Recenzii on Roxana-Mălina Chirilă

De ce nu vrei să scriu eu o recenzie pentru cartea ta

Tue, 13 Jul 2021 18:49:43 +0000

Din când în când îmi scrie câte un autor că ar vrea să-mi trimită cartea lui ca să-i scriu o recenzie. Uneori autorul e român, alteori e străin, dar rareori mi-am pus problema să accept.

Probabil vă întrebați care-i baiul, mai ales în contextul în care scriu recenzii contra cărți în sisteme gen NetGalley sau scriu recenzii pur și simplu la cărți pe care le-am citit. Sigur e tot cam același lucru, nu?

Nu. Sunt două diferențe: dacă aleg eu cartea; și dacă m-aș simți ok să-i dau o stea.

Oamenii care-mi scriu cu speranța că o să le citesc cartea speră probabil la o recenzie pozitivă. Poate e prima lor carte. Poate că le place stilul meu de scris pe blog. Poate că vor să verifice dacă ce au scris ei are o valoare literară în afara genului declarat al cărții (da, sună un pic ciudat asta, dar a fost un motiv pe care l-am citit într-un mail).

Prima mea teamă e mereu că sunt autori slabi. Poate e prima lor carte și scriu ca o cizmă. Poate că e a zecea lor carte și tot ca o cizmă scriu, pentru că nu i-a ajutat nimeni să se dezvolte. E ok, nu e o problemă de caracter asta, ci e una de îndemânare într-o meserie. Nu o să fiu supărată pe nimeni dacă nu știe să deseneze sau să bricoleze o masă, nu o să mă supăr nici pe un autor că nu știe să scrie. Dar probabil că o să iasă cu supărare dacă o să spun că scriitura e slabă, mai ales dacă ține la cartea respectivă. Și vreau să evit asta.

A doua teamă e că n-o să-mi placă pentru că nu e pe gustul meu (sau e chiar pe anti-gust). Citesc o grămadă de lucruri, dar am domenii pe care le detest, cum ar fi dezvoltarea personală. Sunt genul de om care citește despre viața unui martir întru credință și râde cu lacrimi (scuze, Avvakum, dar lol). Încerc să fiu relativ obiectivă în ce spun despre cărți, dar experiența de a citi e totuși una subiectivă. Lucrurile pe care o să le observ și concluziile pe care le trag, oricât de motivate ar fi, vor fi observate prin prisma experienței și simpatiilor/antipatiilor mele. Cu alte cuvinte, există mereu un risc că o să fie o recenzie bine argumentată în care distrug cartea. Desigur, un fan al lucrurilor pe care eu le detest s-ar putea să fie atras de ceea ce eu denunț cu mult aplomb, dar probabil că autorul o să fie tare dezamăgit.

**A treia teamă e că o să-mi scol în cap autorul. **Sunt momente în care îmi scol în cap autori ale unor cărți cumpărate din banii mei, ar fi cu atât mai neplăcut să avem o ceartă dacă aș primi cartea gratis.

A patra teamă e că n-o să ajung la ea. Am rafturi peste rafturi de cărți de care vreau să mă apuc „imediat” de niște ani încoace. Am o carte de Vlad B. Popa pe care o citesc mereu „în curând”, dar pe care se pare că o păstrez pentru o zi proastă. Am o carte de Philip Pullman pe care o tot „citesc săptămâna viitoare” de când a apărut. Am un roman de Brandon Sanderson, numai bun pentru „imediat”. M-am apucat de „Istoria literaturii” lui Iovănel din clipa în care a apărut în librării, mi-am făcut și notițe, apoi m-a doborât oboseala. Și tot așa. Sunt momente în care nu vreau să-mi iau angajamente pentru că nu sunt sigură că ajung să le îndeplinesc.

O carte de pe NetGalley e o carte oferită printr-un sistem impersonal, în care autorii știu foarte bine că nu pot controla la cine ajung cărțile și ce vor spune oamenii de ele. Dacă nu-i scriu recenzia, csf, ncsf. Nu-i supărare, îmi scad niște procente, viața merge mai departe. Dar cu oameni care-mi scriu direct? Oameni pe care i-aș putea dezamăgi, oameni care probabil că își imaginează că voi fi încântată sau pe care i-ar putea afecta profund o recenzie de o stea? Nu, ar fi neplăcut pentru mine, dar foarte crud pentru ei și probabil mai riscant decât își imaginează.

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile mele (1)

Sun, 06 Jun 2021 10:49:17 +0000

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea.

Am început să citesc pentru provocare cam din momentul în care am lansat-o, pentru că aveam nevoie de ceva interesant de citit.

„Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer

Cartea asta am ales-o de pe NetGalley, pentru că se pare că sunt mare fan de Columbia University Press. Asta nu este o propoziție pe care m-aș fi așteptat s-o spun vreodată, dar… asta-i viața. Au cărți interesante de non-ficțiune și uneori și de ficțiune, așa că ocazional dau o raită pe acolo.

„Green with Milk and Sugar” e o carte despre ceai – sau mai exact, despre cum s-a dezvoltat industria de ceai japoneză în raport cu SUA, axată pe secolul 19. Autorul e profesor universitar de istorie, dar și provine dintr-o familie care a început să importe ceai japonez în urmă cu mai bine de un secol; cu alte cuvinte, are și deschiderea spre subiect, și pregătirea necesară ca să se ocupe cum ar trebui de el.

E o carte academică, dar poate fi citită destul de ușor și de publicul larg (lucru pe care cred că simt nevoia să-l specific pentru că m-am apucat de o carte de Foucault, în care nu se aplică același principiu al lizibilității) și e chiar interesantă. Se pare că exista o cultură a băutului de ceai în trecut, care era chiar dezvoltată – la un moment dat Hellyer amintește o idee a cuiva cum că e posibil ca americanii să fi băut mai mult ceai decât cafea, mai ales dacă refoloseau frunzele (ceea ce nu e deloc exclus).

„Green with Milk and Sugar” cuprinde o grămadă de lucruri interesante: de la cine se importa ceai (inițial de la chinezi aproape exclusiv, apoi și de la japonezi, apoi încep să apară India și Ceylon în scenă), raportarea la cei de la care se importa (chinezii au fost văzuți de devreme ca „murdari” și, aș zice, barbari, iar japonezii într-o cheie bună, ca apoi rasismul să se extindă și asupra japonezilor), cum se face ceaiul, ce tehnologii se foloseau, cum a ajuns să se dezvolte industria ceaiului în Japonia în contextul schimbării de regim politic, cum se transporta ceaiul (pe corăbii care mergeau în jurul Americii de Sud sau Africii) și nu numai.

În plus, are câteva date exacte despre cantitatea de ceai importată și durata călătoriilor, descrie unele dintre campaniile de promovare ale ceaiului de către Japonia și de către firmele distribuitoare și, mai ales, are și poze cu reclame, cu persoane importante din industrie și cu oameni lucrând în industrie.

E mai interesantă decât crezusem inițial că o să fie și spune o poveste bine închegată. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e faptul că se axează atât de mult pe ceai încât nu oferă un pic de context: cum ar fi prețul ceaiului în raport cu alimentele zilnice și câștigurile oamenilor din diverse pături ale societății, sau ce bani se învârteau în comerțul cu ceai raportat la alte tipuri de comerț intern și internațional.

Pe de altă parte, am băut o grămadă de ceai de când am terminat cartea asta, pentru că mi-a stârnit pofta. E drept, l-am băut simplu, fără nimic în el – spre deosebire de americanii de demult, care ar fi băut ceai colorat artificial (cu albastru de Berlin), lăsat la infuzat zece minute într-o cantitate mică de apă, la care se adaugă apoi cu încredere zahăr și lapte.

Cartea asta se va lansa oficial în octombrie 2021; eu am citit o copie trimisă în avans de Columbia University Press, via NetGalley special pentru a fi recenzată.

„Boyhood Days” de Rabindranath Tagore

Asta e, conform cerinței provocării, o carte foarte scurtă: sub 100 de pagini. Nu mai știu exact de unde am luat-o, dar știu sigur de ce: Tagore e un poet indian cunoscut, care a luat premiul Nobel. Dar pe lângă asta, când citisem în liceu „Maitreyi” de Mircea Eliade, reținusem că Maitreyi îl pomenea pe Tagore ca mare poet și îl pusesem pe lista de oameni de citit… într-o zi.

„Boyhood Days” e o serie de povestiri scurte despre copilăria lui Rabindranath Tagore din India din a doua jumătate a secolului 19, scrisă de autor la bătrânețe. Suna excelent în teorie: am o anumită fascinație pentru secolul 19, îmi plac povestirile de familie, nu știu mai nimic despre India acelei perioade, dar vreau să aflu.

Din păcate, cartea e adresată unor copii care trăiesc în India anilor 1940 și care, probabil, au măcar o vagă înțelegere a ceea ce fusese înainte, chiar dacă doar prin prisma prezentului lor. În plus, e tradusă de Radha Chakravarty, o profesoară universitară, care a decis să păstreze savoarea textului original lăsând netraduși termeni fără un corespondent direct în engleză, ceea ce înseamnă că tot ceea ce evocă o realitate pentru indieni e o înșiruire criptică de litere în traducere. Iar lucrurile specifice Indiei sunt multe, așa că fiecare pagină are în medie 2-3 cuvinte astfel, iar unele depășesc media, așa că poți citi rapid de paan, betel, chuna, khoyer, catechu, albola, amburi, sandesh, ustad, raga pe aceeași pagină.

Nici nu mă mir că introducerea, scrisă de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie, deplânge faptul că parcă nu e la fel cartea în traducere.

În fine. Poate că e un volum de interes pentru fanii lui Tagore sau pentru cei care știu India mult mai bine decât mine, dar în ce mă privește, marele ei avantaj a rămas doar faptul că e scurtă, deși speram să aibă mai multe calități de-atât.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties”

Thu, 13 May 2021 18:57:14 +0000

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.

Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood. Cu alte cuvinte, știam ce spune Hollywoodul despre romanul unui englez care povestește de Berlin. Cartea asta am luat-o mai mult din întâmplare decât din vreun interes pentru subiect – dar așa cum se întâmplă uneori, întâmplarea poate scoate la înaintare și ceva bun, nu numai lucruri rele.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un fel de istorie a unei lumi de acum un secol – dar o istorie în care aproape că te poți scufunda. Volumul e artă. E o experiență care reușește să aducă la viață un moment strălucitor, artistic, plin de energie, glorios, dar în spatele căruia pândește umbra foamei, a extremismului și a disperării.

Nu ne spune o poveste în ordine cronologică, ci ne prezintă pe rând locuri, oameni și evenimente, excentrici, oameni de artă, oameni de știință, criminali și farsori care se perindă prin Berlin – cu bune și rele, cu reușite și eșecuri, dar mai ales, cu tot ceea ce i-a scos în evidență și i-a făcut nemuritori.

Iar textele sunt însoțite de ilustrații în mare parte în alb-negru, care sugerează o lume mai degrabă decât ne-o arată în detaliu.

Cum volumul e enorm_ _(23,5×37 cm), simți mult mai puternic impactul ilustrațiilor în momentul în care te apuci să citești decât uitându-te la pozele puse de mine pe ecran – dau o impresie de spațiu și de tangibil pe care mi-e greu s-o pun în cuvinte.

Mai mult decât atât, creează atmosfera unei lumi într-un fel în care fotografiile de epocă n-ar putea s-o facă. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” nu-și propune să facă o istorie simplă, așa că-și permite să încânte: acolo unde pozele ar spune un adevăr prozaic și concret, pe care l-am trece apoi prin percepțiile noastre de secol XXI, desenele încearcă să transmită un adevăr poetic și emoțional. Nu un „cum era”, ci „cum ai fi perceput”. Schițe de clădiri elegante, dansatori pe scenă prinși în mișcare, privirile flămânde ale săracilor mai degrabă evocă epoca și se pliază pe percepția din epocă, așa cum ne e povestită.

E o decizie inteligentă – nu ai cum să te uiți la un film al lui Marlene Dietrich la fel cum ar fi făcut-o un cinefil contemporan ei. Nu ai cum să vezi fotografiile locurilor faimoase percepându-le modernitatea, nu după o sută de ani. Experiența noastră despre lux, modernitate, cinematografie va interfera. Avem percepții diferite despre ce este atrăgător și ce nu, ce este modern și ce nu, ce este inovator și ce nu.

Câteodată, ca să transmiți o percepție despre frumos trebuie să te ferești să arăți spre el. Orfeu este cel mai mare cântăreț mitic care a existat vreodată nu pentru că știm ce muzică ar fi cântat, ci dimpotrivă: pentru că nu știm, dar poveștile ne spun că a făcut și Furiile să plângă cu muzica lui și că a putut intra în și pleca din tărâmul morților. Dacă l-am auzi cântând, probabil am fi dezamăgiți, majoritatea dintre noi. Elena din Troia, și ea, are un chip necunoscut, dar știm că e cea mai frumoasă femeie din lume pentru că o mie de corăbii au dus soldați la război pentru ea.

Pe coperta din spate a cărții e inserat elegant și un CD cu muzică din epocă (e aproape invizibil în ilustrație). Piesele sunt alese pe sprânceană și e o plăcere să le asculți cât citești – contribuie și ele la atmosferă. Mai mult, fiecare este cântată de cineva menționat în carte și poți să participi, într-un fel, la lumea lor.

[][4]

CD-ul e partea rotundă. E prins cu același sistem cu care ar fi într-o cutie de CD/DVD.

Și ce lume! Strălucitoare, atractivă, o capitală a artiștilor și a filmului, un loc șocant în care atât de mulți vor să reușească pe scenă și atât de puțini o fac, o lume a inflației galopante (și, în cele din urmă, a ieșirii din inflație), un loc al creativității, al libertinajului, al cocainei. Iar în timp ce o parte din populație se pierde în distracții și în viața de noapte, o altă parte face foamea pe străzi mizere, în timp ce dictatura se apropie din umbră. Dar acoperind urâtul cu decadență, ai oameni excepționali, figuri impunătoare, carismatice, un talent exploziv care se manifestă opulent. Nu poți să nu vrei să fi văzut Berlinul atunci, deși îi înțelegi căderea.

E o carte, dar e și o experiență.

Iar în ce privește realizarea fizică, volumul e, ca toate cele de la Taschen de altfel, făcut cu multă grijă. Paginile sunt legate în așa fel încât poți să vezi ilustrațiile întinse pe două pagini complet și fără efort (cine s-a chinuit vreodată cu volume cu desene până la cotor, trăgând de foi, știe de ce spun asta). Coperta e realizată din material textil plăcut la atingere. CD-ul e adăugat în așa fel încât nici nu simți că e acolo, dar nici nu riști să-l pierzi.

Nu am văzut decât acum, uitându-mă la ei pe site mai atent la carte, că a luat un întreg cârd de premii pentru design (și poate nu numai), ceea ce nu mă miră (adică – ba da, dar mă miră pentru că nu știam că există atâtea premii pentru design de carte). Dar îmi place faptul că nu au simțit deloc nevoia să-mi bage faptul ăsta sub nas.

Și se pare că au și un trailer pentru cartea asta, unde o puteți vedea un pic mai bine.

[Adăugire ulterioară, pentru că cineva întreba cum se poate comanda: se poate comanda din România, direct de pe site-ul editurii Taschen. Livrările se fac prin curier. Comenzile de peste 50 de euro au livrare gratuită. Așa ajung eu să cumpăr câte un pachet de cărți de la ei pe an.]

Traista cu recenzii #1

Sat, 03 Apr 2021 05:13:11 +0000

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză.

(Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.)

Cărți disponibile în română:

„Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

Un roman grafic autobiografic al unei autoare din Turcia, care își povestește copilăria. Unele lucruri, precum cultul lui Atatürk și gama restrânsă de produse aflate la vânzare în magazine mi-amintesc de România comunistă; stilul de povestire îmi amintește însă de „Persepolis” de Marjane Satrapi – tot o fată într-o lume musulmană, tot un stil amuzat și amuzant de a descrie evenimente teribile, tot o împletire a autobiografiei și a istoriei unei țări; dar, din păcate, „Îndrăznește să dezamăgești” face precum îi zice titlul și dezamăgește un pic. Nu mult.

E mai degrabă o schiță în care personajele și evenimentele nu sunt foarte clar dezvoltate, dar chiar și așa, îți poți face o idee despre viața în Turcia acum câteva zeci de ani.

„Everless” + „Evermore” de Sara Holland (editura Nemira, 2019, respectiv 2020)

O duologie fantasy/distopie Young Adult despre un regat în care oamenii își pot vinde timpul rămas din viață. Săracii ajung deseori secătuiți și morți cu mult înainte de vreme, în timp ce bogații trăiesc secole și își permit să irosească timpul altora pe nimicuri.

Ar fi o metaforă foarte puternică, dacă autoarea ar fi ales să o exploreze în profunzime. În schimb, duologia se concentrează mai degrabă pe trăirile interioare ale lui Jules, pe băieții care îi plac și pe o acțiune care are logică doar dacă nu te uiți la ea prea atent. Mi s-a părut că volumul al doilea e mai slab decât primul, iar Jules mai nesăbuită.

Nu aș recomanda „Everless” cuiva care nu e fan YA, dar conceptele interesante ar putea fi atrăgătoare pentru împătimiții genului.

„Toate sistemele în alertă” de Martha Wells** **(editura Paladin, 2020) – RECOMANDAT!

O carte SF cu un pic de umor, centrată pe personajul principal, nu pe lume, acțiune sau analiza atentă a condiției umane. AsaSint e un construct artificial alcătuit din părți organice clonate din oameni și componente artificiale. A fost creat pentru pază și protecție și este o armă vie controlată prin programare.

Doar că AsaSint și-a spart programarea. Ar fi putut deveni un ucigaș extraordinar, un Terminator care să omoare ființe umane cu nemiluita, dar preferă să se uite la seriale TV și să se prefacă că e doar o unitate obișnuită de pază și protecție, ca să-l lase lumea în pace. Nu-i pasă de oameni. Nu-i pasă de misiuni. Așa-l doare în cot. Oamenii să facă ce vor, el o să facă doar minimul posibil pentru ei. Dar, no, dacă oamenii pe care-i are în grijă sunt pe cale să fie omorâți, evident că o să-i apere, așa, fără chef. Iar dacă pățesc ceva… dacă le e atins și un singur fir de păr din cap… dracu’ îi ia pe toți cei care au îndrăznit să se atingă de ei.

Povestea m-a binedispus și e genul la care m-aș reîntoarce când am o zi proastă.

E genul de carte care le-ar plăcea mai mult fanilor fantasy decât celor de hard SF, care probabil ar fi dezamăgiți de lipsa de explorare a lumii. S-ar putea ca ăsta să fie motivul pentru care cei de la Paladin au decis să reprezinte cartea cât mai aiurea posibil, punându-i o copertă care n-are nimic nici în clin, nici în mânecă cu atmosfera sau personajul, și nespunând că ea conține de fapt primele două nuvele din serie, nu doar pe prima – ??? Paladin, ați decis să fiți un fel de editură anti-Minerviană?

Cărți disponibile în engleză:

„An I-Novel” de Minae Mizumura (ed. Columbia University Press, 2021) – RECOMANDAT!

Am primit cartea asta de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley) și a fost excelentă. E o carte semi-autobiografică despre o zi din anii 1980, o japoneză emigrată în copilărie în SUA se gândește dacă să rămână acolo sau să se întoarcă acasă, dacă să scrie o carte – și dacă da, în ce limbă.

Mă atrag la ea două lucruri diametral opuse: descrierea experienței străine de a te muta într-o țară străină la o vârstă suficient de mare încât să-ți ții minte clar țara de origine, dar nu când alegerea asta îți poate aparține (și de a fi expat japonez într-o lume americană); dar și experiența foarte familiară de a fi sub puterea unei culturi mai mari și mai impunătoare, pe care cei din țara ta marginală o preferă celei proprii.

M-a surprins lipsa de iubire pe care o aveau japonezii față de propria țară, felul în care se uitau și ei la SUA ca fiind mult mai mișto. Într-un fel, experiența seamănă mult cu cea românească, de ezitare între a alege cultura ta, care are lipsurile pe care le știi prea bine, limitările pe care le cunoști deja; și cultura mare, care se impune global, dar care nu e tocmai a ta.

Mai mult, cartea era scrisă (la origine) în japoneză, cu engleză presărată ici-colo, lucru greu de reprodus în traducerea în engleză a cărții, dar care ar fi atât de familiar în română – în engleză folosesc fonturi diferite pentru japoneză, ca să fie clar când se schimbă limba (deci e mai puțin recomandată pe Kindle, mai recomandată în alte formate).

„Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”/„The Life Written by Himself” de Avvakum Petrov (ed. Columbia University Press, 2021)

Altă carte primită de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley). Va fi publicată pe 6 iulie 2021.

Avvakum a fost un preot care a trăit între 1620/21-1682, într-o perioadă în care Biserica rusă a trecut printr-o reformă majoră. Opoziția la reformă a fost atât de acerbă încât s-a ajuns la schismă, iar cei care au păstrat vechea credință mai există și azi ca grupare religioasă. Avvakum era de partea schismaticilor tradiționaliști. Cartea asta e autobiografia lui de pe la finalul vieții și a circulat multă vreme în manuscris, înainte să fie și tipărită.

Avvakum e cunoscut în afara cercurilor bisericești pentru stilul lui de a scrie: într-o rusă modernă (mă rog, modernă la vremea aia), asemănătoare limbii vorbite, spre deosebire de scorțosul stil de a scrie al contemporanilor lui – un lucru neobișnuit pentru finalul secolului 17.

Autobiografia lui e scrisă ca o poveste cu sfinți: diverse persoane se vindecă miraculos, cineva evadează din închisoare când lanțurile pică de pe el prin grație divină, credincioșii vorbesc și cu limbile tăiate. Dar Avvakum se mai și jeluiește că se duce pe copcă religia adevărată, mai observă peisajul, se mai dă mare că știe oameni importanți, mai citează (uneori greșit) Biblia și sfinții (de data asta în limbaj scorțos bisericesc). E distractiv.

În fine, poate sunt eu prea veselă și nepătrunsă de seriozitatea evenimentelor – dar cum evenimentele au avut loc acum mai bine de trei secole, cred că mi se iartă veselia și lipsa de reverență.

Ediția scoasă la Columbia University Press e fix ce trebuie: traducerea lui Kenneth Brostrom e excelentă, iar introducerea și notele explică tot felul de lucruri interesante, de la contextul istoric, la ce s-a întâmplat cu unele persoane pomenite de Avvakum, la greșelile de citare din cele sfinte, la fauna și flora Rusiei pe care le vede preotul în exil. Autobiografia în sine e destul de scurtă (sub 100 de pagini mici), dar materialul suplimentar e mai lung și merită.

Cartea există și în limba română undeva, sub numele de „Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”, publicată în 2020 la editura „C.R.L.R.”. Nu am văzut-o pe viu, doar am aflat dintr-o postare de pe Facebook că ar exista.

„A History of Photography. From 1839 to the Present” (editura Taschen) – RECOMANDAT!

Taschen scot albume de artă excelentă, iar acesta nu face excepție. E scos în colaborare cu Muzeul George Eastman, bazându-se pe colecția lor – George Eastman fiind fondatorul Kodak.

Volumul a fost scos inițial în 1999, deci „prezentul” e acum două decenii, dar nu m-a deranjat deloc lipsa ultimelor două decade. Un album dens, cu multe poze, mulți fotografi, care pomenește evoluția de tehnologie și cea de stil, curentele și școlile, și povestește pe scurt despre viețile fotografilor prezentați.

Pozele sunt foarte variate (dar volumul are și câteva poze mai dezbrăcate, deci s-ar putea să nu vreți să-l dați copiilor) și sigur e ceva acolo pe gustul oricui, fie că e vorba de portrete, de arhitectură sau de instantanee din perioade apuse.

Ca de obicei când e vorba de Taschen, volumul e o plăcere, ți-e mai mare dragul să-l răsfoiești. Chiar dacă e chiar ieftin pentru un album de artă de peste 750 de pagini (la 16 euro pe site-ul producătorului), pozele sunt excelent redate și e un obiect pe care-ți place să-l ai în bibliotecă.

Lincoln Cathedral from the castle, 1898, Frederick H. Evans.

NetGalley și recenziile contra cărți gratis

Tue, 09 Mar 2021 09:02:50 +0000

De câțiva ani am cont pe Goodreads, o rețea socială pentru cititorii de cărți, unde poți să ții evidența a ce ai citit și să scrii recenzii sau impresii. Teoretic, ca filoloagă, știu că aș putea să-mi fac fișe de lectură, mai ales pentru cărțile de non-ficțiune, dar fiind mult prea leneșă, măcar am o listă cu ce am citit în ultimii ani și câteva recenzii scurte.

Deci, dacă stau să mă întreb cum îi zicea cărții ăleia inspirate de „Dracula”, cu un vârcolac care vine în Transilvania și locuiește în castelul unui bătrân vânător de vampiri, iar autoarei îi spune… nu Wilkie Collins, tot ceva asemănător… pot căuta repede prin cărțile citite și descoperi că mă refer la „Only the Moon Howls” de Connie Senior. Iar când caut cartea, cum am făcut acum, pot să descopăr cu mult entuziasm că va avea o continuare care va fi publicată anul ăsta. (Lucru pe care nu-l știam înainte să caut „Only the Moon Howls” ca s-o dau ca exemplu aici. Acum mă bucur :D)

Iar pentru că nu am încredere în Amazon, îmi mai export uneori toată lista de cărți, cu recenzii cu tot, în caz că eu și Amazon ne supărăm vreodată reciproc unii pe alții. Deci, toate bune.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Există un obicei, inclusiv autohton, în care editurile le dau cărți gratis unor recenzori cu prezență media, în schimbul recenziilor. Datorită blogului, am mai primit și eu de-a lungul timpului așa ceva (de la editura ALL două cărți și de la editura Nemira mai multe, care s-au amestecat cu ce mai cumpăram de la ei în general și numai Dumnezeu mai știe ce volume am cumpărat și ce volume am primit).

Nu m-am dus niciodată să cer cărți dacă nu mi-au fost oferite – nu știu cum se face și mi-e un pic jenă să contactez editurile pentru așa ceva. În plus, mai urmăresc (urmăream?) oameni de la edituri și văzusem odată pe cineva plângându-se că li se cer volume și de către indivizi care sunt nimeni în lume și sunt impertinenți cu cerințele lor. Dacă mai era nevoie de vreo descurajare, iat-o.

(Mi-ar fi plăcut să știu de la edituri ce vor ei să promoveze; în ce cărți au încredere, ce li se pare lor interesant, dincolo de newsletterele cu reduceri.)

În fine. În schimb, stând pe Goodreads, am remarcat că unii dintre oamenii pe care-i urmăresc aveau recenzii la cărți încă neapărute (!) la care adăugau note gen, „Le mulțumesc editurii și celor de la NetGalley pentru acest ARC primit contra unei recenzii cinstite.” Bineînțeles, notele erau în engleză. Am aflat repede că ARC înseamnă „Advanced Reading Copy” (sau „Advanced Reader’s Copy” sau „Advance Review Copy”) și se referă la o copie a unei cărți primită înaintea publicării, în vederea unei recenzii.

Și așa, din curiozitate, am ajuns până la urmă să-mi fac cont pe platforma NetGalley, care pune în legătură potențialii recenzori cu editurile, cele din urmă oferind copii digitale ale cărților pe care urmează să le publice. Eu m-am înscris pe versiunea în engleză (.com), dar există și NetGalley britanic, german, francez și japonez. Sistemul e mult mai simplu și mai impersonal decât cel de pe aici: îți creezi un cont (gratuit pentru recenzori) și un profil în care te descrii și anunți unde publici recenzii – în cazul meu, pe Goodreads. Am ales să nu aduc blogul în discuție.

Hai să vedem cum arată!

[][10]

Pagina principală pentru toate cărțile oferite de NetGalley

Poți să-ți alegi categorii favorite pentru cărți și să le vezi doar pe acelea pe o pagină personalizată, dar poți să vezi și ce oferă site-ul în general. Au nu doar cărți scrise, ci și cărți audio, ceea ce e grozav pentru aceia dintre noi care preferă versiuni audio.

[][11]

Prima pagină din categoria „General Fiction (Adult)”

Evident că de cele mai multe cărți n-am auzit, pentru că sunt oferite de cele mai multe ori înainte de publicare, astfel încât să poată strânge recenzii pentru momentul lansării. Nu știu voi cum sunteți, dar înainte să cumpăr un volum deseori îl caut pe Goodreads sau pe internetul larg ca să văd dacă într-adevăr mă interesează și dacă vreau să dau banii pe el. Editurile vor să am ce vedea încă din ziua lansării – o decizie inteligentă. În plus, uneori ajungi să vezi cu coada ochiului o recenzie a vreunui cunoscut și să decizi că pui cartea în wishlist ca să nu uiți de ea până apare.

Eu, una, folosesc NetGalley ca să explorez cărți pe care nu le-aș cumpăra, neapărat, dar care par interesante. Să zicem că am deschis câteva pagini, m-am uitat la rezumatele cărților și am decis că vreau să iau una dintre ele. Am un buton de „Request” care-mi permite să o fac:

[][12]

Profilul cărții -- butonul de „Request” e cel verde, de pe la mijlocul imaginii.

Apoi aștept ca editura să-mi aprobe cererea. E posibil să spună da, e posibil să spună nu. Poate răspund în câteva minute, sau poate răspund în câteva zile. Până acum n-am avut parte de refuzuri, doar de așteptări.

Dar dacă vreau să citesc cărți pe loc, există și categoria „Read Now”, unde nu e nevoie de aprobări și așteptări – butonul de „Request” e înlocuit, sugestiv, cu „Read Now”.

Ok, toate bune, dar ce se întâmplă dacă ceri cărți, le citești (sau nu le citești deloc) și nu scrii recenzii? Păi, NetGalley ține evidența feedbackului oferit – cu un calcul simplu, știe cât la sută din ce ai cerut ai și recenzat. În cazul meu, am recenzat 78% din cărțile primite (am o carte pe care am cerut-o, dar nu am descărcat-o la timp și a publicat-o editura de atunci și până acum, așa că nu mai e disponibilă prin NetGalley – oops; și am o carte pe care o citesc în momentul ăsta, deci evident că nu i-am scris încă recenzia).

Dacă procentul scade prea mult, am înțeles că editurile nu prea mai aprobă cereri. Simplu și eficient.

[][13]

Procentul de feedback.

Îmi place organizarea de pe site, pentru că poți vedea ușor ce cărți ai citit, ce cărți ți s-au aprobat, ce cărți ți s-au descărcat și ce recenzii ai scris. La „Start Reading” ai cărți care ți s-au aprobat, dar pe care nu le-ai descărcat. „Give Feedback” sunt cărți descărcate. „Feedback Sent” sunt cărți cărora le-ai scris recenzii. „Not Active” sunt cărți din categoriile „Pending Requests” (nu s-au aprobat/refuzat încă), „Declined Requests” (refuzate), „Archived, Not Downloaded” (ți s-au aprobat, nu le-ai descărcat, nu mai sunt disponibile), „Will Not Give Feedback” (dintr-un motiv sau altul, ai decis să nu dai feedback și ai spus asta răspicat.

[][14]

Cărțile cărora le-am scris recenzii.

E ușor să vezi în ce stadiu ești cu toate.

În ce privește formatul: .pdf. Eu le citesc de pe calculator, prin Adobe Digital Editions, dar se pot trimite și prin Kindle. Cărțile expiră după o vreme (cel puțin pe desktop), deci nu le ai pentru totdeauna. Dar dacă le vrei ulterior, poți să le cumperi – evident – ca pe orice carte normală.

[][15]

Pagina unei cărți aprobate.

Îmi place sistemul – e lejer și nu trebuie să interacționezi prea tare cu nimeni. Nu ai nici discuții precum, „Cred că X nu ar trebui să mai primească volume de la edituri deoarece […]”. În plus, poți să cauți cărți după editură, ceea ce m-a transformat rapid într-o „fană” a editurii Columbia University Press, pentru că au traduceri interesante și nu numai.

Dar nu e un sistem perfect – mi s-a părut trist că nu ai foarte multe etichete pentru cărți, ca să poți căuta, să zicem, „literatură japoneză”. Am căutat-o manual prin cataloagele lor, ceea ce A Durat Ceva. Pentru editori și autori, însă, sunt și alte dezavantaje; știu autori indie care nu oferă cărți prin NetGalley pentru că îi costă prea mult (da, li se cer bani). Nu se pune nici problema să se înscrie editurile românești (chiar presupunând că ar fi dispuse să investească) pentru că nu publică în limba engleză (sau germană sau franceză sau japoneză).

În plus, un sistem asemănător ar fi greu de reprodus la noi, pentru că cere destul de multă tehnologie, mai ales prin comparație cu „trimite-i lui X un volum printat”.

Pentru cei care știu engleză și vor doar să citească, însă, e un site bunicel. Nu găsești ce cauți, dar dacă nu cauți nimic în mod deosebit, sigur găsești ceva. Momentan, dau iama prin editurile universitare să văd ce mai publică (și dacă publică traduceri), pentru că la ficțiune originală în limba engleză nu prea-mi vine să mă bag fără să știu nimic despre autori și cărți.

No, v-am adus la cunoștință situația, dacă aveți ceva de adăugat (știu că sunt unii cu o experiență mult mai vastă cu site-ul), dați de știre prin comentarii.

Două labirinturi: „Piranesi” de Susanna Clarke și „The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Sat, 05 Dec 2020 15:25:10 +0000

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.

Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat. În plus, versiunea în română nu mai este disponibilă în librării.

În fine, „Jonathan Strange & Mr Norrell” e un volum enorm despre magicieni-gentlemeni englezi dintr-un univers alternativ în care magia există, dar nu e _practicată _pentru că e grea și nu e de bon ton. Are un stil grozav, o poveste și mai bună despre războaiele napoleonice, iar singura acuză care i se aduce de obicei e lungimea. E una dintre cărțile mele favorite.

Susanna Clarke a mai scris și o colecție de povestiri, „The Ladies of Grace Adieu”/„Doamnele din Grace Adieu”, care e stă foarte bine în picioare și nu aș ezita deloc să i-o fac cadou cuiva, Dar Nu Se Compară. E ușurică și simplă față de „Jonathan Strange & Mr Norrell” – dar poate că tocmai de-asta e și mai digerabilă pentru un număr mai mare de oameni.

Și de Erin Morgenstern am mai vorbit pe blog. A scris „The Night Circus”/„Circul nopții”, o poveste despre o întrecere între magicieni ce implică un circ misterios, deschis doar noaptea, care se plimbă prin lume. Morgenstern scrie ca o artistă vizuală – una dintre primele impresii pe care le-am avut despre „The Night Circus” a fost că citesc o sculptură foarte, foarte frumoasă.

În mod normal, aș zice că cele două autoare au prea puține lucruri în comun. Amândouă scriu fantasy, amândouă scriu puțin, amândouă scriu bine; nu suficient ca să le compar. Dar au_ scris două cărți foarte similare în același an: _„Piranesi” (Susanna Clarke) și „The Starless Sea” (Erin Morgenstern).

„Piranesi” de Susanna Clarke

Dacă un autor favorit scrie o nouă carte, tind să o cumpăr când apare fără să-mi bat capul să citesc rezumatul. Nu e cu intenție, pur și simplu așa se nimerește: știu deja că vreau s-o citesc, orice alt considerent e inutil.

„Piranesi” e o carte scurtă, de doar 250 de pagini. După nume și copertă, mă așteptam la ceva similar, poate, cu povestirile din „The Ladies of Grace Adieu” – un basm cu magie, eventual?

Ei bine, nu.

Multe povești fantasy/sf au ca personaj principal un străin care descoperă o lume nouă. Poate e vorba de hobbiți care pleacă din casa lor și descoperă o întreagă lume în încercarea de a distruge un inel. Poate e vorba de adolescenți care descoperă că o lume magică există în secret alături de a noastră. Oricum ar fi, ideea e să poți explora lumea prin ochii lor, pentru că e la fel de nouă pentru ei cum e pentru tine.

Susanna Clarke face fix opusul: Piranesi își cunoaște lumea extrem de bine, în toate detaliile. Nimic nu e neobișnuit pentru el. Pe de altă parte, e fascinat de multe lucruri și le descrie cu rigurozitate științifică, dintr-o perspectivă nefamiliară pentru noi. Din detaliile pe care ni le spune, ne dăm seama că locuiește într-un labirint enorm format din încăperi gigantice pline de statui, iar oceanul se revarsă din încăpere în încăpere conform unor maree previzibile.

Piranesi e aproape singur. Există un singur alt om viu în labirint, precum și rămășițele a treisprezece morți. Cealaltă persoană e tot un om de știință, care vrea să descopere secretele cunoașterii.

Pe măsură ce Piranesi se plimbă prin labirint, devine tot mai clar că ceva nu e chiar în regulă cu lumea respectivă, iar el e mult prea aproape de ea ca să vadă problemele de ansamblu. Întrebările pe care el nu și le pune sunt: unde sunt ceilalți oameni? Suntem într-o lume distrusă? Dacă da, cine a creat un labirint atât de mare și de ce? Dacă e o lume post-apocaliptică, unde sunt rămășițele vechii civilizații (în afară de ziduri și statui)? Piranesi trăiește într-un mister de care nu e conștient, dar care devine din ce în ce mai evident pentru noi.

Povestea e lentă. La început nici nu-ți dai seama unde e firul narativ, sau dacă el există. Dar e destul de clar că există ceva măreț și mitic acolo și e absolut captivant.

„The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Conform bunei mele tradiții de a nu citi rezumatul cărții, m-am trezit după câteva pagini din „The Starless Sea” că habar n-aveam dacă citeam o carte de povestiri scurte sau un roman.

Coperta m-a anunțat că e, totuși, un roman, dar dubiul meu e ușor de înțeles: „The Starless Sea” începe cu o serie de povestiri scurte, terminate ambiguu, care se dovedesc a face parte dintr-o carte pe care Zachary Ezra Rawlins a împrumutat-o într-o doară de la bibliotecă, într-o pauză de la cercetarea pe care o face la universitate.

Cartea lui Zachary e scurtă și ciudată, dar ce-l lovește în moalele capului e că una dintre povestiri e despre el. Nu-i dă numele, ci îl numește „fiul clarvăzătoarei”, dar descrie perfect o întâmplare de când era copil, când a văzut o ușă desenată atât de realist pe un perete încât i-a venit s-o deschidă – cartea îi spune că, dacă ar fi încercat să apese pe clanță, ar fi ajuns într-o lume subterană, un labirint al poveștilor, plin de cărți și magie.

Evident, e șocat și face tot ce poate ca să dea de urma cărții și a simbolurilor din ea ca să afle ce se întâmplă.

Pentru că e o carte fantasy, nu e deloc surprinzător că reușește să găsească lumea subterană. Însă în loc să fie locul magic și plin de lume din povestiri, e o lume aproape abandonată, iar Marea Fără Stele din titlu s-a retras atât de mult încât nici nu mai poate fi văzută.

„The Starless Sea” e o poveste foarte ambițioasă și foarte, foarte frumoasă. Lumea e extraordinară, la fiecare pas e câte un detaliu absolut fermecător. Luna își face apariția în persoană, cărțile de povești reprezintă mai mult sau mai puțin realitatea, până când nu-ți dais seama ce e adevărat și ce e licență poetică. În lumea subterană, poveștile pot fi scrise în fum, gustate în bomboane, înfășurate în jurul trupurilor celor decedați.

E o carte superbă și foarte ambițioasă, dar mi se pare că Erin Morgenstern nu reușește să se ridice la înălțimea a ce voia să obțină. Lumea e superbă, dar firele narative nu sunt mereu foarte clare, iar relațiile între personaje nu se dezvoltă pe pagină, ci apar de nicăieri. Nu mică mi-a fost surpriza când, după ce mi s-a părut că personajul principal dezvoltă sentimente vag romantice față de altcineva, persoana în cauză îi declară nitam-nisam o iubire profundă venită de nicăieri.

O mare de povești

Atât „Piranesi”, cât și „The Starless Sea” sunt cărți visătoare despre labirinturi, lumi magice și povești (deși „Piranesi” e ceva mai puțin evident despre cele din urmă), care descriu locuri de o frumusețe imposibilă.

„Piranesi” e o carte mai simplă (și mai scurtă), așezată și bine închegată, opera unei autoare care știe foarte bine ce vrea și șlefuiește atent până când povestea ia forma pe care și-o dorește. „The Starless Sea” e un proiect care vrea prea mult, dar se pierde pe parcurs într-un haos splendid, într-o explozie de idei și detalii interesante în care, din păcate, se pierde firul narativ. Dar amândouă se adresează celor care iubesc poveștile și cred în puterea lor. Amândouă au nevoie de un pic de răbdare și de flexibilitatea de a accepta o poveste mai stranie, cu promisiunea că va merita.

Mi se pare fascinant că au fost publicate la scurt timp distanță una de cealaltă. E un nou trend în literatură? Au dat de același mit în același timp și au decis să-l interpreteze separat, în stil propriu? Tot ce știu e că acum vreau și alte cărți bine scrise în ale căror lumi să mă scufund.

Oricum ar fi, ambele cărți au fost o plăcere. Dacă ar fi să recomand doar una dintre ele, aș recomanda „Piranesi” pentru că e mult mai solidă per ansamblu, dar și „The Starless Sea” are fanii ei, care o iubesc.

„Băieții din strada Pál” de Molnár Ferenc

Mon, 06 Jul 2020 15:46:32 +0000

Prima oară am citit „Băieții din strada Pál” în copilărie, în ediția publicată în 1957 la Editura Tineretului. Dacă nu mă înșel, cartea scoasă acum la Editura Arthur e o reeditare a aceleiași traduceri.

E una dintre cărțile care m-au impresionat enorm atunci; tehnic, o carte pentru copii, dar practic, scrisă foarte serios. Molnár Ferenc nu are tonul condescendent al adultului care încearcă să se coboare la nivelul copiilor, ci își privește personajele de pe o poziție de egalitate, de unde li se văd noblețea, inteligența și curajul.

Băieții din strada Pál sunt un grup de elevi de gimnaziu care se întrunesc pe un maidan aflat lângă un depozit de lemne. Pentru că locuiesc în Budapesta, acela e cel mai mare petic de natură cât de cât sălbatică pe care-l au la dispoziție. În joacă, s-au organizat cât se poate de militărește, pe locotenenți, caporali, general – dar au doar doi soldați, pe micul și blondul Nemecsek, și pe câinele de pe maidan. Simpaticul Nemecsek, fiind soldat, ascultă de ordinele tuturor.

Dar, așa cum se întâmplă de obicei, au de-a face cu un grup rival, cămășile roșii, al căror loc de întrunire e la grădina botanică. Pe lângă faptul că-i necăjesc pe băieții din strada Pál, vor să le ia și maidanul, ca să aibă unde se juca cu mingea.

Între cele două tabere pornește un adevărat război, cu spioni, incursiuni în zona inamică, tactici militare și furat de steaguri, întrerupte doar de faptul că trebuie să meargă la școală și apoi să se întoarcă acasă. Când eram în copilărie, mi se păreau extraordinare desfășurările de forță – și încă sunt așa, doar că acum observ și cheia în care e scrisă cartea și care îi dă o mare parte din forță.

Multe cărți pentru copii sunt scrise oarecum de sus, cu o perspectivă adultă asupra lucrurilor descrise. Dacă ceva e absurd pentru un adult, ai impresia că autorul îți face cu ochiul – știți amândoi că e absurd. Molnár Ferenc, însă, tratează povestea în cheia povestirilor istorice, a romanelor despre mari evenimente și persoane. Poate că băieții au arme de jucărie, poate că înscrisurile lor oficiale sunt un pic ridicole pentru că nu reușesc să imite întru totul tonul oficial adult, dar evenimentele sunt o reflexie în mic și în esență a lumii adulte.

Astfel, deși în mâinile altcuiva romanul ar putea fi o comedie (război între găști!) terminată melodramatic, Molnár Ferenc scrie o tragedie eroică care te face să-l iubești pe micul, curajosul, inimosul Nemecsek și să-i respecți pe conducătorii celor două tabere, generali care înțeleg și respectă idealurile de noblețe și onoare.

Dar „Băieții din strada Pál” e și o critică a societății. În jurul conflictului, vedem lumea mergând înainte, fără să vadă sau să înțeleagă dramele ce se petrec fix sub nasul ei; în timp ce admirăm geniul tactic al lui Boka și dăruirea de sine a lui Nemecsek, ne amintește că istoria merge nemiloasă înainte, deseori pe căi nebănuite. Contrastează lumea în care trăiesc băieții, cu cea din afara lor, evenimentele cărora ei le dau curs cu cele asupra cărora nu au nicio putere.

Povestea lovește puternic. Îți dai seama destul de repede încotro se îndreaptă, dar asta nu face impactul cu nimic mai puțin devastator. Înainte să o recitesc acum, mă întrebam dacă aveam să descopăr că e mult mai bună în amintiri decât în realitate, dar am constatat că e pe dos. Deși mi-a plăcut mult în copilărie și mi-a rămas atâta vreme în amintire, la vremea aceea n-aveam cum s-o apreciez la adevărata valoare.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

Marea Witchereală de la finalul decadei

Mon, 06 Jan 2020 18:42:25 +0000

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele.

Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An. Și apoi mai există și seria de cărți de la care a pornit totul.

Evident că am ajuns să mă apuc de toate în paralel. Experiența e… ceva.

Witcher I

Primul joc „The Witcher” a fost publicat în 2007 și mi-a fost prezentat ca fiind mai greu de jucat și mai puțin interesant decât celelalte, pentru că i s-ar simți vârsta, grafica n-ar fi deloc de vârf etc. Acuma, eu sunt o persoană mai puțin orientată spre vizual, așa că mi se fâlfâie de grafică, atâta timp cât nu există elemente de o urâțenie deosebită (în Skyrim: Elder Scrolls, de exemplu, au investit toți banii în decoruri și pe urmă au folosit drept modele pentru personaje niște hoituri).

Primul joc Witcher începe așa:

Geralt, un witcher (vânător de monștri) se luptă timp de o noapte cu o prințesă care e blestemată să fie strigă/strigoi. Faptul că reușește să o țină afară din mormânt până dimineața o face să redevină ființă umană.

Apoi începe jocul. Primul lucru pe care-l aflăm e că Geralt și-a pierdut memoria. Habar n-are de nimic, știe doar să dea cu sabia și că de câteva săptămâni încoace stă cu niște alți witcheri și cu o vrăjitoare, Triss, într-un castel dărăpănat care e sediul tuturor witcherilor și care arată mai dezastruos decât casa noastră înainte de curățenia de sărbători.

Nu trece mult și sunt atacați de niște indivizi din gruparea Salamandra. După ce reușesc să respingă atacul, dar li se fură tot felul de chestii importante, witcherii se duc care încotro să descopere ce se întâmplă de fapt și să-și oprească inamicii din ce răutăți or fi vrând ei să facă cu lucrurile furate.

Geralt ajunge în Vizima, un oraș condus de prințesa Adda, fosta strigă pe care a salvat-o în introducere; regele nu e prin zonă. În schimb, în zonă sunt ciuma, monștrii și tot felul de alte probleme, dintre care unele sunt rezolvabile de Geralt în timp ce încearcă să descopere ce e cu Salamandra.

Se întâlnește cu tot felul de oameni care-l știu pe el, dar evident că reciproca nu e valabilă (în sfârșit, un personaj de joc cu care mă pot identifica). E prieten bun cu Shani, o vindecătoare, cu Zoltan, un pitic, cu Triss, o vrăjitoare cu care se pare că are o relație (și cu Shani are?), și Dandelion, un bard. În plus, mai salvează și un copil cu puteri magice, Alvin, pe care-l semi-adoptă.

Jocul are o atmosferă destul de apăsătoare și o lume care pare complexă. Am înțeles că următoarele din serie sunt din ce în ce mai bune, dar și aici lucrurile merg bine. Ideea cu amnezia e perfectă ca să te introducă în univers și e interesant să mergi de colo-colo și să asculți povești despre ce se întâmplă în lume și despre ce a făcut personajul tău, care habar n-are de nimic.

Ah, și e aproape o parodie cât de ușor ajunge Geralt în pat cu o grămadă de femei. Ai inclusiv o replică NPC care te urmărește amuzată prin Vizima: „A witcher! Hide your women!”.

Seria TV

În timp ce eu mă plimbam prin Vizima investigând suspecți și bătându-mă cu diverși monștri prin mlaștini și cimitire, ne-am apucat să ne uităm și la serial.

Serialul începe cu Geralt care se bate cu o kikimora, unicul lucru pe care l-am recunoscut cale de câteva episoade.

Geralt se duce în cel mai apropiat oraș să-și ia banii pe monstru, dar descoperă că l-a omorât degeaba, nimănui nu-i pasă. În schimb, nimerește la mijlocul unui conflict între Stregobor, un vrăjitor care se ascunde pe unde poate, și Renfri, o prințesă născută în timpul unei eclipse care și-ar dori să-l scape pe vrăjitor de cap. Renfri e crezută a fi un monstru și a fost tratată toată viața ca atare. A fost hăituită, a avut asasini pe urmele ei, numai lucruri neplăcute, iar o parte din astea se datorează lui Stregobor.

Geralt ajunge în zonă la timp ca Renfri să-i profețească că nu va putea scăpa de o fată din pădure.

Între timp, o cetate e asediată de inamici. Regina e rănită mortal și îi spune prințesei moștenitoare, Cirilla, să fugă la Geralt, care e destinul ei. Cirilla fuge prin pădure. AHA! IATĂ FATA DIN PĂDURE!

Cirilla fuge episod după episod prin pădure și Geralt se plimbă prin toată lumea ucigând monștri și văzându-și de treaba lui fără să-și bată deloc capul s-o găsească. „Deh,” mi-am zis, „dacă fata aia e destinul lui și n-o să poată scăpa de ea, probabil că n-are sens s-o caute prea tare.” Între timp, o tânără cocoșată, Yennefer, e luată ca ucenică de o vrăjitoare și se chinuie să facă până și cele mai mici vrăji așa cum ar trebui.

Ce legătură au toate astea cu jocul? În primă instanță, zero.

Când am comentat că nu recunosc nimic și că Geralt e probabil la cinci mii de kilometri distanță de Ciri și că habar n-am cum s-a gândit regina s-o trimită la un individ care are aventuri în alt colț de lume, am aflat că cele trei fire narative nu se întâmplă în paralel, ci au loc în decenii diferite. Ăăă… ok?… Și eu de unde să pricep asta, că n-am avut o Renfri să-mi profețească cronologia serialului?

Ulterior, faza cu timpurile diferite s-a clarificat și în serial, când Geralt s-a întâlnit cu regina-bunică pe vremea când Ciri nu era născută încă. Dar primele episoade sunt confuze rău, mai ales pentru că n-auzisem de Cirilla, Yennefer și majoritatea celorlalți. Din joc, au apărut Triss și Dandelion.

În fine, chiar și plictisindu-mă parțial la început, chiar și nepricepând foarte bine ce se întâmplă (sau, mai exact, când se întâmplă), tot m-a prins un pic.

Până nu uit: Geralt are succes la femei și e ceva nuditate prin serial, dar scenele sunt făcute cu umor. E genul de individ care simte jena și de care prietenii pot face mișto. Și imaginea lui stând nesigur pe el cu o carafă de suc de mere în mână în mijlocul unei orgii inspirate de magie face toți banii.

Cartea

Până acum am citit doar „Ultima dorință” – prima carte din serie, cronologic vorbind, chiar dacă a doua publicată de Sapkowski; e una dintre cele două cărți de povestiri scurte care au loc înainte de acțiunea principală din seria de romane (complicat cu scriitorii ăștia).

Începe cu o tipă care intră peste Geralt ca să se culce cu el. Spre deosebire de joc și de serial, care așteaptă aproximativ cinci minute înainte să-i arunce o femeie în brațe, Sapkowski sare direct la acțiune.

Geralt din carte are și el ceva succes la femei, dar fără umor sau parodie, din păcate. E un erou, deci e magnet de femei, ca un James Bond pe care ar trebui să-l luăm foarte în serios. Chiar dacă se culcă cu o vrăjitoare printre dărâmăturile unei case care a picat peste ei, e serioasă treaba, ok?! Super-romantic șamd. Omul are o revelație a tandreții sau ceva de genul.

Față de joc și serial, cartea e diferită ca stil. Poveștile sunt spuse mai mult prin dialogurile unor oameni foarte vorbăreți (îmi imaginez niște polonezi după câteva păhărele) și sunt reinterpretări ale unor basme. Renfri e Albă-ca-Zăpada – mama ei a văzut într-o oglindă magică că Renfri avea să aducă distrugere în lume, așa că a vrut s-o omoare. Întâi a trimis-o în pădure cu un vânător, dar Renfri l-a omorât (când a vrut s-o violeze) și a fugit. Apoi a trăit în pădure cu șapte pitici (tâlhari), apoi aproape a fost ucisă prin otrăvire… toată povestea e acolo. Doar reinterpretată în altă cheie.

E și o „Frumoasa și bestia”, tot la fel de explicit făcută după basm.

Atmosfera e deci mai puțin întunecată și nu foarte subtilă. Geralt n-are aceeași aură mistică, deși are puteri destul de mari contra monștrilor – iar uneori nu pare să fie deosebit de inteligent. Am recunoscut diverse episoade din serial (Renfri, întâlnirea cu elfii și cu țapul, logodna fiicei lui Calanthe, striga), dar mi se pare că serialul este o adaptare a cărților prin prisma jocurilor. Ceea ce, sincer, e mai bine decât dacă ar fi fost doar o adaptare a cărților.

Striga

Episodul cu striga a fost primul pe care l-am văzut în toate variantele. La fel ca moartea părinților lui Bruce Wayne, pare un episod definitoriu, dar interpretat altfel de fiecare dată.

În joc, primul lucru pe care-l afli e că Geralt s-a bătut cu striga și că i-a învins blestemul petrecând toată noaptea alături de ea, de la amurg la răsărit, iar trădătorul care a aruncat blestemul a fost folosit pe post de momeală. Mai târziu, te întâlnești cu prințesa, care are încă o plăcere deosebită să mănânce carne crudă. Dacă vorbești destul cu lumea, afli că oamenii au o părere proastă despre rege pentru că el e și tatăl prințesei, și fratele mamei ei. Acest detaliu nu pare foarte important.

În serial, adevărul despre paternitatea strigăi este extrem de important și trebuie smuls cu cleștele. Într-un episod detectivistic, Geralt investighează zvonuri despre un monstru, e adus la palat oarecum în secret, acolo vorbește cu regele și reușește să-l preseze în așa fel încât regele recunoaște că prințesa e și fiica lui, nu doar a surorii lui. Geralt spune o poveste de groază despre nașterea prințesei și reușește cumva să-l descopere pe cel care a aruncat blestemul și să afle de la el cum poate fi frânt.

În carte, din discuții cale de 12 pagini, aflăm din prima clipă că prințesa e fiica regelui și a surorii lui. Nu e un secret, pentru că regele după ce-și lăsase sora însărcinată și voia s-o ia de nevastă. Sora a murit la naștere, dar fiica s-a născut monstru. Așadar, regele o vrea vindecată, nu ucisă. Poate că bunica aruncase blestemul asupra copilului din oroare față de incest, poate că altcineva o făcuse, nu se știe – noroc că a trecut Geralt pe acolo, pare genul de om care să încerce s-o vindece, altfel unde-i stau picioarele, îi va sta și capul.

După o discuție în particular cale de încă patru pagini, în care Geralt dă semne că nu prea vrea să-i atârne viața în cumpănă, regele îi zice că dacă nu reușește și nu reușește s-o vindece pe prințesă, atunci poate s-o omoare:

– Îmi inspiri încredere, a spus. Deși știu bine că ești un ticălos. […] Mi-e teamă că nu voi ști niciodată dacă ai de gând să-mi salvezi fiica sau s-o omori. Dar batem palma. N-am de ales. Știi de ce?

Geralt n-a răspuns.

– Pentru că eu cred, a spus regele. Cred că suferă. Nu-i așa?

În funcție de preferințe, fiecare versiune de Witcher merită, mai mult sau mai puțin.

Primul joc, cel puțin, e distractiv (tot aud că sunt și următoarele, dar n-am ajuns la ele). Povestea pare să se petreacă post-serial (depinde și de cât de mult întind serialul, dar oricum, post-ce-e-la-TV-și-ce-va-fi-în-sezonul-următor-probabil).

Cărțile nu sunt geniale, dar nu sunt rele. Traducerea în română e arhaizantă și Geralt e descris de obicei ca „vânător” sau, într-un caz, „vrăjitor de monștri” (p. 285). Altfel, are un oarecare farmec – e unul din cazurile rare în care cuvintele mai arhaice funcționează. Cred. Făcând abstracție de traducere, acțiunea nu pare epică și nu are greutatea serialului, dar merge. Poate în cărțile viitoare va deveni mai interesantă, dar nici primul volum nu e slab, chiar dacă m-aș fi așteptat la mai mult din partea lui.

Serialul e confuz pe alocuri. Noroc că-l dezbracă pe Geralt și-l bagă la îmbăiat ca să avem cu ce să ne scăldăm ochii până își amintește scenariul unde voia să ajungă. Geralt din serial e puternic inspirat de cel din joc – se simte pe el că nu e un om obișnuit și că există un motiv bunicel să fie oamenii reticenți la el. Nu cred că o să fie Marea Lovitură sau Marea Obsesie a următorilor ani, așa cum s-a tot profețit prin social media, dar dacă te prinde, ai ce vedea și discuta.

Una peste alta, nu-i rău. Singura problemă reală e că în universul din serial nu există Dumnezeu. Sau cel puțin, așa deduc din ce văd – că n-a fost nimeni la început care să zică „Să fie lumină!”, așa că a rămas totul într-un întuneric general, de trebuie să reglezi luminozitatea la ecran ca să nu stai doar să asculți cartea audio de pe Netflix.

Florin Chirculescu – “Greva păcătoșilor” [recenzie]

Sun, 14 Apr 2019 19:56:14 +0000

Dacă o să citiți o singură carte anul ăsta, nu citiți „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu. E o carte bună pe direcția ei, dar capabilă să încerce răbdarea celor care poate vor să citească ceva cu poveste, personaje de care să le pese, sau alte chestii de-astea clasice.

„Greva păcătoșilor” e o carte despre trei tipi: Sahib, Sahib și Mesneraș. Da, sunt doi Sahibi. Primul Sahib e un evreu contemporan cu Mahomed, care s-a dus în India, a învățat medicină de acolo, s-a întors în Medina și a ajuns doctorul lui Mahomed. Din cauza unei pățanii dubioase de la o mănăstire, a fost blestemat să scrie o carte despre doi frați din România anului 2013, care vor să urce pe Nanga Parbat.

Mesneraș și al doilea Sahib sunt frați gemeni din România zilelor noastre și au un vis din copilărie: să urce pe Nanga Parbat. Sahib e chirurg, Mesneraș lucrează pentru SRI și sunt telepați – e mai degrabă o trăsătură de caracter decât un avantaj real, pentru că deși uneori conversațiile mentale sunt utile, de multe ori pică unul peste celălalt în momentele mai puțin bune. În plus, Sahib are tot felul de viziuni cu un evreu de pe vremea lui Mahomed, iar la un moment dat încep să i se plimbe prin minte și alte persoane.

Între timp, Iașa, prietenul lor din copilărie (de n-o fi vreo rudă, pentru că sincer încurc legăturile de rudenie și uneori și personajele) e un regizor de operă din lumea foarte înaltă a artei, care e pe urmele manuscrisului primului Sahib, convins fiind că se referă la cei doi gemeni pe care-i știe el de mic, Sahib și Mesneraș, și pe care-l tot găsește în tot felul de limbi, niciodată terminat, mereu în altă versiune.

Ok, hai să începem cu ce e rău, ca să pot să-mi scot cârcoteala din sistem.

Cartea e plină de povești de familie – povești despre familia lui Mesneraș și Sahib, începând de la generații demult apuse, povești despre viețile unor personaje secundare și familiile lor, povești despre ce s-a întâmplat cu nu știu cine care nu știu ce șamd. Poveștile în sine sunt interesante, dar sunt scrise foarte sec: x s-a dus în locul cutare, a făcut y, apoi s-a întâmplat z, ceea ce a dus la w. Noroc că între cronici sunt de obicei capitole care se petrec în timp real, ca să nu simți că citești Wikipedia.

Personajele secundare din zilele noastre tind să fie unilaterale și nu foarte interesante – mai degrabă îndeplinesc funcții, nu le simți că ar fi oameni în carne și oase. Funcția lui Moșbătrân e să agite apele în lumea medicală, funcția lui Sipi e să fie un soț căruia i se pun coarne, funcția lui Iașa e să fie un artist excentric care caută cartea care ne interesează pe noi, funcția lui Cixi e să fie activistă. Șamd. Dacă elimini funcția, personajul dispare. Personajele principale sunt mai bine conturate, dar nu pot să spun că mi-au trezit vreo simpatie aparte.

Pe urmă, capitolele sunt povestite ba la persoana întâi, ba la persoana a treia, chiar dacă sunt din perspectiva aceluiași personaj. Ba suntem în mintea lui Mesneraș, ba îl privim din afară, ba suntem în mintea vreunui Sahib, ba îl privim din afară, ba vedem un pacient în comă care e la un pas de moarte, ba suntem în capul lui. Dar, din păcate, lucrul ăsta are o logică ce devine clară la finalul cărții.

Zic „din păcate”, pentru că se dovedește a fi un joc filozofic despre autorul-creator, în care Chirculescu ne face cu ochiul ca să ne atragă atenția asupra faptului că citim o carte despre o carte, că autorul are puterea să facă ce vrea cu personajele, iar ele n-au cum reacționa etc. Sincer, chestia mi se pare o frecție post-modernistă, dar știu că sunt unii care sunt dați pe spate de astfel de jocuri intelectuale, deci YMMV.

Hai să vă dau spoilere. Sahibul de pe vremea lui Mahomed nu e convins de existența gemenilor, chiar dacă are semne că ar fi reali. În vremurile noastre, cei doi gemeni nu sunt convinși că manuscrisul evreului e real, deși li se zice că ar fi. Până aici, ok. Dar pe la final, lucrurile o iau puternic pe panta asta: Sahib evreul începe să modifice chestii din cartea pe care a scris-o pentru că se enervează, chestia asta duce la modificări în povestea de azi, ba chiar și la o mică „modificare” în volumul fizic pe care-l citești (un pătrat gol în loc de o bucată de frază pe undeva). Apoi Chirculescu merge și mai departe. La un moment dat, naratorul e un nenumit „prieten al lui Sebastian A. Corn” – Sebastian A. Corn e pseudonimul lui Chirculescu de pe vremea când scria SF – și ajungem pe panta nebuniei auctoriale, în care se deconstruiește iluzia ficțiunii și se demască atotputernicia creativă a autorului.

Pe mine mă lasă rece chestia, dar măcar o să se bucure studenții la Litere că au despre ce să scrie când li se cere un eseu despre post-modernism într-o operă românească.

Hai să continuăm cu ce e mișto.

În primul rând, în ciuda cronicilor de familie și a dimensiunii considerabile de 1100 de pagini, „Greva păcătoșilor” se citește ușor, mai ales după ce intri în ritm și te obișnuiești cu gândul că e un roman în care nimeni n-o să ajungă niciodată la nicio rezolvare în niciun domeniu. Pe lângă asta, deși ambii Sahibi sunt doctori și nu ezită să-și descrie meseria, Chirculescu reușește să nu facă din asta un spectacol al ororilor corporale – poate pentru că e doctor în viața reală și deci se concentrează mai mult pe rezolvări, unelte și medicamente decât pe descrieri viscerale ale trupului uman suferind. (E ceva, de obicei mă apucă amețeala numai când aud de operații.)

De fapt, pentru pasionații de așa ceva, probabil că poveștile despre operațiile desprinse din medicina indiană ale primului Sahib sunt o adevărată plăcere, pentru că afli multe. Sau, dacă ești ca mine, te bucuri de faptul că sună aproape ingineresc și nu te chinuie.

Povestea primului Sahib, care e și povestea ultimelor zile ale lui Mohamed, e bine închegată. De fapt, deși ocupă cel mai mic spațiu din roman, se comportă cel mai mult ca o poveste clasică: are un început, are un conflict, are o încheiere, totul e clar – poate și pentru că e în trecut și deci într-un loc relativ „stabil”. Iar personajele secundare de aici chiar par reale, de la fiica doctorului care e o copilă pusă pe șotii, la soția Bilha cu care are ceea ce pare a fi singura relație bărbat-femeie chiar funcțională din carte, la indivizii din jurul lui Mahomed, până la Mahomed însuși.

Bine, asta nu înseamnă că Sahib ajunge undeva, ci că povestea ajunge undeva fără el, căci el se tot învârte în jurul cozii și n-ajunge nicăieri, în afară de centrul urii tuturor. În povestea din zilele noastre, lipsa de destinație e mult mai clară – Sahib și Mesneraș vor să ajungă pe Nanga Parbat, dar la modul practic treaba se amână la infinit. Sahib contemporanul e în sindicatul medicilor și vrea să obțină măriri de salarii pentru toată lumea, dar e prins într-un joc politic și n-ajunge nicăieri. Dar e ok, romanul e mai mult despre drum decât despre destinație.

Mai exact, e nebunesc. Sahib contemporanul se trezește cu tot felul de lume în cap, fie că e vorba de frate-su, fie că e vorba de o tipă de pe vremea primului Sahib. Apare un fel de conspirație medicală în care toată lumea vrea să pună mâna pe Sahib și să-l influențeze, așa că ajung serviciile pe urma lui, punându-l pe Mesneraș să afle ce are frate-su în cap (n-are nimic și Mesneraș o știe).

Apoi, există un blestem al familiei care a început în urmă cu câteva generații și care împinge membrii înspre incest (Sahib se ferește cu disperare de chestia asta). E un corb care apare constant peste tot din motive (habar n-am care-s alea). Iașa îl pune în scenă pe Wagner în cele mai grandios-dubioase moduri, în ciuda faptului că-l urăște, până ajungi la absurdități incredibile și distractive. Și, bineînțeles, cartea despre cei doi gemeni apare în tot felul de versiuni, cu cuvinte sau pagini lipsă, în biblioteci antice, pomenită într-un număr de TinTin, jucată undeva de o trupă de teatru tradițional, ba chiar și ca o traducere pe un site care nu se știe de cine aparține.

Nimic nu capătă o explicație, lucrurile rămân în coadă de pește. Cine sunt conspiraționiștii? Cine traduce cartea evreului? De ce scrie fix cartea asta? Ce e cu corbul care tot apare? De ce Nanga Parbat? Eh.

E prima oară când înțeleg atracția pe care o simt unii față de romanele lui Thomas Pynchon, care scria post-modernism „jucăuș” pe care nu l-am prea gustat pentru că nu vedeam scopul și nu prindeam bancul. În schimb, „Greva păcătoșilor” are ceva mai multă poveste, chiar dacă sare de la un lucru la altul apropo de nimic și de orice. Are ceva mai mult absurd decât te-ai aștepta de la o carte realistă, mult mai mult realism decât te-ai aștepta de la o carte cu telepați. Are personaje mai bine conturate decât au în general alde Pynchon&co. (eh, alea principale…). Are un gen de umor, are un strop de realism magic. Are multe lucruri bune, dar și câteva chestii care pot să-ți strice tot cheful dacă nu-ți plac.

E scoasă la Nemira și disponibilă pe site-ul lor, pe eMag și pe Libris. Eu am cumpărat-o în prima ediție, ediția curentă are pe ea o bulină roșie care anunță ~~că o să pice la următorul cutremur~~ că a câștigat câteva premii date de diverși din România, ceea ce în cazul de față nu spune nimic de rău despre calitatea cărții.

P.S. Evident că, după ce am scris asta, am fost întrebată cine și-ar numi copiii „Sahib” și „Mesneraș”.

„Nu și-a numit nimeni copiii așa, sunt porecle,” am zis eu, gata să explic că aproape toată lumea din povestea contemporană funcționează pe porecle.

„Dar știi cine și i-ar fi numit așa?”

„?”

„Waldemar Ciorbă.”

Doamne, apără-ne de glumele cu SF-iști.

Saga poetică

Sun, 03 Mar 2019 10:19:14 +0000

Era o dimineață noroasă de ianuarie. Fără niciun motiv, m-am trezit cu o dorință inexplicabilă de a citi poezie. M-am sculat din pat, mi-am făcut o cafea și am așteptat să-mi treacă. Nu mi-a trecut. A doua zi, sumbru, am plecat să lucrez din oraș și _poate _să cumpăr o carte de poezie. În caz că nu-mi trecea.

Nu mi-a trecut.

M-am întrebat de unde putea veni ciudatul impuls. Sigur nu de pe vremea școlii, când uram poezia – nu neapărat pentru conținutul sau forma ei, cât pentru faptul că trebuia s-o învăț pe de rost, iar memoria mea nu e dintre cele mai bune. „Călin (file din poveste)” mi-a rămas în minte ca un coșmar al descrierilor interminabile și fără noimă, o amară pată de cerneală în istoria mea școlărească. Aș zice că mai țin minte și acum poezia aia, dar nu țin minte nimic. Copy-paste, cu dramatism, ca să fie clar de ce nu-mi plăcea: „Iar de sus pân-în podele un painjăn prins de vrajă, A țesut subțire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe, Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.”

După ce am trecut de perioada în care trebuia să rețin poezie, am început să mă mai înmoi față de idee. Am ajuns la facultate și am dat de povești scrise în versuri (Chaucer), de poezii elegante și fără zorzoane (japonezii) și de câțiva oameni pasionați de poezie. Iar lucrurile astea fac diferența, pentru că una e să citești despre pânze străvezii ca niște mreje, alta e să citești despre cum un cavaler a violat o femeie și pedeapsa lui a fost să afle ce vor de fapt femeile în decurs de cel mult un an, sau să moară.

Ei, în acea fatidică zi de ianuarie, cum mergeam eu spre oraș, mi-am dat seama că dorința ciudată de a citi poezie începuse de fapt nu doar atunci, ci chiar pe 1 ianuarie, când căutasem din proprie intenție poezii japoneze. Mă luase de eleganța curții imperiale japoneze, dar cheful mi se curmase brusc când dădusem de o traducere dubioasă.

Dar poate nebunia mea nu era din vina japonezilor, ci a lui Eminem. Dacă am avea un poet la fel de bun ca Eminem în România, literatura noastră ar fi mult mai departe decât e – are Eminem o densitate de jocuri de cuvinte, rime, referințe și aliterații de nu-i adevărat. Da, bine, el e rapper, nu poet propriu-zis, dar chiar și-așa.

În fine. În mod normal, n-aș fi știut nici măcar ce să caut, fiind complet p-afaristă în materie de poezie, dar norocul face să fiu prietenă cu Alexa, PR la Nemira și în general mai în temă cu cultura românească decât mine. Noroc că vorbește despre ce face la muncă uneori și ce mai lansează. Mai citisem și „Trado” acum ceva timp pentru că era ea încântată de cartea aia – și văzusem că era ok.

După plimbări îndelungi prin oraș, am ajuns să nu iau o carte de poezie, ci mai multe. Și dacă tot am trecut printr-o perioadă de nebunie, măcar să scriu un articol despre asta.

„Japanese Women Poets: An Anthology” de Hiroaki Sato e cartea cu care am început anul. Am ales-o pentru că era pe Questia, unde am cont și deci nu mă costa nimic în plus s-o citesc, pentru că era poezie japoneză și pentru că era ordonată cronologic din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. Mă fascinează evoluțiile, deci n-am putut să nu dau clic.

În general, poezia japoneză pe care am mai citit-o în alte contexte e scrisă în cuvinte simple, iar intenția e de eleganță (excepție făcând timpurile moderne, în care nu știu dacă eleganța mai era un concept de bază). Versurile din timpurile foarte vechi erau legate de anumite contexte, fie evenimente de la curte, fie mesaje pentru cineva, lucruri de-astea. Versurile din timpurile mai apropiate erau mai apropiate de conceptul nostru de poezie ca gen de sine stătător, fără context – și și stilul era influențat de cel european.

M-am pregătit să fiu încântată și eventual să și aflu câte ceva. Dar am fost dezamăgită repede. Traducerea m-a băgat în ceață prea des – uneori mi s-a părut și deosebit de butucănoasă. Când am dat de versuri neinteligibile precum „Frozen, sleepless, should my sleeves turn color, dew-forming, tree-searer over the peaks?”, am renunțat cu părere de rău.

„Bani. Muncă. Timp liber” de Elena Vlădăreanu e o carte lansată la finalul lui 2017. E împărțită în trei părți, care sunt fix despre ce scrie pe copertă. Are și câteva poze cu graffiti.

Prima parte e despre condiția de poet muritor de foame. Mai exact, e un colaj de dialoguri și gânduri despre tema asta, plus o grămadă de scrisori de respingere de la diverse fundații care se ocupă cu arta/poezia.

A doua parte e despre muncă – mai exact, despre munca făcută de femei în casă de-a lungul timpului, în general fără să înțeleagă cei din jur să înțeleagă că e un efort, că mănâncă timp și că ucide visurile. Și partea asta conține un colaj de povești/citate, cu multe citate din oameni celebri (sau mai puțin celebri), care însă sunt date fără autor, așa că am stat să caut după ei pe internet.

A treia parte e un fel de poezie SF despre roboți care fac totul în locul nostru, lăsându-ne fără muncă și cu o grămadă de timp liber, dar ca să trăim trebuie să muncim, deci trebuie să muncim mai ceva ca roboții.

ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Nu.
ai fost plătit pentru colaborarea la această carte?
Ha-ha, ce glumă bună!

Mi s-a părut că e o poezie militantă. Nu sunt neapărat de acord cu ideile Elenei Vlădăreanu, poate pentru că mi se pare de la sine înțeles că în ziua de azi treburile casei se fac de către amândoi și pentru că replicile mele în general sună cam așa:

„voi fi plătită pentru colaborarea la această carte?
_ Nu.
vreți să lucrez pe gratis?
_ Da._
ha-ha, ce glumă bună!” _

Dar în afara diferenței de viziune asupra vieții, cartea e simpatică și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Chiar descrie o lume și simți viața poetului respins, a femeii care învață de mică care-i e rolul domestic și a… Bine, partea de SF mi s-a părut mai puțin reușită și e cam abstractă, dar primele două părți cred că merită. Pentru cei care simt nevoia să citească poezie, vreau să zic.

Ok, nu-s mulți. Dar nu știi când te pocnește nebunia. Zău. Nu știi.

„Jocul de-a amiba” de Tara Skurtu a fost lansată în 2018. E o carte de povestiri-poezii despre viața autoarei. (Stați, tocmai s-a trezit Spiritul Profesoarelor de Română și mi-a zis că nu sunt despre viața autoarei, ci despre viața eului liric. Ok. Cum zic profele, așa e.)

E tot o carte citibilă. Bine, sincer, fix pe criteriul lizibilității am cumpărat volumele. Am răsfoit cărți în librărie și le-am ales pe cele care păreau să aibă ceva clar de zis, evitându-le pe cele care păreau scrise la tabla de Scrabble.

Unele povestiri-poezii sunt mai amuzante, altele par doar genul de amintiri care-ți rămân în minte, scene care te marchează și nu știi de ce.

În curtea din față a cabanei de cercetași
câte o fată devenea pe rând
amibă și le conducea pe restul.
Nu știam ce erau amibele,
doar că nu erau oameni sau animale,
se mișcau ca o mie de picioare oarbe
înaintând ca prin melasă.
Și se făcea că și capetele și brațele
deveneau picioare și tălpi, unduind
fără noimă spre apus. Legănându-ne umerii
de la stânga la dreapta, chicoteam prin guri
pe care n-ar fi trebuit să le avem, prefăcându-ne
că nu aveam ochi și că nu știam de unde
venim și unde ne ducem.

Mi s-a părut o carte simpatică, deși am avut deseori impresia că mă uit pe geam în casa cuiva și că nu prind tot contextul, că nu am șansa să prind tot contextul și că nu voi pricepe niciodată tot. Pe de altă parte, sunt fix genul de persoană care se uită pe geam în casele oamenilor, deci ăsta a fost mai degrabă un atu al „Jocului de-a amiba”.

„Femeile din secolul trecut” de Mircea Dinescu e… wow.

Cartea asta nu mi-am cumpărat-o eu. Am primit-o la un moment dat cadou de ziua mea de la o persoană dragă, care mă știe suficient de bine încât să-și permită să facă bancuri de-astea. Am găsit-o acum prin casă și mi-am adus aminte că persoana respectivă era pe jos de râs când mi-a dat-o. Îmi imaginasem că amuzamentul ei era enorm pentru că-mi dădea o carte scrisă de unul dintre dinozaurii sforăitori ai poeziei românești.

Mamă, ce m-am înșelat.

Cartea asta e scrisă de un om cu maturitatea unui copil de clasa a cincea care vrea să pară adult. Reflectă întreaga experiență erotică pe care ar putea s-o aibă un călugăr ce n-a părăsit muntele Athos din fragedă pruncie, dar are acces la internet, de unde se „documentează” zilnic. Are finețea și subtilitatea pe care te poți aștepta să le găsești într-o cârciumă de cartier după câteva păhărele. Este scrisă cu atenția la detaliu și structura complexă a textelor găsite pe pereți la WC.

Crăciun

În seara cînd tu umfli cozonacii
o să mă vîr pe horn ca să-ți ling cracii
pudrați cu zahăr candel și fistic
și-o să-ți extrag stafida din buric
și minereul de futai din coapse
dar pe neve, că statul pune taxe
(cum pun eu hulpav mîna pe popou)
și-ți trece goliciunea-n embargou
și țîțele în fișa de cadastru
de-mi face pula drepți ca Fidel Castru

Generația mea are multe tare, dar măcar nu l-a dat pe Mircea Dinescu.

**„The Fall of Arthur” de J.R.R. Tolkien **nu e o carte despre elfi. Nu mă așteptam să fie, dar mi-am dat seama după o vreme că majoritatea îl știu pe autor doar ca fiind omul care a creat genul high fantasy așa cum îl știm azi. Însă, pe lângă realizarea respectivă (un pic accidentală, n-a pornit la drum cu ideea de a revoluționa lumea), J.R.R. Tolkien era profesor universitar și avea o pasiune deosebită pentru literatura engleză și pentru cea nordică veche.

Și când zic că era pasionat, vreau să spun că nu voia doar să predea despre formele poetice din vremuri demult apuse, voia să le și reînvie. Evident, acolo a avut un pic mai puțin succes decât cu revoluționarea fantasy-ului, dar nu poți să le ai pe toate în viață.

„The Fall of Arthur” e o povestire în versuri a ultimei părți din viața regelui Arthur (da, cel cu cavalerii și masa rotundă). Sau, mai exact, e începutul poveștii, pentru că Tolkien n-a terminat-o niciodată. Cartea are puțin peste 200 de pagini, din care doar câteva zeci sunt partea din poem pe care a apucat J.R.R. Tolkien s-o scrie. Restul sunt notele lui Christopher Tolkien despre povestea lui Arthur, despre sursele folosite în poemul lui J.R.R. Tolkien și despre ce părea să vrea să facă autorul cu restul poveștii.

E păcat că poemul n-a fost terminat niciodată, pentru că sună absolut epic:

Foes before them, flames behind them,
ever east and onward eager rode they,
and folk fled them as the face of God,
till earth was empty, and no eyes saw them,
and no ears heard them in the endless hills

După cum ziceam, e scris în stilul nordic vechi. Fiecare vers e compus din două părți, cu o pauză scurtă între ele. Unul sau două cuvinte din prima parte trebuie să aibă o primă silabă accentuată care începe cu o consoană care se repetă la începutul unui singur cuvânt din a doua parte. „Foes before them, flames behind them”; „and folk fled them as the face of God”.

În fine, regulile sunt complicate, dar nu trebuie să le înțelegi ca să simți efectul.

Mai e o problemă: povestea e greu de citit și înțeles pe alocuri, pentru că J.R.R. Tolkien a pus mai mult accent pe scene impunătoare și pe felul în care sună totul decât pe lizibilitate. Aici am avut noroc cu Christopher Tolkien, care povestește la final despre ce se întâmplă în diverse secțiuni.

În mod normal, nu-mi place să trebuiască să fac eforturi suplimentare ca să înțeleg ce citesc; mi se pare că autorii care scriu prea ilizibil se urcă într-un turn de fildeș. Însă în cazul de față, nu mă deranjează efortul în plus, pentru că îmi place sonoritatea versurilor și mi se pare că rezultatul merită.

„Altera Pars” de Horia Marchean e unul dintre cele două volume de poezie publicate în ultimii ani în România care au titlul ăsta. Pentru că, evident, un singur volum numit „Altera Pars” era prea puțin.

„Altera pars” înseamnă ceva gen „cealaltă parte”, din câte m-am prins cu Google în față și luându-mă după asemănarea limbii române cu latina. Ceea ce are sens, pentru că volumul e „o ceartă cosmică pe strada Revoluției”. E foarte filozofic- spiritual și pare foarte personal. Dacă la Tara Skurtu aveam impresia că mă uit pe geam în viața ei personală, la Horia Marchean am impresia că stau la masa de lângă când cineva vorbește clar la telefon despre lucruri, oameni și situații cu care nu sunt în temă.

Bine, am prins niște referințe la Simon & Garfunkel, am dat pe Google după niște personaje menționate pe ici-colo, dar deși am priceput la ce se referă, deseori n-am reușit să înțeleg ce semnificație au lucrurile respective pentru autor. E ca atunci când cineva zice, „Știi ce s-a întâmplat la Modarom, când a venit Ceaușescu”, și-l știi pe Ceaușescu, poți afla de pe internet ce-i aia Modarom, dar n-ai cum să afli despre ce e vorba în propoziția aia.

Niște versuri dintre cele mai puțin ermetice:

bună, beznă, vechi prieten,
hai să te preschimb
în sânge, băutură și versuri,
căutând Piatra Filosofală
prin resturile unui pahar de dreptate.

poate că asta e arta mea poetică,

degenerarea urmându-mă
ca spuma vizibilă
a unui val monstruos.
poate că asta e misiunea mea,
mântuirea pândind ca o fiară

la sfârșitul păcatelor.

**„Poezii pentru văduve” de Marcica Belearta **e o pauză de la prea multă seriozitate. E ușoară, scurtă, veselă, sadică. Rimează. Văduvele Marcicăi sunt văduve prin alegere personală, nu din cauza tragismului sorții (păianjenul de pe copertă nu e acolo doar de decor) și își înjunghie, îngroapă și/sau gătesc soții.

Nu e nimic care se vrea foarte înalt și cult aici. Versurile sunt împunsături, ironii, acuzații și bancuri în versuri, distractive dacă nu te iei prea tare în serios și nu crezi că sunt serioase.

Pe lângă secțiunea văduvelor, care mi se pare cea mai reușită, mai sunt secțiuni de filme pe scurt în catrene, de poezii despre obiecte, de mini-scene din tren și o poveste cu iepurașul Afurisilă.

Marcica nu are deloc o viziune idilică asupra vieții, dar dacă vrei să râzi de partea urâtă a vieții care apare de unde te aștepți mai puțin, râde cu tine.

Ies copiii de la grădi
Ciucuri, ciucuri
Și în urmă lasă peturi
Și scuipați și mucuri.

„Gravitație” de Svetlana Cârstean e o carte tristă despre părinți și copilărie. E despre scene dureroase, despre neînțelegeri, despre cât de mult te ajută poezia să te poți apropia de cineva care a murit.

E scrisă cu forță și simți că „mușcă”, are versuri ca: „niciodată frica mea nu a fost mai mică decît cruzimea ta/niciodată dragostea mea nu a depășit frica ta.”

Habar n-am ce altceva să zic despre ea. Poate doar un lucru – versurile sunt memorabile. Am luat cartea asta pentru că o știam pe Svetlana Cârstean din „Trado”, o carte lansată după „Gravitație” (da, le-am citit în ordine invers cronologică). Am avut surpriza să descopăr că unele versuri erau identice în cele două cărți și m-am mirat că le-am recunoscut atât de ușor.

Bine, ce e interesant e că în „Trado” contextul reușește să le schimbe într-atât încât versurile să pară să se refere la cu totul altceva decât în „Gravitație”, ceea ce e genial pentru o carte de poezie despre traduceri. Neștiind ce altceva mai scrisese Svetlana Cârstean, chestia asta îmi scăpase complet atunci când citisem „Trado”.

cât mă poate ridica de la pământ poezia
te-ntreb
pînă la tine
mă poate ridica?
cînd voi fi și eu
ca peștele-n apă
în aer?

M-am întors la poezia lui J.R.R. Tolkien cu „The Legend of Sigurd & Gudrun”, care e o repovestire în engleză a unor legende nordice, în versuri în stil nordic. Legenda e cea cu Nibelungii, de care am tot auzit (în contexte ca „Wagner”, „operă” și „chestii culturale pe care ar trebui să le caut la un moment dat”), dar pe care n-o știam.

Spre deosebire de „The Fall of Arthur”, J.R.R. Tolkien a reușit să termine poemul aici, ceea ce e excelent – avem povestea în totalitate.

Zeii nordici își văd de viața lor cu veselie, când o profetesă vestește sfârșitul lumii într-o bătălie imensă (Ragnarok). Dacă e ca tabăra lui Odin să aibă vreo șansă de a câștiga, au nevoie de un mare erou dintre oameni, care să moară și care să lupte după moarte de partea lor. Eh, când aude Odin una ca asta, creează Valhalla (aici Vallholl), unde strânge marii eroi morți pentru a avea o armată pregătită pentru Ragnarok.

Urmează aventuri ale zeilor și eroilor, până la Sigurd, marele erou care ucide un dragon, și Gudrun, nevasta lui care n-are o viață deloc fericită.

Versurile sunt tot foarte impresionante, dar conform ideilor nordice, se axează nu atât pe povestire, cât pe scene mărețe, ceea ce face acțiunea un pic dificil de urmărit uneori. Noroc din nou cu Christopher Tolkien, care explică tot ce e neclar.

Dread shapes arose
from the dim spaces
over sheer mountains
by the Shoreless Sea,
friends of darkness,
foes immortal,
old, unbegotten,
out of ancient void.

To the world came war:
the walls of Gods
giants beleaguered;
joy was ended.
The mountains were moved,
mighty Ocean
surged and thundered,
the Sun trembled.

The Gods gathered
on golden thrones,
of doom and death
deeply pondered,
how fate should be fended,
their foes vanquished,
their labour healed,
light rekindled.

Sunt șanse mari să cumpăr și alte cărți de poezii scrise de Tolkien. Și cine știe, poate recitesc la un moment dat „Stăpânul inelelor”, de data asta în original – și fără să sar peste cântece, mai ales că le-am mai și auzit cântate.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Avutia si saracia natiunilor. De ce unele tari sunt bogate si altele sarace?” de David S. Landes

Sun, 28 Oct 2018 18:30:18 +0000

Landes a fost profesor de istorie la Harvard. Teoria lui este atat de lipsita de political correctness incat ma mir ca nu l-au dat afara. Dar poate ca acum 20 de ani nu erau atat de porniti.

In cartea asta el sustine (printre altele) ca e important ca oamenii unei natiuni sa imbratiseze ultimele tehnologii CU scopul de a face bani. Gratis nu e bine. Exista o inflatie a meseriilor, care face ca de ex agricultura sa fie varful tehnologic la un moment dat, dar cand exista deja milioane de tarani, noua meserie de comerciant va fi platita mai bine. E important ca o natiune sa isi dea seama de asta si oamenii ei sa imbratiseze noile meserii, mai bine platite.

De exemplu de romani, el zice ca in perioada interbelica ei s-au multumit sa fie tarani si functionari publici. Comertul si industria, noile meserii banoase, erau asigurate de membrii ai minoritatilor care o duceau foarte bine. In Bucuresti 9 din 10 comercianti erau straini – nemti, evrei, francezi. Romanii nu au avut curiozitatea sa le fure meseria. De indata ce au putut, i-au alungat (pe evrei legionarii, pe germani Ceausescu). Rezultatul e ca au ramas mai saraci ca inainte, plangandu-se ca lumea le vrea raul.

Cred ca ar fi incantat sa afle ca mii de romani au invatat sa faca azi bani din lucrativa meserie a informaticii, depasind astfel blestemul ancestral.

Ok, de ce stiinta gratis nu e buna? Pentru ca nu are rezistenta in timp. De ce explorarea lumii facuta de chinezi a esuat si cea a occidentalilor a cucerit lumea?

Cu cateva sute de ani inainte de Magellan, nave uriase chinezesti au ajuns pana in Africa. DAR erau ale statului chinez. Negutatorii au fost exclusi ca sa nu faca prea mult profit si sa nu deranjeze armonia tarii. Navele au facut doar diplomatie si stiinta, in cel mai nobil si Star Trek mod posibil.

Problema era ca expeditiile costau enorm. Ele plus cheltuielile pentru Palatul Interzis au falimentat tara. Dupa ce imparatul a fost ucis de rebeli, un baron local a primit sarcina sa puna planurile pentru nave uriase si hartile lumii undeva, pentru generatiile viitoare. Dar tipul le ura asa tare ca le-a dat foc.

In schimb occidentalii au actionat pentru interes. Cand fiecare corabie aducea mirodenii care valorau greutatea lor in aur, nu a fost nevoie ca statul sa plateasca. Flotele se faceau singure. Oamenii invata sa navigheze cu astrolabul nu de dragul navigatiei, ci pentru ca asa puteau ajunge la insulele Moluce, unde concurenta nu stia sa ajunga, si sa se imbogateasca. Abordarea asta este cea corecta.

Cumparati cartea, are multe puncte de interes. Ce am povestit eu sunt numai cateva pagini.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Cronicile antice ale Angliei” de Wallerand de Wavrin

Sun, 07 Oct 2018 19:34:04 +0000

[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor]

Pe la 1450, o corabie straina ancoreaza langa o cetate ruinata pe malul Marii Negre, denumita Mangalia. Cavalerul burgund care conducea expeditia vrea sa afle mai multe despre loc, si intra in discutii cu marinarii. Tot ce stiau despre locurile astea era din legenda, ca pe aici au coborat mai demult amazoanele, si ca in interior se spune ca ar fi niste munti, dar nimeni nu a fost vreodata sa vada ce e in spatele lor.

Cavalerul era un nobil din Burgundia, comandantul unei flote venite sa il ajute pe Iancu de Hunedoara impotriva turcilor.

Fiindca armata nu se stransese iar Iancu era ocupat in alt conflict, flota lui Wallerand s-a unit cu o trupa de romani pe care ii conducea chiar fiul voievodului Vlad Dracul. Wallerand era considerat egal ierarhic cu fiul lui Vlad Dracul, asa ca au luptat cot la cot. Au atacat orasele turcesti de pe malul Dunarii, acolo unde simteau ca au sanse.

Nici o alta carte nu mi-a dat o senzatie asa de clara a legaturii cu stramosii. Romanii sunt descrisi ca luptatori excelenti, care se bateau foarte curajos cand era momentul, nu luau nici o situatie de de buna si verificau inainte.

La un moment dat, toata flota se adunase si astepta sa atace Dristra. Dar cardinalul care conducea nominal atacul intarzia. Pe corabia lui, se vedea ca legase un om de maini si il suspendase in aer. Timpul trecea si lumea incepea sa bombane – „noi ne pierdem sansa aici si cardinalul acum si-a gasit sa isi disciplineze oamenii”.

Corabia cavalerului nostru s-a apropiat intr-un sfarsit sa il intrebe ce face. La care cardinalul a ras usor si le-a spus ca intarzie si ca face foarte bine ca intarzie. Romanii nu luasera de buna ca orasul era neaparat, ci organizasera frumos o panda in jurul zidurilor ca sa afle cum e treaba de fapt si au prins un turc care se furisase la la pescuit in afara cetatii. Supus la cazne, marturisise ca o intreaga armata turceasca statea pitita in oras, asteptandu-i sa atace. Asa, armata turceasca a trebuit sa atace prima si n-a reusit nimic.

La un alt asediu, cavalerul a fost lovit de o raceala sau o pneumonie, care l-a taiat atat de puternic incat nu mai putea sa stea in picioare si a bolit in cabina lui multe zile. Atunci a ajuns si Iancu de Hunedoara la flota, si a coborat in cabina sa il viziteze. Prima data n-a izbutut sa intre din cauza armurii de pe el, intrarea fiind stramta. Apoi s-a intors cu suita dupa ce s-a schimbat, l-a incurajat si i-a adus niste vin de ghimbir. Vazand ca nu poate ridica cupa, i-a dat personal sa bea, iar el saracul a trebuit sa bea, desi stia ca ii va face rau la stomac, ceea ce i-a si facut.

In cateva pagini, tipul descrie foarte multe momente faine. Iti dai seama cat de mult au pierdut romanii pentru ca nu prea stiau carte si nu au putut scrie niste cronici de lupte ca ale lui Wavrin. Cate fapte si povesti interesante s-au pierdut.

O recomand 100% – cautati-o in Calatori straini despre Tarile Romane vol 1.

Julian Fellowes – Belgravia [recenzie]

Sun, 26 Nov 2017 20:51:13 +0000

„Belgravia” e o carte despre societatea engleză de la începutul secolului 19 – sau, mai exact, despre două familii de la începutul acelui secol și intrigile care le unesc. Seamănă puternic ca stil cu serialul „Downton Abbey”, ceea ce nu e o coincidență: Julian Fellowes este creatorul amândurora.

În 1815, înainte de bătălia de la Waterloo, familia Trenchard se ridică încet în societate datorită lui James Trenchard, născut fiu de negustor și mânat de ambiția de a ajunge în cele mai înalte cercuri – și e un adevărat geniu al aprovizionării. Problema e că fiica lui, Sophia, se îndrăgostește de cineva mult prea departe deasupra rangului ei.

Peste 25 de ani, James Trenchard a reușit să se ridice dincolo de orice speranță: este un mare afacerist implicat în construcții, care câștigă o grămadă de bani proiectând casele oamenilor importanți (și nu numai). În plus, își trimite soția la toate evenimentele sociale la care poate, fără să-și dea seama că e un pic penibil și nimeni nu-i acceptă. Dar lucrurile vor fi date puternic peste cap prin tot felul de dezvăluiri, ce implică tineri sclipitori, rude oribile și servitori care șușotesc în privat.

E o poveste previzibilă, în felul în care basmele și poveștile de dragoste sunt previzibile – te prinzi relativ repede că e genul de carte în care cei buni trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, cei răi își primesc pedeapsa care li se cuvine, iar totul se rezolvă perfect. Și e ok, avem nevoie și de povești frumoase pentru zilele în care vrem să ne distrăm, să ne placă un personaj și să nu trăim cu frică pentru că ar putea să-l omoare George R.R. Martin 1acest criminal în serie al literaturii universale.

Iar atmosfera și lumea sunt atent redate – Julian Fellowes pare să aibă o pasiune pentru secolul 19, iar asta se vede din detalii. Chiar dacă accentul pică mai degrabă pe răsturnări de situație și pe acțiune în general, poți să simți că personajele trăiesc în lumea respectivă și că au mentalitățile epocii. Fellowes scrie în așa fel încât să captiveze publicul de azi, asigurându-se că se simte excelent și în trecut.

Mi-a plăcut și traducerea de Adriana Voicu. Simt că reușește să redea atmosfera și stilul originalului destul de bine.

O recomand mai departe, mai ales fanilor de Downton Abbey și celor care caută ceva istoric cu un dram de romantism. O puteți găsi pe site-ul Nemira, pe eMag și în general prin librării.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      acest criminal în serie al literaturii universale
    </td>
  </tr>
</table>

V.E. Schwab – „Partea întunecată a magiei” [recenzie]

Wed, 22 Nov 2017 12:31:05 +0000

Acum un an, de ziua mea, o prietenă bună mi-a făcut cadou „Partea întunecată a magiei” de V.E. Schwab, în ideea că e o carte simpatică și destul de bună și se vorbea o grămadă de ea. Evident, era versiunea în engleză, pentru că în română n-a apărut decât acum vreo două săptămâni și era cât pe-aci s-o primesc cadou de la altă prietenă.

Deci, dublă-recomandare de young adult. Triplă, pentru că o recomand mai departe.

Acțiunea se petrece în Londra secolului XIX, cu un pic de timp înainte să apară regina Victoria în peisaj. Kel e un emisar care poate călători între lumi paralele și care poartă mesaje între curtea regală a Londrei Gri din lumea noastră și curtea regală a Londrei Roșii, care e într-o lume plină de magie și magicieni. Iar pe lângă datoriile nobile și oficiale, face și contrabandă cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin periculoase. Ocazional, ajunge și prin Londra Albă, în care magia a fost încătușată și aproape a dispărut, iar luptele pentru putere între conducători sunt acerbe. Mai există încă o Londră, la care nimeni nu ajunge – Londra Neagră, care a fost înghițită cu totul de o magie inteligentă și malefică. Toate porțile către ea au fost închise, toate obiectele lor din alte lumi distruse (sau nu, după cum e de așteptat prin simplul fapt că lumea asta e pomenită în atâta detaliu).

Deși Kel se plimbă din lume în lume, n-a părăsit niciodată Londrele, dar găsește destul pericol și destulă aventură și acolo, mai ales când Lila, o fată de pe străzi din Londra Gri, îi fură o piatră ciudată pe care probabil că n-ar fi trebuit s-o scape din ochi.

E o poveste distractivă, antrenantă, ușoară (hei, e YA) și are idei noi și personaje interesante.

O găsiți pe site-ul Nemira, prin librăriile fizice, pe eMag și, în engleză, pe Bookdepository (care au livrarea gratuită).

Cea mai bună carte românească a anului [recenzie]

Thu, 02 Nov 2017 08:20:57 +0000

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

Deși nu am vrea să facem o confuzie între persoana autorului și opera sa literară (de la marele Roland Barthes încoace, acest lucru ne este interzis!), este relevant de menționat că deosebitele merite ale autorului sunt incontestabile, în special în privința încercărilor sale de a sparge tiparele și de a se ridica deasupra valurilor modei literare, ce dispar atât de ușor înapoi în oceanul maculaturii.

Nu mare mi-ar fi mirarea dacă acest splendid volum, a cărei complexitate atinge paroxisme biblice și proustiene, de o finețe demnă de un Marquez românesc, ar fi însă în mare parte ignorat de alți critici. Înspăimântați de o astfel de operă ce atinge o rară perfecțiune, mulți se vor retrage în cochiliile lor de raci ce dau înapoi din fața provocărilor literare ce-i pun față în față cu abisurile propriilor lor tare, căci, după cum spunea Michel Foucault, în societatea noastră, arta a devenit ceva ce ține doar de obiecte, nu de indivizi sau de viață, deci față în față cu adevărata artă, cititorul modern își ascunde privirile pentru a nu fi, cumva, (oroare a ororilor!) transformat printr-un sublim ce, după cum spune Edmund Burke, este opusul frumuseții și inspiră mai degrabă groază decât încântare.

Volumul va cauza, fără îndoială, o adevărată revoluție în lumea literară, dacă avem curajul să o acceptăm – scoțându-ne în sfârșit din conul de umbră al marilor publiciști ai lumii și aducându-ne aminte de importanța românismului în fața globalismului ce ne înconjoară. Este un punct de cotitură pentru toți ce scriu în această cultură și, de ce nu, un rapid și vioi pas înainte pe scara literaturii mondiale.

Aceasta nu este doar o carte, ci o Carte, care va rămâne un adevărat model stilistic pentru toate cele ce vor veni după. De aici începe adevărata literatură română.

*******

Ce trebuie să conțină orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Laude.
Insistența că e o carte revoluționară.
Nume impunătoare.
Propoziții lungi și alambicate.
Cuvinte mari.
Plângeri că lumea nu citește ce trebuie.
Afirmații pompoase, eventual fără un sens clar.
Insistențe pe românism.

Ce NU trebuie să conțină SUB NICIO FORMĂ orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Detalii despre ce se întâmplă în carte.
Detalii despre personaje (a li se evita și numele, dacă se poate).
Detalii despre stilul cărții, punctul de vedere din care e scrisă – dacă se poate, să se evite și genul.
Raționamente – de exemplu, pe ce te bazezi când spui că e o carte revoluționară (și în ce sens!)
Autenticitate, vocea personală a celui care scrie recenzia.

Chestia pe care am scris-o mai sus s-ar putea potrivi, simt eu, în aproape orice revistă literară, pentru aproape orice carte vag mai promovată de o editură. Bine, ar trebui inserate un nume de autor, un titlu, și eventual un pic de comentariu despre cât de interesant e că autorul e profesor/medic/inginer/istoric.

Dacă mergi la New York Times, de exemplu, primul lucru pe care-l afli e ce se întâmplă în carte. Când ei scriu despre cărți, cărțile sunt despre asasini, sau despre mame singure, sunt despre cineva care și-a pierdut tragic soțul în 9/11 sau despre copii care s-au născut la miezul nopții în momentul în care s-a creat un nou stat.

La noi nu. La noi, în momentul în care întrebi un autor sau un critic despre ce e vorba în carte, ei o dau înainte cu condiția umană, revoluția literaturii și cât de puțin citesc oamenii. În capul lor, toate cărțile sunt identice, indiferent despre ce ar fi – deci nu pot decât să eșueze, pentru că până acum au eșuat și nimic nu s-a schimbat.

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Mon, 11 Sep 2017 19:45:19 +0000

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ‘80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la _prima _ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ‘80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ‘80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ‘80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ‘80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ‘80 și ‘90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.

Ted Chiang – “Povestea vieții tale” [recenzie]

Sat, 26 Aug 2017 17:32:24 +0000

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

De-ar fi fost culcat turnul peste câmpia Shinar, ar fi durat două zile să mergi de la un capăt al său la celălalt. Dar cum turnul e ridicat, îi ia unui om o lună întreagă și încă jumătate să-l urce până în vârf, asta dacă omul nu e împovărat. Însă puțini suie fără povară, urcușul le e încetinit de teleguța plină de cărămizi pe care o trag după ei. Patru luni trec de când e pusă cărămida în car și până ajunge să fie zidită în turn.

E aproape ingineresc de exact, lucru care te ajută să-ți creezi o imagine foarte clară despre lume și despre modul în care funcționează. Mai mult, „fură” idei din diverse științe și le folosește cu mult succes. În „Povestea vieții tale”, care dă și numele volumului, extratereștrii au o scriere circulară complexă, care le reflectă modul neobișnuit de a vedea lumea, și care folosește excelent conceptele de lingvistică reale, pe care le-am făcut și noi la facultate. Apropo, povestirea respectivă a fost și adaptată într-un film SF, Arrival, de care probabil că a auzit destul de multă lume.

Bine, în alte cazuri Ted Chiang face câțiva pași înapoi în timp și creează SF-uri axate pe idei și concepte crezute în trecut sau desprinse din diverse tradiții spirituale. „Turnul din Babilon” ar fi putut fi un SF scris în timpuri biblice, în care explică ce găsesc oamenii când reușesc să-și termine turnul până în vârf. „Șaptezeci și două de litere” este o povestire ce se petrece în epoca victoriană, în care homunculii alchimiei și golemii din tradiția ebraică sunt reali, iar studiul, crearea și munca cu ei se axează pe principii științifice solide.

Temele sunt și ele interesante – au deseori influențe spirituale/religioase, dar nu într-un sens pios, ci mai degrabă ca un „ce-ar fi dacă” ale cărui consecințe se răsfrâng și asupra divinității din acea lume. De exemplu, ce-ar fi dacă s-ar construi un turn Babel și Dumnezeu ar lăsa oamenii să ajungă la cer – de ce ar face-o, care ar fi schimbarea de percepție a celor care trăiesc atunci și construiesc turnul? Ce-ar fi dacă îngerii și-ar face apariția în mod regulat pe pământ și ar fi ca niște dezastre naturale – care ar fi percepția oamenilor despre credință?

Ideile îmi plac. Motivul pentru care volumul nu m-a prins e că Ted Chiang se axează aproape exclusiv pe idei și concepte – sunt genul de povești care vin cu întrebări despre natura lumii, cu dezvăluiri neașteptate despre univers, care te dau pe spate prin întorsături de situație care transformă tot ce credeai că știi. Ceea ce e ok, doar că în general prefer poveștile axate pe poveste și pe personaje, iar Ted Chiang dă impresia că oamenii și întâmplările prin care trec sunt doar un vehicul pentru concepte.

Axarea pe idei nu e un lucru rău în sine – știu că sunt mulți care apreciază poveștile de genul ăsta – doar că nu prea mă interesează pe mine personal, încă un motiv pentru care evit de obicei SF-urile. Alții l-au apreciat mult, cinci povestiri din volum au tot fost nominalizate și premiate la Hugo și Nebula, cele mai mari premii de science fiction și fantasy.

1Q84, de Haruki Murakami [recenzie] [cu mini-spoilere]

Thu, 20 Jul 2017 16:34:29 +0000

Haruki Murakami e un scriitor atât de lăudat, și atât de mulți oameni sunt triști de fiecare dată când nu ia premiul Nobel, încât am luat trilogia integrală „1Q84” când mi-au căzut ochii pe ea în librărie, în speranța că avea să mă fascineze și pe mine. Eu am luat-o în engleză, dar în română, a fost publicată la Polirom în trei volume. Probabil că decizia celor de la Polirom a fost mai înțeleaptă (detalii mai jos).

Nu e prima mea carte de Murakami – ultima a fost „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, pe care o aveam în bibliografie la facultate. Înainte a fost „Pinball, 1973”, pe care am citit-o de bună voie și nesilită de nimeni. Însă simțeam din ele o singurătate sfâșietoare de-mi venea să-mi tai venele, care nu prea se pupa bine cu depresia mea din perioada respectivă, așa că l-am lăsat pe Murakami în pace o vreme.

„1Q84” nu e neapărat o trilogie deprimantă 1încep să mă întreb dacă celelalte chiar erau pe cât mi se păreau mie. E doar cam lungă. Apropo, 1Q84 se citește în japoneză fix ca 1-9-84: 1984.

Prima carte din trilogie chiar mi-a plăcut. Acțiunea e foarte lentă, dar e bine descrisă. Simți că Murakami își creează niște baze clare pentru poveste, că stă să detalieze lumea, personajele și situațiile. Tengo, eroul poveștii, e un profesor de matematică la un „cram school”. Nu știu cum au tradus chestia asta în română, dar în Japonia există un fel de școli private care îndeplinesc rolul meditațiilor de la noi: de a-i ajuta pe elevi să treacă examene, chestii de-astea. În timpul liber, se ocupă cu scrisul, dar deși are un stil excelent, nu prea are idei bune. Aflăm destul de repede toate detaliile astea despre el, iar misterul vine din faptul că un editor bine cunoscut și bine plasat îl convinge să rescrie complet o poveste foarte originală a unei fete de 17 ani – care fată are un stil de scris îngrozitor. Cu ideile ei și stilul lui, cartea sigur va lua tot felul de premii și va deveni bestseller. Tengo e destul de moale ca personalitate și acceptă. Dar fata de 17 ani e ciudățică rău…

Pe de altă parte, Aomame, eroina poveștii, e descrisă în situații foarte concrete: trebuie să ajungă la o întâlnire și e blocată în trafic pe autostradă, așa că coboară din taxi și ia o scară de urgență. Inițial nu știm unde se duce, dar ceva dă impresia de sinistru: dacă se încruntă, sperie pe toată lumea din jur, e monstruoasă. E atentă la tot ce se întâmplă, nu-i scapă nimic, gesturile ei sunt hotărâte și disciplinate. Apoi aflăm că e o asasină care ucide un om de afaceri care și-a abuzat nevasta și că nu e prima oară când face așa ceva.

Murakami nu se grăbește nicăieri, așa că ne dezvăluie ba câte un detaliu despre nebunia în care intră încet-încet Tengo cât timp editează cartea lui Fuka-Eri (adolescenta de 17 ani), care pare să ascundă secrete despre o sectă ciudată din inima munților – ba câte un detaliu despre viața fascinantă a lui Aomame și cum a ajuns să omoare bărbați care-și maltratează partenerele.

Poveștile ar fi interesante și așa cum sunt, dar încep să apară tot felul de ciudățenii. Aomame se prinde repede că a cam aterizat într-o lume paralelă (polițiștii poartă uniforme diferite, americanii și rușii își fac o bază comună pe lună, există două luni pe cer), dar are treburi de făcut și habar n-are ce să facă în privința asta. Apar niște Oameni Mici care ies din gurile caprelor moarte și ale fetelor tinere ca să facă nebunii în lume.

Amestecul de realism puternic pe care-l creează Murakami (știi și cum gătește Tengo cina, de exemplu, și ce muzică îi place amantei lui și tot felul de alte detalii foarte concrete) și ciudățenii magice mi se pare foarte reușit. De-abia așteptam să văd cum se leagă toate, să înțeleg mai bine cum funcționează lumea asta magică a lui în care unii oameni văd o lună pe cer, alții văd două, în care lucrurile se schimbă ciudat.

Doar că Murakami a ales să nu explice. Mai mult, a ales să nici nu arate și să nu dea indicii. Pe undeva, cred că se aștepta ca cititorii să-și imagineze ei lumea, să perceapă lumea fără să li se dea mură-n gură – la un moment dat, tatăl lui Tengo spune o chestie care i se tot învârte prin cap fiului (parafrazez): „Dacă nu înțelegi fără explicații, n-o să înțelegi nici cu explicații.” Poate că ăsta e și mesajul lui Murakami pentru cititori: dacă nu înțelegem fără explicații, n-o să înțelegem nici cu. Doar că, la fel ca Tengo, nu prea avem datele problemei, ca să ne prindem.

De exemplu:

Oamenii Mici care pătrund în lume ciudat vor să facă lucruri – ce lucruri? Nu e clar. De ce? Nu e clar.
Fuka-Eri vrea să li se opună Oamenilor Mici scriind o carte. Cum funcționează ideea asta? Nu e clar.
Fuka-Eri vorbește cu o cioară care tot bate la fereastră. Ce e cu cioara? Nu știu, nu face nimic până la urmă.

Aș putea continua, dar practic tot sistemul magic e cam șubred. Pare că Murakami nu și-a dus ideile până la capăt și nu există reguli sau interese clare de partea nimănui. Lucrurile se întâmplă. E interesant, e bine scris – rezultatul pe care-l obține este într-adevăr foarte bun, dar aș spune că este maximul pe care-l poți realiza când creezi foarte leneș o lume.

Apoi, pentru că inițial „1Q84” a fost publicată ca trilogie, poate deveni enervant de repetitivă când o citești ca pe un singur volum. Eu am o memorie destul de proastă, dar chiar și așa e enervant să văd cum Tengo își rememorează pas cu pas acțiunile din urmă cu o lună, fără să adauge niciun detaliu sau gând nou la ele. Poate că cei de la Polirom au avut mai multă dreptate să publice trilogia separat, pentru că altfel o ierți când vezi rezumatul a ceea ce ai citit acum 2 zile.

Pe de altă parte, chiar și la nivel de dialog, Tengo și Aomame au obiceiul să repete replicile interlocutorilor. Ca să parafrazez, la un moment dat există o discuție de genul ăsta:

„Domnul Kawana a murit,” zise femeia.

„Domnul Kawana a murit,” repetă Tengo.

„Domnul Kawana, tatăl dumneavoastră, a încetat să mai trăiască.”

„A încetat să mai trăiască,” spune Tengo.

E genul de chestie care mă face să mă întreb dacă Murakami voia să-și atingă numărul de cuvinte pe ziua respectivă.

Cred că momentul în care mi s-a cam luat de „1Q84” a fost undeva prin a doua carte, când misterul interesant a dat-o în ciudățenii și chestii sexuale de o natură dubioasă, în care violurile nu sunt foarte violente, dar există, și totul începe să se învârtă în jurul iubirii dintre Tengo și Aomame, care nu s-au mai văzut de 20 de ani, dar s-au ținut de mână o dată și au rămas profund atașați unul de celălalt, declanșând tot felul de fenomene paranormale de-ți stă mintea-n loc.

Am început să simpatizez cu un personaj secundar, Tamaru, un bodyguard extrem de competent care are sarcina de a o apăra pe Aomame de cei care ar vrea s-o omoare pentru unul dintre asasinatele pe care le-a săvârșit. Sărmanul om e martor al tuturor trăsnăilor care i-au trecut prin cap lui Murakami, dar își face meseria cu stoicism – Aomame îl întreabă cum i se pare luna? Da, ok, hai că-și dă cu părerea. Aomame vrea să rămână într-un loc periculos cu lunile și nu-i zice motivul? Ok, dacă trebuie, o apără și-așa. Aomame îi spune că a rămas însărcinată printr-o concepție imaculată? Ok – _pe bune, Aomame, pe bune? _– hai că-i cumpără niște teste de sarcină, dacă e musai. Ăsta e genul de profesionist care știe că uneori clienții sunt nebuni, dar face tot posibilul să le fie bine.

Una peste alta, nu cred că o să mai citesc vreun Murakami prea curând – ciudățeniile lui nu prea sunt pe gustul meu, mai ales când am impresia că sunt leneșe sau când o dă în dubioșenii sexuale, dar pot să înțeleg fascinația pentru el. Știe să creeze atmosfera, să creeze decoruri și situații interesante, să observe trăsături de caracter. Pe de altă parte, am avut impresia că undeva, ceva n-a mers, că detaliile s-au prăbușit unele peste altele strâmb și n-au dus povestea către un final satisfăcător.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      încep să mă întreb dacă celelalte chiar erau pe cât mi se păreau mie
    </td>
  </tr>
</table>

Vassa și noaptea, de Sarah Porter [recenzie]

Wed, 21 Jun 2017 15:24:22 +0000

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„Vassa și noaptea” de Sarah Porter face parte din acel gen de mister magic, cu personaje stranii și evenimente ciudate, pe care mi-l doream atât de mult atunci (și pe care vreau să-l citesc și acum). În Brooklyn, nopțile se tot lungesc și minutele se scurg greoi, până când toți știu (dar nimeni nu poate demonstra) că trăiești în câteva ore cât pentru un weekend întreg. Iar noaptea toate magazinele se închid, în afară de ciudatul BY’s, care saltă pe picioare de găină și se tot învârte până-i cânți ca să se oprească. Iar în jurul magazinului sunt țepușe în care stau înfipte capetele celor care au îndrăznit să fure…

Vassa e o fată de 16 ani care trăiește cu aproximativ-surorile ei, Chelsea și Steph, și cu mama lor, pentru că mama Vassei a murit în urmă cu câțiva ani, iar tatăl le-a părăsit definitiv. Tot ce i-a mai rămas de la mama ei e o păpușă vie și cleptomană, despre care n-are voie să-i vorbească nimănui.

Povestea e o reinterpretare în lumea de azi a unui basm rusesc, Vasilisa cea frumoasă – pe care recunosc că nu-l știu decât după rezumatul citit acum 2 minute pe Wikipedia – și reușește să îmbine excelent atmosfera de poveste și nebuniile din basme cu psihologia unor oameni care trăiesc, totuși, în secolul XXI.

Pe de o parte, ai basmul: tânăra orfană locuiește cu mama și cele două surori vitrege mai mari. Într-o noapte îngrozitor de lungă, casa se cufundă în beznă, iar Vassa e trimisă după lumină de o soră care n-o are la inimă și căreia nu i-ar părea foarte rău dacă Vassa ar rămâne fără cap. În mod nesurprinzător, calea mezinei se intersectează cu cea a unei vrăjitoare bătrâne care o pune să treacă prin tot felul de probe imposibile pentru a-și păstra viața.

Pe de altă parte, Vassa e o adolescentă capabilă să facă pe țanțoșa și să-i răspundă de sus vrăjitoarei bătrâne care deține magazinul BY’s (poate și pentru că femeia omoară oameni, ceea ce e de natură să-ți distrugă respectul pentru ea). Nu e naivă și nici preș în fața surorilor mai mari, cum par uneori eroinele harnice ale basmelor, ci e curajoasă, are spirit de luptă și un dram de depresie care o face să-și pună viața în pericol la cererea surorii vitrege, în ideea că moartea ei o să fie un chin și o tragedie pentru toți cei din jur, care vor regreta modul în care au tratat-o. Nu e o fantezie pe cât de rară s-ar crede.

Atmosfera e excelentă – magazinul non-stop care dansează pe picioare de găină și e luminat cu neoane portocalii are cumva logică într-o lume modernă, în care tehnologia ajunge să semene cu magia. Iar nepăsarea generală a autorităților față de seria de crime (doar decapitații sunt hoți, nu?) e și ea surprinzător de realistă. Ușor de citit, curge bine pe sub ochi, pe alocuri imprevizibilă, per ansamblu foarte distractivă. Iar traducerea nu lasă să se piardă prea mult (chit că sunt niște linii de dialog plasate dubios, dar mă rog).

Am citit-o de pe o zi pe alta și o recomand cu căldură.

References
↑1