Recenzie on Roxana-Mălina Chirilă

Am citit „Dune” de Frank Herbert [Recenzie]

Mon, 09 Aug 2021 18:57:18 +0000

La finalul cărții, mama protagonistului se întoarce spre iubita acestuia și îi spune (parafrazez): să nu-ți fie teamă! Deși Paul se va căsători politic, nu o va atinge nici cu un singur deget pe noua lui soție. Se spune că e o fată cultivată – sper ca asta să o încălzească cu ceva, pentru că soț n-o să aibă, în mod real. Noi, concubinele, vom fi cele reținute de istorie ca soții.

Cu această precizare, cartea se încheie.

Sună de parcă aș fi dat un spoiler, dar nu e cazul. Ultimul paragraf din „Dune” de Frank Herbert e o discuție secundară, care nu prea are o legătură cu marile teme ale cărții: destin, politică, lupte între case nobiliare, natura puterii, ecologie, psihologie, religie. Frank Herbert creează o lume interesantă și situații complexe, bine echilibrate, în care conflictele interne ale personajelor, conflictele dintre culturi și conflictele dintre facțiuni politice se susțin unele pe altele într-o poveste care nu degeaba e atât de renumită. De aceea, finalul abrupt despre situația conjugală a unui personaj secundar m-a făcut inițial să cred că-mi lipsește un capitol – sau măcar un epilog.

Dar, într-un fel, încheierea abruptă din „Dune” e în ton cu restul cărții: stilul e uneori neclar, de multe ori necizelat, câteodată pompos fără motiv, dând impresia că Herbert nu e mereu sigur ce ar trebui să ne arate și cum.

Fiecare capitol începe cu fragmente din cărți fictive scrise despre Paul Muad’Dib Atreides, personajul principal, dar poate din dorința de a nu ne dezvălui chiar el prea multe despre ce urmează să se întâmple, Frank Herbert rămâne la nivelul superficial de afirmații aproape generale, dar cu iz de înțelepciune. Singura funcție reală pe care o îndeplinesc este să transmită ideea unui destin măreț și a unei istorii intens analizate, ceea ce reușesc să facă din plin (deși, la finalul cărții, nu pot să nu mă întreb dacă respectivele cărți nu sunt tratate scrise la plictiseală).

Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video. Soldații obișnuiți sunt genul de adversari pe care i-ai întâlni în prima fază a jocului, când îți faci mâna. Par puternici până îți faci mâna, dar apoi se poate trece prin ei ca prin brânză. Legiunile imperiale sunt deja la câteva niveluri peste soldați, fiind compuse luptători foarte de temut. Aici deja vorbim de adversarii reali ai jocului.

Iar fremenii, oamenii deșertului, sunt fiecare dintre ei câte un boss OP. Chiar și copiii lor lovesc de 3x mai tare decât un legionar și probabil au boost-uri de dexteritate, așa că sunt greu de doborât și un coșmar pe câmpul de luptă. Iar mai tare decât toți fremenii este protagonistul Paul, cel ce are super-puteri.

Alt aspect care m-a lovit prin naivitatea lui e un test la care e supus Paul la începutul cărții: trebuie să-și demonstreze umanitatea (?) ținându-și mâna într-o cutie neagră care-i cauzează o durere ce crește de la aproape nimic la agonie (…?). Asta demonstrează că… nu știu, dar să-mi spuneți voi, că poate aflu și eu cât de umană sunt când mai dă greș vreo anestezie la dentist și-mi bagă freza pe nervul viu.

E o reamintire a faptului că SF-ul așa cum îl știm azi e un gen relativ nou, iar clasicii genului au sunt într-adevăr influenți, buni și cunoscuți, dar scriau într-o zonă de nișă, mult mai permisivă, care nu le cerea șlefuirea la care ne-am aștepta de la un clasic de azi. Cu alte cuvinte, „Dune” este „Dune” pentru că a fost scrisă la momentul corect. În ziua de azi, aceeași carte nu s-ar mai bucura probabil de același prestigiu.

Trecând peste stângăciile lui Frank Herbert în mână, însă, povestea devine chiar interesantă.

Paul Atreides este fiul ducelui spațial Leto și al concubinei lui, Jessica. În același timp, este și rezultatul selecției genetice făcute de-a lungul multor, multor generații, cu scopul de a produce un fel de supraom cu puteri extraordinare. Organizația care a pregătit treaba asta din umbră, Bene Gesserit, e un fel de ordin mistic-religios-științific-bătăuș format doar din femei cu puteri aproape magice de luptă și manipulare psihologică.

La începutul cărții, Paul are 15 ani și ajunge pe planeta deșertică Arrakis (numită și Dune) pentru că tatăl lui a fost trimis să o conducă. Arrakis e un imens deșert periculos atât din cauza riscului mereu prezent al deshidratării și a furtunilor teribile de nisip, cât și din cauza viermilor de nisip enormi, lungi de zeci sau chiar sute de metri, care își fac apariția de fiecare dată când simt mișcare și atacă orice ființă vie sau dispozitiv pe care le cășunează. Singurii care se pot descurca fără probleme în această lume aridă sunt fremenii, nativii cu ochi complet albaștri, fără niciun pic de alb.

Planeta e un iad, dar are o resursă naturală unică: melange, un drog care prelungește viața și care poate declanșa puteri mistice în cei care-l înghit.

Paul e la confluența a trei factori care se întrepătrund în mod fascinant: lupta dintre casa tatălui său, Atreides, și cea a eternului său inamic, baronul Harkonnen, fostul conducător de pe Arrakis; încercarea Bene Gesserit de a crea supraomul capabil să vadă în viitor și în trecut acolo unde nici măcar femeile din ordin nu pot vedea; și o profeție antică a oamenilor deșertului care așteaptă un Mesia (probabil plantată de Bene Gesserit).

Facțiunile sunt superb create. Scopurile lor nu sunt mereu contradictorii, dar nu se aliniază, iar punctul unde una nu vrea să cedeze pune în mișcare consecințe și pentru celelalte. Paul, care capătă puteri mistice de clarviziune și înțelege mai bine decât oricine altcineva vârtejul istoric în care se află, nu știe nici el care e calea prin care poate obține ce-și dorește de la istorie, dar încearcă din toate puterile s-o găsească. Ce mi se pare fascinant e că Frank Herbert a ales să-l facă greu de înțeles, împovărat de destin și cu o percepție foarte clară a modului în care va fi perceput, și nu ca un erou care să-și asume de bună voie mantia puterii. Paul e, mai mult decât oricum altcumva, reluctant.

În ciuda reticențelor pe care le-am avut începând cartea (și în ciuda flashbackurilor cu cărți prost scrise pe care le-am avut la începutul începutului, când ducele Leto zicea de kanly, iar Bene Gesserit zicea de Kwisatz Haderach și de testatul lui Paul cu Gom Jabbar, de am crezut că o ținem în cuvinte inventate până la infinit), mi s-a părut o carte chiar bună. Înțeleg de ce e un clasic al genului și va fi interesant să văd unde a dus Herbert seria după „Dune”.

După cum ziceam, e o carte veche, scrisă în cu totul alte vremuri, așa că am un pic de bunăvoință față de ea și accept inclusiv aspecte pe care le-aș blama într-o carte identică, dar scrisă post-2000.

În primul rând, ar fi arabismul exagerat al fremenilor. Fremenii nu sunt arabi doar prin virtutea faptului că sunt un popor deșertic, religios și mereu în conflict, ci sunt arabi aproape pe față. Paul vorbește des de un jihad, iar o parte din vocabularul lor pare desprins tot de prin arabă; asta ca să nu mai vorbim de plăcerea de a bea cafele pe bandă rulantă. (Nu știu dacă s-o adaug aici, dar și alți termeni par inspirați din zona orientală, mai de pe la indieni.)

În al doilea rând, sexismul. Nu vorbesc neapărat de faptul că bărbații au puterea în această lume spațial-medievală a ducilor care stăpânesc planete (înțeleg unde bate, să zicem), ci de filozofia din spatele acelui supraom/Mesia care este Paul. În termeni mistici, după cum ne explică Paul și maică-sa la un moment dat în carte, femeile Primesc, iar bărbații Dau – de aceea, Bene Gesserit nu pot să capete clarviziune în zona în celor care Dau, iar bărbații nu ar putea căpăta clarviziune în zona celor care Primesc. E genul de misticism care încă încântă persoanele mai conservatoare, dar care începe să sune cam fals într-o lume modernă și mult mai egalitară.

Pe de altă parte, Paul e acel om mistic care poate și să Dea, și să Primească, deci este și masculin, și feminin, așa că râd pe aici de una singură că organizația mistică și conspiraționistă Bene Gesserit s-a străduit cale de multe, multe generații să producă ceea ce în termenii de azi ar fi un puștiulică LGBT. Ceea ce nu cred că e perspectiva pe care și-o doresc majoritatea fanilor seriei, dar iată-ne ajunși și aici.

Aș fi curioasă de cum e percepută cartea asta azi și de alții și ce anume le-a sărit în ochi. Sunt multe de analizat, de la lumea complexă, la luptele economice și ideologice, la religie, la acțiune, la toate mărunțișurile care dau ciudat urechilor de azi.

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile mele (1)

Sun, 06 Jun 2021 10:49:17 +0000

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea.

Am început să citesc pentru provocare cam din momentul în care am lansat-o, pentru că aveam nevoie de ceva interesant de citit.

„Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer

Cartea asta am ales-o de pe NetGalley, pentru că se pare că sunt mare fan de Columbia University Press. Asta nu este o propoziție pe care m-aș fi așteptat s-o spun vreodată, dar… asta-i viața. Au cărți interesante de non-ficțiune și uneori și de ficțiune, așa că ocazional dau o raită pe acolo.

„Green with Milk and Sugar” e o carte despre ceai – sau mai exact, despre cum s-a dezvoltat industria de ceai japoneză în raport cu SUA, axată pe secolul 19. Autorul e profesor universitar de istorie, dar și provine dintr-o familie care a început să importe ceai japonez în urmă cu mai bine de un secol; cu alte cuvinte, are și deschiderea spre subiect, și pregătirea necesară ca să se ocupe cum ar trebui de el.

E o carte academică, dar poate fi citită destul de ușor și de publicul larg (lucru pe care cred că simt nevoia să-l specific pentru că m-am apucat de o carte de Foucault, în care nu se aplică același principiu al lizibilității) și e chiar interesantă. Se pare că exista o cultură a băutului de ceai în trecut, care era chiar dezvoltată – la un moment dat Hellyer amintește o idee a cuiva cum că e posibil ca americanii să fi băut mai mult ceai decât cafea, mai ales dacă refoloseau frunzele (ceea ce nu e deloc exclus).

„Green with Milk and Sugar” cuprinde o grămadă de lucruri interesante: de la cine se importa ceai (inițial de la chinezi aproape exclusiv, apoi și de la japonezi, apoi încep să apară India și Ceylon în scenă), raportarea la cei de la care se importa (chinezii au fost văzuți de devreme ca „murdari” și, aș zice, barbari, iar japonezii într-o cheie bună, ca apoi rasismul să se extindă și asupra japonezilor), cum se face ceaiul, ce tehnologii se foloseau, cum a ajuns să se dezvolte industria ceaiului în Japonia în contextul schimbării de regim politic, cum se transporta ceaiul (pe corăbii care mergeau în jurul Americii de Sud sau Africii) și nu numai.

În plus, are câteva date exacte despre cantitatea de ceai importată și durata călătoriilor, descrie unele dintre campaniile de promovare ale ceaiului de către Japonia și de către firmele distribuitoare și, mai ales, are și poze cu reclame, cu persoane importante din industrie și cu oameni lucrând în industrie.

E mai interesantă decât crezusem inițial că o să fie și spune o poveste bine închegată. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e faptul că se axează atât de mult pe ceai încât nu oferă un pic de context: cum ar fi prețul ceaiului în raport cu alimentele zilnice și câștigurile oamenilor din diverse pături ale societății, sau ce bani se învârteau în comerțul cu ceai raportat la alte tipuri de comerț intern și internațional.

Pe de altă parte, am băut o grămadă de ceai de când am terminat cartea asta, pentru că mi-a stârnit pofta. E drept, l-am băut simplu, fără nimic în el – spre deosebire de americanii de demult, care ar fi băut ceai colorat artificial (cu albastru de Berlin), lăsat la infuzat zece minute într-o cantitate mică de apă, la care se adaugă apoi cu încredere zahăr și lapte.

Cartea asta se va lansa oficial în octombrie 2021; eu am citit o copie trimisă în avans de Columbia University Press, via NetGalley special pentru a fi recenzată.

„Boyhood Days” de Rabindranath Tagore

Asta e, conform cerinței provocării, o carte foarte scurtă: sub 100 de pagini. Nu mai știu exact de unde am luat-o, dar știu sigur de ce: Tagore e un poet indian cunoscut, care a luat premiul Nobel. Dar pe lângă asta, când citisem în liceu „Maitreyi” de Mircea Eliade, reținusem că Maitreyi îl pomenea pe Tagore ca mare poet și îl pusesem pe lista de oameni de citit… într-o zi.

„Boyhood Days” e o serie de povestiri scurte despre copilăria lui Rabindranath Tagore din India din a doua jumătate a secolului 19, scrisă de autor la bătrânețe. Suna excelent în teorie: am o anumită fascinație pentru secolul 19, îmi plac povestirile de familie, nu știu mai nimic despre India acelei perioade, dar vreau să aflu.

Din păcate, cartea e adresată unor copii care trăiesc în India anilor 1940 și care, probabil, au măcar o vagă înțelegere a ceea ce fusese înainte, chiar dacă doar prin prisma prezentului lor. În plus, e tradusă de Radha Chakravarty, o profesoară universitară, care a decis să păstreze savoarea textului original lăsând netraduși termeni fără un corespondent direct în engleză, ceea ce înseamnă că tot ceea ce evocă o realitate pentru indieni e o înșiruire criptică de litere în traducere. Iar lucrurile specifice Indiei sunt multe, așa că fiecare pagină are în medie 2-3 cuvinte astfel, iar unele depășesc media, așa că poți citi rapid de paan, betel, chuna, khoyer, catechu, albola, amburi, sandesh, ustad, raga pe aceeași pagină.

Nici nu mă mir că introducerea, scrisă de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie, deplânge faptul că parcă nu e la fel cartea în traducere.

În fine. Poate că e un volum de interes pentru fanii lui Tagore sau pentru cei care știu India mult mai bine decât mine, dar în ce mă privește, marele ei avantaj a rămas doar faptul că e scurtă, deși speram să aibă mai multe calități de-atât.

Madeline Miller – „Circe”

Sun, 31 Jan 2021 09:25:33 +0000

„Circe” e genul de carte care ori îți place mult, ori te plictisește teribil. Din păcate, eu am fost în a doua categorie de cititori, așa că am tras de mine s-o termin, dar înțeleg atracția altora față de poveste.

Povestea se desfășoară în Grecia mitică, în care războiul dintre zei și titani s-a încheiat, dar n-a fost deloc uitat. Zeul soarelui, Helios, a luat de nevastă o nimfă a apelor care i-a născut patru copii, doi băieți și două fete, dintre care face parte și Circe, cea neiubită de nimeni. Are vocea stridentă, e lipsită de puterile marilor zei și nu se integrează în societatea divină.

„Circe” nu e un roman foarte bine închegat. Madeline Miller alege câteva dintre cele mai celebre episoade mitice despre vrăjitoarea Circe, cizelându-le pe ici și pe colo ca să le dea un aer coerent, însă povestea își păstrează caracterul episodic și nu prea sunt ocazii în care o întâmplare veche să capete o relevanță nouă sau un personaj odată important să revină în forță. Trecutul e trecut și rareori interferează cu prezentul.

Dar povestea contează mult mai puțin decât personajul, pentru că romanul e de fapt mai mult despre viața interioară a lui Circe decât despre aventurile ei. Circe e respinsă de zei, tratată cu răceală și batjocorire de familie, iar dacă prinde drag de cineva, e doar problema ei, nu și a celuilalt.

De aici vine și diferența de percepție asupra cărții: empatizezi cu Circe? O să-ți placă cartea. Nu empatizezi cu Circe? O să te frustreze.

Dacă empatizezi cu ea, e o poveste despre o zeiță minoră și mereu trecută cu vederea, călcată în picioare, dar care supraviețuiește. Își descoperă puterea proprie și, deși exilată pe o insulă pustie, învață magie și devine o vrăjitoare de temut. Până la final, învață să se ridice pe propriile picioare și să se rupă de lumea care a disprețuit-o, ba chiar desface o greșeală pe care a făcut-o în tinerețe și care a urmărit-o tot restul vieții.

Dacă nu empatizezi cu Circe, e o poveste despre o femeie respinsă de toți, călcată în picioare și care e frustrant de lipsită de voință. Nu e absolut deloc stăpâna propriei sale sorți, ci mai degrabă e împinsă de colo-colo ca o frunză în vânt.

Mai mult, povestește cu un aer foarte detașat emoțional și nu pare să aibă niciodată mari traume (poate cu excepția momentului în care îl transformă pe un muritor pe care-l iubea într-un zeu și tipul se dovedește a fi o jigodie). Fratele pe care-l iubește foarte mult se dovedește a fi o lepră? Oh, păi. Csf, n-ai csf. Pe insula pe care e exilată îmblânzește o leoaică? Aflăm că ținea mult la ea doar în momentul în care leoaica moare și Circe îi arde trupul pe rug cu mare pompă. Circe are o aventură de un secol cu Hermes? Eh, n-are sens să-și bată capul să vorbească prea mult despre el, important e că-i aduce știri, deci Hermes are toată personalitatea unui ziar matinal sexy.

Cu alte cuvinte, dacă îți place de Circe, poți să intri în spiritul poveștii. Dacă nu, începi să observi toate micile probleme, faptul că e practic o trecere în revistă a marilor mituri din perspectiva unui personaj care e literalmente exilat pe o insulă aflată departe de acțiune.

Am auzit că romanul va fi ecranizat de HBO, nu că ar exista încă date concrete despre producție. Evident, nu pot să știu dacă va fi un serial bun sau rău, dar mi se pare genul de poveste care ar putea avea mult de câștigat de pe urma adaptării – chiar dacă Miller nu ne descrie în foarte multe detalii anumite personaje sau anumite legături pe care le are Circe, o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Poate că Hermes ar avea mai multă personalitate dacă l-am vedea cu ochii noștri, poate că ar fi mai ușor să ne atașăm de leoaica lui Circe dacă am vedea-o pe ecran și nu am auzi de ea doar în treacăt. Și poate că povestea ar părea mai închegată, deși nu-mi dau seama exact cum s-ar întâmpla asta.

YA și societate: Naomi Novik – „A Deadly Education”

Sun, 20 Dec 2020 18:05:26 +0000

Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri.

Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română). A scris și cărți fantasy excelente, bazate pe basme slave, care au fost traduse în română: „Argintul preschimbat” și „Aleasa dragonului” (pentru cea din urmă s-au epuizat stocurile). Mai are și o serie de fantasy istoric cu dragoni, „Temeraire”.

Dar hai să ne întoarcem la oile noastre adolescentine.

În forma pe care o are acum, Young Adult e o categorie literară destul de nouă. Adică, sigur, au existat mereu cărți citite cu precădere de adolescenți, dar în ultimele două decenii mi se pare că s-a creat un vad mult mai clar pentru ele – probabil datorită exploziei de popularitate a seriei „Harry Potter”.

Nu știu sigur dacă amintirile mele sunt corecte, dar țin minte că la începutul anilor 2000 cărțile erau împărțite mai degrabă între „pentru copii” și „pentru adulți”. Cărți precum „Eragon” de Christopher Paolini erau încadrate la cărți pentru copii, deși probabil că azi ar fi YA. Apoi, am început să văd eticheta YA și să aud din ce în ce mai des de cărțile astea, iar acum par să fie peste tot.

De-a lungul timpului, am văzut o schimbare de atmosferă, de la optimism la pesimism. „Harry Potter” de JK Rowling, „Twilight” de Stephenie Meyer, cărțile Cassandrei Clare din seria „Instrumentele mortale” erau toate despre adolescenți care descoperă o lume magică dincolo de a noastră și luptă contra unor persoane și grupări malefice – fie că e vorba de Voldemort, de vreun antagonist dubios din „Twilight” sau de un conducător malefic al unei cete de rebeli în cărțile Cassandrei Clare. Răul era acolo pentru a fi învins și, chiar dacă o parte din sistemul celor „buni” era șubredă, asta-i viața, nu totul e perfect. Dar dacă învingi eroic răul, totul e bine și ai parte de o viață normală.

La finalul anilor 2000, însă, a apărut următorul mare fenomen: „The Hunger Games” („Jocurile foamei”) de Suzanne Collins. E o serie distopică, în care câte 2 copii din 12 districte supuse capitalei autoritare sunt trimiși să lupte până la moarte într-un eveniment-concurs anual din care doar unul scapă cu viață. În seria lui Suzanne Collins, inamicul este sistemul. Chiar dacă există un vinovat principal care trebuie înfrânt pentru ca totul să revină la normal, sistemul în sine trebuie distrus, iar lumea trebuie reînnoită. Învingi președintele, dar nu e suficient să pui pe altcineva în locul lui.

Apoi, distopiile YA au început să apară ca ciupercile după ploaie – fie că e vorba de cărți precum seria „Divergent”, care a fost și ecranizată (SF distopic, societate împărțită pe clase cu roluri și trăsături de personalitate clare), sau de cărți precum „Everless” (fantasy, îți vinzi timpul pe care-l mai ai de trăit). De unde era greu să găsești o carte cu adolescenți care dărâmă sisteme corupte, acum ai un întreg subgen în care sistemele opresive rezistă de generații și trebuie distruse pentru ca lumea să trăiască mai liber.

Mi se pare că schimbările și preferințele țin foarte mult de viziunea pe care o are societatea asupra lumii – cu precădere cea americană, pentru că ei dau tonul aici. Dacă începutul anilor 2000 era oarecum optimist, criza financiară din 2007-2008 a scos la iveală o grămadă de probleme sistemice. Ideea că ajungi la datorii enorme ca să faci facultatea și că salariile nu acoperă necesarul pentru a trăi s-a răspândit rapid – atât de rapid încât am auzit de ea chiar și nefiind în US. Brusc, a devenit clar că sistemul în sine e defect. Și asta s-a reflectat rapid și în preferințele cititorilor de YA, aflați la vârsta la care defecțiunea asta anunță probleme majore pentru viitorul lor. Visul american s-a dus naibii: unii vor trăi în lux, alții de pe azi pe mâine.

Iar în ultima vreme, suntem conștienți de un număr din ce în ce mai mare de probleme – nu doar de cele economice ale americanilor, ci și climaterice și sociale. Urșii polari mor, speciile de animale dispar, inundații, uragane – iar pe net, senzația că orice pas greșit de poate distruge. Pericolul e pretutindeni, iar dacă nu e una, e alta.

„A Deadly Education” vine fix la țanc aici. Acțiunea se petrece într-o școală de magie fără profesori și fără vacanțe, în care elevii sunt aduși automat când împlinesc o anumită vârstă și învață rapid tot ce pot pentru a supraviețui.

Pericolele sunt la fiecare pas: monștri care pândesc sub pat, pe coridoare, în clase, în sala de mese. Monștri care așteaptă ceremonia de absolvire, în care elevii vor trebui să-și croiască drum de la ieșirea din școală până la porțile exterioare, trecând printr-o curte infestată cu toate nebuniile. Motivul pentru care copiii sunt trimiși la școala asta e că viața în exterior e și mai rea pentru ei – monștrii sunt mai numeroși și apar pe neașteptate, necruțători.

Cu minimumul de siguranță oferit de școală, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu mori, dar ai șansa să înveți și să scapi.

Galadriel („El”) e genul de persoană pe care nimeni n-o are la suflet. Încă de mică, a văzut că cei din jur o displac fără motiv, iar mama ei e singura persoană care o iubește. Mai mult decât atât, El are o înclinație naturală spre magie foarte distructivă, iar școala încearcă să o învețe cât mai multe vrăji prin care poate omorî mulți oameni deodată, chiar dacă El vrea doar să supraviețuiască și să nu le facă rău celor din jur, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, lumea e foarte neplăcută pentru toți cei care trăiesc în ea, dar mai ales pentru El. Tocmai de aceea, e paranoică și în general în privește pe cei din jur mai degrabă ca pe unelte decât ca pe persoane.

De la un punct încolo, povestea nu e prea surprinzătoare – știm deja că adolescenții se vor alia și vor face fapte salvatoare de vitejie (nu asta se întâmplă mereu?), dar atmosfera, ideile și personajele sunt cele care dau forță cărții.

E una dintre rarele povești în care cunoașterea chiar înseamnă putere. Sistemul de învățare poate fi foarte aleatoriu uneori în ce-i pune pe elevi să învețe, dar este și personalizat, fiecare primind altceva. Pentru că orice te poate ajuta să supraviețuiești, toată lumea e în mare cu burta pe carte, iar vrăjile sunt și o monedă de schimb, mai ales între grupurile care au în comun o limbă, pentru că trebuie să știi limba ca să poți folosi vraja.

Dinamica socială e și ea excelentă. Pentru că El e eterna străină, poate să observe foarte cinic ce se întâmplă în jur. Remarcă, de exemplu, că elevii veniți din enclavele de vrăjitori, care sunt mereu împreună și au parte de ajutorul generațiilor de dinaintea lor, au șanse mult mai mari de supraviețuire. Observă felul în care enclavele își aleg în fiecare an un număr limitat de membri noi – șeful de promoție, o mână de oameni foarte talentați (poate) și câțiva indivizi dispuși să facă muncile de întreținere, care sunt dificile, periculoase și nedorite de nimeni.

Elevii din afara enclavelor, în schimb, sunt pe o poziție veșnic dezavantajată. Trebuie ori să se alieze între ei, ori să curteze enclavele. Dacă nu sunt suficient de puternici, ajung deseori să facă munci de întreținere, rămânând în urmă cu învățătura, dar (poate) asigurându-și un loc călduț după ce termină școala, cu promisiunea că copiii lor vor fi membri ai enclavelor.

E o dinamică socială nedreaptă, care îi dezavantajează puternic pe cei veniți din afară, dar nu la fel de mult pe cât i-ar dezavantaja să rămână neprotejați nici măcar de școală în perioada adolescenței. Iar din cauza asta, sistemul merge înainte.

Talentul lui Novik se simte în modul în care reușește să insufle viață și credibilitate într-o lume horror. Are multă subtilitate, chiar și când scrie o carte ușoară pentru adolescenți. Sunt curioasă cum va fi continuarea și dacă se va ridica la nivelul așteptărilor – dar mai am de așteptat până în iulie 2021 după ea.

„Băieții din strada Pál” de Molnár Ferenc

Mon, 06 Jul 2020 15:46:32 +0000

Prima oară am citit „Băieții din strada Pál” în copilărie, în ediția publicată în 1957 la Editura Tineretului. Dacă nu mă înșel, cartea scoasă acum la Editura Arthur e o reeditare a aceleiași traduceri.

E una dintre cărțile care m-au impresionat enorm atunci; tehnic, o carte pentru copii, dar practic, scrisă foarte serios. Molnár Ferenc nu are tonul condescendent al adultului care încearcă să se coboare la nivelul copiilor, ci își privește personajele de pe o poziție de egalitate, de unde li se văd noblețea, inteligența și curajul.

Băieții din strada Pál sunt un grup de elevi de gimnaziu care se întrunesc pe un maidan aflat lângă un depozit de lemne. Pentru că locuiesc în Budapesta, acela e cel mai mare petic de natură cât de cât sălbatică pe care-l au la dispoziție. În joacă, s-au organizat cât se poate de militărește, pe locotenenți, caporali, general – dar au doar doi soldați, pe micul și blondul Nemecsek, și pe câinele de pe maidan. Simpaticul Nemecsek, fiind soldat, ascultă de ordinele tuturor.

Dar, așa cum se întâmplă de obicei, au de-a face cu un grup rival, cămășile roșii, al căror loc de întrunire e la grădina botanică. Pe lângă faptul că-i necăjesc pe băieții din strada Pál, vor să le ia și maidanul, ca să aibă unde se juca cu mingea.

Între cele două tabere pornește un adevărat război, cu spioni, incursiuni în zona inamică, tactici militare și furat de steaguri, întrerupte doar de faptul că trebuie să meargă la școală și apoi să se întoarcă acasă. Când eram în copilărie, mi se păreau extraordinare desfășurările de forță – și încă sunt așa, doar că acum observ și cheia în care e scrisă cartea și care îi dă o mare parte din forță.

Multe cărți pentru copii sunt scrise oarecum de sus, cu o perspectivă adultă asupra lucrurilor descrise. Dacă ceva e absurd pentru un adult, ai impresia că autorul îți face cu ochiul – știți amândoi că e absurd. Molnár Ferenc, însă, tratează povestea în cheia povestirilor istorice, a romanelor despre mari evenimente și persoane. Poate că băieții au arme de jucărie, poate că înscrisurile lor oficiale sunt un pic ridicole pentru că nu reușesc să imite întru totul tonul oficial adult, dar evenimentele sunt o reflexie în mic și în esență a lumii adulte.

Astfel, deși în mâinile altcuiva romanul ar putea fi o comedie (război între găști!) terminată melodramatic, Molnár Ferenc scrie o tragedie eroică care te face să-l iubești pe micul, curajosul, inimosul Nemecsek și să-i respecți pe conducătorii celor două tabere, generali care înțeleg și respectă idealurile de noblețe și onoare.

Dar „Băieții din strada Pál” e și o critică a societății. În jurul conflictului, vedem lumea mergând înainte, fără să vadă sau să înțeleagă dramele ce se petrec fix sub nasul ei; în timp ce admirăm geniul tactic al lui Boka și dăruirea de sine a lui Nemecsek, ne amintește că istoria merge nemiloasă înainte, deseori pe căi nebănuite. Contrastează lumea în care trăiesc băieții, cu cea din afara lor, evenimentele cărora ei le dau curs cu cele asupra cărora nu au nicio putere.

Povestea lovește puternic. Îți dai seama destul de repede încotro se îndreaptă, dar asta nu face impactul cu nimic mai puțin devastator. Înainte să o recitesc acum, mă întrebam dacă aveam să descopăr că e mult mai bună în amintiri decât în realitate, dar am constatat că e pe dos. Deși mi-a plăcut mult în copilărie și mi-a rămas atâta vreme în amintire, la vremea aceea n-aveam cum s-o apreciez la adevărata valoare.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

Marea Witchereală de la finalul decadei

Mon, 06 Jan 2020 18:42:25 +0000

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele.

Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An. Și apoi mai există și seria de cărți de la care a pornit totul.

Evident că am ajuns să mă apuc de toate în paralel. Experiența e… ceva.

Witcher I

Primul joc „The Witcher” a fost publicat în 2007 și mi-a fost prezentat ca fiind mai greu de jucat și mai puțin interesant decât celelalte, pentru că i s-ar simți vârsta, grafica n-ar fi deloc de vârf etc. Acuma, eu sunt o persoană mai puțin orientată spre vizual, așa că mi se fâlfâie de grafică, atâta timp cât nu există elemente de o urâțenie deosebită (în Skyrim: Elder Scrolls, de exemplu, au investit toți banii în decoruri și pe urmă au folosit drept modele pentru personaje niște hoituri).

Primul joc Witcher începe așa:

Geralt, un witcher (vânător de monștri) se luptă timp de o noapte cu o prințesă care e blestemată să fie strigă/strigoi. Faptul că reușește să o țină afară din mormânt până dimineața o face să redevină ființă umană.

Apoi începe jocul. Primul lucru pe care-l aflăm e că Geralt și-a pierdut memoria. Habar n-are de nimic, știe doar să dea cu sabia și că de câteva săptămâni încoace stă cu niște alți witcheri și cu o vrăjitoare, Triss, într-un castel dărăpănat care e sediul tuturor witcherilor și care arată mai dezastruos decât casa noastră înainte de curățenia de sărbători.

Nu trece mult și sunt atacați de niște indivizi din gruparea Salamandra. După ce reușesc să respingă atacul, dar li se fură tot felul de chestii importante, witcherii se duc care încotro să descopere ce se întâmplă de fapt și să-și oprească inamicii din ce răutăți or fi vrând ei să facă cu lucrurile furate.

Geralt ajunge în Vizima, un oraș condus de prințesa Adda, fosta strigă pe care a salvat-o în introducere; regele nu e prin zonă. În schimb, în zonă sunt ciuma, monștrii și tot felul de alte probleme, dintre care unele sunt rezolvabile de Geralt în timp ce încearcă să descopere ce e cu Salamandra.

Se întâlnește cu tot felul de oameni care-l știu pe el, dar evident că reciproca nu e valabilă (în sfârșit, un personaj de joc cu care mă pot identifica). E prieten bun cu Shani, o vindecătoare, cu Zoltan, un pitic, cu Triss, o vrăjitoare cu care se pare că are o relație (și cu Shani are?), și Dandelion, un bard. În plus, mai salvează și un copil cu puteri magice, Alvin, pe care-l semi-adoptă.

Jocul are o atmosferă destul de apăsătoare și o lume care pare complexă. Am înțeles că următoarele din serie sunt din ce în ce mai bune, dar și aici lucrurile merg bine. Ideea cu amnezia e perfectă ca să te introducă în univers și e interesant să mergi de colo-colo și să asculți povești despre ce se întâmplă în lume și despre ce a făcut personajul tău, care habar n-are de nimic.

Ah, și e aproape o parodie cât de ușor ajunge Geralt în pat cu o grămadă de femei. Ai inclusiv o replică NPC care te urmărește amuzată prin Vizima: „A witcher! Hide your women!”.

Seria TV

În timp ce eu mă plimbam prin Vizima investigând suspecți și bătându-mă cu diverși monștri prin mlaștini și cimitire, ne-am apucat să ne uităm și la serial.

Serialul începe cu Geralt care se bate cu o kikimora, unicul lucru pe care l-am recunoscut cale de câteva episoade.

Geralt se duce în cel mai apropiat oraș să-și ia banii pe monstru, dar descoperă că l-a omorât degeaba, nimănui nu-i pasă. În schimb, nimerește la mijlocul unui conflict între Stregobor, un vrăjitor care se ascunde pe unde poate, și Renfri, o prințesă născută în timpul unei eclipse care și-ar dori să-l scape pe vrăjitor de cap. Renfri e crezută a fi un monstru și a fost tratată toată viața ca atare. A fost hăituită, a avut asasini pe urmele ei, numai lucruri neplăcute, iar o parte din astea se datorează lui Stregobor.

Geralt ajunge în zonă la timp ca Renfri să-i profețească că nu va putea scăpa de o fată din pădure.

Între timp, o cetate e asediată de inamici. Regina e rănită mortal și îi spune prințesei moștenitoare, Cirilla, să fugă la Geralt, care e destinul ei. Cirilla fuge prin pădure. AHA! IATĂ FATA DIN PĂDURE!

Cirilla fuge episod după episod prin pădure și Geralt se plimbă prin toată lumea ucigând monștri și văzându-și de treaba lui fără să-și bată deloc capul s-o găsească. „Deh,” mi-am zis, „dacă fata aia e destinul lui și n-o să poată scăpa de ea, probabil că n-are sens s-o caute prea tare.” Între timp, o tânără cocoșată, Yennefer, e luată ca ucenică de o vrăjitoare și se chinuie să facă până și cele mai mici vrăji așa cum ar trebui.

Ce legătură au toate astea cu jocul? În primă instanță, zero.

Când am comentat că nu recunosc nimic și că Geralt e probabil la cinci mii de kilometri distanță de Ciri și că habar n-am cum s-a gândit regina s-o trimită la un individ care are aventuri în alt colț de lume, am aflat că cele trei fire narative nu se întâmplă în paralel, ci au loc în decenii diferite. Ăăă… ok?… Și eu de unde să pricep asta, că n-am avut o Renfri să-mi profețească cronologia serialului?

Ulterior, faza cu timpurile diferite s-a clarificat și în serial, când Geralt s-a întâlnit cu regina-bunică pe vremea când Ciri nu era născută încă. Dar primele episoade sunt confuze rău, mai ales pentru că n-auzisem de Cirilla, Yennefer și majoritatea celorlalți. Din joc, au apărut Triss și Dandelion.

În fine, chiar și plictisindu-mă parțial la început, chiar și nepricepând foarte bine ce se întâmplă (sau, mai exact, când se întâmplă), tot m-a prins un pic.

Până nu uit: Geralt are succes la femei și e ceva nuditate prin serial, dar scenele sunt făcute cu umor. E genul de individ care simte jena și de care prietenii pot face mișto. Și imaginea lui stând nesigur pe el cu o carafă de suc de mere în mână în mijlocul unei orgii inspirate de magie face toți banii.

Cartea

Până acum am citit doar „Ultima dorință” – prima carte din serie, cronologic vorbind, chiar dacă a doua publicată de Sapkowski; e una dintre cele două cărți de povestiri scurte care au loc înainte de acțiunea principală din seria de romane (complicat cu scriitorii ăștia).

Începe cu o tipă care intră peste Geralt ca să se culce cu el. Spre deosebire de joc și de serial, care așteaptă aproximativ cinci minute înainte să-i arunce o femeie în brațe, Sapkowski sare direct la acțiune.

Geralt din carte are și el ceva succes la femei, dar fără umor sau parodie, din păcate. E un erou, deci e magnet de femei, ca un James Bond pe care ar trebui să-l luăm foarte în serios. Chiar dacă se culcă cu o vrăjitoare printre dărâmăturile unei case care a picat peste ei, e serioasă treaba, ok?! Super-romantic șamd. Omul are o revelație a tandreții sau ceva de genul.

Față de joc și serial, cartea e diferită ca stil. Poveștile sunt spuse mai mult prin dialogurile unor oameni foarte vorbăreți (îmi imaginez niște polonezi după câteva păhărele) și sunt reinterpretări ale unor basme. Renfri e Albă-ca-Zăpada – mama ei a văzut într-o oglindă magică că Renfri avea să aducă distrugere în lume, așa că a vrut s-o omoare. Întâi a trimis-o în pădure cu un vânător, dar Renfri l-a omorât (când a vrut s-o violeze) și a fugit. Apoi a trăit în pădure cu șapte pitici (tâlhari), apoi aproape a fost ucisă prin otrăvire… toată povestea e acolo. Doar reinterpretată în altă cheie.

E și o „Frumoasa și bestia”, tot la fel de explicit făcută după basm.

Atmosfera e deci mai puțin întunecată și nu foarte subtilă. Geralt n-are aceeași aură mistică, deși are puteri destul de mari contra monștrilor – iar uneori nu pare să fie deosebit de inteligent. Am recunoscut diverse episoade din serial (Renfri, întâlnirea cu elfii și cu țapul, logodna fiicei lui Calanthe, striga), dar mi se pare că serialul este o adaptare a cărților prin prisma jocurilor. Ceea ce, sincer, e mai bine decât dacă ar fi fost doar o adaptare a cărților.

Striga

Episodul cu striga a fost primul pe care l-am văzut în toate variantele. La fel ca moartea părinților lui Bruce Wayne, pare un episod definitoriu, dar interpretat altfel de fiecare dată.

În joc, primul lucru pe care-l afli e că Geralt s-a bătut cu striga și că i-a învins blestemul petrecând toată noaptea alături de ea, de la amurg la răsărit, iar trădătorul care a aruncat blestemul a fost folosit pe post de momeală. Mai târziu, te întâlnești cu prințesa, care are încă o plăcere deosebită să mănânce carne crudă. Dacă vorbești destul cu lumea, afli că oamenii au o părere proastă despre rege pentru că el e și tatăl prințesei, și fratele mamei ei. Acest detaliu nu pare foarte important.

În serial, adevărul despre paternitatea strigăi este extrem de important și trebuie smuls cu cleștele. Într-un episod detectivistic, Geralt investighează zvonuri despre un monstru, e adus la palat oarecum în secret, acolo vorbește cu regele și reușește să-l preseze în așa fel încât regele recunoaște că prințesa e și fiica lui, nu doar a surorii lui. Geralt spune o poveste de groază despre nașterea prințesei și reușește cumva să-l descopere pe cel care a aruncat blestemul și să afle de la el cum poate fi frânt.

În carte, din discuții cale de 12 pagini, aflăm din prima clipă că prințesa e fiica regelui și a surorii lui. Nu e un secret, pentru că regele după ce-și lăsase sora însărcinată și voia s-o ia de nevastă. Sora a murit la naștere, dar fiica s-a născut monstru. Așadar, regele o vrea vindecată, nu ucisă. Poate că bunica aruncase blestemul asupra copilului din oroare față de incest, poate că altcineva o făcuse, nu se știe – noroc că a trecut Geralt pe acolo, pare genul de om care să încerce s-o vindece, altfel unde-i stau picioarele, îi va sta și capul.

După o discuție în particular cale de încă patru pagini, în care Geralt dă semne că nu prea vrea să-i atârne viața în cumpănă, regele îi zice că dacă nu reușește și nu reușește s-o vindece pe prințesă, atunci poate s-o omoare:

– Îmi inspiri încredere, a spus. Deși știu bine că ești un ticălos. […] Mi-e teamă că nu voi ști niciodată dacă ai de gând să-mi salvezi fiica sau s-o omori. Dar batem palma. N-am de ales. Știi de ce?

Geralt n-a răspuns.

– Pentru că eu cred, a spus regele. Cred că suferă. Nu-i așa?

În funcție de preferințe, fiecare versiune de Witcher merită, mai mult sau mai puțin.

Primul joc, cel puțin, e distractiv (tot aud că sunt și următoarele, dar n-am ajuns la ele). Povestea pare să se petreacă post-serial (depinde și de cât de mult întind serialul, dar oricum, post-ce-e-la-TV-și-ce-va-fi-în-sezonul-următor-probabil).

Cărțile nu sunt geniale, dar nu sunt rele. Traducerea în română e arhaizantă și Geralt e descris de obicei ca „vânător” sau, într-un caz, „vrăjitor de monștri” (p. 285). Altfel, are un oarecare farmec – e unul din cazurile rare în care cuvintele mai arhaice funcționează. Cred. Făcând abstracție de traducere, acțiunea nu pare epică și nu are greutatea serialului, dar merge. Poate în cărțile viitoare va deveni mai interesantă, dar nici primul volum nu e slab, chiar dacă m-aș fi așteptat la mai mult din partea lui.

Serialul e confuz pe alocuri. Noroc că-l dezbracă pe Geralt și-l bagă la îmbăiat ca să avem cu ce să ne scăldăm ochii până își amintește scenariul unde voia să ajungă. Geralt din serial e puternic inspirat de cel din joc – se simte pe el că nu e un om obișnuit și că există un motiv bunicel să fie oamenii reticenți la el. Nu cred că o să fie Marea Lovitură sau Marea Obsesie a următorilor ani, așa cum s-a tot profețit prin social media, dar dacă te prinde, ai ce vedea și discuta.

Una peste alta, nu-i rău. Singura problemă reală e că în universul din serial nu există Dumnezeu. Sau cel puțin, așa deduc din ce văd – că n-a fost nimeni la început care să zică „Să fie lumină!”, așa că a rămas totul într-un întuneric general, de trebuie să reglezi luminozitatea la ecran ca să nu stai doar să asculți cartea audio de pe Netflix.

„O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu [recenzie]

Wed, 04 Sep 2019 19:48:04 +0000

Când eram în școală nu-mi plăcea istoria, lucru pe care nu ezitam niciodată să-l spun. Așa că, într-o zi, o prietenă și fostă colegă de clasă a mamei mele mi-a zis că trebuie să citesc neapărat „O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu. Am plănuit mulți ani la rând să o citesc, ba m-am și apucat de vreo două ori de ea și n-am ajuns prea departe.

Acum, inspirată fiind de podcastul de istorie, am zis că ar fi cazul s-o reiau și poate chiar s-o termin. Nu de alta, dar prea e ceață în capul meu în privința istoriei românilor.

Din păcate, am rămas cu multă ceață. După cum spunea un prieten, poate că „O istorie sinceră a poporului român” e menită să fie citită după câteva istorii nesincere.

Despre carte

Florin Constantiniu și-a denumit lucrarea o istorie sinceră a poporului român pentru că refuză să ridice în slăvi poporul român, încercând să-l vadă cu bune și cu rele. Probabil că diferența se simte cel mai puternic prin comparație cu istoriile comuniste și cu tonul patriotico-umflător în pene al care ne-a rămas din vremurile de aur – dacă nu ai termen de comparație, simți doar că e o istorie a poporului român.

Eu am citit ediția a IV-a a cărții, revizuită și adăugită, publicată în 2011. Are 586 de pagini, dintre care 23 sunt cuprinsul și prefețele diverselor ediții, 28 sunt un indice de nume proprii, 8 sunt o bibliografie selectivă și 11 sunt despre probleme controversate și neclarificate în istorie.

Cu alte cuvinte, cartea în sine are puțin peste 500 de pagini. Din astea, vreo 90 sunt dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia începe să fie povestită la pagina 288, deci un pic dincolo de mijlocul cărții.

„Istoria sinceră” galopează prin istoria veche și cea medievală, sărind din eveniment în eveniment și oprindu-se uneori prin locuri care par mai interesante (un pic de răfuială între Ștefan cel Mare și boierii din Țara Românască, de exemplu, sau câte sate și de unde a cumpărat Mihai Viteazul ca boier).

Atunci când ajunge în secolul 20 o ia la pas molcom, pentru că se pare că aceea era perioada principală de interes și specializare a lui Florin Constantiniu. Nu e un lucru rău, dar recunosc că nu mă așteptam la disproporția asta.

Din câte aud de la istorici, e considerată o carte bună, iar Florin Constantiniu un istoric serios, deci probabil că informațiile sunt solide și interpretările sunt ok – genul de carte pe care te poți baza, chiar dacă nu ai foarte multe tangențe cu domeniul.

Unde scârțâie

Florin Constantiniu pare să pornească de la premisa că cititorul știe deja istorie și e familiar cu tot felul de concepte și idei. Povestește cu mult avânt de domnitori, de lupte pentru putere, de alianțe cu tătari și nu numai, dar dacă ești suficient de pe fază și de necunoscător în ale istoriei românești, îți dai seama că există o grămadă de lucruri nelămurite:

Care e de fapt sistemul de guvernare al voievozilor? Ce puteri au? Pe ce bază se succed? Mihai Viteazul, de exemplu, a fost copil din flori al unei femei care, îmi spune Wikipedia, era probabil vânzătoare de rachiu – deci cum a ajuns boier și domnitor?
Ce se întâmplă în exteriorul României? Pentru că din când în când apar în peisajul politic diverse popoare, cum ar fi tătarii, până când nu mai apar.
Cum evoluează societatea? Din când în când Constantiniu menționează că boierimea română fusese „turcită” înainte să devină „franțuzită”, dar nu dă detalii.
Cum funcționa iobăgia? Puteai să te deziobăgești?

Se axează, cu alte cuvinte, pe oameni mari și pe date importante și doar face aluzii sau referiri la anumite lucruri. De exemplu, pe baza a ce scrie el, pot să presupun că înainte de perioada fanariotă boierii se strângeau într-o adunare boierească și îl votau pe unul dintre ei să fie domnitor. Nu există nimic în cartea lui Constantiniu care să confirmă această idee, dar nu există nimic nici care să o contrazică.

Poate că pentru cei care sunt deja familiarizați cu subiectele lucrurile astea se înțeleg de la sine și îți poți consolida cunoștințe și afla lucruri noi, dar dacă ții minte doar vag domnitori, niscaiva campanii și niște ani, nu te ajută mai deloc să înțelegi epoca, iar evenimentele nu decurg foarte clar unele din altele. De unde vin tătarii? De ce avem atâtea legături istorice cu polonezii? De unde au apărut brusc ucrainenii?

Apoi, aluziile. Din când în când, Constantiniu pomenește câte ceva și simți că există o poveste mai lungă acolo. De exemplu, menționează foarte voalat că Alexandru I. Cuza avea o viață personală dezordonată, spre deosebire de cea profesională. Normal, am mers pe Wikipedia să aflu ce era atât de dezordonat, iar de acolo am aflat că a plecat din România cu nevasta și amanta. Amu’, nu știu voi cum sunteți, dar chestia asta mi se pare sincer cu 100% mai ordonată decât s-ar întâmpla în multe alte cazuri.

Am citit jumătate din carte cu Wikipedia la îndemână – mai exact, prima jumătate, în care tot simțeam că-mi scapă povestea. În a doua jumătate m-am pierdut între oameni și locuri, dar lucrurile au fost ceva mai clare.

Popularizare?

E destul de clar de ce Neagu Djuvara și Lucian Boia sunt atât de populari, în ciuda protestelor altor istorici că ideile lor nu sunt 100% în regulă: sunt citibili și știu să-ți descrie o lume. Dacă nu știi istorie, n-o să vrei să te repezi în tratate de mare acuratețe și care presupun că ești familiar cu subiectul, ci o să preferi cărți care să te ia ușor și să-ți povestească lucrurile cu cap și coadă.

Speram ca Florin Constantiniu să facă asta, pentru că îmi fusese foarte recomandat. Dar nu, pe lângă alte cărți de istorie, e destul de sec și omite multe. Încă se pare că se lasă așteptate cărțile care să fie și aprobate de istorici, și ok de citit pentru un public mai larg care să nu vrea neapărat să facă un hobby din studiul istoriei.

Florin Chirculescu – “Greva păcătoșilor” [recenzie]

Sun, 14 Apr 2019 19:56:14 +0000

Dacă o să citiți o singură carte anul ăsta, nu citiți „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu. E o carte bună pe direcția ei, dar capabilă să încerce răbdarea celor care poate vor să citească ceva cu poveste, personaje de care să le pese, sau alte chestii de-astea clasice.

„Greva păcătoșilor” e o carte despre trei tipi: Sahib, Sahib și Mesneraș. Da, sunt doi Sahibi. Primul Sahib e un evreu contemporan cu Mahomed, care s-a dus în India, a învățat medicină de acolo, s-a întors în Medina și a ajuns doctorul lui Mahomed. Din cauza unei pățanii dubioase de la o mănăstire, a fost blestemat să scrie o carte despre doi frați din România anului 2013, care vor să urce pe Nanga Parbat.

Mesneraș și al doilea Sahib sunt frați gemeni din România zilelor noastre și au un vis din copilărie: să urce pe Nanga Parbat. Sahib e chirurg, Mesneraș lucrează pentru SRI și sunt telepați – e mai degrabă o trăsătură de caracter decât un avantaj real, pentru că deși uneori conversațiile mentale sunt utile, de multe ori pică unul peste celălalt în momentele mai puțin bune. În plus, Sahib are tot felul de viziuni cu un evreu de pe vremea lui Mahomed, iar la un moment dat încep să i se plimbe prin minte și alte persoane.

Între timp, Iașa, prietenul lor din copilărie (de n-o fi vreo rudă, pentru că sincer încurc legăturile de rudenie și uneori și personajele) e un regizor de operă din lumea foarte înaltă a artei, care e pe urmele manuscrisului primului Sahib, convins fiind că se referă la cei doi gemeni pe care-i știe el de mic, Sahib și Mesneraș, și pe care-l tot găsește în tot felul de limbi, niciodată terminat, mereu în altă versiune.

Ok, hai să începem cu ce e rău, ca să pot să-mi scot cârcoteala din sistem.

Cartea e plină de povești de familie – povești despre familia lui Mesneraș și Sahib, începând de la generații demult apuse, povești despre viețile unor personaje secundare și familiile lor, povești despre ce s-a întâmplat cu nu știu cine care nu știu ce șamd. Poveștile în sine sunt interesante, dar sunt scrise foarte sec: x s-a dus în locul cutare, a făcut y, apoi s-a întâmplat z, ceea ce a dus la w. Noroc că între cronici sunt de obicei capitole care se petrec în timp real, ca să nu simți că citești Wikipedia.

Personajele secundare din zilele noastre tind să fie unilaterale și nu foarte interesante – mai degrabă îndeplinesc funcții, nu le simți că ar fi oameni în carne și oase. Funcția lui Moșbătrân e să agite apele în lumea medicală, funcția lui Sipi e să fie un soț căruia i se pun coarne, funcția lui Iașa e să fie un artist excentric care caută cartea care ne interesează pe noi, funcția lui Cixi e să fie activistă. Șamd. Dacă elimini funcția, personajul dispare. Personajele principale sunt mai bine conturate, dar nu pot să spun că mi-au trezit vreo simpatie aparte.

Pe urmă, capitolele sunt povestite ba la persoana întâi, ba la persoana a treia, chiar dacă sunt din perspectiva aceluiași personaj. Ba suntem în mintea lui Mesneraș, ba îl privim din afară, ba suntem în mintea vreunui Sahib, ba îl privim din afară, ba vedem un pacient în comă care e la un pas de moarte, ba suntem în capul lui. Dar, din păcate, lucrul ăsta are o logică ce devine clară la finalul cărții.

Zic „din păcate”, pentru că se dovedește a fi un joc filozofic despre autorul-creator, în care Chirculescu ne face cu ochiul ca să ne atragă atenția asupra faptului că citim o carte despre o carte, că autorul are puterea să facă ce vrea cu personajele, iar ele n-au cum reacționa etc. Sincer, chestia mi se pare o frecție post-modernistă, dar știu că sunt unii care sunt dați pe spate de astfel de jocuri intelectuale, deci YMMV.

Hai să vă dau spoilere. Sahibul de pe vremea lui Mahomed nu e convins de existența gemenilor, chiar dacă are semne că ar fi reali. În vremurile noastre, cei doi gemeni nu sunt convinși că manuscrisul evreului e real, deși li se zice că ar fi. Până aici, ok. Dar pe la final, lucrurile o iau puternic pe panta asta: Sahib evreul începe să modifice chestii din cartea pe care a scris-o pentru că se enervează, chestia asta duce la modificări în povestea de azi, ba chiar și la o mică „modificare” în volumul fizic pe care-l citești (un pătrat gol în loc de o bucată de frază pe undeva). Apoi Chirculescu merge și mai departe. La un moment dat, naratorul e un nenumit „prieten al lui Sebastian A. Corn” – Sebastian A. Corn e pseudonimul lui Chirculescu de pe vremea când scria SF – și ajungem pe panta nebuniei auctoriale, în care se deconstruiește iluzia ficțiunii și se demască atotputernicia creativă a autorului.

Pe mine mă lasă rece chestia, dar măcar o să se bucure studenții la Litere că au despre ce să scrie când li se cere un eseu despre post-modernism într-o operă românească.

Hai să continuăm cu ce e mișto.

În primul rând, în ciuda cronicilor de familie și a dimensiunii considerabile de 1100 de pagini, „Greva păcătoșilor” se citește ușor, mai ales după ce intri în ritm și te obișnuiești cu gândul că e un roman în care nimeni n-o să ajungă niciodată la nicio rezolvare în niciun domeniu. Pe lângă asta, deși ambii Sahibi sunt doctori și nu ezită să-și descrie meseria, Chirculescu reușește să nu facă din asta un spectacol al ororilor corporale – poate pentru că e doctor în viața reală și deci se concentrează mai mult pe rezolvări, unelte și medicamente decât pe descrieri viscerale ale trupului uman suferind. (E ceva, de obicei mă apucă amețeala numai când aud de operații.)

De fapt, pentru pasionații de așa ceva, probabil că poveștile despre operațiile desprinse din medicina indiană ale primului Sahib sunt o adevărată plăcere, pentru că afli multe. Sau, dacă ești ca mine, te bucuri de faptul că sună aproape ingineresc și nu te chinuie.

Povestea primului Sahib, care e și povestea ultimelor zile ale lui Mohamed, e bine închegată. De fapt, deși ocupă cel mai mic spațiu din roman, se comportă cel mai mult ca o poveste clasică: are un început, are un conflict, are o încheiere, totul e clar – poate și pentru că e în trecut și deci într-un loc relativ „stabil”. Iar personajele secundare de aici chiar par reale, de la fiica doctorului care e o copilă pusă pe șotii, la soția Bilha cu care are ceea ce pare a fi singura relație bărbat-femeie chiar funcțională din carte, la indivizii din jurul lui Mahomed, până la Mahomed însuși.

Bine, asta nu înseamnă că Sahib ajunge undeva, ci că povestea ajunge undeva fără el, căci el se tot învârte în jurul cozii și n-ajunge nicăieri, în afară de centrul urii tuturor. În povestea din zilele noastre, lipsa de destinație e mult mai clară – Sahib și Mesneraș vor să ajungă pe Nanga Parbat, dar la modul practic treaba se amână la infinit. Sahib contemporanul e în sindicatul medicilor și vrea să obțină măriri de salarii pentru toată lumea, dar e prins într-un joc politic și n-ajunge nicăieri. Dar e ok, romanul e mai mult despre drum decât despre destinație.

Mai exact, e nebunesc. Sahib contemporanul se trezește cu tot felul de lume în cap, fie că e vorba de frate-su, fie că e vorba de o tipă de pe vremea primului Sahib. Apare un fel de conspirație medicală în care toată lumea vrea să pună mâna pe Sahib și să-l influențeze, așa că ajung serviciile pe urma lui, punându-l pe Mesneraș să afle ce are frate-su în cap (n-are nimic și Mesneraș o știe).

Apoi, există un blestem al familiei care a început în urmă cu câteva generații și care împinge membrii înspre incest (Sahib se ferește cu disperare de chestia asta). E un corb care apare constant peste tot din motive (habar n-am care-s alea). Iașa îl pune în scenă pe Wagner în cele mai grandios-dubioase moduri, în ciuda faptului că-l urăște, până ajungi la absurdități incredibile și distractive. Și, bineînțeles, cartea despre cei doi gemeni apare în tot felul de versiuni, cu cuvinte sau pagini lipsă, în biblioteci antice, pomenită într-un număr de TinTin, jucată undeva de o trupă de teatru tradițional, ba chiar și ca o traducere pe un site care nu se știe de cine aparține.

Nimic nu capătă o explicație, lucrurile rămân în coadă de pește. Cine sunt conspiraționiștii? Cine traduce cartea evreului? De ce scrie fix cartea asta? Ce e cu corbul care tot apare? De ce Nanga Parbat? Eh.

E prima oară când înțeleg atracția pe care o simt unii față de romanele lui Thomas Pynchon, care scria post-modernism „jucăuș” pe care nu l-am prea gustat pentru că nu vedeam scopul și nu prindeam bancul. În schimb, „Greva păcătoșilor” are ceva mai multă poveste, chiar dacă sare de la un lucru la altul apropo de nimic și de orice. Are ceva mai mult absurd decât te-ai aștepta de la o carte realistă, mult mai mult realism decât te-ai aștepta de la o carte cu telepați. Are personaje mai bine conturate decât au în general alde Pynchon&co. (eh, alea principale…). Are un gen de umor, are un strop de realism magic. Are multe lucruri bune, dar și câteva chestii care pot să-ți strice tot cheful dacă nu-ți plac.

E scoasă la Nemira și disponibilă pe site-ul lor, pe eMag și pe Libris. Eu am cumpărat-o în prima ediție, ediția curentă are pe ea o bulină roșie care anunță ~~că o să pice la următorul cutremur~~ că a câștigat câteva premii date de diverși din România, ceea ce în cazul de față nu spune nimic de rău despre calitatea cărții.

P.S. Evident că, după ce am scris asta, am fost întrebată cine și-ar numi copiii „Sahib” și „Mesneraș”.

„Nu și-a numit nimeni copiii așa, sunt porecle,” am zis eu, gata să explic că aproape toată lumea din povestea contemporană funcționează pe porecle.

„Dar știi cine și i-ar fi numit așa?”

„?”

„Waldemar Ciorbă.”

Doamne, apără-ne de glumele cu SF-iști.

[3 mar] Cartea de azi: „Transmetropolitan” de Warren Ellis

Sat, 03 Mar 2018 18:33:58 +0000

Pentru că sâmbăta recomand cărți mai ciudate și săptămâna asta a avut o temă SF, mi-am dat seama de un lucru: am citit în general ce era mai faimos în cadrul genului, fără să aung să descopăr ce era mai dubios.

Și pe urmă, tot scrollând între opțiuni, mi-am adus aminte de benzile desenate Transmetropolitan. Dacă nici seria asta nu e ciudată, atunci care să fie?!

Într-un viitor hiper-tehnologizat, jurnalistul Spider Jerusalem s-a retras din lume în creierul munților, s-a înconjurat de sisteme de apărare paranoice și trăiește ca un sălbatic. Însă vremurile bune se încheie brusc când editorul îi cere să-i trimită odată două cărți, după cum le era contractul – iar Spider e nevoit să se întoarcă în haosul secolului 23 ca să găsească ceva despre care să scrie. Și, ca un Hunter S. Thompson futurist, întoarce lumea cu susul în jos și scuipă venin către cei care o merită.

Detaliile dau uneori în absurd, mai ales în detalii precum conservele cu pudră de pui de balene sau de copii irlandezi, iar umorul e negru. Stilul e dur: droguri tehnologice, politicieni corupți, javre în fruntea cultelor – iar limbajul e pe măsură. Dur, fără pretenții de eleganță, potrivit perfect cu Spider care scrie și vorbește cu furie și fără pretenții de obiectivitate.

Seria a fost publicată la DC între 1997-2002 și are 10 volume. Poate fi găsită pe Book Depository – aici e primul volum din zece, dar există și o ediție de lux care cuprinde câte trei volume dintre cele originale (momentan, au fost publicate două volume din ediția de lux).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Julian Fellowes – Belgravia [recenzie]

Sun, 26 Nov 2017 20:51:13 +0000

„Belgravia” e o carte despre societatea engleză de la începutul secolului 19 – sau, mai exact, despre două familii de la începutul acelui secol și intrigile care le unesc. Seamănă puternic ca stil cu serialul „Downton Abbey”, ceea ce nu e o coincidență: Julian Fellowes este creatorul amândurora.

În 1815, înainte de bătălia de la Waterloo, familia Trenchard se ridică încet în societate datorită lui James Trenchard, născut fiu de negustor și mânat de ambiția de a ajunge în cele mai înalte cercuri – și e un adevărat geniu al aprovizionării. Problema e că fiica lui, Sophia, se îndrăgostește de cineva mult prea departe deasupra rangului ei.

Peste 25 de ani, James Trenchard a reușit să se ridice dincolo de orice speranță: este un mare afacerist implicat în construcții, care câștigă o grămadă de bani proiectând casele oamenilor importanți (și nu numai). În plus, își trimite soția la toate evenimentele sociale la care poate, fără să-și dea seama că e un pic penibil și nimeni nu-i acceptă. Dar lucrurile vor fi date puternic peste cap prin tot felul de dezvăluiri, ce implică tineri sclipitori, rude oribile și servitori care șușotesc în privat.

E o poveste previzibilă, în felul în care basmele și poveștile de dragoste sunt previzibile – te prinzi relativ repede că e genul de carte în care cei buni trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, cei răi își primesc pedeapsa care li se cuvine, iar totul se rezolvă perfect. Și e ok, avem nevoie și de povești frumoase pentru zilele în care vrem să ne distrăm, să ne placă un personaj și să nu trăim cu frică pentru că ar putea să-l omoare George R.R. Martin 1acest criminal în serie al literaturii universale.

Iar atmosfera și lumea sunt atent redate – Julian Fellowes pare să aibă o pasiune pentru secolul 19, iar asta se vede din detalii. Chiar dacă accentul pică mai degrabă pe răsturnări de situație și pe acțiune în general, poți să simți că personajele trăiesc în lumea respectivă și că au mentalitățile epocii. Fellowes scrie în așa fel încât să captiveze publicul de azi, asigurându-se că se simte excelent și în trecut.

Mi-a plăcut și traducerea de Adriana Voicu. Simt că reușește să redea atmosfera și stilul originalului destul de bine.

O recomand mai departe, mai ales fanilor de Downton Abbey și celor care caută ceva istoric cu un dram de romantism. O puteți găsi pe site-ul Nemira, pe eMag și în general prin librării.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      acest criminal în serie al literaturii universale
    </td>
  </tr>
</table>

V.E. Schwab – „Partea întunecată a magiei” [recenzie]

Wed, 22 Nov 2017 12:31:05 +0000

Acum un an, de ziua mea, o prietenă bună mi-a făcut cadou „Partea întunecată a magiei” de V.E. Schwab, în ideea că e o carte simpatică și destul de bună și se vorbea o grămadă de ea. Evident, era versiunea în engleză, pentru că în română n-a apărut decât acum vreo două săptămâni și era cât pe-aci s-o primesc cadou de la altă prietenă.

Deci, dublă-recomandare de young adult. Triplă, pentru că o recomand mai departe.

Acțiunea se petrece în Londra secolului XIX, cu un pic de timp înainte să apară regina Victoria în peisaj. Kel e un emisar care poate călători între lumi paralele și care poartă mesaje între curtea regală a Londrei Gri din lumea noastră și curtea regală a Londrei Roșii, care e într-o lume plină de magie și magicieni. Iar pe lângă datoriile nobile și oficiale, face și contrabandă cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin periculoase. Ocazional, ajunge și prin Londra Albă, în care magia a fost încătușată și aproape a dispărut, iar luptele pentru putere între conducători sunt acerbe. Mai există încă o Londră, la care nimeni nu ajunge – Londra Neagră, care a fost înghițită cu totul de o magie inteligentă și malefică. Toate porțile către ea au fost închise, toate obiectele lor din alte lumi distruse (sau nu, după cum e de așteptat prin simplul fapt că lumea asta e pomenită în atâta detaliu).

Deși Kel se plimbă din lume în lume, n-a părăsit niciodată Londrele, dar găsește destul pericol și destulă aventură și acolo, mai ales când Lila, o fată de pe străzi din Londra Gri, îi fură o piatră ciudată pe care probabil că n-ar fi trebuit s-o scape din ochi.

E o poveste distractivă, antrenantă, ușoară (hei, e YA) și are idei noi și personaje interesante.

O găsiți pe site-ul Nemira, prin librăriile fizice, pe eMag și, în engleză, pe Bookdepository (care au livrarea gratuită).

Cea mai bună carte românească a anului [recenzie]

Thu, 02 Nov 2017 08:20:57 +0000

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

Deși nu am vrea să facem o confuzie între persoana autorului și opera sa literară (de la marele Roland Barthes încoace, acest lucru ne este interzis!), este relevant de menționat că deosebitele merite ale autorului sunt incontestabile, în special în privința încercărilor sale de a sparge tiparele și de a se ridica deasupra valurilor modei literare, ce dispar atât de ușor înapoi în oceanul maculaturii.

Nu mare mi-ar fi mirarea dacă acest splendid volum, a cărei complexitate atinge paroxisme biblice și proustiene, de o finețe demnă de un Marquez românesc, ar fi însă în mare parte ignorat de alți critici. Înspăimântați de o astfel de operă ce atinge o rară perfecțiune, mulți se vor retrage în cochiliile lor de raci ce dau înapoi din fața provocărilor literare ce-i pun față în față cu abisurile propriilor lor tare, căci, după cum spunea Michel Foucault, în societatea noastră, arta a devenit ceva ce ține doar de obiecte, nu de indivizi sau de viață, deci față în față cu adevărata artă, cititorul modern își ascunde privirile pentru a nu fi, cumva, (oroare a ororilor!) transformat printr-un sublim ce, după cum spune Edmund Burke, este opusul frumuseții și inspiră mai degrabă groază decât încântare.

Volumul va cauza, fără îndoială, o adevărată revoluție în lumea literară, dacă avem curajul să o acceptăm – scoțându-ne în sfârșit din conul de umbră al marilor publiciști ai lumii și aducându-ne aminte de importanța românismului în fața globalismului ce ne înconjoară. Este un punct de cotitură pentru toți ce scriu în această cultură și, de ce nu, un rapid și vioi pas înainte pe scara literaturii mondiale.

Aceasta nu este doar o carte, ci o Carte, care va rămâne un adevărat model stilistic pentru toate cele ce vor veni după. De aici începe adevărata literatură română.

*******

Ce trebuie să conțină orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Laude.
Insistența că e o carte revoluționară.
Nume impunătoare.
Propoziții lungi și alambicate.
Cuvinte mari.
Plângeri că lumea nu citește ce trebuie.
Afirmații pompoase, eventual fără un sens clar.
Insistențe pe românism.

Ce NU trebuie să conțină SUB NICIO FORMĂ orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Detalii despre ce se întâmplă în carte.
Detalii despre personaje (a li se evita și numele, dacă se poate).
Detalii despre stilul cărții, punctul de vedere din care e scrisă – dacă se poate, să se evite și genul.
Raționamente – de exemplu, pe ce te bazezi când spui că e o carte revoluționară (și în ce sens!)
Autenticitate, vocea personală a celui care scrie recenzia.

Chestia pe care am scris-o mai sus s-ar putea potrivi, simt eu, în aproape orice revistă literară, pentru aproape orice carte vag mai promovată de o editură. Bine, ar trebui inserate un nume de autor, un titlu, și eventual un pic de comentariu despre cât de interesant e că autorul e profesor/medic/inginer/istoric.

Dacă mergi la New York Times, de exemplu, primul lucru pe care-l afli e ce se întâmplă în carte. Când ei scriu despre cărți, cărțile sunt despre asasini, sau despre mame singure, sunt despre cineva care și-a pierdut tragic soțul în 9/11 sau despre copii care s-au născut la miezul nopții în momentul în care s-a creat un nou stat.

La noi nu. La noi, în momentul în care întrebi un autor sau un critic despre ce e vorba în carte, ei o dau înainte cu condiția umană, revoluția literaturii și cât de puțin citesc oamenii. În capul lor, toate cărțile sunt identice, indiferent despre ce ar fi – deci nu pot decât să eșueze, pentru că până acum au eșuat și nimic nu s-a schimbat.

Ovidiu Eftimie – „Bacalaureat” [recenzie]

Wed, 25 Oct 2017 12:02:54 +0000

În al doilea roman al lui Ovidiu Eftimie, „Bacalaureat”, ne reîntâlnim cu subinspectorul Petre Popescu, care a fost dat afară din SRI pentru că a luat o șpagă când a călătorit prin timp în cadrul unei misiuni, iar acum își face veacul pe la poliția din Cornești, această localitate de care n-a auzit nimeni.

Asta nu înseamnă că „Bacalaureat” e un fel de volum doi al seriei care începe cu „Arhanghelul Raul”, pentru că acțiunea e atât de diferită încât cele două volume se pot citi separat fără probleme.

Punctele forte ale „Bacalaureatului” sunt umorul, absurdul și acțiunea, care se combină într-un fel de SF pur românesc, în care totul e explicabil. De ce costă mașinile Logan cu radar folosite de poliție 70.000 de euro? Nu pentru că MAI-ul a sifonat niște bani, ci pentru că au super-scuturi deflectoare, ce reduc frecarea cu aerul și împiedică atacurile cu tot felul de arme mai mult sau mai puțin super-tehnologizate. Tehnologie Star Trek, implementată pe șest de un stat care-și poate ascunde planurile secrete prin simplul fapt că se fură atât de mult încât investițiile reale nici nu se mai văd.

Tot în spatele faptului că se știe că fură se ascund și țiganii din Cornești, care insistă că fură materiale dintr-o fabrică dezafectată, pentru că nimeni nu i-ar crede dacă ar spune că au intenția nobilă de a se lupta cu niște extratereștri malefici care vor să cucerească Pământul.

Personajele sunt oameni simpli – mai o femeie care are grijă de un bar, mai un țigan care știe cum să taie fierul ca să-l ducă la vândut. Și se simte că nu sunt genii, dar luptă cum pot și cum știu ca să se salveze. Din păcate, nu le-am simțit foarte puternic ca personaje distincte – m-ar fi interesat mai mult povestea lui Tibi, polițaiul super-inteligent, de exemplu.

Ce m-a deranjat un pic a fost că povestea pare insuficient lucrată. Sunt bucăți de text care nu prea curg sau zone în care ar fi mers mai multă atmosferă, de exemplu. Stilistic, scena de acțiune de la început are puține lucruri în comun cu acțiunea de mai târziu, iar poveștile despre istoria Corneștiului și a planului eșuat de a construi un cosmodrom în această mică Slobozie par concentrate în câteva pagini de la începutul cărții – sunt distractive, nimic de zis, dar prea simți că treci de la o etapă a romanului la alta.1Mai sunt și câteva instanțe în care personajele vorbesc între ghilimele și nu cu linii de dialog, din motive pe care nu prea le-am înțeles.

Apropo, ca să-i mulțumească pe cei care se plângeau că Satana n-are de ce să-și bage coada în SF-uri, „Bacalaureat” e o poveste mai SF decât „Arhanghelul Raul”. Dacă înainte aveam de-a face cu creaturi multidimensionale și probleme prin iad, aici povestea clasică a invaziei extraterestre se ciocnește de cealaltă poveste clasică, a românului care se descurcă el cumva. Iar rezultatu e chiar distractiv.

Dacă e o carte mai bună decât prima cred că rămâne de văzut – eu m-am distrat mai mult cu „Arhanghelul”, în timp ce consortul insistă că oboseala mi-a afectat impresiile și „Bacalaureat” e clar mai bună. Oricum ar fi, ambele sunt cărți pe care le recomand cu drag.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Mai sunt și câteva instanțe în care personajele vorbesc între ghilimele și nu cu linii de dialog, din motive pe care nu prea le-am înțeles.
    </td>
  </tr>
</table>

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Mon, 11 Sep 2017 19:45:19 +0000

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ‘80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la _prima _ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ‘80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ‘80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ‘80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ‘80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ‘80 și ‘90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.

1Q84, de Haruki Murakami [recenzie] [cu mini-spoilere]

Thu, 20 Jul 2017 16:34:29 +0000

Haruki Murakami e un scriitor atât de lăudat, și atât de mulți oameni sunt triști de fiecare dată când nu ia premiul Nobel, încât am luat trilogia integrală „1Q84” când mi-au căzut ochii pe ea în librărie, în speranța că avea să mă fascineze și pe mine. Eu am luat-o în engleză, dar în română, a fost publicată la Polirom în trei volume. Probabil că decizia celor de la Polirom a fost mai înțeleaptă (detalii mai jos).

Nu e prima mea carte de Murakami – ultima a fost „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, pe care o aveam în bibliografie la facultate. Înainte a fost „Pinball, 1973”, pe care am citit-o de bună voie și nesilită de nimeni. Însă simțeam din ele o singurătate sfâșietoare de-mi venea să-mi tai venele, care nu prea se pupa bine cu depresia mea din perioada respectivă, așa că l-am lăsat pe Murakami în pace o vreme.

„1Q84” nu e neapărat o trilogie deprimantă 1încep să mă întreb dacă celelalte chiar erau pe cât mi se păreau mie. E doar cam lungă. Apropo, 1Q84 se citește în japoneză fix ca 1-9-84: 1984.

Prima carte din trilogie chiar mi-a plăcut. Acțiunea e foarte lentă, dar e bine descrisă. Simți că Murakami își creează niște baze clare pentru poveste, că stă să detalieze lumea, personajele și situațiile. Tengo, eroul poveștii, e un profesor de matematică la un „cram school”. Nu știu cum au tradus chestia asta în română, dar în Japonia există un fel de școli private care îndeplinesc rolul meditațiilor de la noi: de a-i ajuta pe elevi să treacă examene, chestii de-astea. În timpul liber, se ocupă cu scrisul, dar deși are un stil excelent, nu prea are idei bune. Aflăm destul de repede toate detaliile astea despre el, iar misterul vine din faptul că un editor bine cunoscut și bine plasat îl convinge să rescrie complet o poveste foarte originală a unei fete de 17 ani – care fată are un stil de scris îngrozitor. Cu ideile ei și stilul lui, cartea sigur va lua tot felul de premii și va deveni bestseller. Tengo e destul de moale ca personalitate și acceptă. Dar fata de 17 ani e ciudățică rău…

Pe de altă parte, Aomame, eroina poveștii, e descrisă în situații foarte concrete: trebuie să ajungă la o întâlnire și e blocată în trafic pe autostradă, așa că coboară din taxi și ia o scară de urgență. Inițial nu știm unde se duce, dar ceva dă impresia de sinistru: dacă se încruntă, sperie pe toată lumea din jur, e monstruoasă. E atentă la tot ce se întâmplă, nu-i scapă nimic, gesturile ei sunt hotărâte și disciplinate. Apoi aflăm că e o asasină care ucide un om de afaceri care și-a abuzat nevasta și că nu e prima oară când face așa ceva.

Murakami nu se grăbește nicăieri, așa că ne dezvăluie ba câte un detaliu despre nebunia în care intră încet-încet Tengo cât timp editează cartea lui Fuka-Eri (adolescenta de 17 ani), care pare să ascundă secrete despre o sectă ciudată din inima munților – ba câte un detaliu despre viața fascinantă a lui Aomame și cum a ajuns să omoare bărbați care-și maltratează partenerele.

Poveștile ar fi interesante și așa cum sunt, dar încep să apară tot felul de ciudățenii. Aomame se prinde repede că a cam aterizat într-o lume paralelă (polițiștii poartă uniforme diferite, americanii și rușii își fac o bază comună pe lună, există două luni pe cer), dar are treburi de făcut și habar n-are ce să facă în privința asta. Apar niște Oameni Mici care ies din gurile caprelor moarte și ale fetelor tinere ca să facă nebunii în lume.

Amestecul de realism puternic pe care-l creează Murakami (știi și cum gătește Tengo cina, de exemplu, și ce muzică îi place amantei lui și tot felul de alte detalii foarte concrete) și ciudățenii magice mi se pare foarte reușit. De-abia așteptam să văd cum se leagă toate, să înțeleg mai bine cum funcționează lumea asta magică a lui în care unii oameni văd o lună pe cer, alții văd două, în care lucrurile se schimbă ciudat.

Doar că Murakami a ales să nu explice. Mai mult, a ales să nici nu arate și să nu dea indicii. Pe undeva, cred că se aștepta ca cititorii să-și imagineze ei lumea, să perceapă lumea fără să li se dea mură-n gură – la un moment dat, tatăl lui Tengo spune o chestie care i se tot învârte prin cap fiului (parafrazez): „Dacă nu înțelegi fără explicații, n-o să înțelegi nici cu explicații.” Poate că ăsta e și mesajul lui Murakami pentru cititori: dacă nu înțelegem fără explicații, n-o să înțelegem nici cu. Doar că, la fel ca Tengo, nu prea avem datele problemei, ca să ne prindem.

De exemplu:

Oamenii Mici care pătrund în lume ciudat vor să facă lucruri – ce lucruri? Nu e clar. De ce? Nu e clar.
Fuka-Eri vrea să li se opună Oamenilor Mici scriind o carte. Cum funcționează ideea asta? Nu e clar.
Fuka-Eri vorbește cu o cioară care tot bate la fereastră. Ce e cu cioara? Nu știu, nu face nimic până la urmă.

Aș putea continua, dar practic tot sistemul magic e cam șubred. Pare că Murakami nu și-a dus ideile până la capăt și nu există reguli sau interese clare de partea nimănui. Lucrurile se întâmplă. E interesant, e bine scris – rezultatul pe care-l obține este într-adevăr foarte bun, dar aș spune că este maximul pe care-l poți realiza când creezi foarte leneș o lume.

Apoi, pentru că inițial „1Q84” a fost publicată ca trilogie, poate deveni enervant de repetitivă când o citești ca pe un singur volum. Eu am o memorie destul de proastă, dar chiar și așa e enervant să văd cum Tengo își rememorează pas cu pas acțiunile din urmă cu o lună, fără să adauge niciun detaliu sau gând nou la ele. Poate că cei de la Polirom au avut mai multă dreptate să publice trilogia separat, pentru că altfel o ierți când vezi rezumatul a ceea ce ai citit acum 2 zile.

Pe de altă parte, chiar și la nivel de dialog, Tengo și Aomame au obiceiul să repete replicile interlocutorilor. Ca să parafrazez, la un moment dat există o discuție de genul ăsta:

„Domnul Kawana a murit,” zise femeia.

„Domnul Kawana a murit,” repetă Tengo.

„Domnul Kawana, tatăl dumneavoastră, a încetat să mai trăiască.”

„A încetat să mai trăiască,” spune Tengo.

E genul de chestie care mă face să mă întreb dacă Murakami voia să-și atingă numărul de cuvinte pe ziua respectivă.

Cred că momentul în care mi s-a cam luat de „1Q84” a fost undeva prin a doua carte, când misterul interesant a dat-o în ciudățenii și chestii sexuale de o natură dubioasă, în care violurile nu sunt foarte violente, dar există, și totul începe să se învârtă în jurul iubirii dintre Tengo și Aomame, care nu s-au mai văzut de 20 de ani, dar s-au ținut de mână o dată și au rămas profund atașați unul de celălalt, declanșând tot felul de fenomene paranormale de-ți stă mintea-n loc.

Am început să simpatizez cu un personaj secundar, Tamaru, un bodyguard extrem de competent care are sarcina de a o apăra pe Aomame de cei care ar vrea s-o omoare pentru unul dintre asasinatele pe care le-a săvârșit. Sărmanul om e martor al tuturor trăsnăilor care i-au trecut prin cap lui Murakami, dar își face meseria cu stoicism – Aomame îl întreabă cum i se pare luna? Da, ok, hai că-și dă cu părerea. Aomame vrea să rămână într-un loc periculos cu lunile și nu-i zice motivul? Ok, dacă trebuie, o apără și-așa. Aomame îi spune că a rămas însărcinată printr-o concepție imaculată? Ok – _pe bune, Aomame, pe bune? _– hai că-i cumpără niște teste de sarcină, dacă e musai. Ăsta e genul de profesionist care știe că uneori clienții sunt nebuni, dar face tot posibilul să le fie bine.

Una peste alta, nu cred că o să mai citesc vreun Murakami prea curând – ciudățeniile lui nu prea sunt pe gustul meu, mai ales când am impresia că sunt leneșe sau când o dă în dubioșenii sexuale, dar pot să înțeleg fascinația pentru el. Știe să creeze atmosfera, să creeze decoruri și situații interesante, să observe trăsături de caracter. Pe de altă parte, am avut impresia că undeva, ceva n-a mers, că detaliile s-au prăbușit unele peste altele strâmb și n-au dus povestea către un final satisfăcător.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      încep să mă întreb dacă celelalte chiar erau pe cât mi se păreau mie
    </td>
  </tr>
</table>

Vassa și noaptea, de Sarah Porter [recenzie]

Wed, 21 Jun 2017 15:24:22 +0000

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„Vassa și noaptea” de Sarah Porter face parte din acel gen de mister magic, cu personaje stranii și evenimente ciudate, pe care mi-l doream atât de mult atunci (și pe care vreau să-l citesc și acum). În Brooklyn, nopțile se tot lungesc și minutele se scurg greoi, până când toți știu (dar nimeni nu poate demonstra) că trăiești în câteva ore cât pentru un weekend întreg. Iar noaptea toate magazinele se închid, în afară de ciudatul BY’s, care saltă pe picioare de găină și se tot învârte până-i cânți ca să se oprească. Iar în jurul magazinului sunt țepușe în care stau înfipte capetele celor care au îndrăznit să fure…

Vassa e o fată de 16 ani care trăiește cu aproximativ-surorile ei, Chelsea și Steph, și cu mama lor, pentru că mama Vassei a murit în urmă cu câțiva ani, iar tatăl le-a părăsit definitiv. Tot ce i-a mai rămas de la mama ei e o păpușă vie și cleptomană, despre care n-are voie să-i vorbească nimănui.

Povestea e o reinterpretare în lumea de azi a unui basm rusesc, Vasilisa cea frumoasă – pe care recunosc că nu-l știu decât după rezumatul citit acum 2 minute pe Wikipedia – și reușește să îmbine excelent atmosfera de poveste și nebuniile din basme cu psihologia unor oameni care trăiesc, totuși, în secolul XXI.

Pe de o parte, ai basmul: tânăra orfană locuiește cu mama și cele două surori vitrege mai mari. Într-o noapte îngrozitor de lungă, casa se cufundă în beznă, iar Vassa e trimisă după lumină de o soră care n-o are la inimă și căreia nu i-ar părea foarte rău dacă Vassa ar rămâne fără cap. În mod nesurprinzător, calea mezinei se intersectează cu cea a unei vrăjitoare bătrâne care o pune să treacă prin tot felul de probe imposibile pentru a-și păstra viața.

Pe de altă parte, Vassa e o adolescentă capabilă să facă pe țanțoșa și să-i răspundă de sus vrăjitoarei bătrâne care deține magazinul BY’s (poate și pentru că femeia omoară oameni, ceea ce e de natură să-ți distrugă respectul pentru ea). Nu e naivă și nici preș în fața surorilor mai mari, cum par uneori eroinele harnice ale basmelor, ci e curajoasă, are spirit de luptă și un dram de depresie care o face să-și pună viața în pericol la cererea surorii vitrege, în ideea că moartea ei o să fie un chin și o tragedie pentru toți cei din jur, care vor regreta modul în care au tratat-o. Nu e o fantezie pe cât de rară s-ar crede.

Atmosfera e excelentă – magazinul non-stop care dansează pe picioare de găină și e luminat cu neoane portocalii are cumva logică într-o lume modernă, în care tehnologia ajunge să semene cu magia. Iar nepăsarea generală a autorităților față de seria de crime (doar decapitații sunt hoți, nu?) e și ea surprinzător de realistă. Ușor de citit, curge bine pe sub ochi, pe alocuri imprevizibilă, per ansamblu foarte distractivă. Iar traducerea nu lasă să se piardă prea mult (chit că sunt niște linii de dialog plasate dubios, dar mă rog).

Am citit-o de pe o zi pe alta și o recomand cu căldură.

Mara Wagner – În spatele blocului [recenzie]

Mon, 29 May 2017 15:42:00 +0000

„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.

Bănuiesc că e o carte care evocă nostalgii printre cei născuți prin anii ‘70 – de fapt, nu doar bănuiesc, ci văd asta pe Goodreads, în recenziile celor din generația precedentă, care par foarte încântați să revadă lucruri pe care le-au trăit.

Eu m-am născut în ‘88, așa că anii copilăriei mele au fost vast diferiți – eu țin minte mai degrabă vârtejul inflației care făcea ca dobânzile la bancă să fie de 150% pe an, micile afaceri ale alor mei, Sailor Moon pe RTL și apoi Cartoon Network, lungile greve ale profesorilor și multă schimbare și mult haos. Din multe puncte de vedere, experiența mea a fost fix opusul celei descrise în carte – deci n-am ochelari nostalgici aici.

Cum se vede „În spatele blocului” de către cineva care n-a prins vremurile cu cartele și pionieri?

Depinde. După cum ziceam mai sus, dacă vrei să afli mai multe despre comunism, e exact ce trebuie. Citind-o, am recunoscut atât de multe elemente comune cu alte povești de pe vremea respectivă încât Maria mi s-a părut a fi copilul universal al anilor ‘80: relații familiale reci, filme dublate, muzică dată pe sub mână, copiii lăsați mai mult de capul lor de părinți care au alte treburi, mers la cules de cartofi la începutul anului școlar, un bunic care ascută Radio Europa Liberă, cozi interminabile, mașini care pot circula doar în anumite zile.

Ce simt că lipsește e o poveste. E drept, din când în când, câte unei fete îi place de un tip, sau unui tip îi place de o fată. Maria se tot întreabă dacă are prieten. Mai apar câteva pisici sau un corb prin peisaj, animale de care să aibă grijă. Mai are bunica Alzheimer. Însă nici măcar povestea _Mariei _nu e foarte clară, nu o conturează pe ea ca personaj.

Maria nu are o pasiune care să-i ocupe timpul, nu face un sport, nu are introspecții profunde, nu își analizează prea tare lumea, are prietene cu care nu prea stă de vorbă decât dacă e conjunctura de așa natură, nu pare nici măcar conștientă că ar putea exista grupulețe și bisericuțe pe la școală. Nu citește, spune că-i place muzica, dar nu prea pare s-o asculte. Singurul lucru de care pare cât de cât interesată sunt băieții, dar nici ei nu par să o răscolească prea tare. Nimic nu prea pare s-o marcheze în niciun fel. La finalul cărții, m-am întrebat nu doar cine e Maria, ci ce face toată ziua, pentru că pare un copil incomplet, cu trăsături cam de carton.

Pe de altă parte, cineva îmi spunea că în anii ‘80 copiii erau mult mai butucănoși emoțional decât sunt azi și că nu prea mai reacționau la mare lucru, iar plutirea Mariei prin viață e cu atât mai realistă. Cumva, parcă nu-mi sună tocmai plauzibilă teoria, dar o iau în calcul.

Ca reprezentare a lumii comuniste, „În spatele blocului” e perfectă pentru cei care vor să simtă atmosfera epocii. E ușor de citit, bine documentată 1deși cineva îmi spune că sunt vreo două-trei lucruri greșite, de exemplu că pixurile n-ar fi fost de găsi pe vremea aia și că desenele animate erau duminică, nu sâmbătă, pentru … Continue reading, simplă, creează o lume. La nivel de poveste… eh, poate că e mai bine fără cine știe ce povești romanțate din comunism, pentru că și-așa avem prea multe filme care ne chinuie cu melodrame. Aici, măcar, e fără traume existențiale.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      deși cineva îmi spune că sunt vreo două-trei lucruri greșite, de exemplu că pixurile n-ar fi fost de găsi pe vremea aia și că desenele animate erau duminică,  nu sâmbătă, pentru că sâmbătă era școală; alții îmi spun însă că erau desene și sâmbătă și pixurile erau doar rare.
    </td>
  </tr>
</table>

Richard Adams – “Watership Down” [recenzie]

Wed, 26 Oct 2016 06:51:26 +0000

„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul.

Mi-am imaginat mereu o carte plină de dulcegării – sau una scurtă, cu multe poze și destul de simplă (vezi, de exemplu, „Iepurele de catifea”, de Margery Williams, o poveste scurtă-scurtă – și ea tot faimoasă). Dar nu mică mi-a fost mirarea când am luat-o de la Humanitas și am descoperit că nu e nici dulce, nici extremdescurtă.

E un ditamai cărțoiul, un pic mai lung decât „Un veac de singurătate” a lui Gabriel G. Marquez. Are un stil mai clasic și o acțiune destul de lentă, mai ales la început. Nu m-a prins foarte tare în prima sută de pagini, așa că am tot luat-o și lăsat-o, mai ales că am avut o grămadă de muncă săptămânile astea și am tot trecut de la carte la carte într-un fel de nemulțumire generală cu viața și biblioteca.

După, însă, am devorat-o.

„Watership Down” e o carte de aventuri, în care niște iepuri dintr-o zonă rurală din Anglia sunt nevoiți să fugă din vechiul lor sălaș și să-și întemeieze unul nou. Și pot vorbi între ei și cu alte animale și au o anumită cultură, dar altfel nu pot să facă ce n-ar face niște iepuri din lumea reală, așa că Richard Adams poate să vorbească mult despre cum trăiesc iepurii adevărați.1De la cum își sapă adăposturile la ierarhie, la faptul că mamele își mai mănâncă puii (sau îi resorb după începutul de sarcină, dacă sunt stresate/condițiile nu-s bune pentru pui), la … Continue reading

Ce-mi place enorm e că e o carte pentru copii numai în sensul în care copiii o pot citi – altfel e destul de profundă și nu se jenează să fie dură și să spună lucrurilor pe nume. Iepurii trăiesc într-o lume dură, în care oamenii, vulpile, pisicile și câinii ucid, în care o călătorie mai lungă e automat și periculoasă. Așa că devin din ce în ce mai inteligenți și mai șireți de-a lungul cărții, se simte că se dezvoltă, că învață, cresc.

Însă pentru că sunt iepuri vorbitori, au și povești pe care și le spun – povești cu El-ahrairah, Prințul cu o mie de dușmani. El-ahrairah e un fel de Păcală iepurin, care reușește să-și învingă dușmanii și să-și salveze poporul prin șiretenie. M-am îndrăgostit de ele: sunt ca niște povești populare și au rolul de a transmite idei către noi generații de iepuri, care să-și ascută șiretenia pe ele când își pun la cale propriile planuri.

Mi-a plăcut enorm faptul că la început iepurii nu erau foarte impresionanți, fugeau de colo-colo cam nehotărâți, nu prea știau ce-i cu ei, în contrast cu El-ahrairah care știa de toate despre toți – dar la final ajung să aibă o poveste aproape la fel de impresionantă ca miturile și să fie șireți ca-n basme.

„Watership Down” e foarte bine scrisă, dar are un iz de carte mai veche – e lentă, are tot felul de descrieri de natură (care se pot sări, e drept), un fir narativ care nu se grăbește nicăieri, dar într-un fel asta-i dă și forță, pentru că nu sari etape, ci simți cum povestea tot crește și crește până te pierzi în ea.

E excelent tradusă de Dana-Ligia Ilin, care îi dă un farmec aparte, de modă veche, fără să-l facă să pară învechit. E genul de traducere în care care mă face să cred că exită o limbă română literară care să fie ușor de citit și să curgă elegant. În plus, are și niște momente geniale – într-o poveste în care El-ahrairah păcălește un câine, „Fairy Wogdog” e tradus cu „Spiridușul Javralete”, nume care mi-a rămas întipărit în minte până și mie, care sunt în stare să uit cum îl cheamă pe personajul principal din „Ion” de Liviu Rebreanu.

O altă chestie: iepurii au o limbă aparte, iar Richard Adams presară câțiva termeni prin carte. De exemplu, la tractoare și mașini le spune _hrududu, _care imită genial dududu-ul tractoarelor vechi. Evident, dușmanii iepurilor au și ei un nume, elil, pentru că nu orice prădător e la fel de periculos. Nu sunt mulți termeni iepurești prin carte, dar sunt folosiți excelent, simți că te cufunzi și mai tare în lumea iepurilor, în care ai nevoie de un termen special pentru tot ce te amenință pe tine și în care mașinile și tractoarele nu sunt mijloace de transport, ci chestii care fac o grămadă de zgomot. Nu e un limbaj creat la nivelul de OCD al lui Tolkien, care a inventat o limbă întreagă, dar creează câteva detalii simpatice.

Povestea cică are tot felul de elemente luate din istoria mitică a Romei, din „Eneida” lui Virgiliu, de exemplu, și din Titus Livius. Recunosc că n-am prea citit romani, așa că n-am recunoscut mai nimic de acolo, ceea ce nu m-a afectat absolut deloc în timp ce citeam. Poate că alții ar fi foarte impresionați.

O chestie pe care am remarcat-o și eu, au remarcat-o și alții și care mi se pare singurul punct mai slab al cărții: rolul iepuroaicelor e să se reproducă. Atât. Se pare că viziunea nu e impusă de vreun studiu despre iepurii sălbatici, ci pur și simplu e alegerea lui Richard Adams să facă toată cartea să fie despre băieți. Am văzut un comentariu gen „Răpirea iepuroaicelor sabine” pe undeva și probabil că nu-i departe de adevăr.

Însă e una dintre cărțile cele mai bune pe care le-am citit anul ăsta și înțeleg de ce e menționată din nou și din nou ca o favorită. O recomand și eu mai departe – e o poveste faină, traducerea e fix ce-ar trebui să fie, e excelent scrisă, ce să mai vrei?

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      De la cum își sapă adăposturile la ierarhie, la faptul că mamele își mai mănâncă puii (sau îi resorb după începutul de sarcină, dacă sunt stresate/condițiile nu-s bune pentru pui), la violența lor, la cât de mult pot călători într-o zi, tot felul de detalii.
    </td>
  </tr>
</table>

Anne Wiazemsky – Un an de studiu [recenzie]

Thu, 22 Sep 2016 12:48:45 +0000

Cei care mă cunosc știu că nu prea le am cu filmele și că de cele mai multe ori răspunsul la întrebările care încep cu „Ai văzut…” e „nu”. Așa că bănuiesc că nu surprinde pe nimeni că nu auzisem de Jean-Luc Godard și de filmele lui. În plus, nici cu francezii n-am prea avut tangențe (dincolo de Jules Verne, Alexandre Dumas (tatăl) și Arsène Lupin).

Cu alte cuvinte, cartea autobiografică a lui Anne Wiazemsky, „Un an de studiu” se referă la o grămadă de lucruri care-mi sunt străine. Partea proastă a situației e că persoana care mi-a făcut cadou cartea pe principiul „E cu Godard, o să te intereseze” a greșit. Partea bună a situației e că pot să vă spun cât de tare se ține în picioare dacă n-ai nimic nici în clin, nici în mânecă cu subiectul ei.

Anne Wiazemsky e o actriță și scriitoare franceză, născută în 1947. „Un an de studiu” are loc în ‘66-‘67, când ea are 19-20 de ani și ajunge să-l cunoască pe faimosul Jean-Luc Godard (reiese că e faimos), cu care ajunge să se căsătorească destul de repede și care o ia să joace un rol în filmul „La chinoise”.

Detalii care sunt trecute cu vederea prin carte, dar pe care le-am căutat pentru că păreau interesante: Anne e fiica lui Ivan Wiazemski, diplomat francez, care se trage dintr-o familie nobilă din Rusia – s-a născut în 1915, iar familia lui a fugit din țară în 1917, când cu revoluția rușilor. A murit în 1962, deci cu câțiva ani înainte să aibă loc „Un an de studiu”.

Din ce scria prin carte, de cealaltă parte a familiei, bunicul ei matern era François Mauriac, care a luat premiul Nobel pentru literatură și din care recunosc că n-am citit nimic.

Mi s-ar fi părut interesant să aflu mai multe despre atmosfera și discuțiile care aveau loc în cercurile în care se învârtea Anne, dar cartea se axează mai degrabă pe povestea ei de dragoste cu Jean-Luc Godard și pe trăirile ei de adolescentă – iar a fi adolescent nu este nici pe departe un lucru atât de interesant pe cât s-ar crede.

În primele pagini, Anne povestește cum multă vreme n-a văzut un film de Jean-Luc Godard, dar când în sfârșit a urmărit unul dintre ele i-a plăcut atât de mult încât i-a scris regizorului că se îndrăgostise de omul din spatele acelui film. Apoi, fără să primească un răspuns, a plecat la țară pe undeva, pe la o prietenă.

În curând, s-a trezit cu Godard sunând-o la telefon – și apoi apărând chiar în sătucul unde-și făcea vacanța – ca să se întâlnească cu ea, disperat s-o cunoască mai bine. Moment în care m-am întrebat dacă francezii sunt într-adevăr duși cu sorcova sau dacă marelui regizor îi lipseau cu desăvârșire lăudătorii, de a reacționat în halul ăsta de la o simplă scrisoare de la o fană. Până când a reieșit că o știa din singurul film în care mai jucase înainte și că își amintea de ea din mai multe contexte. Am ajuns să-l privesc nu ca pe un nebun, ci doar ca pe un disperat.

A urmat o poveste pasională de dragoste, în care el îi trimitea cărți, o suna și îi făcea scene de gelozie, reproșându-i că nu-l iubea sau că era pe cale să se ducă cu altul și eventual și plângând când mai sosea ocazia. Le recomand „Un an de studiu” tuturor celor care cred că bărbații din generațiile tăcute aveau o demnitate masculină desăvârșită, eleganță șamd. Nu e exclus să exagereze și Anne (în fond, relația lor s-a stins de ceva vreme, nu-i exclus să și-l amintească mai apucat decât era), dar chiar și așa.

Dincolo însă de scenele nebunia înamorată a lui Godard și de problemele adolescentine ale lui Anne, reușesc să răzbată printre rânduri câteva lucruri – chiar dacă sunt mai degrabă auxiliare la povestea de dragoste, nu în prim-plan. Jean-Luc Godard e simpatizant comunist și Anne nu vede nicio problemă cu asta – asta în condițiile în care, după cum ziceam mai sus, Ivan Wiazemski s-a născut în Rusia și familia lui a fugit de acolo pentru că Lenin și compania tocmai preluau puterea. În condițiile în care comunismul sărăcea țările din estul Europei, în care oamenii ajungeau prin lagăre și Anne ar fi trebuit să aibă măcar un pic de habar despre motivele pentru care nu-și vizita rude prin Rusia, Godard se juca de-a comuniștii și era încântat de chinezi, de marxism-leninism și de cărticica roșie a lui Mao. Știam că a fost un curent european în care comunismul era de bonton, dar nu mă prinsesem că și copiii rușilor din familii cu sânge albastru erau furați de idee.

O mare parte din carte e dedicată filmului „La chinoise”, care e despre câțiva studenți care vor să transforme lumea într-o comunitate de genul comunismului chinez. A căutat și cel puțin un student revoluționar, a profitat de fondurile alocate filmului ca să-și decoreze apartamentul propriu și, voila!, a avut unde să filmeze și cu cine.

Iată niște „La chinoise” – roșcata e Anne:

Evident, s-a dus cu filmul la ambasada Chinei și chinezii l-au zburătăcit, zicându-i că n-a înțeles nimic din revoluția lor culturală.

În fine, mai sunt și alte apariții faimoase pe acolo. Eugen Ionescu are și el o replică rasistă de spus, pentru că de ce nu? Majoritatea numelor nu-mi spun nimic, dar cei care le mai recunosc probabil că ar fi interesați de ele.

Nu mi se pare o carte de geniu și nici una care să trebuiască citită din vreun motiv sau altul. Probabil că e chiar interesantă pentru cei familiarizați cu lumea culturală franceză a anilor ‘60, dar merită cele câteva imagini despre Franța acelor vremuri pe care Anne Wiazemsky le inserează mai degrabă ca suport al poveștii decât ca altceva. În rest, povestea de dragoste e o poveste de dragoste cu năbădăi și tinerețe și gelozii, care nu pot să zic că m-a impresionat prea tare.

References
↑1