Recomandări on Roxana-Mălina Chirilă

Traista cu recenzii #1

Sat, 03 Apr 2021 05:13:11 +0000

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză.

(Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.)

Cărți disponibile în română:

„Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

Un roman grafic autobiografic al unei autoare din Turcia, care își povestește copilăria. Unele lucruri, precum cultul lui Atatürk și gama restrânsă de produse aflate la vânzare în magazine mi-amintesc de România comunistă; stilul de povestire îmi amintește însă de „Persepolis” de Marjane Satrapi – tot o fată într-o lume musulmană, tot un stil amuzat și amuzant de a descrie evenimente teribile, tot o împletire a autobiografiei și a istoriei unei țări; dar, din păcate, „Îndrăznește să dezamăgești” face precum îi zice titlul și dezamăgește un pic. Nu mult.

E mai degrabă o schiță în care personajele și evenimentele nu sunt foarte clar dezvoltate, dar chiar și așa, îți poți face o idee despre viața în Turcia acum câteva zeci de ani.

„Everless” + „Evermore” de Sara Holland (editura Nemira, 2019, respectiv 2020)

O duologie fantasy/distopie Young Adult despre un regat în care oamenii își pot vinde timpul rămas din viață. Săracii ajung deseori secătuiți și morți cu mult înainte de vreme, în timp ce bogații trăiesc secole și își permit să irosească timpul altora pe nimicuri.

Ar fi o metaforă foarte puternică, dacă autoarea ar fi ales să o exploreze în profunzime. În schimb, duologia se concentrează mai degrabă pe trăirile interioare ale lui Jules, pe băieții care îi plac și pe o acțiune care are logică doar dacă nu te uiți la ea prea atent. Mi s-a părut că volumul al doilea e mai slab decât primul, iar Jules mai nesăbuită.

Nu aș recomanda „Everless” cuiva care nu e fan YA, dar conceptele interesante ar putea fi atrăgătoare pentru împătimiții genului.

„Toate sistemele în alertă” de Martha Wells** **(editura Paladin, 2020) – RECOMANDAT!

O carte SF cu un pic de umor, centrată pe personajul principal, nu pe lume, acțiune sau analiza atentă a condiției umane. AsaSint e un construct artificial alcătuit din părți organice clonate din oameni și componente artificiale. A fost creat pentru pază și protecție și este o armă vie controlată prin programare.

Doar că AsaSint și-a spart programarea. Ar fi putut deveni un ucigaș extraordinar, un Terminator care să omoare ființe umane cu nemiluita, dar preferă să se uite la seriale TV și să se prefacă că e doar o unitate obișnuită de pază și protecție, ca să-l lase lumea în pace. Nu-i pasă de oameni. Nu-i pasă de misiuni. Așa-l doare în cot. Oamenii să facă ce vor, el o să facă doar minimul posibil pentru ei. Dar, no, dacă oamenii pe care-i are în grijă sunt pe cale să fie omorâți, evident că o să-i apere, așa, fără chef. Iar dacă pățesc ceva… dacă le e atins și un singur fir de păr din cap… dracu’ îi ia pe toți cei care au îndrăznit să se atingă de ei.

Povestea m-a binedispus și e genul la care m-aș reîntoarce când am o zi proastă.

E genul de carte care le-ar plăcea mai mult fanilor fantasy decât celor de hard SF, care probabil ar fi dezamăgiți de lipsa de explorare a lumii. S-ar putea ca ăsta să fie motivul pentru care cei de la Paladin au decis să reprezinte cartea cât mai aiurea posibil, punându-i o copertă care n-are nimic nici în clin, nici în mânecă cu atmosfera sau personajul, și nespunând că ea conține de fapt primele două nuvele din serie, nu doar pe prima – ??? Paladin, ați decis să fiți un fel de editură anti-Minerviană?

Cărți disponibile în engleză:

„An I-Novel” de Minae Mizumura (ed. Columbia University Press, 2021) – RECOMANDAT!

Am primit cartea asta de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley) și a fost excelentă. E o carte semi-autobiografică despre o zi din anii 1980, o japoneză emigrată în copilărie în SUA se gândește dacă să rămână acolo sau să se întoarcă acasă, dacă să scrie o carte – și dacă da, în ce limbă.

Mă atrag la ea două lucruri diametral opuse: descrierea experienței străine de a te muta într-o țară străină la o vârstă suficient de mare încât să-ți ții minte clar țara de origine, dar nu când alegerea asta îți poate aparține (și de a fi expat japonez într-o lume americană); dar și experiența foarte familiară de a fi sub puterea unei culturi mai mari și mai impunătoare, pe care cei din țara ta marginală o preferă celei proprii.

M-a surprins lipsa de iubire pe care o aveau japonezii față de propria țară, felul în care se uitau și ei la SUA ca fiind mult mai mișto. Într-un fel, experiența seamănă mult cu cea românească, de ezitare între a alege cultura ta, care are lipsurile pe care le știi prea bine, limitările pe care le cunoști deja; și cultura mare, care se impune global, dar care nu e tocmai a ta.

Mai mult, cartea era scrisă (la origine) în japoneză, cu engleză presărată ici-colo, lucru greu de reprodus în traducerea în engleză a cărții, dar care ar fi atât de familiar în română – în engleză folosesc fonturi diferite pentru japoneză, ca să fie clar când se schimbă limba (deci e mai puțin recomandată pe Kindle, mai recomandată în alte formate).

„Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”/„The Life Written by Himself” de Avvakum Petrov (ed. Columbia University Press, 2021)

Altă carte primită de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley). Va fi publicată pe 6 iulie 2021.

Avvakum a fost un preot care a trăit între 1620/21-1682, într-o perioadă în care Biserica rusă a trecut printr-o reformă majoră. Opoziția la reformă a fost atât de acerbă încât s-a ajuns la schismă, iar cei care au păstrat vechea credință mai există și azi ca grupare religioasă. Avvakum era de partea schismaticilor tradiționaliști. Cartea asta e autobiografia lui de pe la finalul vieții și a circulat multă vreme în manuscris, înainte să fie și tipărită.

Avvakum e cunoscut în afara cercurilor bisericești pentru stilul lui de a scrie: într-o rusă modernă (mă rog, modernă la vremea aia), asemănătoare limbii vorbite, spre deosebire de scorțosul stil de a scrie al contemporanilor lui – un lucru neobișnuit pentru finalul secolului 17.

Autobiografia lui e scrisă ca o poveste cu sfinți: diverse persoane se vindecă miraculos, cineva evadează din închisoare când lanțurile pică de pe el prin grație divină, credincioșii vorbesc și cu limbile tăiate. Dar Avvakum se mai și jeluiește că se duce pe copcă religia adevărată, mai observă peisajul, se mai dă mare că știe oameni importanți, mai citează (uneori greșit) Biblia și sfinții (de data asta în limbaj scorțos bisericesc). E distractiv.

În fine, poate sunt eu prea veselă și nepătrunsă de seriozitatea evenimentelor – dar cum evenimentele au avut loc acum mai bine de trei secole, cred că mi se iartă veselia și lipsa de reverență.

Ediția scoasă la Columbia University Press e fix ce trebuie: traducerea lui Kenneth Brostrom e excelentă, iar introducerea și notele explică tot felul de lucruri interesante, de la contextul istoric, la ce s-a întâmplat cu unele persoane pomenite de Avvakum, la greșelile de citare din cele sfinte, la fauna și flora Rusiei pe care le vede preotul în exil. Autobiografia în sine e destul de scurtă (sub 100 de pagini mici), dar materialul suplimentar e mai lung și merită.

Cartea există și în limba română undeva, sub numele de „Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”, publicată în 2020 la editura „C.R.L.R.”. Nu am văzut-o pe viu, doar am aflat dintr-o postare de pe Facebook că ar exista.

„A History of Photography. From 1839 to the Present” (editura Taschen) – RECOMANDAT!

Taschen scot albume de artă excelentă, iar acesta nu face excepție. E scos în colaborare cu Muzeul George Eastman, bazându-se pe colecția lor – George Eastman fiind fondatorul Kodak.

Volumul a fost scos inițial în 1999, deci „prezentul” e acum două decenii, dar nu m-a deranjat deloc lipsa ultimelor două decade. Un album dens, cu multe poze, mulți fotografi, care pomenește evoluția de tehnologie și cea de stil, curentele și școlile, și povestește pe scurt despre viețile fotografilor prezentați.

Pozele sunt foarte variate (dar volumul are și câteva poze mai dezbrăcate, deci s-ar putea să nu vreți să-l dați copiilor) și sigur e ceva acolo pe gustul oricui, fie că e vorba de portrete, de arhitectură sau de instantanee din perioade apuse.

Ca de obicei când e vorba de Taschen, volumul e o plăcere, ți-e mai mare dragul să-l răsfoiești. Chiar dacă e chiar ieftin pentru un album de artă de peste 750 de pagini (la 16 euro pe site-ul producătorului), pozele sunt excelent redate și e un obiect pe care-ți place să-l ai în bibliotecă.

Lincoln Cathedral from the castle, 1898, Frederick H. Evans.

Julian Fellowes – Belgravia [recenzie]

Sun, 26 Nov 2017 20:51:13 +0000

„Belgravia” e o carte despre societatea engleză de la începutul secolului 19 – sau, mai exact, despre două familii de la începutul acelui secol și intrigile care le unesc. Seamănă puternic ca stil cu serialul „Downton Abbey”, ceea ce nu e o coincidență: Julian Fellowes este creatorul amândurora.

În 1815, înainte de bătălia de la Waterloo, familia Trenchard se ridică încet în societate datorită lui James Trenchard, născut fiu de negustor și mânat de ambiția de a ajunge în cele mai înalte cercuri – și e un adevărat geniu al aprovizionării. Problema e că fiica lui, Sophia, se îndrăgostește de cineva mult prea departe deasupra rangului ei.

Peste 25 de ani, James Trenchard a reușit să se ridice dincolo de orice speranță: este un mare afacerist implicat în construcții, care câștigă o grămadă de bani proiectând casele oamenilor importanți (și nu numai). În plus, își trimite soția la toate evenimentele sociale la care poate, fără să-și dea seama că e un pic penibil și nimeni nu-i acceptă. Dar lucrurile vor fi date puternic peste cap prin tot felul de dezvăluiri, ce implică tineri sclipitori, rude oribile și servitori care șușotesc în privat.

E o poveste previzibilă, în felul în care basmele și poveștile de dragoste sunt previzibile – te prinzi relativ repede că e genul de carte în care cei buni trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, cei răi își primesc pedeapsa care li se cuvine, iar totul se rezolvă perfect. Și e ok, avem nevoie și de povești frumoase pentru zilele în care vrem să ne distrăm, să ne placă un personaj și să nu trăim cu frică pentru că ar putea să-l omoare George R.R. Martin 1acest criminal în serie al literaturii universale.

Iar atmosfera și lumea sunt atent redate – Julian Fellowes pare să aibă o pasiune pentru secolul 19, iar asta se vede din detalii. Chiar dacă accentul pică mai degrabă pe răsturnări de situație și pe acțiune în general, poți să simți că personajele trăiesc în lumea respectivă și că au mentalitățile epocii. Fellowes scrie în așa fel încât să captiveze publicul de azi, asigurându-se că se simte excelent și în trecut.

Mi-a plăcut și traducerea de Adriana Voicu. Simt că reușește să redea atmosfera și stilul originalului destul de bine.

O recomand mai departe, mai ales fanilor de Downton Abbey și celor care caută ceva istoric cu un dram de romantism. O puteți găsi pe site-ul Nemira, pe eMag și în general prin librării.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      acest criminal în serie al literaturii universale
    </td>
  </tr>
</table>

Cum îți alegi următoarea carte?

Thu, 09 Feb 2017 08:39:05 +0000

Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo.

Și am zis și următoarele:

Evident că doritorii de sirop/acțiune nu se duc să citească o carte/vadă un film despre cu totul altceva, în ideea că o să aibă și o parte menită să-i atragă pe ei. Pot oricând să citească/vadă ceva care să fie cap-coadă ce-și doresc.

Un comentator (TNS) mi-a atras atenția că lucrurile nu stau chiar așa și că nimeni nu prea găsește din prima ce caută. M-a întrebat: „Există autori care, deși păstrează stilul, schimbă paleta creativă de la o carte la alta. Uneori o dau în bară cu noua lor creație și-și dezamăgesc cititorii, nu? Tu, de exemplu, după ce te orientezi ca să găsești „exact” ceea ce vrei să citești?”

Eh, eu în postarea respectivă mă refeream la faptul că dacă vreau să citesc un roman de dragoste, cu siguranță nu pun mâna pe un roman de acțiune.

Însă întrebarea lui e interesantă: cum îți alegi următoarea carte?

Nu pot să răspund pentru alții, dar pot să vă povestesc care sunt criteriile mele, cu rezultate bunicele. Unele dintre chestiile de mai jos sunt absolut evidente. Altele mai puțin.

1. Partea evidentă

Aici e vorba de cărți pe care le aleg fără să știu neapărat ce e în ele, pe baza reputației.

Autorul e mare/notoriu?
Cartea e mare/notorie?
Cartea e în liste cu cele mai bune cărți, a primit premii, a fost luată în considerare pentru diverse premii?
E recomandată de persoane care știu câte ceva despre cărți?

Înainte să citesc seria „Discworld” a lui Terry Pratchett, îi văzusem numele din nou și din nou pe lista „BBC Big Read”, în care poporul britanic și-a votat favoriții – și era acolo împreună cu Tolkien, Jane Austen, J.K. Rowling, Charles Dickens și Oscar Wilde, deci numai nume bune. După ce am început seria, am citit-o până la capăt, toate cele peste 30 de volume – e o alegere bună.

„Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke a fost recomandată de Neil Gaiman și a luat premiul Hugo în 2005. A ajuns una dintre cărțile mele favorite din toate timpurile.

Dacă o carte e foarte populară, dar nu a luat premii serioase și nu e recomandată de nimeni important, atunci e posibil să fie ca seria „Twilight” sau ca „50 de umbre”: are ceva deosebit, ceva care prinde, dar e probabil o carte destul de proastă. Pe astea le citesc fără prea multe speranțe, doar ca să mă pun la curent – scopul nu e să descopăr o poveste grozavă, ci să pot discuta liber despre un punct cultural de referință.

2. Cartea fizică

Bun, sunt în librărie, mă învârt printre rafturi. Să zicem că am cumpărat deja tot ce părea interesant dintre cărțile de la punctul unu, acum nu mă mai bazez pe reputație și popularitate decât într-o măsură mai mică. Întrebările de aici sunt diferite.

Cum arată cartea?
Cine a scos-o?
Care e rezumatul de pe ultima pagină?
Care e primul paragraf?
Cum arată câteva paragrafe aleatorii de la mijocul cărții?

Cum e coperta? Ce calitate are hârtia? Cum e fontul? Dacă obiectul în sine e neplăcut, cititul e chinuitor. Dacă obiectul în sine e excelent, e mai ușor să treci cu vederea din problemele cărții.

Cea mai proastă experiență am avut-o cu „Cimitirul din Praga” a lui Umberto Eco, scoasă în colecția Top 10+ de la Polirom. Textul în sine e mai degrabă dificil decât ușor, iar fonturile erau obositoare pentru ochi, așa că experiența per ansamblu a fost chinuitoare.

Reversul medaliei l-am avut cu colecția de buzunar de la Paladin – nu mă omor eu după crime, dar volumele lor mici sunt o plăcere, sunt relaxante de citit.

Editura și colecția spun multe. Mai exact, fiecare editură sau colecție își selectează cărțile după anumite criterii și stiluri. În plus, ce e tradus la noi a fost deja selectat de o editură din străinătate, a avut succes acolo, apoi a fost selectat și de editurile noastre. Sunt șanse mari să fie ok.

Din observațiile mele personale: cărțile japoneze de la Polirom tind să fie traduse mai fluent și sunt mai citibile. De la cele de la Humanitas mă aștept să fie mai grele, traduse mai scorțos. Tocmai am cumpărat „Enigma Rikyuu” de Kenichi Yamamoto de la ei, tradusă de fostul meu profesor din facultate, Flavius Florea, și e fix cum mă așteptam. N-am citit-o, dar am deschis-o la întâmplare și am dat peste asta:

Hideyoshi se așeză în fața daisu-ului de aur, adoptă o poziție relaxată, împături fukusa și luă capacul de la kama de aur. Dintre cele trei niveluri de chanoyu cu daisu – shin, gyou și sou -, executa o procedură shin.[…]

Hideyoshi apucă maiestuos hishaku-ul de aur și scoase apă, turnă într-un chawan tenmoku de aur și-l încălzi, vărsă apa și, când îl curăță cu chakin-ul, ținu chawan-ul exact orizontal.

Ceea ce-mi amintește de o chestie pe care o tot văd recent.

Totul merge conform lui keikaku. (n. tr.: keikaku înseamnă „plan”). Adică e japoneză gratuită la greu.

Primul paragraf îmi spune dacă autorul are fler sau nu și ce fel de carte scrie. Începe lent? Începe în mijlocul acțiunii? Are ceva amuzant, are vreun paradox, are vreo problemă, are vreun conflict? Dacă da, excelent. Dacă nu…

Însă sunt și autori cărora le place să surprindă. „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov (ed. Humanitas), de exemplu, începe cu un dialog relativ plictisitor purtat pe o bancă în parc – un pic mai încolo, unuia dintre interlocutori îi taie capul un tramvai și pe urmă cartea e cu vrăjitoare pe mătură, un motan vorbitor și multă nebunie. „Cele șapte biserici” de Milos Urban (ed. All) începe cu o plimbare lungă prin parc, plină de descrieri despre frunze și prostii – și pe urmă încep să apară tot felul de personaje dubioase și să moară oameni în accidente ciudate.

Mijlocul cărții îmi dă o idee despre stil și atmosferă. Chiar dacă autorul încearcă în mod intenționat să impresioneze în primele pagini, la mijloc nu mai are aceleași intenții. Acolo dai peste vrăjitoarele de pe mătură, peste dialogurile de doi lei, peste descrieri bune sau proaste naivități și așa mai departe.

Așa am ajuns să citesc „Casa de la Riverton” de Kate Morton, pentru că aveam chef de o carte lungă și lentă, mai de atmosferă, iar mijlocul cărții mi-a sugerat că ar fi exact așa ceva. Nu m-am înșelat. Pe criteriul „mijlocul cărții” aș fi renunțat la „Enigma Rikyuu”, dacă nu m-ar fi interesat suficient de mult subiectul.

3. Să găsești „exact” ce vrei

Nu stau să caut fiecare carte cu grijă, pentru că citesc suficient încât să-mi permit să pierd niște timp citind chestii neimpresionante. Așa că, de multe ori, nu caut „exact” un anumit lucru. Cu mici excepții. Sunt momente când vreau „o carte de atmosferă, în care nu se întâmplă foarte multe și în care acțiunea e lentă și liniștită”, sau „o poveste de dragoste/acțiune care să nu fie pe tipicul siropos”, sau „o tragedie în adevăratul sens al cuvântului”.

Cel mai greu găsesc tragedii bune, pentru că deseori eticheta de „tragedie” ajunge pe orice operă în care moare cel puțin un personaj principal. Se moare de cancer? E tragedie. Se scufundă vaporul? E tragedie. Moare un robot care a fost declarat în cele din urmă om după două sute de ani de existență? E tragedie. Problema fiind că eu caut tragedii cu personaje nobile pline de calități, dar care au câteva defecte care le aduc inevitabil pieirea. Fără cancere, fără intrat în iceberguri, pentru că astea nu-s defecte. Aș prefera să nu fie piese de teatru (gen Hamlet, Macbeth &co.), ci cărți de sine stătătoare. (Merg și benzile desenate, gen The Sandman.)

Îîîîîn fine, sărim peste dorința mea de a găsi cărți dintr-o nișă foarte îngustă.

Întrebarea aici e ce se spune despre cartea asta? Și nu, nu-mi pasă dacă e „de bine” sau „de rău”. E o carte complexă? E o carte frumoasă stilistic? E o carte plină de acțiune? Cine o recomandă și de ce? Cine n-o recomandă și de ce?

Tind să mai discut despre cărți sau să văd discuții despre ele relativ des, deci astea sunt informații pe care le stochez pe undeva prin memorie și de care-mi amintesc atunci când vreau ceva anume.

Cărți luate „exact” pe ce-mi doream:

„The Night Circus”, de Erin Morgenstern. Avea multe recenzii, cu stele de la 1/5 la 5/5 care spuneau același lucru: o carte fantasy în care nu se întâmplă nimic, dar e extraordinar de bine scrisă. Pentru mine e 5/5, e frumoasă ca o pictură, ca o sculptură, ca o poezie.
„Me Talk Pretty One Day”, de David Sedaris. Non-ficțiune, umor. O prietenă e absolut încântată de Sedaris, a mers să-l și vadă de câteva ori live. Mi-a dat și un link către Sedaris citind una dintre povestirile lui. După câteva luni sau vreun an după ce am auzit de el, chiar am pus mâna pe o carte scrisă de el. Pentru că atunci aveam chef de așa ceva.
Aceeași prietenă mi-a recomandat și „The Name of the Wind” de Patrick Rothfuss, care e ditamai cărămda fantasy, tot bine scrisă. Îmi place să am prieteni cu gusturi comune.
Seria „Captive Prince” de C.S. Pacat. Am zărit-o printre recenziile de pe Goodreads, cu descrieri foarte pasionate de firul narativ. I-am pomenit-o unei prietene. „Numai de ea aud pe Tumblr”, mi-a zis. Recenziile ziceau că personajele sunt excelent construite și că, well, it’s fucked up și că e cu tot felul de planuri și conspirații, plus situații imorale, ceea ce e fix ce-mi doresc de la o poveste de dragoste. 1Pe bune, chiar e. Aaaa, și cuplul e de doi tipi. Apropo, așa aș vrea să traduc seria asta, dar nu cred că e vreo editură care are de gând să facă o mișcare riscantă și controversată și … Continue reading

Mai am cărți de citit pentru când vreau ceva anume: o serie de Brandon Sanderson, pentru când vreau aventuri fantasy simple, dar în lumi mișto. „Casa de la Riverton” de Kate Morton, pentru când am chef să stau să citesc cu orele o carte mai lentă. „The Tale of the Heike”, pentru când vreau japonezisme clasice. „Sanshiro” de Natsume Soseki când am chef de „ceva bun”2Natsume Soseki e unul dintre autorii mari ai japonezilor, doar că n-a fost la fel de tradus pe la noi și de-aia nu-l știe lumea; mie, personal, îmi plac mai mult cărțile lui decât ale lui … Continue reading. Ben Aaronovitch pentru când dau peste o carte atât de proastă/prost tradusă încât mi se taie cheful de viață 3„Mitago” are genul ăla de traducere – e prima oară când mi-am luat țeapă de la Paladin, am băgat Aaronovitch după. Sergiu Someșan pentru când vreau să mă bucur de o carte ca-n adolescență (adică entuziast și fără să gândesc prea mult).

Am o listă lungă – tot ce am menționat mai sus există și fizic în bibliotecă, dar lista din capul meu e mai lungă și mai puțin clară decât selecția fizică. Evident.

4. Texte online

Secțiune bonus! Am citit suficient de multe texte publicate direct pe net prin diverse locuri încât să am listă de criterii și pentru astea.

Fără texte agramate. Cu cât un text e mai agramat, cu atât sunt șanse mai mari să fie prost și ca poveste. Nu merită.
Dacă primul capitol pare format aproape doar din dialoguri, ori e: a. o decizie stilistică intenționat a autorului (variantă rară); b. un text excesiv de naiv (varianta aproape întotdeauna valabilă)
Dacă personajele strigă/oftează/murmură prea des, șansele sunt ca textul să fie naiv.
Dacă sunt metafore/comparații/cuvinte foarte specializate/culori aruncate degeaba prin primele paragrafe, șansele sunt ca textul să fie excesiv de naiv. De ex., „Reflexia aurie a soarelui se oglindi pe cortexul Ioanei ca un râu de seninătate.” E posibil să ratez un Milos Urban cu „Cele șapte biserici” din cauza asta, dar ratez și 99 de texte proaste din 100. E un schimb destul de bun, luând în considerare faptul că viața e scurtă și lista de cărți e lungă.
Sexualitatea gratuită/transcendentală/folosită ca figură de stil e încă o chestie peste care sar, că n-am răbdare. Și când zic „gratuită”, nu mă refer la chestii gen „James Bond e în toiul… acțiunii… când primește următoarea misiune”, ci la chestii gen, „Ion mergea pe stradă când nasturii cămășilor tuturor femeilor din jur săriră, degolindu-le sânii plini ca nișe fructe coapte, numai bune de mușcat”. În 99% din cazuri, textele astea sunt gunoaie. Eventual sunt gunoaie pretențioase, dar sunt gunoaie.
Dacă un text nu are nimic interesant după 10 minute de citit, probabil că nu va avea nici în continuare. În plus, dacă e prost scris în primele câteva pagini, șansele sunt mari să fie prost scris și după aceea.

Cu alte cuvinte, în urma unei experiențe destul de îndelungate, elimin tot ce nu pare interesant/bun de la bun început.

Această poză există doar pentru a face articolul să arate frumos pe Facebook.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Pe bune, chiar e. Aaaa, și cuplul e de doi tipi. Apropo, așa aș vrea să traduc seria asta, dar nu cred că e vreo editură care are de gând să facă o mișcare riscantă și controversată și s-o publice. Bine, și oricum nu cred că m-ar contacta brusc pe mine, chiar dacă ar fi. Dar pot să visez.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6811_1484('footnote_plugin_tooltip_6811_1484_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6811_1484_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Natsume Soseki e unul dintre autorii mari ai japonezilor, doar că n-a fost la fel de tradus pe la noi și de-aia nu-l știe lumea; mie, personal, îmi plac mai mult cărțile lui decât ale lui Yasunari Kawabata
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6811_1484('footnote_plugin_tooltip_6811_1484_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6811_1484_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      „<a href="http://profitshare.ro/l/3300293">Mitago</a>” are genul ăla de traducere -- e prima oară când mi-am luat țeapă de la Paladin, am băgat Aaronovitch după
    </td>
  </tr>
</table>

Câteva mini-recenzii

Fri, 11 Sep 2015 19:24:24 +0000

**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) **

Recunosc că am citit cartea asta în engleză, deci nu pot garanta pentru traducere. În original, am citit-o dintr-o suflare – sau din mai multe suflări, pentru că are peste 600 de pagini; dar oricum, suflările erau una după cealaltă.

Într-un han dintr-un sat uitat de lume trăiește, sub acoperire, un mag și muzician legendar, momentan cu o mare recompensă pe capul lui. Un Cronicar (sau, mai degrabă, Cronicarul) vine să-i afle povestea și s-o scrie pentru posteritate, iar Kvothe începe s-o spună cu tot avântul și talentul unui povestitor de meserie – are un stil ușor de citit, plăcut, fix ce trebuie. Am râs cu hohote pe alocuri și cred că era să-mi dea și câte o lacrimă la un moment dat.

Kvothe e genial, extraordinar, talentat, ceea ce înseamnă că ar fi prea bun la toate și băiat de aur ca să fie o carte bună… dacă n-ar fi prea încăpățânat ca să fie și plăcut de ceilalți, prea dornic să se dea mare ca să fie prudent și prea nerăbdător ca să obțină ce-și dorește ca să stea în rând cu lumea.

Povestea în sine nu mi-a deschis noi orizonturi și nu m-a făcut să văd stilul fantasy într-un mod complet nou – are câteva clișee, lumea e una similară lumilor pe care le-am mai văzut – dar e spusă excelent. O recomand cu căldură (pentru că și eu am dat peste ea pentru că mi-a fost recomandată cu căldură).

Hiromi Kawakami – Cele zece iubiri ale lui Nishino. (literatură contemporană, literatură japoneză) (ebook aici)

Încă o carte bună – zece povestiri spuse de zece femei cu perspective diferite despre același bărbat. Un pic ciudățică, așa cum m-am obișnuit deja de la cărțile japoneze, dar bine scrisă și fluent tradusă. Farmecul constă în atmosferă: în prima poveste fantoma lui Nishino apare în curtea unei doamne pe care o curtase în tinerețea ei – nu că ar avea ceva de zis în mod deosebit, dar îi promisese cu mulți ani în urmă, când s-au despărțit, că avea să vină s-o vadă când murea. Așa că ce e de făcut cu el?… Nimic, primește două pahare cu apă, apoi dispare. Totul povestit, evident, pe tonul cel mai normal.

Erich Kastner – Emil și detectivii. (cărți pentru copii)

Am avut chef de literatură pentru copii la un moment dat – mă apucă uneori. Așa că am dat o raită prin raionul respectiv și am luat-o pe asta, la recomandarea cuiva… și pentru că-mi place seria Cărțile de aur ale copilăriei de la Arthur, e foarte elegantă, plăcută la atingere, cărțile sunt frumoase ca obiecte.

E fermecătoare în stilul vechi și nostalgic al cărților pentru copii, care erau simple, aventuroase și fără prea multe nebunii. Emil e un băiat bun (băiat model, cum ne anunță cartea), care face tot ce poate pentru mama lui – tatăl lui a murit de multă vreme. Iar ea, la rândul ei, ar face orice pentru el, așa că-l trimite în vacanță la bunica și la mătușa lui la Berlin, cu niște bani strânși cu greu pe care să-i dea bunicii… dar din păcate, un domn cu o pălărie îi fură banii. Bine, din păcate pentru el – pentru noi e perfect, că începe o mică aventură.

Emil și cei trei gemeni, cartea următoare din serie, este din păcate mai puțin interesantă. N-are aceeași coerență și aceeași unitate, ci pare mai degrabă peticită din mai multe idei care se potrivesc și nu prea. Ar putea fi vorba despre un răufăcător lipsit de inimă și scrupule care trebuie oprit din răutățile lui, dar e lăsat în pace când dă de înțeles că n-are chef să fie tras la răspundere. Eh, asta-i viața.

Neil Gaiman și Chris Riddell – Noroc cu laptele…

În ziua în care m-a apucat pe mine să iau seria cu Emil, librăria avea ofertă de 3 la preț de 2, așa că am înhățat și Noroc cu laptele…, că tot sunt fană de Neil Gaiman în general și pentru că altfel n-aveam de gând să o iau.

A fost cam dezamăgitoare. Până și pentru o carte de copii, e prea simplificată, are o structură de banc mai degrabă decât de poveste. Pe scurt, mama pleacă la ceva conferință și tatăl rămâne singur cu copiii – dar uită să ia lapte, așa că dimineața se duce la magazin și copiii îl tot așteaptă și-l așteaptă să vină cu el. Când se întoarce, tatăl le povestește cum a fost răpit de extratereștri, trimis înapoi în timp pe o corabie de pirați, a fost luat în balon de un dinozaur și a trecut prin diverse aventuri.

Însă ce e trist e că sare din aventură în aventură cu laptele în mână (și clădește poanta cu laptele pentru final – vorbesc serios cu structura de banc), dar nu zăbovește destul nicăieri încât să intri cât de cât în spiritul aventurii. Nu cred că mi-ar fi zgândărit imaginația când eram mică – sigur, are pirați și dinozauri, dar parcă prea tatăl ăla să se audă vorbind.

Traduceri din Goethe

Tue, 07 Apr 2015 12:07:21 +0000

După cum spune bara din dreapta a blogului, acum citesc Faust, varianta Goethe. Problema evidentă e că Goethe a scris într-o limbă pe care aș vrea s-o cunosc, dar din care înțeleg doar câteva cuvinte, așa că am căutat variante în limbi pe care să le cunosc.

Ce vreau eu de la o traducere în general?

să fie inteligibilă. Adică să poți pricepe despre ce e vorba fără să-ți petreci ani din viață descifrând fraze.
cuvintele și formulările să fie normale. Adică să nu existe chestii gen „- Da, mâine merg la piață, replică ea.” Pentru că în viața mea n-am auzit pe nimeni care să folosească verbul „a replica” cu sensul de „a răspunde”.

Dacă ar fi să iau lucrurile la bani mărunți, mai sunt și alte criterii, dar uneori și astea două sunt greu de îndeplinit. Prima oară am trecut pe la Project Gutenberg, unde era o traducere de secol XIX care suna așa, de am oftat din străfundurile plămânilor:

I, image of the Godhead, who began—
Deeming Eternal Truth secure in nearness—
Ye choirs, have ye begun the sweet, consoling chant,
Which, through the night of Death, the angels ministrant
Sang, God’s new Covenant repeating?

Ați înțeles ceva? Nici eu.

După alte câteva căutări, am ajuns la traducerea lui A.S. Klein (habar n-am cine e omul), care părea să fie scrisă într-un limbaj mai modern. Am luat-o, am pus-o pe Kindle, am zis că măcar e gratis, după care m-am chinuit cu Faust, Partea I. Și m-am chinuit. Și m-am chinuit. Inițial am zis că citesc eu neatent, dar parcă și când eram mai atentă tot trebuia să stau cu ochii pe Wikipedia ca să înțeleg ce se întâmplă.

Am abandonat-o și am căutat recomandări de traduceri mai inspirate. Am găsit o traducere în română de Lucian Blaga care pare citibilă, dar care e doar pe Scribd și are și formulări amuzante:

Mefistofel
Aceasta-i, iată, pentru ea. Rost vă făcui de-o cutiuţă
Aşa la repezeală dintr-un loc.
S-o aşezaţi în dulăpior, într-un ungher.
S-a pierde fata tot privind, mă jur pe cer.
Niscai lucioase lucruşoare
Am pus în cutiuţă,
Că vezi, copilul e copil, şi jocul joc.

Îmi place cum diavolul folosește diminutive: dulăpior, lucrușoare, cutiuță. Mi l-am imaginat ca pe un țăran pe la vreo 60 de ani care-și freacă palmele aspre și adaugă: „Bem și noi un vinișor bun, domnule Faust? Și cu puțină mămăliguță și o tochitură, eheheee, să vedeți ce-o să iasă!”

Deci nu Blaga. Am căutat recomandări și, după câteva săpături, am descoperit că varianta tradusă de David Luke și publicată de Editura Oxford s-ar putea să fie ce-mi doresc. Așa că am răsfoit-o puțin și am cumpărat-o (e asta de aici). Dacă nu mergea, nu mergea, a treia încercare n-aveam de gând să o fac prea curând – însă am avut noroc. Textul curge, e inteligibil, e chiar frumos pe alocuri – așa că am recitit Faust, Partea I, cu mult interes, mai ales că de data asta n-am mai avut nevoie de Wikipedia.

E o traducere pe care le-o recomand și altora. Faust e genul de carte pentru care e mai bine să ai un ghid – mai ales că a fost scrisă în vreo 30 de ani (Partea I a fost scrisă în 30 de ani, Partea a II-a e altă distracție). Sunt tot felul de mici detalii care nu se potrivesc, sau care par aruncate pur și simplu în poveste de dragul artei, locuri unde crezi că ți-a scăpat ceva. Însă David Luke e un ghid extrem de bun – explică legăturile între bucățele, motivul pentru care anumite lucruri nu se potrivesc între ele, mai povestește și de viața lui Goethe; una peste alta, reușește să ofere un fel de experiență completă.

Ce mi s-a părut interesant e că în introducere, pe lângă faptul că povestește de tot procesul prin care a fost creată piesa de teatru (și cum cu greu a ajuns să fie și jucată), Luke face apologia traducerii proprii, mai ales că Faust a fost tradus și retradus. Spune așa: cum ar suna traducerea dacă ar fi jucată pe scenă astăzi? Cum i-ar suna actorului? Cum i-ar suna auditoriului? Dacă vreunul dintre ei s-ar amuza chiar și în cea mai mică măsură, dacă ar fi ceva ciudat sau greu de zis, ar însemna că textul nu e exact ce ar trebui să fie.

Our imaginary actor should not only not be asked to say ‘methinks’ as an equivalent of mich d_ü_nkt, or to use ’thou’ and ‘ye’ for the du and ihr which modern German has been fortunate enough to preserve: we should also not expect him to talk constantly in dustily poetic inversions (the adjective following the noun, for instance, or the negative following the verb).

Cu alte cuvinte, omul evită exact genul de traduceri scorțoase pe care românii le fac în general cu mare mândrie și traduce de parcă Goethe ar scrie în engleză și ar vrea să cucerească publicul cu Faust chiar mâine. În plus, păstrează cât poate ritmul, rima, lungimea versurilor – ce mai, e un tur de forță. O să discut și despre Faust, piesa, dar până una-alta am zis că e important să menționez că Faust, traducerea asta, e excelentă.

Două cărți de San-Antonio [recenzii]

Wed, 11 Mar 2015 07:53:24 +0000

San-Antonio mi-a fost recomandat insistento-călduros, și pe blog, și în privat pe Facebook. Așa că, normal, în prima fază mi-am luat un singur volum scris de el, la întâmplare. S-a nimerit să fie Lupul travestit în bunicuță.

E un roman polițist, în care San-Antonio – de data aceasta personajul, nu autorul! – este un polițist arătos și inteligent, cu un umor bogat și omniprezent. Vorbesc serios, nu e nicio pagină în care San-A. nu face bancuri.

Partea proastă e că multe bancuri par să se bazeze pe jocuri de limbaj, care probabil că sunt extrem de amuzante în original, dar sunt doar pe jumătate amuzante în traducere. Asta se întâmplă nu pentru că româna reduce cu 50% factorul de amuzament al fiecărei glume, ci pentru că jumătate din ele par să nu aibă o logică extrem de clară. Știi că acolo e ceva cu dublu sens, dar nu vezi decât unul dintre sensuri.

Acțiunea… un individ a venit să reclame la poliție că primește săptămânal o grămadă mare de bani și nu știe de ce. Continuă din încurcătură în concluzie logică, cu scene de acțiune, pistoale, răpiri și elicoptere.

Pe undeva ceva mi s-a părut că nu pușcă exact cum ar trebui, poate din cauza umorului pe care-l ratam din când în când, poate mi se păreau prea străine personajele, poate că umorul vulgar nu prea mă nimerea.

Așa că am mai luat câteva romane de San-Antonio, ca să mă prind de ce mă prinde, totuși. Că l-am citit pe nerăsuflate.

Următorul roman pe care l-am citit e De la A la Z. Care, mă bucur să spun, pare să aibă mai multă logică în limba română. Deși mai există câteva locuri unde ori sunt eu pafaristă, ori ceva nu pușcă:

„- Ei bine? [..] Ne spălăm pe picioare sau le păstrăm ca să ne facem o supă?”

Ne spălăm pe picioare? Hn? Știu că expresia asta e menită să aibă un sens care funcționează în context, însă oricât mă uit la ea, nu-mi pică fisa.

Dar în afara unor rare momente de genul, zboară repede pe sub ochi într-o acțiune trasă de păr în cel mai bun sens al expresiei, cu tot felul de coincidențe și complicații care mai de care. Bună ca să te binedispui, să te amuzi, să te distrezi, să te gândești ce fain era să știi franceză. (în plus, De la A la Z are un umor mai puțin bădăran decât Lupul travestit în bunicuță, ceea ce ar putea fi un plus)

Ce mai citesc

Tue, 03 Mar 2015 08:50:05 +0000

Vine un moment în viața internauților în care-și dau seama că 90% din site-urile peste care dau sunt ori absolut penibile, ori nu-i interesează. Și atunci vine întrebarea: „Ce mai citești?” Seamănă cu cea pe care o poate pune lumea apropo de cărți, doar că asta are mai mult jind în voce.

Așa că fac o listă. Nu exhaustivă, dar ca idee. Nu e nici măcar în vreo altă ordine decât ce zăresc prin RSS în clipa de față.

Knowledge Nuts. E un site în engleză cu tot felul de chestii interesante, care n-ajută neapărat la nimic, dar sunt interesante.

Zoso. Pentru că raportul dintre știri care mă interesează și prostioare care nu mă interesează e mult mai bun decât, să zicem, la Adevarul.ro. Și explică puțin mai tare care-i contextul, pe când ziarele de știri tind să explice de parcă ai ști deja tot contextul, dar ai ratat ultimele detalii. Îl urmăresc și pe Facebook, că e unul din oamenii care știu la ce să dea share.

Eftimie. Pentru că ori scrie chestii de umor, ori informații care prind bine (când vrei să le dai altora un link prin care să le demonstrezi că greșesc). Îl urmăresc și pe Facebook, că e unul din oamenii care știu la ce să dea share.

NWRadu. Scrie chestii de tehnologie, numai bune de uitat la poze și salivat. Și în rest are chestii de bun simț.

Dan Ariely. Tipul e profesor de economie comportamentală și dă mai departe ce descoperă. De obicei ca răspunsuri la întrebări practice gen „Cum îmi fac colegii să nu mai consume toată cafeaua din birou înainte să vin eu?”

Scandinavia and the World. Benzi desenate despre diverse episoade din istoria diverselor țări ale lumii – sau despre situații politice curente. Cititul comentariilor autoarei de după fiecare bandă desenată e important dacă vrei să și înțelegi la ce se referă.

Oglaf. Benzi desenate de pornografie, umor și comentarii despre natura umană. Ca idee, îmi plac paginile de săptămâna asta.

Dorin Lazăr. Blog, chestii interesante sau comentarii politice și recomandări de muzică pe care nu le ascultă aproape nimeni.

Mihai Vasilescu. Povestește chestii haioase.

Lightning on the Wave – Saving Connor [recenzie]

Fri, 28 Nov 2014 11:22:08 +0000

Din când în când recitesc cărți care mi-au rămas în minte și care m-au lăsat cu o profundă admirație pentru autor. În special dacă mă simt nasol și n-am chef de nimic, cum e cazul acum.

Dacă vi se pare că individul din poza din dreapta seamănă puternc cu Harry Potter, e pentru că _e _Harry Potter. Saving Connor de Lightning on the Wave e prima carte din seria Sacrifices Arc, care e bazată pe universul Harry Potter și care totuși reușește să fie o cu totul altă mâncare de pește decât ce a scris J.K. Rowling.

Unul dintre lucrurile care-mi plac la adaptări, repovestiri, reinterpretări, povești bazate pe altceva și fanfiction (ficțiune scrisă de fani, cum e și asta) e că pe de o parte știi povestea – știi cine sunt personajele, la ce să te aștepți, cam ce se întâmplă. Pe de altă parte așteptările pe care la ai pot să te inducă în eroare, chestiile pe care le cunoști fac ca pământul să-ți fugă mai repede de sub picioare. E ca un joc – știi jumătate din poveste, dar nu știi care e jumătatea pe care o știi.

În Saving Connor părinții lui Harry trăiesc. A fost crescut de James și Lily Potter – și nu e nici măcar cel care l-a învins pe Voldemort (cred că e tradus Lodul Cap-de-Mort la noi). Fratele lui geamăn, Connor Potter, e băiatul din profeție, cel care a învins răul din lume, cel de care se face enorm de mult caz.

Harry e cel aproape necunoscut, care a fost învățat magie de mic de mama lui ca să-și poată apăra fratele de rău, ca inocența și puritatea lui Connor să fie păstrate și Voldemort să fie distrus odată și pentru totdeauna de „puterea pe care n-o cunoaște”, despre care se crede că e iubirea. (o referință destul de puternică la seria originală Harry Potter, și nu fără o doză puternică de ironie – Connor are o cicatrice sub formă de inimă pe frunte)

Seria scrisă de Lightning on the Wave e dură, neiertătoare, uneori oribilă – chiar dacă la început pare să aibă doar un subtext accidental în partea asta pentru că e povestită oarecum prin ochii lui Harry, care crede inițial cu trup și suflet în idealul de a-și proteja fratele.

Începe așa:

“What are your vows, Harry?”

Harry knew what they were, even though he was only five. He whispered them as his mother held him over his brother’s bed, and his mother said them with him, murmured hypnotic words that Harry had heard his whole life.

“To keep Connor safe. To always protect him. To insure that he lives as untroubled a life as he can, until he has to face Lord Voldemort again.” There was the pause for breath that his mother always took, as though she were frightened. Harry waited until she started speaking again, and then joined his voice to hers. “To be his brother and his friend and his guardian. To love him. To never compete with him, never show him up, and never let anyone else know that I’m so close to him. To be ordinary, so that he can be extraordinary.”

Un copil de 5 ani își spune jurămintele, ajutat de mama lui: să-l țină în siguranță pe fratele lui, să-l apere, să se asigure că are o viață cât se poate de puțin tulburată, să nu intre niciodată în competiție cu el și să fie obișnuit, ca fratele lui să fie extraordinar. Dacă pare cel puțin dubios, e pentru că e. Niciun copil normal nu e pus într-o situație atât de dubioasă – în afară de Harry.

Prima oară când am citit Saving Connor am stat aproape toată noaptea trează ca să trec în viteză prin el (eram și pe tren). Acum parcă nu m-a prins la fel de tare, poate pentru că știam deja povestea și îmi amintesc duritatea și frumusețea restului de serie.

În schimb pot să apreciez oricum delicatețea începutului, care prezintă lumea vrăjitorilor Pureblood (Sânge-Pur?…) din altă perspectivă decât romanele inițiale: o lume pur tradițională, ghidată după anumite reguli de curtoazie, cu gesturi simbolice și o cultură care explică snobismul celor care s-au născut în ea.

Pentru că seria se întinde pe 7 volume și 3 milioane de cuvinte, am zis că de data asta îmi notez ce se întâmplă în fiecare parte. Spoilere mai jos.

Istoria filozofiei, prezentată lent și temeinic

Thu, 13 Nov 2014 12:16:24 +0000

Nu știu în cazul vostru cum e, dar eu mereu am simțit că n-am o înțelegere foarte profundă a filozofiei și că știu numai câte ceva pe aici, câte ceva pe acolo… Drept e că la noi la limbi străine cam așa am și învățat filozofia, în funcție de ce ne trebuia pentru alte cursuri.

Ei bine, Peter Adamson, care e profesor de filozofie la LMU în Munich și la King’s College în Londra, are un podcast în care ia toată filozofia occidentală și trece prin ea fără să sară nicio etapă.

A început cu pre-socraticii: Thales, Pitagora și tot felul de indivizi de care n-am mai auzit. A continuat cu Socrate, Aristotel, Platon. A trecut prin Antichitatea târzie și creștinii antici. A prezentat lumea islamică. Acum a ajuns la perioada medievală timpurie – la renașterea carolingiană din secolele 8-9.

Momentan e la episodul 197 dintr-o serie care de-abia a ajuns la perioada medievală. Și pare genul de serii de podcasturi care merită luate și ascultate.

Aici e site-ul. Podcastul e în engleză și poate fi ascultat pe net, sau downloadat, ambele gratis.

Love Don't Roam [recomandare muzică]

Thu, 24 Apr 2014 07:30:02 +0000

O melodie de dragoste în care nimeni nu moare pentru celălalt, nu suferă cumplit și nu se perpelește de dor.

Lucian Boia – De ce este România altfel? [comentariu]

Sun, 20 Apr 2014 13:17:52 +0000

Vin ca-n basme, cu formule magice repetate de trei ori ca să funcționeze: aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie.

Și vin târziu, după ce vânzoleala s-a oprit, știind însă o chestie: cartea asta a fost aruncată de colo-colo cu supărare și ceva discuții, și o să fie și altele de același gen, aruncate la fel. Cărți critice la adresa românismului, cărți care nu prea convin, cărți care devin brusc populare și care supără.

O să comentez nu doar eseul lui Boia, ci și criticile care i se aduc, pentru că de la prima mea întâlnire cu cartea asta, la finalul lui 2012 când a fost pomenită în auzul meu, am auzit-o doar criticată și răscriticată pentru diverse motive de diverse feluri. Mi se pare că toată discuția ar fi putut avea loc și cu altă carte la mijloc.

Prima persoană care a pomenit-o în preajma mea era o bătrânică, al cărei scop nu era să arunce cu ouă stricate în Boia, ci să laude o altă carte, prima din seria Sufletul Neamului Românesc, scrisă de autorul Romavia. Această primă carte, despre care spunea că e cu adevărat frumoasă și informativă, era prezentată ca fiind cu mult peste cartea aceea groaznică a lui Boia, care spune păsămite numai lucruri rele, numai rele.

Acuma, la cât de atotcunoscătoare sunt eu a tuturor domeniilor și la cât interes aveam atunci pentru istoria și politica din România, habar n-aveam cine ar fi acest Boia (nici voi nu știți cine e Linda Hutcheon, așa că șșt!). În prima fază am rămas cu spaima-n suflet că Romavia ar putea să aibă un geamăn malefic – în fond, Romavia susținea la lansarea primului său volum că dacii erau creștini încă dinainte de a fi venit Iisus și că documentarea și-a făcut-o prin inspirație divină. E suficient un singur astfel de „istoric”!

Însă după ce mi-au trecut fiorii reci de pe șira spinării, m-am prins că Boia o fi vreun istoric sau ceva. În fond, dată fiind tendința de înflorire a trecutului nostru și a calităților noastre, un pic de obiectivitate și o critică mai dură pot fi considerate ca un atac. Și, ca să nu vă țin în suspans, am avut dreptate: Lucian Boia e un istoric adevărat, care se bazează pe surse, nu pe imaginație. Dar o să vă rog să rețineți contrastul Romavia-Boia, că revin la el puțin mai jos.

N-am pus mâna pe De ce este România altfel? pentru că rămăsesem cu o impresie extrem de proastă despre istorie din școală. Însă anul trecut cineva m-a convins să-mi revizuiesc ideile despre subiect și m-am trezit citind Istorie și mit în conștiința românească, o carte care explică frumos fabricarea multor povești care par a fi preistorice în conștiința neamului (nu-s). Iar anul ăsta mi-am luat și De ce este România altfel?

Cartea este, după părerea mea de non-istoric și persoană care n-a citit foarte multe în direcția asta, una bună. Bună pentru cei care s-au pierdut în manualele de istorie, pentru cei care aud lucruri despre trecutul nostru glorios doar din legende și povestiri cu Țepeș, pentru cei care s-au săturat de istoria din școală. E o istorie care arată clar curgerea și traseul unui anumit aspect al României: politica (însoțită de intelectualitate ca element explicativ). Regimuri instabile, legislație preluată de la alții fără să se aibă foarte tare în vedere adaptarea la condițiile noastre, o tendință dublă de supunere și nesupunere, de venerare a străinilor și de blamare a lor.

Concluzia lui Boia e că românii tind să spună cum li se cere, și să facă așa cum vor: „Fiindcă, ce e drept e drept, niciodată românul nu se supune pur şi simplu, ci se supune, iar după aceea se face că nu a priceput prea bine.”

Generalizări? Da, desigur. Cartea n-ar putea exista fără ele pentru că explică tendințele politice de azi prin tendințele politice de ieri. Explică ideile noastre despre legi și despre respectarea lor de azi prin ideile și condițiile noastre de ieri.

E cartea lui Boia adevărul absolut? Nu. E o opinie, o variantă de a vedea lucrurile, o teorie. Ca teorie și opinie, mi se pare că stă bine în picioare, sau suficient de bine ca să merite un gând, două sau trei.

Criticile pe care le-am găsit despre ea sunt de două feluri în general (bine, de trei, dar hai să lăsăm „e prea scumpă și e scrisă pentru bani” deoparte).

Critici 1: Nu e „de bine”, ba e chiar „de rău”. Se axează pe negativ. Vede lucrurile în negru.

Sunt persoane care preferă lucrurile bune din istorie, care vor să fie urmașii lui Ștefan cel Mare (mai știi?), care vor ca dacii să fie o mare civilizație cu care să se poată mândri. Uneori însă tendința e exagerată: se preferă un Romavia care scrie bazaconii despre cristale, peșteri și ritualuri la Sfinx unor idei pesimiste bazate pe realitate. Se preferă visele trecutului în locul prezentului, chiar dacă acele vise sunt extrem de nerealiste și bazate pe castele clădite pe nori. Lucian Boia a mai criticat miturile astea care izvorăsc din imaginație, nu din trecut.

Alteori tendința e mai bazată pe realitate: se aleg părțile bune din istorie, se merge înainte cu alea. Nicio problemă, e în regulă să te uiți la ce a fost bun pentru modele și toate cele. Dar e o diferență, cred eu, între optimism și refuzul de a asculta tot ceea ce nu e optimist. Iar cartea asta nu damnează foarte tare, nu împroașcă cu noroi România sau românii. Are însă scopul nu de a ne face să ne simțim bine, ci de a găsi cauzele unei probleme.

Boia încearcă să explice eșecul întregii clase politice în ce privește competența și ținerea de cuvânt – chestii de care se plânge multă lume în România – e nerealist să se presupună că poate răspunde prin lucruri frumoase și plăcute din istorie. Traseismul politic n-o să fie explicat prin Ștefan cel Mare, iar tendința politicienilor de a se eschiva sau de a lua mită n-o să fie explicabilă prin Vlad Țepeș. Pentru că în ciuda întrebării de pe copertă, De ce este România altfel?, întrebarea la care vrea să răspundă e mai degrabă „Ce-am făcut de politica noastră e n-șpe ori mai nasoală decât îi țările din Vest? De unde atâta incompetență la conducătorii noștri și în sistemele noastre?”

Critici 2: Nu e o cercertare istorică, sună mai degrabă ca un talkshow decât ca o carte academică, în ultima parte e supărat pe toată lumea, de la politicieni la taximetriștii ucigași în serie.

Îi înțeleg pe cei care spun lucrurile astea pentru că sunt de acord cu ele. Cartea asta nu provoacă revelații uluitoare, nu reinventează istoria României, nu este genul de text pe care-l propui ca teză de doctorat. Înțeleg, voiau altceva de la Lucian Boia. Însă omul n-a semnat un contract pe viață că o să scrie doar chestii mărețe, cel puțin nu din câte știu eu. De data asta a scris un eseu, o prezentare a opiniei lui despre situație, argumentată istoric. Nu aș lua-o ca pe o carte de istorie, ci ca pe o carte cu istorie.

Are dreptate cu justificările lui? Trasează corect cauzele și efectele? Se poate argumenta în diverse feluri. Nu e necesar să se creeze două tabere: cea a lui Boia și a susținătorilor lui, și cea a celor care nu sunt absolut de acord. Poate fi reținut ca o altă părere, ca o altă explicație.

De ce să vizitezi Sf. Gheorghe (și ce să faci acolo)

Sun, 13 Apr 2014 08:59:53 +0000

Acum zece ani aș fi zis că Sf. Gheorghe e un oraș mic, nu foarte interesant, în care nu se întâmplă nimic niciodată și deci n-ai ce face mai mult de jumătate de oră în el. Însă în ultima vreme ai destul de multe șanse să nimerești ceva interesant, între concerte de jazz, evenimente culturale, târguri și câte și mai câte.

O să le iau pe rând, de la chestiile mici și mărunte, la cele mari.

1. Parcul și statuile

Parcul Elisabeta e plin de copaci înalți și bătrâni, care au aerul că s-au rătăcit din pădure și au aterizat în oraș. Printre ei, flori – și un iaz cu nuferi, peste care trece un pod. E și un labirint mic, în care se joacă copiii. Nu prea fac poze foarte des, dar fotografii au ce face pe-acolo. (Ca multe alte locuri din Sf. Gheorghe, e monument istoric, apropo) Eu nu sunt fotograf, așa că n-am decât poza de mai jos:

[][3]

Flori și om

Apoi, statuile. Adică, de fapt, când spun „statui”, mă refer la o statuie. Asta:

[][4]

Statuia lui Sf. Gheorghe călare pe balaur.

E una din primele chestii pe care o remarcă lumea în oraș: balaurul-brontozaur pe un băț, cu screenbean Sf. Gheorghe în spate.

În fața parcului mai e și o expoziție de fotografie – pozele se schimbă din când în când, dar mereu vezi ceva acolo. Și peste drum de parc, în fața unui bloc care a fost hotel și acum stă să-și dea duhul (orașul e în principiu frumos, nu perfect) e altă expoziție, unde de obicei e ceva interesant de văzut.

Și, deși de obicei uit de ea cu o promptitudine incredibilă, există și o cetate în orașul ăsta – o biserică cetate.

2. Cafenele și restaurante.

[Actualizare în 2020: Chiar dacă restul punctelor rămân valabile, cafenelele și restaurantele s-au mai schimbat între timp. Chicago s-a închis, Rezkakas la fel. Dar Castel are mâncare interesantă și bună, iar de Szikra am auzit doar de bine.]

Aici sunt o grămadă de posibilități. Una din favoritele mele e Chicago (click pentru poze, adresă și hartă), un bar/o cafenea unde ai liniște, o cafea bună (și un frappe extrem de bun), prize, internet și poți să lucrezi. Dar pentru străini, sunt alte variante mai… exotice? 😀

Ceainăria Tein e într-o clădire veche, cu tavan înalt, podea de piatră și geamuri gigantice. În afară de detaliile astea, decorul s-a tot modificat: momentan sunt rafturi pline de cărți, lustre care seamănă cu coji de ouă sparte cu diametrul de jumătate de metru și, în spatele barului, un copăcel desfrunzit. Normal, ceaiurile sunt specialitatea casei – și vin în câte un ceainic mic și elegant, cu câte o bucată de turtă dulce sau ceva de genul ăsta lângă – dar nu o dată m-am amețit puțin cu câte un cocktail pe bază de cafea (sau în care era și cafea?…) și care era la fel de bun. Adresa: Piaţa Libertăţii, nr.2. Unde e de fapt: lângă parc. Dacă te uiți înspre deal, Ceainăria Tein e la dreapta.

Recomandarea mea în clipa de față în privința mâncării e restaurantul Rezkakas, pe care l-am descoperit recent. Au o supă de roșii cu fructe de mare excelentă, tot felul de lucruri interesante prin meniu – și miercurea fac sushi.

O pizza foarte bună la cuptor de lemne e la Cafe Passage.

Și cafenea, și restaurant cu mâncare indiană (și nu numai): Ganesa (click pentru adresă). Pe pereți sunt poze din India și imagini cu Ganesa, zeul cu cap de elefant. În meniu găsești, pe lângă tot felul de tipuri de cafea și ceai, curry și câteva lucruri cu nume exotice gen „kerala korma” (ciuperci, legume, carne înăbușite la cuptor) sau „brinjal chana masala” (vinete pane în unt cu garnitură de năut). Probabil că nu e cea mai autentică mâncare indiană a tuturor timpurilor, dar punctul forte mi se pare mie că stă în pastele pe care le servesc: cele cu fructe de mare, sau cu spanac sunt foarte bune.

Tot cafenea + restaurant e și Korzo Irish Pub, vizavi de parc. Ca să-i citez pe cei de la Academia Cațavencu: „Probabil, singurul pub irlandez cu nume unguresc din țară unde poți mânca cea mai bună mâncare mexicană.”

Deschisă taman în aprilie 2014 e și o librărie + magazin de cafea + cafenea, „Carte și cafea”/„Koniv es kave” (deocamdată, asta pare să fie singura ei prezență pe internet). E pe strada Ciucului, aproape de capătul dinspre centru al străzii. Au o grămadă de feluri de cafea din toată lumea (și câteva tipuri de ceai), pe care ți le vând boabe sau râșnite. Am gustat două până acum, un amestec italienesc pentru expresor care m-a pus pe picioare de alergam prin tot orașul după două guri, și „Cafeaua Vampirului”, care e aromată și iute și perfectă pentru dat cadouri. Iar pentru cei cu gusturi nostalgice, au și „Cafeaua bunicii”, care e combinată cu năut…

Înainte să uit, există și o cofetărie excelentă, Aria, care se află în centru, vizavi de magazinul Șugaș, lângă statuia din poza de mai sus (str. 1 Decembrie 1918, nr. 41).

3. Muzee

Cel mai mare și mai important, muzeul care e Muzeul, este Muzeul Național Secuiesc. Numele poate induce în eroare: s-ar crede că e un muzeu despre secui, dar pare mai degrabă un muzeu cu tot ce a interesat vreodată vreun secui cu dare de mână. Pe lângă exponate legate de meșteșuguri, îmbrăcăminte, mobilă, obiecte casnice, tablouri etc., se găsesc exponate de științe ale naturii – cel mai tare îmi amintesc de colecțiile de fluturi, de exemplu. Apoi, se găsesc obiecte arheologice din vremuri străvechi (eneolitic, perioada dacă, perioada romană…)

Mai multe detalii aici.

Apoi, mai există Expoziția Cinegetică a Ținutului Secuiesc, inaugurat în 2013 și care pare să nu aibă nici site, nici pagină de facebook, dar care a fost pomenit în câteva articole (de exemplu). Adresa: str. Gróf Mikó Imre, 11.

Nu în ultimul rând (doar că n-am fost acolo niciodată) este Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, deasupra parcului (Str. Gábor Áron, nr. 16).

4. Evenimente

De când e capitala Ținutului Secuiesc, e o mișcare în Sf. Gheorghe de nu-i adevărat. În ultimii doi ani, vara, în aproape fiecare sfârșit de săptămână avea loc un concert în curtea muzeului. La Tein au loc tot felul de evenimente în diverse seri (vezi pagina lor de Facebook). Mai o piesă de teatru, mai o proiecție de film la care sunt invitați actorii, mai o expoziție de arhitectură.

Pe site-ul primăriei apare și oferta culturală. Incompletă, doar evenimentele oficiale. Pentru evenimente mai puțin mărețe, dar care m-ar putea interesa, m-am abonat nu la ziarul local, ci la postările de pe Facebook ale unuia dintre consilierii locali, Mădălin Guruianu.

Ideea e că mereu se întâmplă ceva, undeva. Uneori sunt lucruri mai puțin interesante, alteori sunt mai interesante, și, o dată pe an, sunt foarte interesante.

5. Târgul anual de Zilele Sf. Gheorghe

De câteva ori pe an apar tarabe prin oraș, unde se vând diverse. Cam oricare dintre ocazii e la fel de măreață ca târgurile din Piața Sfatului din Brașov. Însă Zilele Sf. Gheorghe le bat pe toate cam cum bate carnavalul de la Rio tenativele de carnaval ale lui Mazăre.

În primul rând, târgul ăsta a tot crescut de-a lungul anilor – și era mare de la bun început. Acum toată suflarea meșteșugărească și negustorească cale de vreo 3-5 județe (îmi dau cu părerea – cine știe de unde vin?!) se mută în centrul orașului Sf. Gheorghe – într-o parte găsești strada meșteșugarilor tradiționali, cu corturile lor albe, oalele de lut, blănurile de miei, rochiile tradiționale și câte și mai câte. Vânzătorii sunt îmbrăcați în costume specifice locului de unde vin, de parcă ai ajuns pe altă lume. Ca să vă faceți o idee despre numărul lor, se pare că anul ăsta au limitat numărul de locuri disponibil la 164…

În alte părți, cele netradiționale, găsești vânzătorii de mâncăruri. Mâncăruri tradiționale, mici și bere, sau ce-o mai fi. La fiecare trei pași se vând kürtőskalács mici și mari, langoși cu diverse – într-un an am prins chiar o tarabă unde se vindeau dulciuri cu marzipan, dar din păcate nu i-am mai văzut de-atunci.

Normal că sunt și comercianți tradiționali, care vând ce le trece prin minte, de la haine la jucării la obiecte de toate felurile. Comerț normal, mutat pe stradă.

Apar și tot felul de locuri de joacă pentru copii – chestii de-alea mari care se umflă cu aer și pe care sar copiii, bazine cu apă în care se lansează copiii în mingi de plastic, cum se face la mare pe lacuri.

Sunt și două scene pe care aproape mereu se întâmplă ceva (și vizionatul e gratis). Uneori se întâmplă să fie o formație locală care cântă piesele altora. Însă sunt mereu câteva puncte de atracție în program, de obicei concerte mari. Anii trecuți au venit Smokie („Living Next Door to Alice” (aka, „who the #$$# is Alice?!”), C.C. Catch, Mircea Baniciu, Voltaj, Edvin Marton, Compact, Puya și pe cine au mai strâns.

Anul ăsta vin Rednex („Cotton Eye Joe”), Vama (aia de-i zicea Vama Veche, formația lui Tudor Chirilă), Connect-R și un tip care cică e cel mai rapid pianist din lume (din păcate asta nu spune foarte multe despre cât de bine cântă, dar om vedea).

Tot orașul devine un mare târg, cu tot centrul închis, cu evenimente pe toate drumurile, cu zeci de mii de oameni care forfotesc în sus și-n jos pe strada meșteșugarilor, în curtea muzeului, în parc, prin tot centrul (câteva poze de anul trecut).

Teoretic vorbind, programul evenimentelor începe pe 26 aprilie anul ăsta, dar atunci încă nu e mare mișcare prin oraș. Partea mai interesantă, în care toată localitatea se transformă și apar tarabele, concertele gratis în aer liber șamd are loc cam de pe 2 mai până pe 4 mai, de dimineața până seara (dacă-i târg, târg să fie), cu evenimentele mai interesante pe-nserat. Pe 4 mai, seara, se sting luminile în centru și au loc focuri de artificii pe muzică live cântată de formația invitată pe scena principală.

Programul zilelor Sf. Gheorghe în 2014 este aici.

Aș vrea să-i cer mâna lui Sinead…

Wed, 09 Apr 2014 19:01:24 +0000

Clipul ăsta e din 2009, Irlanda. N-aveți nevoie de subtitrare, pentru că singura replică importantă e „Aș vrea să-i cer mâna lui Sinead”. După cum am scris și-n titlu. (Sinead e un nume de femeie get-beget irlandez, pe care l-ați mai auzit când cu Sinead O’Connor.)

Îmi place foarte mult filmulețul din mai multe motive:

Spune o poveste. Îl vezi pe băiatul ăsta că el chiar vrea să se căsătorească cu Sinead și e gata să bată toată țara pentru mâna ei.
E foarte cuminte făcut și drăguț – în ciuda faptului că are o ideologie în spate care e cu probleme (Irlanda e o țară catolică în care religia e împletită cu naționalismul și cu conștiința neamului). Cu alte cuvinte, în loc să provoace un conflict, aplanează situația.
Se bazează pe empatie și se descurcă extrem de bine cu ea.
Schepsisul clipului îți lărgește viziunea, te face să-i înțelegi pe alții mai bine – și chiar are un mesaj implicit general valabil.

Una peste alta, mi se pare un clip foarte reușit.

Artă interesantă, găsită pe net III

Sun, 09 Mar 2014 19:13:59 +0000

În ultima vreme n-am prea stat să mă uit ce mai fac grupurile de artiști pe care le știu, dar am găsit câteva chestii.

1. Fotografii de Lauren Simonutti. Fără manipulări digitale.

2. Benzi desenate NSFW (de obicei).

Am dat peste Oglaf penru că m-am învârtit suficient prin cercurile greșite. Sunt benzi desenate săptămânale, cu umor în general explicit sexual (excepții fac săptămâni ca asta, când nu există niciun organ sexual nicăieri în imagine).

3. Shaenon K. Garrity, Perils of the Lady Gamer.

O bandă desenată despre femei și jocuri. Nu vreau să pun thumbnail, că atunci când spun „bandă desenată” mă refer la o chestie care se întinde pe vreun metru. E aici.

Gabriel Liiceanu – Dragul meu turnător [Recenzie]

Wed, 29 Jan 2014 17:18:41 +0000

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu

Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

Figura turnătorului și figurile securiștilor sunt mult mai îngrijorătoare când sunt privite ca aparținând unor oameni și nu unor monștri cu chip uman. Grotescul acțiunilor lor devine mult mai greu de separat de noi și de ai noștri când e privit de la rădăcinile sale comune, obișnuite.

Teoretic nu e o carte care vrea să acuze, dar acuză totuși prin fiecare versiune a întrebării „cum ai putut?” – oricare ar fi răspunsul, simți revolta lui Liiceanu împotriva turnătorului, împotriva Securității, împotriva sistemului. Cum au putut ei să facă tot ce au făcut? Cum de și-au lăsat conștiințele ucise?… Însă nu pot spune că m-ar fi deranjat prea tare.

Ceea ce m-a deranjat însă a fost faptul că Liiceanu a (re)scris apărarea maiorului Ion Pătrulescu și povestea locotenentului-major C.A., securiști în dosarul lui, conform faptelor reale, dar în propriul lui stil. E o ficțiune căreia i se simte falsitatea într-un stil prea poetic, prea cizelat – și prea Liiceanu. Le consider note discordante, cred că înțeleg rațiunea pentru care le-a scris astfel, dar cred că aș fi preferat să citesc fragmente din înregistrările lor la procese, chit că ar fi fost mai seci, mai agramate sau mai puțin coerente. Aici simți că ți se impune o interpretare oarecum romantică a caracterelor.

Nota 5/5 pentru intenție, pentru valoarea faptelor descrise, pentru adăugarea elementelor din dosar, pentru înțelegerea pe care o capeți despre o viață oarecum normală și despre o societate bolnavă. Din perspectiva asta, e o carte care mi se pare că merită să fie citită.

Nota 3/5 stilistic.

Se găsește aici.

Aventurile lui Sherlock Holmes (audio, gratis, în engleză)

Fri, 17 Jan 2014 15:06:18 +0000

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis.

Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

E citită de John Telfer, care are o voce absolut superbă și o intonație perfectă. E genul de carte pe care aș recomanda-o și celor cărora le place Sherlock Holmes, și celor care ascultă ceva pe metrou, și celor care vor să asculte mai mult în engleză ca să-și perfecționeze limba.

Tom Lehrer – Lobachevsky

Wed, 08 Jan 2014 10:41:42 +0000

O melodie pe care e periculos să o cânți pe coridoarele facultății:

Melodia asta îmi reamintește uneori, nostalgic, și de unele mari reușite web ale tinerilor români. Și de unele rezultate academice de excepție avute de oameni importanți din țara noastră.

[Notă: Tom Lehrer spune că a ales numele lui Lobachevsky pentru acest cântec din motive legate de versificație]

Artă interesantă, găsită pe net II

Wed, 11 Dec 2013 16:42:33 +0000

Data trecută n-am specificat destul de clar: chiar găsesc chestiile astea pe ici, pe colo, printre multe chestii de toate felurile, făcute de artiști din tot felul de părți.

Laura-Anca Adăscăliței, care face ilustrații de cărți pentru copii… și altele:

Am niște cărți de joc și semne de carte cu desenele ei. Și niște felicitări.

Pe urmă, din capitolul „I had a class on environment design and made this”:

Un tip care face benzi desenate bazate pe Harry Potter. Da, de amorul artei:

Prima pagină e aici. Majoritatea paginilor sunt mai puțin șlefuite și colorate, dar din când în când…

Pentru că s-a plâns lumea că nu postez decât necunoscuți (ceea ce e adevărat, pentru că în general stau să mă uit ce fac artiștii prin diverse locuri, nu caut albume de artă), hai să postez și un clasic în viață: Banksy. Care face graffiti.

Hai să vă pun un link și cu niște acrobați din Cuba, Liosvel și Diosmani, care au ajuns la Festivalul Internațional de Circ:

Și pentru cei care în continuare ar scuipa pe imaginile de aici (sau pe acrobați), am ceva care ar trebui să-i facă mai fericiți:

Avertisment: Aceasta este o pictură atât de mare și atât de Artă Adevărată încât dacă dați click s-ar putea să vi se blocheze calculatorul.

Artă interesantă, găsită pe net

Wed, 04 Dec 2013 11:06:01 +0000

Bănuiesc că nu sunt singura căreia îi place să se uite la poze mișto, la picturi mișto, la desene mișto șamd.

Click ca să și puteți vedea ceva, evident.

Încep cu blogul unui brașovean, „rdln’s blog„. Are tot felul de poze faine, câte ceva pentru fiecare. Mie-mi plac mai mult peisajele, dar găsești și portrete, motociclete, mașini, hochei, Brașov, avioane… Niște thumbnail-uri de la el:

E câte ceva pentru toți pe acolo.

O ilustrație foarte mișto care a pornit de la Ivanhoe, romanul lui Walter Scott. Nu știu dacă l-ați citit, oricum, e o fază în care Rebecca, frumoasa și culta evreică, îl îngrijește pe cavalerul nobil – și evident, rănit – Ivanhoe. Ilustrația, plină de detalii, a dus povestea puțin mai departe, a mutat-o în epoca ciumei bubonice. Sus, Rebecca cu Ivanhoe, jos, un doctor din vremea ciumei, îmbrăcat ca pe vremurile respective, aplicând lipitori.

Foarte faine detaliile.

O pictură care-mi spune ceva, dar încă nu știu ce:

Ultima: poză cu păsări în zbor.

Google face un joculeț pentru Doctor Who

Fri, 22 Nov 2013 10:15:39 +0000

Doctor Whoooooo! Doctor Who! Doctor Whooooo! Doctor Who!

Ok, ok, hai să nu mai sar în sus și-n jos pe aici. Pe Google.com se sărbătoresc azi aaaaproape 50 de ani de când a apărut primul episod din serialul britanic Doctor Who. Pe 23 noiembrie 1963, imediat după asasinarea lui Kennedy, când toată lumea avea alte probleme, BBC a lansat un serial nou SF, a cărui idee e „Un extraterestru care arată ca un om normal călătorește prin timp și spațiu într-o navă spațială mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, care arată ca o cutie albastră.”

Și mamă, ce a prins. În curând toată Marea Birtanie știa de serial. Tradiția spune că copiii din UK se ascundeau după canapea când se speriau prea tare 😀 (ok, nu tradiția, clișeul, dar hai să-l ridicăm la rang de tradiție)

A rulat până în ‘89, când l-au întrerupt. În ‘96 au făcut un film cam fără succes. Între timp, zeci de cărți bazate pe idee, cărți audio, teatru audio.

În 2005 l-au relansat, cu buget mare, un stil nou de abordare a problemei… și în curând a crescut și mai mare decât era înainte. Deci, e genul de serial care merită. Uneori mai dă rateuri, și uneori îmi cresc speranțele incredibil de mult și mă gândesc că mamă ce o să mă uit la Doctor Who și ce mișto o să fie și ce o să bloguiesc toată experiența (ca în primăvară), după care sunt ceva gen „Oh :-(”, dar per ansamblu stau de fiecare dată cu sufletul la gură. Că urmează Doctor Who. Și eu țin minte cât de mișto e. Și concept fain. Și ce momente memorabile. Și…

Doctor Whoooooo! Hey! Doctor Who! Doctor Whooooooo! Hey! The TARDIS!

(videoul de mai jos reprezintă spiritul în care sar în sus și-n jos când e câte un episod nou)

A, da, joculețul. Simplu, cu Doctorul încercând să ia toate literele din „Google” fără să se ciocnească de dușmanii lui cei mai memorabili: daleks, cybermen și un weeping angel.

References
↑1