Publicat Literatură on Roxana-Mălina Chirilă

Revelația

Fri, 25 Jul 2014 04:40:58 +0000

Am scris un articol mult-discutat ieri despre cum nu-i frumos să încurajăm pirateria. De fapt, nu, nici măcar atât: am spus că cei care le recomandă altora cărți (și filme, de ce nu?) pe gratis, piratate, nu o fac din generozitatea proprie, ci îl forțează pe autor, sau forțează editura, să-și dea munca pe gratis. Și le transmit altora ideea că e ok, în regulă și justificat să procedeze așa.

Am explicat în articol că e mult efort implicat în crearea unei cărți și că de obicei e o echipă întreagă care lucrează acolo. Și pentru că unul dintre politicienii cei mai mișto din Sf. Gheorghe, care într-adevăr face ce poate ca să promoveze cultura, dă periodic link-uri către cărți piratate pentru a le promova, l-am tras de mânecă. Mi-a răspuns:

eu cred că valorile culturale universale trebuie să circule liber, deoarece dacă nu ar fi așa, am rămâne pur și simplu blocați în lipsa de bani, potrivit căreia dacă nu am bani de cărți, n-am șansa de a mă dezvolta personal… știu că educația costă, dar dacă ne considerăm oameni de mileniul al II-lea ar trebui să facem multe lucruri pentru a ajuta educația, nu o să o îngreunăm…. oricât de ciudat ar părea, această variantă haiducească din punct de vedere cultural o voi apăra oricând și în fața oricui… de altfel, nu aș uploada nimic pe net din ceea ce nu îmi aparține – cartea mea este disponibilă online imediat ce am publicat-o! – dar de distributi, nu văd a fi în neregulă…. mai ales când nu există nici un fel de câștig!, exceptând propagarea culturii în toate formele…

Deci, răspunsul ăsta de la un om pe care-l știu că promovează cultura și e trist când dă faliment o librărie în oraș. Care îl apreciază pe Umberto Eco, care citește.

Genul ăsta de răspuns mă face să văd negru în fața ochilor. Vedeți voi, am avut conversații despre faptul că e imoral să iei textele/cărțile/arta altora și să le dai mai departe cu mai mulți oameni. Uneori e vorba de oameni care nu dau doi bani pe munca altora. Alteori e vorba de oameni care vorbesc de idealuri superioare și morale.

Și tot ce auzeam eu era „vreau gratis, vreau gratis, chestia asta e valoroasă și eu nu vreau să plătesc pentru ea, e datoria ta să mi-o dai, o vreau gratis, o merit gratis, oricum îți fac o favoare că citesc cartea ta/joc jocul tău/profit de munca ta, că nu profit de oricine, doar de unii.”

Dar nu, vedeți, am avut o revelație. Lucrurile nu se petrec așa decât în cazul unui număr redus de profitori. Restul nu sunt profitori, nici măcar în adâncul sufletelor lor. Sunt idealiști: gândesc în idei, într-un anumit gen de moralitate, într-un fel în care un bine mare scuză de departe un rău mic. Guruianu, de exemplu, promovează cultura. Din punctul lui de vedere chiar face bine ce face, nu e vorba că rănește pe cineva. Mi se părea foarte ciudat că un om care susține tinerii și aduce artiști în Sf. Gheorghe și promovează cultura are o lipsă de respect atât de crasă față de cei care lucrează în domenii culturale.

Clic. Nu, el nu are o lipsă de respect. Din punctul lui de vedere e o luptă pentru cultură, pe care o duce cu entuziasm și dăruire. Se dă peste cap pentru educație, face tot ce poate. E un luptător pentru dreptate, o persoană morală și idealistă. Încearcă să convingă lumea că e important să fii cult, că e bine să citești. E atât de bine s-o citești încât dacă nu vrei să dai bani sau n-ai bani, măcar citești de unde poți – și ca să facă lucrurile mai simple, îți dă mură-n gură de unde poți, doar ca să citești.

Eu nu sunt idealistă. Dimpotrivă, sunt cinică. Am stat mult timp „în culise”: teatru, ateliere de literatură, discuții între scriitori, platouri de filmare, stat cu patroni de restaurant, ascultat patroni de cafenele, discutat cu manager de lanț de magazine șamd. Îmi place să mă uit cum se face, care sunt forțele, persoanele, eforturile implicate. Și am ajuns să văd, sunt lucruri care mie mi se par evidente.

Orice costă. Orice tip de divertisment, orice tip de artă, orice lucru pe care voi îl aveți. Dacă nu costă în bani, costă în timp. Vă plac cărțile gratuite de pe Project Gutenberg? Zeci de mii de voluntari și multe, multe, multe ore de lucru. Oamenii au ales să dăruiască, dar i-a costat. Vă plac filmele? Stați până la finalul finalului ca să vedeți tot genericul cu toată echipa, de la regizor și actori la asistenta de la machiaj.

Alta: nimeni nu poate supraviețui cu aer.

Alta: artiștii creează mai bine când nu sunt rupți de oboseală sau de foame. După o zi la birou în care ai făcut o mie de lucruri nu prea mai ai de unde să găsești energia necesară ca să creezi. Mai bine dormi. Sau mergi în parc. Aia cu „febra artei care te cuprinde și nu te lasă să dormi” nu e chiar așa de valabilă pe cât se zvonește.

Alta: într-un domeniu în care se plătește prost stau cei foarte pasionați… și cei care nu-s buni la prea multe. Valabil la profesori. Valabil la traducători. Când dați peste „carcasa lupului” în loc de „cadavrul lupului”, să știți de unde se tage. Și da, e plin de traduceri proaste.

Alta: pasiunea nu ține loc de talent sau cunoștințe. Eu cânt și desenez cu multă pasiune.

Pentru mine e normal că oamenii din domenii culturale și artistice lucrează – depun timp și efort pentru ceea ce fac, se pregătesc uneori ani de zile ca să facă lucrurile respective. Mi se pare normal ca un om care lucrează să fie plătit ca orice alt om care lucrează. Poate că nu e plătit mult, nici măcar n-am ajuns la ideea de preț aici. Încă dezbatem dacă un om care muncește are dreptul să-și ceară banii pe care teoretic i-a câștigat, atâția câți sunt. Sau dacă trebuie să plece capul și să spună mersi că i s-a oferit șansa să muncească, pentru că și-așa muncește pe bani puțini.

„Ah, dar pasiunea, nu scriu/lucrează din pasiune?”

:)) Și eu scriu din pasiune. Am 84 de fișiere de pasiune într-un singur folder, din care nu știți nici măcar unul pentru că nu public din pasiune și nici nu mă simt presată să termin ce am început dacă vorbesc singură în fișierele respective. (Black Limos, That Time We Killed, Crackers and Angela, Hecate, the Dancer and the Puppeteer, The Other Year, The Prince and His Apples, Sandor, The Ambassadrix, The Disappeared, the Dead, and the Damned, The Winter Book – continui?).

E o muncă să faci realizarea și fiecare om are dreptul să facă ce vrea cu munca lui. Unii muncesc pe gratis și îi spun „voluntariat”, alții muncesc pe puțini bani, alții muncesc pe mulți bani. Unii îți oferă roadele muncii lor gratis pentru promovare – dar e decizia lor. Eu am momentan ficțiune de-a mea pusă integral gratis pe internet. Mișcarea asta a fost făcută fie din propria mea inițiativă, fie cu acordul meu. Și mie mi se pare normală chestia asta – și mi se pare că e evident pentru toată lumea că e normal să fie așa, iar cine spune altfel neagă drepturile celui care muncește asupra muncii lui.

Și aici am greșit, vedeți. Aici e revelația: oamenii cu care mă cert nu văd lucrurile în termenii ăștia. Nu e vorba că neagă ceva: pur și simplu gândesc altfel. Ei văd altceva cu totul: văd cultură, văd idei, văd concepte. Văd lucruri frumoase și vor să le pună în aplicare. Ei dăruiesc și cred că ăsta e standardul, pentru ei asta e o joacă un hobby – și ar trebui să fie și pentru ceilalți?… Ceilalți ar trebui să muncească gratis?… Ceilalți ar trebui recompensați în alte moduri necunoscute?… Ceilalți au resorturi interioare mai multe decât majoritatea oamenilor și pot duce un job full time + artă în paralel? Nu mi-e clar, aici deja nu mai văd.

Dar înțeleg. Nu mă mai pot enerva la fel. Trăim în lumi paralele. În a mea întrebările sunt de natură materială, imediată, cinică. În a lor sunt de natură ideologică, morală, sublimă. Cultura circulă, autorii scriu pentru că textele se află în ei, literatura ar trebui să fie un… drept?

Și întreb, ca orice cinic: cum? Cum poți împăca și capra, și varza? Cum poți să te asiguri că vei avea cultură nouă, dacă nu faci ceva s-o întreții? Nu doar în sufletele consumatorilor, ci din punctul de vedere al existenței creatorilor. Eu nu văd o cale, nu pe direcția asta idealistă, decât prin oribilele „subvenții”, care nu se știe niciodată pe cine răsplătesc. Sau poate pe diletantism și entuziasm și ciugulit de firmituri culturale de la alții? Nu văd cum.

Ploua mocănește cu scriitori căzuți din rai.

Fri, 25 Oct 2013 20:32:23 +0000

Într-o bună zi Dumnezeu și-a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat afară înspre Pământ. În spatele lui, niște îngeri scuturau cearșafurile și băteau pernele. Dintr-o plapumă aruncată pe un fotoliu a zburat o singură pană moale de înger (doar nu credeți că Dumnezeu are pene de gâscă în așternuturi) care a plutit prin fața lui Domnului și l-a gâdilat pe la nări. Dumnezeu a strănutat peste ea și pana s-a umplut de spirit divin, iar apoi a fost purtată de curenții raiului înspre Pământ, ca să se întrupeze.

Privind în sus, oamenii au văzut cum pe raze de soare coborau Florin Iaru, Cirstian Teodorescu, Liviu Radu și Daniel Dincă. Și au început să se închine în fața lor și să le aștearnă covoare roșii pe care să aterizeze. În jurul lor răsuna aproape asurzitor vocea lui Mircea Cărtărescu: „Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul?”

Cei patru veniți din ceruri au continuat să coboare pe scări invizibile, însoțiți de vocea lui Cărtărescu: „Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei”.

Mulți oameni și-au făcut cruci. Alții s-au întrebat de ce disecă Cărtărescu aripi de fluturi. Iar cei patru veniți din ceruri au ajuns la nivelul solului, pe covoarele roșii. Vocea lui Cărtărescu a răsunat ultimele acorduri: „cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?!”

După ce ecourile lui Cărtărescu s-au spart de capetele nedumerite ale populației și cei patru și-au recăpătat stabilitatea pe picioare, Daniel Dincă a ieșit în față și a zis: „Noi suntem scriitorii! Noi scriem Literatură!” Iar poporul s-a închinat în fața lui.

Și așa s-a născut lumea literară românească contemporană. Sau cel puțin, așa-mi imaginez eu scena.

*****

Amica Linda e momentan voluntară la Salonul de Carte din Iași, unde aleargă de colo și colo și face tot felul de chestii interesante (gen, aproape dă nas în nas cu regalitatea, sau e strivită de un raft de cărți – deși nu ambele în același timp). Bineînțeles, Literatura cu care tot dă nas în nas pe acolo e Literatură. Cu L mare și superioritate. Pentru că, nu-i așa, din când în când plouă cu scriitori căzuți din rai, care ne merită tot respectul deși nu le-am mai auzit numele până acum și când le deschidem cărțile ni se strepezesc dinții.

Cred că Literatura ne omoară, literar vorbind. Avem tot felul de scriitori care vor să scrie ceva extraordinar, filozofic, magnific, superior, genial, deosebit, strălucit, revelator, metafizic. Nimeni nu pare să vrea să scrie ceva mișto. Un bestseller? O carte de-aia de întorci paginile să vezi ce se întâmplă? Mă întreb care sunt cei care scriu ca să distreze, ca să te facă să sari de colo-colo și să zici „cool!”

Acum vreo 2 luni, în Brașov fiind, am întrat în librăria Șt. O. Iosif și m-am convins să mă apropiu de rafturile cu scriitori români. Am pus mâna pe o carte, i-am citit rezumatul și aproape mi-a stat inima în piept de bucurie: pe coperta din spate scria de Tolstoi, care o iubea pe Anna Karenina, care însă era îndrăgostită de Flaubert, dar el alerga după Madame Bovary, care la rândul ei… sau ceva de genul. Nu mai știu exact ce și cum și cine.

Mi-am imaginat ceva gen The Eyre Affair, cu personaje și scriitori care se întâlnesc într-un univers alternativ. Ți-l imaginezi pe Tolstoi la patru ace, umblând după eleganta Anna Karenina, care se îndrăgostește de Flaubert, amatorul de experiențe sexuale exotice? Și tot așa? Pentru că eu da și aș fi vrut enorm să citesc povestea.

Ehhh… Era o impresie falsă. La o primă răsfoire mi-au căzut ochii pe câteva fraze la care aș fi avut nevoie de DEX și la o a doua răsfoire am văzut chestii sforăitoare. Am pus cartea jos, i-am uitat titlul și scriitorul. Țin minte doar ideea și acel ar-fi-putut-să-fie.

*****

Cei patru de mai sus. Scriitorii veniți din ceruri. Florin Iaru și Cristian Teodorescu sunt acum la Iași, au fost la ceva întâlnire a scriitorilor. I-a menționat Linda și am dat pe Google după ei, că n-am auzit de ei în viața mea. Am remarcat, spre stupoarea mea, că au două poze în care au cam aceeași expresie, cu sprânceana ridicată și ușor încruntați.

Florin Iaru! Fă fața de scriitor!

Teodorescu! Fă fața de scriitor!

S-ar putea să nu reușesc niciodată să devin o Scriitoare Adevărată pentru că nu pot să ridic sprânceana așa.

Liviu Radu e traducător și scriitor de fantezie, publicat pe la Tritonic. A scris „Waldemar”, un roman/nuvelă de buzunar cu iele, care… merge. E ok. Aproximativ. E singurul peste care am dat ca scriitor și traducător, că i-am remarcat cărțile la Tritonic.

Apropo, toți oamenii ăștia seamănă între ei, sau mi se pare mie?

Liviu Radu nu face fața de scriitor, că nu era pe fază.

Daniel Dincă e un tip care mi-a spus că e faimos în zona Dobrogei și mi-a arătat ultima filă a unei cărți semnate de el, pe care scria tirajul de 20.000 exemplare.

Daniel Dincă are propria lui față de scriitor.

E un tip care scrie niște chestii destul de naive (am citit „Întoarcerea înțeleptului alb”) și vinde în jde-mii de exemplare. Cum? Păi, se duce de colo-colo și le vinde pe la școli, pentru premiile de sfârșit de an școlar, și alte alea. Cel puțin, așa spunea când mi-era gazdă la mare în Costinești.

I-am ales aproximativ la întâmplare. Doi care se produc acum, unul care iese în față dacă bați rafturile SF&F, unul care are ceea ce pe aici prin România poate fi considerat bestsellere, deși nu știu pe nimeni care să fi auzit de el. Puteau fi și alții, pentru că oricum n-aude lumea de ei. O chestie despre care o să vorbesc după asteriscuri.

*****

Linda s-a întâlnit cu un editor de la Tritonic. Care e locul unde l-au publicat pe Neil Gaiman, tipul ăla de tot vorbesc eu despre el, care a scris Zei Americani și Nicăieri și Pulbere de stele (American Gods, Neverwhere, Stardust). Și l-au publicat și pe Liviu Radu, care mai și traduce pentru ei.

Două chestii zicea tipul: 1, că românii ar trebui să citească mai mult SF&F. 2, a întrebat-o pe Linda de ce nu a publicat în România, în loc să publice în străinătate. (Linda are multe nume, printre care și Eliza Enea). Și nu știu ce i-a răspuns, ce n-a răspuns, dar sunt un număr de lucruri legate de publicatul în România care sunt, mda.

Uite care e faza:

Editurile din România fac treaba românește. Tot dai de cărți traduse prost, dar nimeni de la editură nu pare să-și dea seama de chestia asta. Cărți scrise prost, în care editorul părea să zică „Lasă că e bine și-așa”. Oameni care nu știu exact care le e rostul acolo, care nu remarcă nimic care să sune ciudat sau dubios – când toată lumea își dă seama. Când lucrez cu oameni din străinătate și fac ceva care e câtuși de puțin ne-ok, văd comentariul pe margine.

Exemplu: Flight from Hell, episodul 1, luat la pigulit de două tipe:

Uneori sunt pagini întregi la care n-au mare lucru de zis, alteori sunt corecturi, comentarii și alte alea peste tot. Și primesc mail-ul: „E ok, ești mulțumită de schimbări?” sau „Poți să modifici în punctele x, y, z, că e neclar?” În România se întâmplă oare la fel? Ca traducător n-am văzut chestia asta. N-am auzit de editori care să dea feedback, care să-ți arunce traducerea în față că le-ai băgat un morcov în fund tuturor personajelor.

Pe la noi am remarcat mentalitatea asta, că scriitorii descind în perfecțiune și nu trebuie făcut mare lucru după ce scriu prima variantă a textului pe hârtie. Plouă din cer.

Pe urmă, în România nu ești promovat. Nu țin minte când am pus mâna ultima oară pe o carte românească pentru că am auzit de ea. Să fi fost „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu? Aia a lui Dan Puric, de vorbea toată lumea de ea? (mă rugase cineva să i-o cumpăr, i-am cumpărat-o și pe urmă mi-a zis că tocmai și-o luase, așa că am rămas cu ea -_-) În alte părți poate că nu voi fi prea promovată, aici am garanția faptului.

Pentru că toată lumea știe, aici auzi de scriitorii buni când plouă liniștit din cer și textele lor permează conștiința poporului prin osmoză.

Și, trei, procesul de publicare în România e un mister complet. Dacă scriu un roman de dragoste și vreau să-l vând la ditai editura din străinătate, știu unde să mă duc. Dacă vreau să public fantasy sau SF la ditamai editura din străinătate, știu unde să mă duc. Literatură în serie – păi unde sunt acum. Hei, dacă vreau să public literatură erotică homosexuală, știu și atunci unde să mă duc! (cu mulțumiri lui Nicole Wilkinson, care a scris Requiem of Janus și In Darkness Dwells, amândouă cărți bune pe direcția asta)

Vreau să public la Tritonic?… Hmm. Haaa. Hmmm. Mda. Habar n-am cum să încep. Ceea ce nu e un semn bun, că înseamnă că nu-s foarte comunicativi și deschiși în general, nu? Valabil și pentru alte edituri.

Să tot așteptăm să plouă cu scriitori români, dară.

Roman! O să public un roman! Un ROMAN! Foileton, dar roman!

Tue, 14 May 2013 08:41:37 +0000

*excitement, excitement, excitement, excitement, excitement*

Acum nu foarte mult timp am trimis un prim capitol dintr-un roman horror/supranatural/acțiune la The Big World Network. Povestisem la un moment dat pe blog că aveam de gând s-o fac.

Mi-a plăcut de Big World Network de la început, din cauza conceptului. După cum sugerează și entuziastul!!! titlu al postării, sunt o editură mai neobișnuită. Ei zic așa: publică un „episod” dintr-o serie pe săptămână, cum fac televiziunile cu serialele. 12 episoade/sezon, iar apoi depinde de autor câte sezoane scoate.

Eu zic că e stil foileton, seamănă cu ce făceau în perioada victoriană Dickens!!! și alții (unora le place Dickens). Capitol, capitol, capitol, capitol. Gata cartea? Bun, adunăm capitolele, le trântim două coperți și declarăm romanul.

În plus, Big World Network-ul are și varianta de audiobooks, așa că probabil că o să încerc să-mi citesc propriile capitole pentru versiunea audio XD

Sunt imposibil de fericită, pentru că pot să mă joc. Și pentru că ideea de literatură publicată pe capitole mă fascinează – am pomenit în disertația de masterat că astăzi practica e foarte răspândită în fanfiction, care e publicat pe gratis de amatori, și mai puțin la edituri, care nu au inovat încă idei în conformitate cu tehnologia și cu posibilitățile noi. Ei, ăștia au de gând să profite de situație și să publice într-un stil nou.

Dar destul despre BWN. Romanul meu.

Scris la pleasneală, de amorul artei, în câteva zile. Se numește „Flight From Hell” și ca să citez primul capitol/episod, ideea principală ar fi: „A dying angel, a strange magician human woman and a carnivorous horse met in sex-Hell. If it was the beginning of a joke, Nakir couldn't wait to hear the punchline.”

Primul paragraf:

The sky was a darker shade of red, tinging towards the color of crusted blood. The eye, long used to seeing everything as if through a colored lens, failed to notice that blue had become purple and that green etched towards black. It adjusted, even as the mind protested and choked and tried to shift vision back to normality; avid for beauty, tired in never-ending efforts, subject to a constant pressure that tried to bring it down to its knees and turn it towards depression, desperation, and death.

Și lucrurile o iau din loc de acolo, cu un ton semi-ironic și uneori sec. Și totul cam în negru. Pentru că autoarea are un umor mai negru când n-are chef de altceva.

De-abia aștept 😀

P.S. Și între noi fie vorba, parcă poveștile spuneau că tot trebuie să trimiți manuscrise din editură în editură și să aduni teancuri de respingeri. Nu să ți se răspundă în timp record cu entuziasm 🙂 The world is spoiling me rotten.