strada Pal” de Molnar Ferenc e o carte prea puțin cunoscută la cât de bună e. Dacă vrei ceva foarte cunoscut și iubit, editura Arthur are colecția „Cărțile de aur ale copilăriei” unde găsești idei bune.

Dacă-ți place ideea, nu trebuie să mă anunți că vrei să participi, ci poți s-o faci și solo, fără să știu eu. Dar dacă ai chef de vorbă pe tema asta, comentariile sunt deschise.*

[* Sunt deschise presupunând că n-au trecut câțiva ani de la scrierea articolului și că n-am închis comentariile între timp; nu știi niciodată ce rezervă viitorul.]

Cărțile mele pe 2015 (și liste de cărți!)

Thu, 07 Jan 2016 08:58:09 +0000

Iată că a trecut și 2015 de suficient de multe zile încât articolul ăsta să fie tardiv. Unele cărți pe care le-am citit au fost excelente, altele au fost prostii incredibile. Ca de obicei, le-am ținut socoteala prin Goodreads, care mi-a făcut hatârul să mi le adune pe toate pe o pagină.

Bine, nici Goodreads n-are socoteala lor completă, că sunt câteva cărțulii pe care le-am citit și nu le-am trecut acolo, din varii motive (bine, dintr-un motiv: de lene). Iar Povestea lui Genji apare de două ori în lista de Goodreads pentru că ediția pe care am citit-o eu apare de două ori pe site, așa că m-am enervat și am dat copy-paste la recenzie dintr-o parte în alta. (Un bibliotecar Goodreads ar putea rezolva problema, dar eu nu fac parte dintre rândurile lor.)

Cărțile care m-au impresionat cel mai mult în 2015:

Fundația, de Isaac Asimov. Pentru că excelent construită, pentru că are soluții inteligente și pașnice la tot felul de probleme – și pentru că seamănă izbitor cu istoria căderii Imperiului Roman, lucru pe care nu l-am remarcat când am citit-o prima oară.

Povestea lui Genji, de Murasaki Shikibu. Am scris deja trei articole entuziaste despre ea, nu mai repet (unu, doi, trei).

Seria Sunstone, de Stjepan Sejic. Benzi desenate despre două tipe care se implică într-o relație BDSM. Ultimul lucru la care m-aș aștepta de la o carte cu descrierea asta ar fi să-mi încălzească sufletul ca o ciocolată caldă cu un strop de lichior tare băută în mijlocul gerului, dar fix asta a făcut. Atmosfera e simpatică, umorul e fix ce trebuie, e o pufoșenie de poveste cu un pic de nebunie în ea. Dacă n-ar descinde din când în când în explicații didactice, ar fi și mai bine, dar asta e singura problemă.

The Name of the Wind, de Patrick Rothfuss. Un roman fantasy scris elegant, cu un farmec deosebit. Am ajuns la convingerea că Rothfuss ar putea scrie orice în așa fel încât să fascineze – în fond, are o altă carte în care unicul personaj face niște săpun și cam atât, dar care reușește să sune excelent. Spre norocul nostru, însă, The Name of the Wind are, totuși, și o poveste faină. Tânărul Kvothe crește într-un clan de actori și muzicieni ambulanți… însă într-o zi toți sunt uciși de spectre malefice, iar el rămâne pe străzi, cu o singură dorință: să învețe numele vântului, pentru a-l putea stăpâni. (cartea a fost o recomandare din partea unei prietene – dau o bere!)

Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, de Agatha Christie. Pentru că am înțeles, în sfârșit, ce-i așa de fain la Agatha Christie.

A History of Private Life, Volume 2, Revelations of the Medieval World. E o colecție de eseuri despre viața oamenilor din Evul Mediu, o carte de istorie povestită complet altfel decât istoria predată în școli. E genul de carte din care afli cum trăiau oamenii în intimitatea lor în Evul Mediu, despre credințele lor, despre felul în care priveau lumea. E fascinantă – și m-a convins să caut celelalte volume din serie până le-am găsit la mâna a doua, cu livrare gratuită, ca să nu coste chiar o căruță de bani. (mulțumiri celui care a trimis cartea asta către mine! Dau o bere și aici – ba nu, dau o masă întreagă)

Chaucer desenat într-o literă.

Despre cărți și viață

Nu demult mi-a zis cineva pe Facebook că și-a dat seama că e greu să ai și un job și să fii și la curent cu noutățile literare în același timp. Nu mi se pare neapărat valabil: dacă vrei, poți. Unii știu filmele și topurile muzicale de anul ăsta, alții știu tot felul de nebunii și mode pe internet, alții știu diverse. Poți să fii la curent și cu noutățile literare, chiar dacă nu citești tot în clipa publicării – știi un titlu, știi trei recenzii.

Doar că nu e necesar. Literatura e un domeniu lent, în ciuda nebuniilor de moment și a faptului că există bestsellere. Zic asta pentru că o carte bună va fi bună și azi, și mâine, și peste 20 de ani. Poate că peste un secol nu va mai fi actuală sau poate că va părea naivă pentru standardele vremii respective, dar peste 5, 6, 10 ani rămâne cam la fel ca în prima zi. Nu e grabă. Îmbunătățirile tehnologice nu au un efect devastator, nu e greu să citești un Dickens în același sens în care ți-e greu să joci acum Sacred de la Ascaron, să zicem, a cărui vreme a trecut demult (grafica e evident depășită pentru bietul Sacred).

Graba mare în literatură apare dacă vrei să discuți despre nebuniile de moment sau despre subiectele zilei. Cine mai citește „Codul lui da Vinci” să-l discute azi? Exact, nu mulți. Pentru că Dan Brown, la fel ca Twilght și 50 de umbre, nu se citește pentru calitate, ci pentru discuții. Discuția despre carte devine evenimentul, iar cartea e doar pretextul evenimentului. Însă Marquez? Yasunari Kawabata? John Fowles? Nabokov? Autorii sunt morți, cărțile lor nu mai ajung pe lista de bestseller-uri (decât dacă se întâmplă ceva nou, o ecranizare, de exemplu), dar nu contează prea tare. Poți să-i citești oricând, valoarea lor e aceeași.

Uite, de exemplu mi-a ajuns la ureche faptul că a apărut Du-te și pune un străjer, de Harper Lee, tipa care a scris Să ucizi o pasăre cântătoare, dar nu m-am grăbit s-o cumpăr. Gurile rele spun că autoarea e un pic senilă și că nu avea de gând să publice manuscrisul, care probabil că e o variantă inițială (și mai proastă) la Să ucizi. Nu știu, poate o iau anul ăsta. Dar nu simt nevoia să particip la discuție chiar acum.

[][16]

În plus, cărțile noi sunt uneori exagerat de scumpe. Ultima carte a lui Terry Pratchett, în format Kindle, e 30 de dolari. Ați înnebunit?!

Bucăți din provocarea mea cu cărți pe 2015

2015 a fost un an nebun, în care am făcut tururi de forță pe la muncă și mi-am schimbat viața în fel și chip. Ceea ce e grozav, că a fost și un an bun, dar efectele s-au văzut asupra cărților citite.

N-au fost puține, dar n-au fost alese după aceleași criterii ca de obicei. Am ales des cărți care păreau mai ușoare, pentru că ce carte merge bine la insomnie, dacă nu una ușoară? Ce răsfoiești în jumătatea de oră în care cineva se chinuie să-ți pregătească fișierele pentru tradus, dacă nu o carte la care nu ții foarte tare? Bine, am mai găsit și mi s-au recomandat și cărți faine, deci până la urmă n-am o listă chiar dezastruoasă.

În fine, în ianuarie 2015, mi-am propus:

**să citesc 80 de cărți. **Am citit 102 cărți, dintre care doar unele au fost menționate aici pe blog.
să citesc Genji Monogatari de Murasaki Shikibu, Faust de Goethe, Troilus și Cresida de Chaucer și The Faerie Queene de Edmund Spencer. De ultima nu m-am atins – asta e.
să citesc în fiecare lună o carte recomandată de algoritmul de la Goodreads. Am renunțat intenționat după câteva luni, când mi-am dat seama că algoritmul lor e prost.

Până la urmă oi citi și Faerie Queene.

Cele mai plăcute surprize în 2015

Uneori iei o carte știind că sunt șanse mari să-ți placă. Poate ai încredere în recomandarea cuiva, poate că ai văzut filmul, poate că știi autorul – ideea e că nu ești surprins de faptul că-ți plac enorm.

Alteori dai peste ceva care te surprinde în mod plăcut, chiar dacă n-o să intre pe lista ta de top al tuturor timpurilor. Dar merită și surprizele menționate:

Traducerile din japoneză de la Polirom, care sunt excelente. Le recomand cu căldură pe cele de Hiromi Kawakami și Cronica zeiței, de Natsuo Kirino. În schimb, nu recomand Insula Tokyo, pe care am citit-o acum câteva zile și care este despre un grup de oameni care naufragiază pe o insulă pustie. Nu se întâmplă mare lucru. Conform coperții, textul e despre situația femeii în societate.
Vampirul din strada Sforii, de Sergiu Someșan și Dracula’s Kitchen, de Vlad B. Popa. Pentru că demonstrează că există români care știu să scrie povești care să fie mișto de citit. Bine, aș putea adăuga aici și URSSA lui Sergiu Someșan, dar aia e o poveste cu ruși și armate și descrieri de submarine, care nu m-a prins la fel de tare.
Printre pisici, de Motanulpescar Sauwhatever. E o aiureală genială, un tur de forță al delirului, care cuprinde femei, pisici vorbitoare, figuri de stil de rămâi ca trăznit și un fir narativ aproape inexistent, de care autorul își amintește ocazional.
Baudolino, de Umberto Eco. O poveste spusă de un mare mincinos despre cum a participat la Cruciade și a găsit regate mitice cu tot felul de popoare ciudate dincolod e deșerturile Arabiei. Surpriza n-a fost că mi-a plăcut. Surpriza a fost că mi-am dat seama că dacă genul fantasy ar fi existat în perioada Evului Mediu cu caracteristicile pe care le are acum, Baudolino s-ar fi încadrat perfect acolo.
Winterheart, de Goddamnhella. Un fel de basm/poveste de dragoste care mi-a amintit de ce-mi place să citesc fanfiction (pentru că cine scrie bine în fanfic scrie excelent).

Provocări de început de an

Îmi plac cărțile victoriene, îmi plac basmele, îmi place fantasy-ul, e ok și SF-ul, e ok și istoria (e o adăugire recentă), îmi plac cărțile scrise simplu, îmi plac cele elaborate. Nu-mi plac post-modernismele hiperermetice, nici naivitățile, nici umorul slab în care se scriu în ultima vreme parodiile (umorul gen Hollywood).

Chestia e că am cărți pe care tot aș vrea să le citesc, dar nu acum, cărți care mă atrag, dar altele care par pe moment mai interesante etc. Mi se pare că o provocare de început de an nu trebuie să fie, neapărat, o provocare, ci mai degrabă o reamintire.

Anul trecut aveam o listă, anul ăsta am mai mult direcții generale. Vreau să citesc seria „A History of Private Life” (volumele pe care nu le-am citit încă), mai multe fanfic-uri și mai multe cărți mai vechi. Și mai puține prostii.

Și dacă tot suntem la prostii…

Cele mai mari dezamăgiri în 2015

Traducerea în română pentru The Name of the Wind de Patrick Rothfuss: Numele vântului, scoasă la Rao. Atât de mult mi-a plăcut cartea în engleză încât voiam s-o cumpăr în română, în format fizic. Am luat-o de pe raft la un târg de carte, am deschis-o… și stilul fluent, elegant, fermecător al lui Rothfuss era făcut ferfeniță. „Am stat să cuget. Întrebările lesnicioase din vremea lecțiilor nu erau niciodată atât de lesnicioase.” Traducerea: Graalsoft. Nu recomand varianta în română nimănui, sună ca un școler care încearcă să fie arhaic din motive necunoscute de nimeni.
Nuvelele scrise de Sarah A. Hoyt. Am un cunoscut care e fascinat de blogul lui Sarah Hoyt, o scriitoare prolifică cu un număr decent de fani și vreo două-trei premii. Dezamăgire totală: nu și-a șlefuit stilul, poveștile sunt mai degrabă rezumate unde nu pare să fi avut chef să scrie și sunt neinteresante acolo unde sunt mai pe lung. În plus, ce-i pe Amazon e uneori extrem de prost redactaat.
Cassandra Clare, care are seria Instrumente mortale. Tipa era odată o personalitate prin lumea fanfiction, unde scrisese o trilogie extrem de lungă pe baza Harry Potter. Din păcate, a plagiat o grămadă de replici și a fost un scandal. Trilogia respectivă avea farmecul ei, în ciuda hibelor. Avea o poveste cât de cât interesantă, interpretări mișto ale personajelor, chestii de genul ăsta. Ei bine, când a obținut un contract pentru o serie originală, a preluat o mare parte din trilogia inițială, a scos tot ce aparținea altora și a publicat Instrumente mortale – primul volum e practic ce era în fanfic, un pic adaptat, dar cam fără suflet.
Zile liniștite la Clichy, de Henry Miller. Tropicul cancerului de Miller e o carte brutală, dură, cu idei incisive și o filozofie aproape violentă, flămândă, dezgolită. Zile liniștite la Clichy e o carte cu o grămadă de femei dezgolite.

Cărți, provocări și Goodreads

Wed, 17 Jun 2015 11:09:26 +0000

Nu știu dacă mai ține minte cineva, dar la începutul anului – mai exact, pe 3 ianuarie – ziceam că anul ăsta îmi propun trei chestii în materie de citit:

Să citesc 80 de cărți – chestia asta fiind mai mult o previziune decât o provocare – dar îmi plac listele și statisticile, așa că meh, am și eu un număr.
Să citesc câte o carte pe lună dintre cele pe care mi le recomandă Goodreads, de curiozitate.
Să citesc patru cărți clasice dintre cele pe care tot voiam să le citesc și nu le-am citit.

Punctul unu e irelevant, celelalte două contează mai mult.

Experimentul Goodreads

Goodreads îmi recomandă câteva sute de cărți, împărțite pe specii literare. Ca să mai reduc din numărul lor, am zis că toate alegerile o să fie dintre recomandările oferite pe baza cărților citite – o gamă de 50 de cărți. Am zis că nu marchez nici măcar una cu „Nu mă interesează”, pentru că voiam să văd mai clar cum se modifică lista.

Până acum au fost astea:

Arcanum 101 de Rosemary Edghill și Mercedes Lackey.
Childhood’s End de Arthur C. Clarke, recomandată pentru că citisem și alte SF-uri clasice, dacă țin bine minte. A fost așa și așa. Recenzia e aici.
Turn, de Saras_Girl, care chiar mi-a plăcut.
Preacher: Gone to Texas de Garth Ennis, a cărei recenzie e aici.
Bond, de Anna Fugazzi, care mi s-a părut destul de neinteresantă.

Sunt doar 5 pentru că n-am citit nimic recomandat de Goodreads în iunie.

Din câte mă prind, recomandările funcționează cam așa: se uită ce cărți ți-au plăcut ție (4-5 stele), cine sunt persoanele care au mai citit cărțile respective și ce alte cărți au citit ei. După care îți recomandă volumele care apar mai des împreună pe listele „citite”.

Ceea ce explică de ce Arcanum 101 era super-recomandată: fusese într-un Humble Bundle din care citisem alte cărți. Cum foarte multă lume a cumpărat pachetul, cărțile sunt legate între ele la recomandări, pentru că au fost citite des împreună. Ceea ce nu înseamnă că Arcanum 101 nu e o carte slabă, pentru că este. Dezamăgitor de slabă.

Turn mi-a fost recomandată pentru că citisem faimoasa serie Sacrifices Arc a lui Lightning on the Wave, una dintre cele mai faine serii de fanfiction pe care am avut ocazia să le citesc. E o poveste făinuță, curge bine, nu e excepțională, dar merge. Iar faptul că am citit Turn a făcut să-mi fie recomandată Bond, care e medie și pe care n-aș recomanda-o mai departe.

Cu alte cuvinte, recomandările Goodreads sunt cu dus și întors. Algoritmul are o logică, dar nu știu sigur dacă într-adevăr duce la cele mai bune rezultate. Nu ai vreo garanție că dacă alegi o carte de la ei va avea șanse de, să zicem, 80% să te dea pe spate.

Dar recomandările sunt în continuă schimbare. Lista care mi-e recomandată acum e mult diferită față de cea pe care o vedeam la începutul anului. Îmi pare puțin rău că n-am salvat diverse versiuni ale ei, dar pe scurt: la început de an era plină de Young Adult – din cauză că m-a apucat o pasă de YA anul trecut. Prin aprilie ajunsese să-mi recomande cărți mai mature, clasici, cărți japoneze. Acum văd benzi desenate, tone de SF&F, mai puțini clasici și ceva fanfiction.

E un experiment interesant – nu garantează însă că voi citi cărți bune. Goodreads nu pare să spună: „Probabil că o să-ți placă și cartea asta”, ci „Poate ai vrea s-o răsfoiești puțin pe asta, să vezi dacă nu cumva te-ar interesa?”

Cărțile clasice

O chestie pe care n-am realizat-o când mi-am ales cele patru cărți pe care tot vreau să le citesc, dar pe care le tot amân, e că toate depind de traduceri. Faust de Goethe e în germană de felul ei – noroc cu traducerea asta, care a fost chiar faină. Troilus and Criseyde e în engleză mai veche decât a lui Shakespeare și deci cam greoaie pentru mine – am citit-o în română și mi s-a părut mai slabă decât probabil că e. The Faerie Queene a lui Spencer e tot într-o engleză șui, am nevoie măcar de o ediție cu note explicative. Și Genji Monogatari e în japoneză veche de 1000 de ani, normal că o vreau tradusă.

E mai greu să găsești o traducere bună a unui text vechi decât s-ar crede. Poți găsi tot felul de traduceri, da, mai ales în engleză, dar și acolo dai peste tot felul de formulări arhaice și versuri chinuite ca să iasă ritmul și rima, plus exprimări ciudate – căsăpirea unor texte e cam la ordinea zilei.

Una peste alta, am stat mai mult timp să compar ediții, să citesc recenzii și să caut recomandări pentru cărțile astea decât mă așteptam să stau. N-am nu știu ce concluzii de tras de aici, doar o însemnare de făcut: clasicii sunt cu bătăi de cap și nu e mereu vina lor. Sunt traduși, retraduși, editați și re-editați și deseori treburile astea se întâmplă fără un talent deosebit în spate.

Provocarea pe 2015 (re: cărți)

Sat, 03 Jan 2015 08:48:21 +0000

În 2014 am citit 100 de cărți, câte îmi propusesem. Unele au fost mai cunoscute, altele mai puțin cunoscute, unele luate la plesneală, altele pe care voiam de ceva vreme să le citesc. În 2015 schimb provocarea, să fie mai interesantă.

80 de cărți. (Da, mai puține ca în 2014)
Câte o carte pe lună dintre cele pe care mi le recomandă Goodreads, de curiozitate.
Patru cărți clasice dintre cele pe care tot voiam să le citesc și nu le-am citit – trei care necesită un efort moderat și o alegere masochistă:
- Genji Monogatari (cu care tot ajung la jumătate și pe urmă pierd șirul; e o cărămidă de roman vechi de un mileniu)
- Faust, varianta Goethe (pentru că tot uit de ea)
- Troilus and Criseyde (îmi place Chaucer și cumva am reușit să am cartea și să n-o citesc)
- The Faerie Queene, de Edmund Spenser (asta e cartea pe care o aleg din masochism – mă întrebam dacă să citesc the Faerie Queene sau James Joyce, dar hai să nu exagerăm, engleza medievală e varianta mai simplă)

Și poate, dacă mă apucă un chef deosebit, o să-mi trec toate cărțile citite în ultimii ani în Goodreads, ca să știe mai tare ce să-mi recomande.