Recenzii (Sort Of) on Roxana-Mălina Chirilă

Listă de cărți SF

Mon, 22 Jun 2015 04:01:54 +0000

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Atenție: nu mă refer la definiții de dicționar, nici la definiții absolute, ci la criteriul după care am ales cărțile SF.

SF – Science Fiction. Tradus la noi ficțiune științifico-fantastică. E vorba despre lumi care au la bază criterii științifice, chiar dacă știința prezentă acolo a fost depășită între timp. Propun criteriul unei lumi raționale și au o brumă de pretenție că ar putea fi compatibile cu lumea noastră, așa cum o cunoaștem noi. Elemente tipice: nave spațiale, extratereștri, tehnologie hiper-dezvoltată, drame care se întreabă unde ajunge omenirea, acum că a evoluat atât.

Fantasy. Literatură fantastică. Nu se referă la fanteziile pe care le ai cu ochii deschiși, nici la gândurile cu bărbați bogați și case mișto, ci la fantastic și magie. Sunt lumi în care supranaturalul și vrăjile au întâietate – poate au reguli, dar încalcă regulile lumii noastre, așa cum le cunoaștem noi. Elemente tipice: elfi, spiriduși, baghete magice, dragoni, vrăji.

În rest, lista conține doar cărți citite de mine și doar cărți care au un renume. De cele necitite nu vreau să-mi dau cu părerea (evident), iar cu cele fără renume mă întindeam, altfel aș fi menționat URSSA lui Sergiu Someșan și de Cameleon: Baza a lui Vlad B. Popa, care sunt SF-uri românești citibile și ok de felul lor. 🙂

Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift. Deși acum cartea e deseori considerată a fi pentru copii și pare a fi fantastică, la originile ei era o satiră la adresa societății în care trăia Swift – inclusiv a oamenilor de știință de la acea vreme, gen Isaac Newton. Se spune că ar fi prima carte în care e descris un bombardament aerian, de exemplu, iar cetățenii din Laputa au o insulă zburătoare pe care o mențin în aer cu ajutorul unui magnet mare, care respinge pământul.

Frankenstein, de Mary Shelley. În ciuda a ceea ce cred mulți, Frankenstein era creatorul, monstrul era… monstrul (îmi pare rău pentru Shelley, ea ca autoare nu i-a dat nume intenționat, dar toată lumea a avut grijă încă de la bun început să confunde creatura cu creatorul). Stilul e greoi – mie mi s-a părut mult mai greoi decât al lui Swift, de exemplu – dar povestea în sine e interesantă, în special pentru că monstrul e o persoană foarte coerentă și sensibilă, respinsă încontinuu de creatorul ei. Bine, rămâne un monstru, pentru că se răzbună ca unul pentru respingere.

Omul invizibil, de H.G. Wells. Un tânăr, fost student la medicină, a renunțat la o viitoare carieră de doctor ca să studieze optica. A reușit să dezvolte o cale prin care să devină invizibil, dar n-a mai reușit să devină vizibil la loc. E o carte gen „ai grijă ce-ți dorești”, cu o notă de „faptul că ești genial nu înseamnă că nu ești și prost… sau antipatic”.

Un yankeu la curtea regelui Arthur, de Mark Twain. Un american de secolul 19 călătorește în trecut și ajunge la curtea regelui Arthur, unde începe rapid să modernizeze tot ce prinde. Nu neapărat că epoca modernă ar fi foarte genială, dar imaginea unor cavaleri într-un sandwich de lemn pe care sunt scrise reclame e mult prea mișto. Nu că numele fiicei yankeului, „Alo-centrala”, n-ar fi și el perfect.

Fundația, de Isaac Asimov. Una dintre cărțile MARI de SF, întâmplător și una dintre cele mai greu de găsit, dintr-un motiv care-mi scapă. O carte care se bazează mai puțin pe personaje și mai mult pe mișcări de mase, schimbări de mentalități și jocuri de putere. Politică, știință și natura umană.

Eu, robotul, de Isaac Asimov. O altă carte MARE de SF, pe care n-am reușit s-o reperez pe nicăieri în română. E o colecție de 9 povestiri pe tema roboților, care a făcut istorie cu protocoalele care stau la baza programării roboților. E o carte despre mici „aha!”-uri și paradoxuri, cu întorsături de situație interesante.

Străin într-o țară străină, de Robert A. Heinlein. O misiune pe Marte descoperă un copil uman, Valentine Michael Smith, care a fost crescut de marțieni după moartea părinților lui, primii oameni care au ajuns vreodată pe Marte într-o misiune de explorare. „Străinul” din titlu e evident el, așa că petrece o vreme destul de lungă plimbându-se pe Pământ și încercând să învețe ce e cu oamenii, dar partea cea mai memorabilă din carte e când VMS începe să propovăduiască iubirea și-și întemeiază o religie de-a dreptul hipiotă. Ce e mișto e că Heinlein a venit cu ideile pline de dragoste puțin înainte de nebunia anilor ‘60.

Sfârșitul copilăriei și 2001: Odiseea spațială, de Arthur C. Clarke. Extratereștrii cei foarte înțelepți au decis să contacteze pământenii. În mentalitatea unor oameni are loc un salt al conștiinței care-i transformă din ființe umane în ceva complet inuman și aproape impersonal. Nu, cele două cărți nu seamănă altfel, doar ideile de bază sunt extrem de similare. În prima extratereștrii vin pe Pământ și controlează umanitatea cu totul, în a doua un tip într-o navă spațială, cu un calculator psihopat la bord, se duce să exploreze o chestie ciudată din spațiu.

Mâna stângă a întunericului, de Ursula K. Le Guin. O planetă numită Iarnă, în care populația este androgină și manifestă caracteristici ale unui sex doar în perioada de împerechere și unde „Regele a rămas însărcinat” e o propoziție absolut nesurprinzătoare. Și un ambasador care e un om obișnuit, surprins într-o luptă politică și urmărit pe o planetă întreagă ostilă, înghețată și teribil de frumoasă. Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit vreodată.

Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick. O lume în care animalele aproape că au dispărut, iar oamenii emigrează pe capete în afara pământului. O poveste despre androizi care devin aproape umani și eterna întrebare: ce ne facem când ei seamănă prea tare cu noi?

Neuromantul, de William Gibson. Singura carte din toată lista asta care mi s-a părut cu adevărat dificil de citit – nu că n-ar avea premiile Hugo și Nebula, care practic spun că altora le-a plăcut enorm. Un hacker care intră în Matrice cu toată conștiința încearcă să fure de la un angajator – și se trezește cu neuronii cei mai importanți la meserie arși. Se duce pe la medici, află că nu se poate reface și se avântă într-o lume de drogi și criminalitate.

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Omenirea luptă împotriva unor extratereștri-insecte și au nevoie de un geniu care să poată empatiza cu dușmanul și să-l poată învinge cu forțe inferioare – dintr-un motiv sau altul, copiii sunt cei mai buni candidați la postul ăsta. Ender, un puști nu foarte social, e recrutat pentru chestia asta și trece prin tot felul de teste, din ce în ce mai dificile, ca să devină conducătorul de care e nevoie. Spre deosebire de film, cartea vorbește despre ce fac și fratele și sora lui în timp ce e la antrenamente – mai exact, încep să manipuleze politica și gândirea de pe Pământ cu ajutorul internetului… aproximativ. O chestie de reținut e că internetul lor nu seamănă cu al nostru – e accesibil în principiu doar elitelor și folosește mai ales la comunicări importante.

Oryx și Crake, de Margaret Atwood. Ingineria genetică a ajuns departe, animalele au fost încrucișate și modificate – și un geniu cretin a distrus omenirea. Genul cărții e deseori numit „ficțiune speculativă”, ceea ce înseamnă „această autoare e prea mare și serioasă ca să scrie SF.”

Ghidul autostopistului galactic, de Douglas Adams. Umor de la cap la coadă, deseori foarte memorabil. Începe cu birocrație și distrugerea Pământului și continuă în aceeași venă.

1984, de George Orwell. Cartea de referință în materie de distopii. Lumea se împarte în trei mari puteri, iar protagonistul lucrează la stat pentru una dintre ele, care e autoritară, tiranică și socialistă în felul ei. În departamentul lui, adevărul se rescrie neîncetat pentru a corespunde adevărului politic, istoria e mereu în schimbare și minciuna e adevăr. Singura problemă cu 1984 e că atât de multe idei din ea s-au răspândit în cultura noastră generală încât și-a pierdut taman elementele inovative și surprinzătoare – „camera 101”, „Dintotdeauna am fost în război cu Estasia”, „Fratele cel mare”, „dublugândit”, „2 + 2 = 5”.

Minunata lume nouă, de Aldous Huxley. Viitorul e perfect pus la punct din vedere tehnologic – doar că oamenii mor devreme din cauza drogurilor care-i fac extrem de fericiți. Societatea în sine e o închisoare a fericirii, în care profunzimea e aruncată la gunoi pentru veselie generală. Conține multe idei care-i vor face foarte fericiți pe cei care cred că tehnologia ne face rău și dezvoltarea științifică ne dezumanizează.

Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Pe scurt: cărțile sunt arse pentru ca toată lumea să fie mai fericită. Chiar dacă trebuie smulse cu forța și arse cu de-a sila.

Atlasul norilor, de David Mitchell. Șase povestiri din trecut, prezent și viitor legate între ele, cinci rupte la mijloc în așa fel încât să o înconjoare pe cea centrală ca petalele unei flori (sau ca straturile unei cepe, depinde ce metaforă vă place). Foarte minuțios scrisă, fiecare poveste cu stilul ei specific – un tur de forță al măiestriei stilistice (cel puțin în engleză), dar povestirile nu mi s-au părut foare puternice. Bine, au elemente memorabile, cum ar fi clonele specializate care lucrează în fast-food-uri de dimineața până seara, fără să aibă prea multe gânduri proprii…

Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. O poveste despre Al Doilea Război Mondial și despre ce înseamnă să fii răpit de extratereștri care arată ca niște pompe de desfundat chiuveta.

Assassin’s Creed: Renaissance, o carte mai proastă decât jocul

Wed, 03 Jun 2015 04:01:14 +0000

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă.

De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume.

Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa. Jocurile vor să te implici, să butonezi, să faci lucruri care sunt de obicei repetitive pentru privitori, dar interesante pentru tine. Dacă nu faci decât să te uiți la ecran și să mai dai câte un clic din când în când, nu prea mai e joc, e un fel de film cu clicuri. Așa că îți dau posibilitatea să înveți mecanici, să eșuezi. O mai omori pe Lara Croft de câteva ori încercând s-o ții în viață, mai pici cu Ezio Auditore de pe clădire, dar ideea e că rămâi în priză prin _acțiune: _atât prin acțiunea ta de a butona, cât și prin acțiunea de pe ecran, în care simți un pic de adrenalină.

Cărțile au cu totul alte modalități de a te prinde. Intră în pielea personajului, îți descriu impresii, trăiri, decizii interioare. Îți descriu lumea, fac observații asupra ei. Din păcate, însă, Assassin’s Creed: Renaissance vrea să se folosească de tehnicile jocului, nu de cele ale literaturii, așa că e plină de bătăi, urmăriri și asasinate descrise, cum ziceam, de parcă cineva ți-ar povesti ce se întâmplă pe ecran. Ezio aleargă, Ezio lovește, Ezio barează, Ezio face un contra-atac și înjunghie pe cineva în coaste, Ezio e ușor rănit, Ezio se vindecă, Ezio lovește, Ezio fuge, Ezio se apără, Ezio înjunghie, Ezio sare, Ezio barează, Ezio vede o ușă, Ezio deschide ușa, Ezio intră pe ușă, Ezio vede că e un dușman după ușă, Ezio omoară dușmanul, Ezio…

Ați înțeles ideea, sper. Cartea asta e varianta literară a amicului enervant care se întâlnește cu tine la o bere și începe brusc să-ți povestească toate detaliile unui joc pe care nu-l știi, fără să încerce să te pună întâi în problemă. Bine, din când în când AC: Renaissance mai menționează ceva care nu e în joc sau schimbă câte ceva care este, însă asta se întâmplă rar de tot – ceea ce e păcat, pentru că și decorul, și personajele aveau multe de oferit.

Însă Oliver Bowden reușește să ia o poveste închegată, să fure carnea de pe ea și s-o lase sub formă de schelet. Cel mult scoate la înaintare câte o frază gen „Leonardo da Vinci era homosexual”, pentru că dintre toate informațiile posibile despre lumea Italiei renascentiste, asta pare să i se fi părut cea mai interesantă.

AC: Renaissance ar fi putut fi o carte care să completeze jocul, care să ne aducă în lumea lui Ezio, care să ne spună multe despre Italia, Renaștere și oamenii care și-au pus amprenta asupra lumii în care trăiau. În schimb, e o carte de acțiune interminabilă în care se lovește cu sabia, se aleargă și se fac misiunile secundare din joc.

Nu știu dacă să dau vina pe autor sau pe Ubisoft, dar cert e că ieși mult mai câștigat dacă joci jocul decât dacă citești cartea – și asta pur și simplu din cauza abordării. Dacă ar fi făcut din ea o carte pe bune, ar fi fost mult mai câștigați.

P.S. Între timp, cartea a fost publicată și la noi de Editura Paladin, probabil pentru că românii duc lipsă de maculatură.

Il Fantasma dell' Opera [NSFW]

Fri, 07 Feb 2014 20:57:33 +0000

Știți filmul ăla cu Fantoma de la Operă? Da, toată lumea îl știe, cu cântat aproape non-stop și cu tipul cu masca pe un sfert de față. Dar mai există și alte filme pe același subiect. Printre care și Il Fantasma dell’ Opera, un film horror din Italia, în regia lui Dario Argento, care conține scene grafice de violență, sex ciudat și un pitic.

Filmul e atât de prost încât e numai bun să faci mișto de el. Mai jos, varianta pe scurt:

[Notă: Interzis persoanelor sub 18 ani]

Aventurile lui Sherlock Holmes (audio, gratis, în engleză)

Fri, 17 Jan 2014 15:06:18 +0000

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis.

Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

E citită de John Telfer, care are o voce absolut superbă și o intonație perfectă. E genul de carte pe care aș recomanda-o și celor cărora le place Sherlock Holmes, și celor care ascultă ceva pe metrou, și celor care vor să asculte mai mult în engleză ca să-și perfecționeze limba.

Wheeee! Acasă.

Thu, 31 Oct 2013 11:59:37 +0000

Am ajuns ieri în Sf. Gheorghe, azi în Brașov. Momentan sunt la Cafetecă, unde am băut o cafea mișto, cu lapte și tot ce trebuie. Am atâta energie de nu-i adevărat. Ieri m-am culcat, ruptă, pe la 6-7 seara, m-am trezit pe la 1 noaptea și am început să alerg prin cameră ca bezmetica (fără să fi băut cafea sau alte alea).

Cred că-mi priește aerul de munte. Sau cel puțin îmi priește lipsa poluării de la oțelăria din Karabuk.

Marți am plecat din Istanbul pe la 2 PM, am ajuns în vamă pe la 5:10 PM (că mă uitam la ceas). Cred că bulgarii încercau să descurajeze contrabanda sau ceva de genul, că ne-au ținut până pe la 1 și ceva noaptea.

Când am coborât din autobuz în vamă a venit la mine un tip care, după felul în care vorbea româna, era probabil turc.

„Nu te supăra,” mi-a zis, „tu ești băiat sau fată?”

XD Nu mi s-a mai pus întrebarea asta de ani și ani de zile.

Buuun. Am câteva articole pe care vreau să le pun pe blog (despre Halloween e unul, că prea se dau în stambă ăștia cu „sărbătoarea satanică”, despre Ataturk, politică turcească și religie e altul), dar momentan editez la Flight from Hell. Că din cauza plimbării din stânga-n dreapta sunt ușor în spatele deadline-ului. Mă iartă cei de la Big World Network, că sunt simpatică, am mulți cititori pe site-ul lor, recuperez și pun umărul la treabă cu diverse chestii când e nevoie, dar nu-mi place să profit de bunăvoința celor cu care lucrez.

Un-doi-treabă.

(P.S. Citeam Khaled Hosseini pe autobuz încoace. Prin Turcia, vreau să zic, și pe unde sunt străzile mai bune, că altfel mi se face rău de mașină. Cartea asta, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, e chiar mișto. Bine scrisă, dar apăsătoare rău. E vorba de două tipe din Afghanistan, genul celor care se ascund cu totul în haine și li se văd doar ochii. Chestiile descrise acolo nu sunt valabile pentru turcoaice, din câte știu, deși am auzit zvonuri proaste despre kurzi, o populație din SE-ul Turciei. Și deși sunt cupluri și în Turcia căsătorite din voia părinților. Oricum, e interesant de citit.)

Lucian Boia – „Istorie și mit în conștiința românească” [Recomandare de carte]

Fri, 23 Aug 2013 17:47:56 +0000

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit.

O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.”

E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Mi piace. Mai ales că trasează povestea poveștilor, ca să-i zic așa – felul în care s-au transmis și modificat diferite interpretări ale istoriei (de ex., episodul „Mihai Viteazul”).

Da, trișez. O recomand fără s-o fi citit pe toată. Sunt doar pe la o treime, dar n-aveam chef să aștept până la capăt ca să anunț că e mișto.

O colecție de chestii interesante la prețuri mici

Sun, 14 Jul 2013 11:01:50 +0000

Acum câteva zile am dat de Humble Bundle, unde se pare că vând colecții de cărți (sau de jocuri, mai demult) la prețuri mici… și o parte din bani sunt donați în scopuri caritabile. Dai cât vrei, primești sigur anumite chestii (în cazul ăsta, câteva cărți). Dacă dai mai mult decât au dat ceilalți în medie, atunci primești un pachet mai mare de chestii (în cazul ăsta, și mai multe cărți).

Recunosc că mă depășește puțin conceptul, dat fiind faptul că sunt chestii bune în legăturica asta umilă de lucruri, dar cine sunt eu ca să mă pun cu o chestie făcută legitim?…

Nu recunosc decât două cărți din oferta de acum: xkcd, volume 0 (pentru că e xkcd, normal) și Signal to Noise, de Neil Gaiman, cu ilustrații de Dave McKean. Signal to Noise e una din cărțile alea care-ți rămân în minte cu o propoziție, cu o idee, cu un sentiment. Un regizor pe moarte își imaginează ultimul lui film, despre apocalipsă. O apocalipsă tăcută, cu un sat de oameni pregătiți să moară, care urcă pe un deal ca să aștepte acolo sfârșitul lumii. Mi-aduc aminte o propoziție pe care n-o găsesc acum, „lumea se termină mereu, pentru cineva.” E o carte stranie, cu ilustrații neobișnuite, care se schimbă de la pagină la pagină, trec de la desene spre poze în colaje sumbre. Și da, merită citită.

Întrerupem acest program… pentru V de la Vendetta

Mon, 29 Oct 2012 14:23:40 +0000

Când m-am apucat de bloguit mi-am spus că nu vreau să comentez la articolele de pe Yogaesoteric, deși de multe ori am tendința s-o fac. Nu comentez legat de faptul că masonii ăia fac tot felul de chestii care se bat cap în cap, nu comentez de faptul că dacă ar fi adevărată povestea cu chem trails-urile (dârele morții în traducere), atunci și cei care le-au poruncit ar muri de la ele. Nu comentez la povești romanțate despre stări din meditație și la o mie de chestii.

Am scris o singură replică la un articol în care erau niște drepturi la replică, și acolo mă opresc.

Dar am dat peste un articol care mă enervează. Ca de obicei, scriitorii de pe Yogaesoteric se documentează de pe tabloidele conspiraționiste ale internetului și aruncă în cineva cu noroi fără să știe care-i faza.

Au postat un articol despre „adevăratele semnificații ale măștii lui V”. V, adică V de la Vendetta, din benzile desenate cu același nume scrise de Alan Moore.

Ok, în primul rând, mie nu-mi place în mod deosebit Alan Moore, fiind de obicei cam horror pentru gusturile mele (spuse fana lui Neil Gaiman, care iubește seria „Sandman”, știu). Nu prea m-a dat pe spate Watchmen, din Lost Girls n-am citit mare brânză și la From Hell n-am ajuns. Dar am citit V de la Vendetta și face parte din seriile mele favorite.

Dar în general, nu te iei de Alan Moore fără să știi cine e Alan Moore. E unul dintre cei mai importanți oameni din lumea benzilor desenate de la ora actuală. Dacă spui benzi desenate, în America, spui Neil Gaiman, Frank Miller, Stan Lee – și mai ales spui Alan Moore. Alan Moore, care scrie horror în mod declarat, care scrie bine și care e mereu nemulțumit de ceva. Alan Moore, care a revoluționat benzile desenate.

E Alan Moore. Nu trebuie să-mi placă de el, nu trebuie să fiu de acord cu tot ce face, hei, nici măcar nu trebuie să-mi placă tot ce a scris sau să-i apreciez stilul. Trebuie doar să știu cine e ca să-mi scot pălăria. Altfel, ca persoană, nu cred că m-aș înțelege bine cu el.

Ok, acum că ne-am lămurit că nu e o persoană de care te iei ușor și că e ditamai personalitatea în domeniul lui, hai să vedem ce zice Yogaesoteric…

Alan Moore, cunoscut în primul rând pentru cărţile sale de benzi desenate – „romane grafice”, cum le numeşte el.

În afara faptului că autorul Victor Mihail s-a documentat la greu de pe wikipedia, pentru că seamănă puternic ce scrie el cu ce scrie pe wiki, nu prea a înțeles ideea. În general li se spune „romane grafice”. Art Spiegelman („Maus”) a avut o influență puternică în direcția asta, și și Moore s-a trezit cu termenul aruncat în brațe, deși a zis că nu-i pasă prea tare cum sunt numite benzile alea desenate.

Continuăm cu Yogaesoteric:

Din punct de vedere al personalităţii, Alan Moore (foto) poate fi considerat un individ cel puţin excentric, fiind un mare susţinător al anarhiei (concept ce contestă şi refuză orice formă de organizare socio-statală, orice autoritate instituţională, politică sau religioasă, şi proclamă nesupunerea individului faţă de o colectivitate organizată şi implicit indisciplina, dezordinea, dezorganizarea, haosul)

Că e excentric știe toată lumea. E susținător al anarhiei, dar Yogaesoteric habar n-are ce-i aia. Anarhismul crede că statul – sau instituțiile ierarhizate în general – sunt inutile și eventual dăunătoare. Anarhiștii propun societăți non-ierarhizate și voluntare. Eu cred că sunt foarte optimiști băieții pentru că presupun o iubire față de aproape și față de binele comun care nu prea pare să existe, dar asta nu înseamnă că-s băieți răi. Din contră.

Vezi: Miller, D., Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 30-36; sau Heywood, A., Political ideologies. An Introduction.

Yogaesoteric din nou:

În ceea ce priveşte preocupările sale „religioase”, la aproximativ 40 de ani, Moore a început să se dedice îndeletnicirii de magician ceremonial (cel care oficiază ritualuri de magie neagră), considerând aceasta „un pas logic de final al carierei mele de scriitor”. El povesteşte că ideea i-a venit în timp ce scria cartea de benzi desenate „From Hell” („Din iad”), carte plină de simboluri sinistre masonice şi oculte. De altfel, Alan Moore asociază foarte mult scrisul cu magia, după cum el însuşi mărturiseşte: „Arta este, ca şi magia, ştiinţa de a manipula simboluri, cuvinte sau imagini, pentru a induce schimbări în conştiinţă… Într-adevăr, a arunca o vrajă este pur şi simplu a formula în mod precis, a manipula cuvinte, a schimba conştiinţa oamenilor…”

OOoook, hai să vedem care-i faza. Că Yogaesoteric-ul se documentează de numai.

Alan Moore scria From Hell, serie pe care n-o pot comenta, că n-am citit-o. De fapt, probabil că nici Victor Mihail n-a citit-o, așa că suntem pe picior de egalitate, doar că eu nu mă fac că scriu. No, și scria Moore, când un personaj a zis ceva gen ”Singurul loc în care este sigur că zeii există este mintea omului.” Adică, să ne fie clar, poate că ei există și altundeva, dar în mintea noastră există sigur.

Chestia asta l-a frapat pe Alan Moore, care s-a gândit că e Adevărată afirmația, așa că a pornit într-o căutare spirituală. Cine știe ce-o fi găsit pe acolo, dar ideea e că nu e magician negru prin formație, ci cel mai probabil cineva care caută altundeva decât în creștinism și altcumva decât cu mijloacele tradiționale. Din punctul ăsta de vedere seamănă cu o anumită școală de yoga din România, care-și spune MISA. Poate cei de pe Yogaesoteric au auzit de ea.

Hai să vedem cum e cu arta și magia, un citat mai exact:

„Cred că magia e artă și că arta, indiferent dacă e muzică, literatură, sculptură sau de orice alt fel, e literalmente magie. Arta este, ca și magia, știința de a manipula simboluri, cuvinte sau imagini, de a produce schimbări în conștiință… Într-adevăr, a face o vrajă înseamnă doar să spui literele, să manipulezi cuvinte, să schimbi conștiința oamenilor și de aceea cred că un artist sau un scriitor seamănă cel mai mult cu shamanul în lumea modernă.”

O să vedeți niște mici schimbări, unele doar de traducere (eu am luat un spell al lui Moore ca însemnând a spune pe litere, pentru că pare să aibă mai mult sens în context). Deci e o chestie foarte magică, arta în general. În asta cred și cei de la MISA, cu inițierea în artă dată la Siddhaarta, când vine vorba de conferințele lui Gregorian Bivolaru legate de artă șamd.

Ok, un alt citat de pe Yogaesoteric, de data asta despre V de la Vendetta:

Portretizare a acestor idei extremiste, V nu este nicidecum un simbol al luptei paşnice pentru libertate, împotriva unui regim opresiv, ci un simbol al terorismului, al crimei şi al anarhiei.

Știți ce n-are Yogaesoteric? Moderație. Se pare că lucrurile ori sunt albe, ori sunt negre. Nu există gri nici să-l bați. Pentru ei îngerii sunt ăia care fâlfâie diafan din aripi și demonii sunt ăia care se îmbracă în negru și tentează cu fiecare respirație. Personajele prinse la mijloc sunt de obicei trecute de partea demonilor, că e mai simpu să demonizezi pe toată lumea.

Hai să vedem ce-i cu V de la Vendetta. V e un experiment eșuat al unui guvern tiranic. V nu e singurul pe care s-a experimentat și nu e singurul căruia i s-au răpit drepturile. Multe persoane, sub conducerea guvernului, au fost deportate: homosexuali, imigranți, politicieni din direcția greșită.

Așa că V (de la Vendetta), e un fel de răzbunare pentru toți, împotriva acelor personaje din conducerea statului care au făcut ororile posibile. Da, îi omoară pe cei de la conducere, da, aruncă în aer parlamentul (și Downing Street). E un personaj gândit să fie gri, cu bune și rele, cu care nu poți fi de acord complet. Nu e un erou care se sacrifică pentru binele celorlalți și în niciun caz nu e un simbol al luptei pașnice! Cum Dumnezeu să fie?… E o poveste mult mai complexă decât atât.

Intrepretări sunt destule, dar nu poți s-o iei nici foarte în alb, nici complet în negru. E mai degrabă un anti-erou într-o lume guvernată de fascism, care face ce își imaginează el că e bine. Așa că n-ar fi un simbol bun pentru lupta împotriva unui regim opresiv…

…dacă n-ar apărea în peisaj Evey Hammond. Evey, 16 ani în original, care era pe cale să înceapă să se prostitueze ca să aibă din ce trăi. Evey, al cărei tată a fost deportat pentru că participase le proteste ale studenților și care nu se mai întorsese niciodată. Evey, pe care V o salvează de la viol, Evey care se întreabă dacă V e tatăl ei în spatele măștii, Evey care se transformă dintr-o fată timidă și fără scop în viață într-o persoană hotărâtă și capabilă. Evey, non-violentă, care refuză să-l ajute pe V să omoare oameni, dar care la final devine V pentru a-i ajuta pe englezi să-și reconstruiască societatea.

Nu V e important pentru lupta pașnică împotriva unui sistem opresiv, ci Evey, care îi poartă masca la sfârșit, care a fost transformată de V pentru a-i prelua calitățile și care îl transformă pe V și îi dă calitățile ei.

Despre asta e vorba.

Dar site-ul Yogaesoteric se documentează ca de obicei, fără să se uite prea bine la ce scrie, numai de dragul de a avea articole noi.