Restaurante on Roxana-Mălina Chirilă

Restaurantul Szikra din Sfântu Gheorghe e o surpriză foarte plăcută

Mon, 17 Aug 2020 09:24:03 +0000

Încă de prin iarnă, când încă ne deplasam fără griji pe unde voiam, maică-mea m-a anunțat că s-a deschis un restaurant nou în Sfântu Gheorghe, care pare interesant și unde „trebuie neapărat să mergem când vii pe aici”.

Avem amândouă o pasiune pentru mâncare și încercat chestii noi – așa că, deseori, nu ne gătim una alteia decât demonstrativ (de exemplu, eu am demonstrat că da, supa aia cu fructe de mare și lapte e chiar bună).

A trebuit să vină luna august ca să ne sincronizăm, dar până la urmă am ajuns și la Szikra. Pe o stradă oarecum mai lăturalnică, cu o terasă mare și plină de plante, printre care și niște floarea-soarelui care crește voinicește, ne-am așezat să vedem ce au în meniu.

Mâncărurile sunt mai neobișnuite – de obicei am o oarecare reținere în a comanda feluri cu căpșuni afumate sau alte nebunii, dar dacă tot voiam cu tot dinadinul să încercăm restaurantul, ne-am aventurat.

Meniul e bazat pe produse locale (dacă nu mă înșel) și se schimbă în funcție de sezon și de ce e disponibil – așa că, dacă aveți probleme cu un aliment, probabil e bine să întrebați ce conține efectiv felul comandat. Dacă aveți doar rețineri, am descoperit că nu e cazul să-mi fac griji.

Ea a luat o porție de sarmale de vânat în foi de viță, cu carne de cerb, sos de borș cu leuștean și mămăligă cu porumb fermentat. Eu am luat piept de rață cu risotto de arpacaș. Teoretic vorbind, în meniu pieptul de rață era cu căpșuni afumate, dar în practică a venit cu prune.

[][4]

Sarmale de cerb în foi de viță

[][5]

Piept de rață cu risotto de arpacaș

Bine, zic „eu am luat” și „ea a luat”, dar am făcut jumi-juma porțiile, ca să vedem cum sunt amândouă felurile. De obicei nu mă omor după sarmale, dar cele în foi de viță mi se par mai acceptabile. Cele de acum au fost excelente – un pic acrișoare, carnea foarte bună (e prima oară când mănânc cerb) și se combina foarte bine inclusiv cu porumbul. Am mâncat și floarea de decor, până și aia a fost bună.

Dar acrul e mai degrabă pe gustul maică-mii decât pe al meu, așa că eu am fost și mai încântată de pieptul de rață cu arpacaș, care se combina perfect cu prunele ușor dulci. Am mai încercat rața până acum, dar e prima oară când i-am înțeles farmecul. Moale, gustoasă și sățioasă.

Atât de încântate am fost încât am zis că data viitoare nu-mi fac griji, indiferent ce ingrediente văd în meniu.

Iar data viitoare a venit a doua zis, pentru că ne-am întors să vedem ce altceva mai fac înainte să plec eu din oraș. Am luat două antreuri și două supe. Din păcate, supelor nu le-am făcut poze, dar iată antreurile:

[][6]

Pate din creier de porc

[][7]

Pachețele vegane

Pateul din creier de porc a venit cu un chutney de prune și cu două felii de pâne puțin prăjită (pâine ardelenească de la noi, nu de toast). E foarte cremos – maică-mea a fost atât de încântată încât spunea că ar vrea să afle și ea cum se face, pentru că majoritatea modurilor de a găti creier n-o inspiră. Eu nu cred că m-aș încumeta la gătit, dar la mâncat, oricând.

Pachețelele vegane sunt umplute cu legume și seamănă puțin cu ce ai găsi într-un restaurant chinezesc, dar sosul e diferit. Doar vag picant, cu un pic de piper (cred?), e numai bun de întins pe pachețel. Sau de băgat pachețelul prin sos. În funcție de preferințe și dexteritate, cred.

Am luat și două supe – a ei a fost un gulaș care se pare că a fost un gulaș obișnuit, dar chiar bun, dar iute (eu nu l-am încercat, pentru că părea prea iute pentru mine). A mea a fost o supă de pește cu leuștean și păstrăv afumat. Zeama din supă a venit separat și a fost turnată peste fășiile de pește, pe care apoi le-am amestecat. În afară de vreo două oscioare mici și inevitabile, n-am avut absolut nicio plângere, dimpotrivă. Peștele sărat făcea un contrast foarte bun cu leușteanul, iar zeama cremoasă era o plăcere de mânct.

După antreu, a fost greu să le dăm de capăt supelor, pentru că niciuna dintre noi nu e chiar sac fără fund. Îmi pare rău că n-am apucat să încercăm deserturile, nici distractiv-numitul „cuib de cuci”, nici mousse-ul din muguri de brad cu sirop de lobodă, o combinație care mi-ar suna foarte ciudat în mod normal, dar care aici probabil că ar fi excelent.

Szikra e cu două clase peste ce m-aș aștepta să găsesc în mod normal în Sfântu Gheorghe. Să ne înțelegem, îmi place foarte mult orășelul meu natal și există câteva localuri bune, dar sunt bune în context. Szikra, în schimb, e genul de restaurant fine dining pe care te-ai aștepta să-l găsești în Cluj sau București și care cred că ar fi un punct de atracție și acolo.

Ca prețuri, e scump pentru Sfântu Gheorghe, dar pentru alte orașe nu mi se pare deloc ieșit din comun. Gustările și supele se învârt pe la 20 de lei, iar felurile principale variază puternic (ceea ce e de așteptat). Pentru ingrediente mai comune, cum ar fi puiul, prețurile sunt sub 40 de lei, dar pentru un antricot de cerb, sar și de 130 de lei. Noi ne-am încadrat în prima zi sub 150 de lei, în a doua sub 100, ceea ce nu mi se pare exagerat pentru o plăcere deosebită.

Acum trebuie doar să văd când mai ajung pe-acolo. Și, data viitoare, vedem ce au la deserturi.

Cum se face un pireu/piure de cartofi

Tue, 29 Sep 2015 06:24:27 +0000

Da, și pireu, și piure sunt forme acceptate ale cuvântului.

Treaba merge cam așa: iei niște cartofi, așa, cam cât ar mânca un om la o masă. Îi decojești. Îndepărtezi părțile nașpa. Îi tai în bucăți. Îi arunci în apă. Îi fierbi până intră ușor furculița în ei.

Apoi îi scurgi de apă bine de tot, nu-i lași să mustească în apă de două degete, s-a înțeles?

Îi pui într-un vas cât de cât adânc. Trântești peste o bucată de unt, nu cât să dai faliment că trebuie să iei alt unt, ci așa, cam cât o juma’ de centimetru pe lățime din bucata aia pe care o găsești în comerț. Poa’ să fie și mai mult, nu-i bai.

Iei lapte și torni peste. Torni și tu un pahar acolo. Pui și niște sare, nu te zgârcești tare la ea, că intră mai mult de un vârf în mâncarea asta. Pui și un praf de nucșoară (aici chiar e un praf de, că altfel e prea multă și iese nașpa). Iei o ustensilă de-aia de bucătărie care are un fel de placă orizontală cu găurele în partea de jos și zdrobești cu aia cartofii. Ridici brațul, cobori brațul, ridici brațul, cobori brațul – tot așa până obții o mâncare relativ omogenă și pufoasă. Dacă nu pare destul de pufoasă, mai pui niște lapte. Guști un vârf de furculiță din ea – dacă n-are suficientă sare, mai pui un pic.

Nu pui apă. Nu folosești fulgi de cartofi. Nu te zgârcești cu laptele sau cu sarea. Procesul e identic dacă ai mai multe porții de făcut, doar folosești cantități mai mari, în aceleași proporții.

Postarea asta nu e pentru cititorii normali de pe blog, că îmi imaginez că știți toți cum se face un amărât de pireu de cartofi/piure de cartofi (oricum i-ați zice). Nu știu dacă am intrat vreodată în casa cuiva care să nu știe să gătească așa ceva. E atât de simplu că nici nu-ți trebuie o rețetă, faci la ochi că n-are ce să nu iasă.

Nu, postarea asta e pentru restaurante. Niciun restaurant din România nu pare capabil să facă banalitatea asta la un nivel acceptabil. E incredibil. Acasă trebuie să uiți cartofii pe foc până se duce toată apa și îi carbonizezi ca să reușești să nu faci mâncarea cum trebuie – dar la restaurant iese mereu o chestie anostă și lipsită de orice fel de Dumnezeu. Cred că la intrarea în bucătărie au un aparat care șterge complet rețeta asta din memoria bucătarului angajat – acasă e român obișnuit, n-are cum să rateze pireul, dar la muncă trebuie să fie brusc în afara cunoștinței de cauză, că așa i se cere în fișa postului. De ce?… Nu știu.

Nivelul restaurantului, raportat la pizza vegetariană din meniu

Sat, 27 Sep 2014 17:06:48 +0000

Am multă treabă până pe luni-marți, așa că dintr-un non-chef teribil de a găti am fost la o pizza, cu care ocazie am apucat să explic teoria nivelului restaurantului, ghicit din pizza vegetariană din meniu. Partea bună e că nu-i musai s-o comanzi, e destul dacă te uiți ce scrie în meniu despre ea. (după ce comanzi cam orice tip de mâncare te prinzi care e nivelul restaurantului, bine e să te prinzi înainte)

Chestia e cam așa: majoritatea deținătorilor de restaurante nu sunt vegetarieni, sau cel puțin nu se axează pe vegetarieni (decât dacă restaurantul în sine e vegetarian). Așa că pizza vegetariană nu e mâncarea cu care speră să dea lovitura, e de obicei pusă în meniu ca să fie. Și prin simpla natură a ingredientelor te prinzi de multe chestii. La pizza cu carne scrie „șuncă,” scrie „salam” – mulțam fain, dar de care? Nici „șnițel de pui” nu zice mult. „Ciorbă țărănească”? S-ar putea să fie extrem de bună, sau s-ar putea să fie uleioasă ca la mamaia acasă. Dar pizza vegetariană e altfel, că n-au ce face.

1. Legume mexicane/morcovi (și mazăre).

Asta e pizza vegetariană cea mai leneșă din lume. Se ia blatul, se trântește pe el niște sos de care-o fi, după care se varsă niște legume congelate peste, de-alea de au un gust prost, se rade un cașcavel de obicei ieftin, se bagă la cuptor și ce-o ieși, o ieși.

Nu contează ce gust au legumele, contează că au făcut-o, da? Ce te plângi?!

Dacă vezi așa ceva pe meniu, e bine de știut că același lucru e valabil și pentru restul de mâncăruri: se merge pe lipsa completă de efort. Nu e cazul să iei nimic care pare mai special, nimic care sună mai fin. Uită-te în jur. Ceilalți par să mănânce pulpe de pui? Perfect, sunt comestibile. În rest, Dumnezeu cu mila, cine știe ce mai fușeresc.

2. Roșii/ardei/porumb/ceapă/ciuperci.

Aici vorbim deja de un restaurant decent, care face chestii standard. Poate fi vorba de un Pizza Hut/Jerry’s Pizza, sau de un restaurant slow food, dar care nu are pretenții de restaurant de lux. N-or să ia premii, dar nu toată lumea vrea neapărat să ia premii. Nu e garantat că orice iei din meniu e bun, dar au câteva chestii pe care sigur le fac decent sau mai mult decât decent.

3. Ou – un ochi trântit deasupra pizzei.

Ai ajuns într-un restaurant care se crede inovativ, dar ale cărui idei nu sunt dintre cele mai strălucite. S-ar putea să fie într-un capăt de lume, unde au regionalizat ideile universale, caz în care mai bine comanzi ceva mai tradițional. Ultima oară când am văzut așa ceva eram în Herculane.

Nu comandați porcăria asta, chiar dacă decideți să rămâneți în restaurant. E o porcărie.

3. Dovlecei/fasole.

Deja începem să discutăm finețuri. Poți să fii sigur că s-au gândit mai mult de trei secunde la ce pun pe meniu. Dacă oamenii ăștia fac și pizza la cuptor cu lemne, e clar că pizza e specialitatea casei și că merită să comanzi o pizza, nu altceva. Sunt oameni care au mai intrat pe un site, au mai întrebat în stânga și-n dreapta și sunt hotărâți să fie cei mai buni pizzeri din zonă, dacă nu din oraș.

4. Vinete la grătar, dovlecei la grătar, ardei la grătar.

Uită-te în jur. Are aerul de restaurant de lux? Bănuiesc că da, că în rest nu prea stă nimeni să-ți facă la grătar ardeii (care, apropo, fiind puțin copți, sunt geniali pe pizza).

Poți experimenta, ești pe mâini sigure. Poți chiar să iei pizza vegetariană. Din câte sună, merită.

De ce să vizitezi Sf. Gheorghe (și ce să faci acolo)

Sun, 13 Apr 2014 08:59:53 +0000

Acum zece ani aș fi zis că Sf. Gheorghe e un oraș mic, nu foarte interesant, în care nu se întâmplă nimic niciodată și deci n-ai ce face mai mult de jumătate de oră în el. Însă în ultima vreme ai destul de multe șanse să nimerești ceva interesant, între concerte de jazz, evenimente culturale, târguri și câte și mai câte.

O să le iau pe rând, de la chestiile mici și mărunte, la cele mari.

1. Parcul și statuile

Parcul Elisabeta e plin de copaci înalți și bătrâni, care au aerul că s-au rătăcit din pădure și au aterizat în oraș. Printre ei, flori – și un iaz cu nuferi, peste care trece un pod. E și un labirint mic, în care se joacă copiii. Nu prea fac poze foarte des, dar fotografii au ce face pe-acolo. (Ca multe alte locuri din Sf. Gheorghe, e monument istoric, apropo) Eu nu sunt fotograf, așa că n-am decât poza de mai jos:

[][3]

Flori și om

Apoi, statuile. Adică, de fapt, când spun „statui”, mă refer la o statuie. Asta:

[][4]

Statuia lui Sf. Gheorghe călare pe balaur.

E una din primele chestii pe care o remarcă lumea în oraș: balaurul-brontozaur pe un băț, cu screenbean Sf. Gheorghe în spate.

În fața parcului mai e și o expoziție de fotografie – pozele se schimbă din când în când, dar mereu vezi ceva acolo. Și peste drum de parc, în fața unui bloc care a fost hotel și acum stă să-și dea duhul (orașul e în principiu frumos, nu perfect) e altă expoziție, unde de obicei e ceva interesant de văzut.

Și, deși de obicei uit de ea cu o promptitudine incredibilă, există și o cetate în orașul ăsta – o biserică cetate.

2. Cafenele și restaurante.

[Actualizare în 2020: Chiar dacă restul punctelor rămân valabile, cafenelele și restaurantele s-au mai schimbat între timp. Chicago s-a închis, Rezkakas la fel. Dar Castel are mâncare interesantă și bună, iar de Szikra am auzit doar de bine.]

Aici sunt o grămadă de posibilități. Una din favoritele mele e Chicago (click pentru poze, adresă și hartă), un bar/o cafenea unde ai liniște, o cafea bună (și un frappe extrem de bun), prize, internet și poți să lucrezi. Dar pentru străini, sunt alte variante mai… exotice? 😀

Ceainăria Tein e într-o clădire veche, cu tavan înalt, podea de piatră și geamuri gigantice. În afară de detaliile astea, decorul s-a tot modificat: momentan sunt rafturi pline de cărți, lustre care seamănă cu coji de ouă sparte cu diametrul de jumătate de metru și, în spatele barului, un copăcel desfrunzit. Normal, ceaiurile sunt specialitatea casei – și vin în câte un ceainic mic și elegant, cu câte o bucată de turtă dulce sau ceva de genul ăsta lângă – dar nu o dată m-am amețit puțin cu câte un cocktail pe bază de cafea (sau în care era și cafea?…) și care era la fel de bun. Adresa: Piaţa Libertăţii, nr.2. Unde e de fapt: lângă parc. Dacă te uiți înspre deal, Ceainăria Tein e la dreapta.

Recomandarea mea în clipa de față în privința mâncării e restaurantul Rezkakas, pe care l-am descoperit recent. Au o supă de roșii cu fructe de mare excelentă, tot felul de lucruri interesante prin meniu – și miercurea fac sushi.

O pizza foarte bună la cuptor de lemne e la Cafe Passage.

Și cafenea, și restaurant cu mâncare indiană (și nu numai): Ganesa (click pentru adresă). Pe pereți sunt poze din India și imagini cu Ganesa, zeul cu cap de elefant. În meniu găsești, pe lângă tot felul de tipuri de cafea și ceai, curry și câteva lucruri cu nume exotice gen „kerala korma” (ciuperci, legume, carne înăbușite la cuptor) sau „brinjal chana masala” (vinete pane în unt cu garnitură de năut). Probabil că nu e cea mai autentică mâncare indiană a tuturor timpurilor, dar punctul forte mi se pare mie că stă în pastele pe care le servesc: cele cu fructe de mare, sau cu spanac sunt foarte bune.

Tot cafenea + restaurant e și Korzo Irish Pub, vizavi de parc. Ca să-i citez pe cei de la Academia Cațavencu: „Probabil, singurul pub irlandez cu nume unguresc din țară unde poți mânca cea mai bună mâncare mexicană.”

Deschisă taman în aprilie 2014 e și o librărie + magazin de cafea + cafenea, „Carte și cafea”/„Koniv es kave” (deocamdată, asta pare să fie singura ei prezență pe internet). E pe strada Ciucului, aproape de capătul dinspre centru al străzii. Au o grămadă de feluri de cafea din toată lumea (și câteva tipuri de ceai), pe care ți le vând boabe sau râșnite. Am gustat două până acum, un amestec italienesc pentru expresor care m-a pus pe picioare de alergam prin tot orașul după două guri, și „Cafeaua Vampirului”, care e aromată și iute și perfectă pentru dat cadouri. Iar pentru cei cu gusturi nostalgice, au și „Cafeaua bunicii”, care e combinată cu năut…

Înainte să uit, există și o cofetărie excelentă, Aria, care se află în centru, vizavi de magazinul Șugaș, lângă statuia din poza de mai sus (str. 1 Decembrie 1918, nr. 41).

3. Muzee

Cel mai mare și mai important, muzeul care e Muzeul, este Muzeul Național Secuiesc. Numele poate induce în eroare: s-ar crede că e un muzeu despre secui, dar pare mai degrabă un muzeu cu tot ce a interesat vreodată vreun secui cu dare de mână. Pe lângă exponate legate de meșteșuguri, îmbrăcăminte, mobilă, obiecte casnice, tablouri etc., se găsesc exponate de științe ale naturii – cel mai tare îmi amintesc de colecțiile de fluturi, de exemplu. Apoi, se găsesc obiecte arheologice din vremuri străvechi (eneolitic, perioada dacă, perioada romană…)

Mai multe detalii aici.

Apoi, mai există Expoziția Cinegetică a Ținutului Secuiesc, inaugurat în 2013 și care pare să nu aibă nici site, nici pagină de facebook, dar care a fost pomenit în câteva articole (de exemplu). Adresa: str. Gróf Mikó Imre, 11.

Nu în ultimul rând (doar că n-am fost acolo niciodată) este Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, deasupra parcului (Str. Gábor Áron, nr. 16).

4. Evenimente

De când e capitala Ținutului Secuiesc, e o mișcare în Sf. Gheorghe de nu-i adevărat. În ultimii doi ani, vara, în aproape fiecare sfârșit de săptămână avea loc un concert în curtea muzeului. La Tein au loc tot felul de evenimente în diverse seri (vezi pagina lor de Facebook). Mai o piesă de teatru, mai o proiecție de film la care sunt invitați actorii, mai o expoziție de arhitectură.

Pe site-ul primăriei apare și oferta culturală. Incompletă, doar evenimentele oficiale. Pentru evenimente mai puțin mărețe, dar care m-ar putea interesa, m-am abonat nu la ziarul local, ci la postările de pe Facebook ale unuia dintre consilierii locali, Mădălin Guruianu.

Ideea e că mereu se întâmplă ceva, undeva. Uneori sunt lucruri mai puțin interesante, alteori sunt mai interesante, și, o dată pe an, sunt foarte interesante.

5. Târgul anual de Zilele Sf. Gheorghe

De câteva ori pe an apar tarabe prin oraș, unde se vând diverse. Cam oricare dintre ocazii e la fel de măreață ca târgurile din Piața Sfatului din Brașov. Însă Zilele Sf. Gheorghe le bat pe toate cam cum bate carnavalul de la Rio tenativele de carnaval ale lui Mazăre.

În primul rând, târgul ăsta a tot crescut de-a lungul anilor – și era mare de la bun început. Acum toată suflarea meșteșugărească și negustorească cale de vreo 3-5 județe (îmi dau cu părerea – cine știe de unde vin?!) se mută în centrul orașului Sf. Gheorghe – într-o parte găsești strada meșteșugarilor tradiționali, cu corturile lor albe, oalele de lut, blănurile de miei, rochiile tradiționale și câte și mai câte. Vânzătorii sunt îmbrăcați în costume specifice locului de unde vin, de parcă ai ajuns pe altă lume. Ca să vă faceți o idee despre numărul lor, se pare că anul ăsta au limitat numărul de locuri disponibil la 164…

În alte părți, cele netradiționale, găsești vânzătorii de mâncăruri. Mâncăruri tradiționale, mici și bere, sau ce-o mai fi. La fiecare trei pași se vând kürtőskalács mici și mari, langoși cu diverse – într-un an am prins chiar o tarabă unde se vindeau dulciuri cu marzipan, dar din păcate nu i-am mai văzut de-atunci.

Normal că sunt și comercianți tradiționali, care vând ce le trece prin minte, de la haine la jucării la obiecte de toate felurile. Comerț normal, mutat pe stradă.

Apar și tot felul de locuri de joacă pentru copii – chestii de-alea mari care se umflă cu aer și pe care sar copiii, bazine cu apă în care se lansează copiii în mingi de plastic, cum se face la mare pe lacuri.

Sunt și două scene pe care aproape mereu se întâmplă ceva (și vizionatul e gratis). Uneori se întâmplă să fie o formație locală care cântă piesele altora. Însă sunt mereu câteva puncte de atracție în program, de obicei concerte mari. Anii trecuți au venit Smokie („Living Next Door to Alice” (aka, „who the #$$# is Alice?!”), C.C. Catch, Mircea Baniciu, Voltaj, Edvin Marton, Compact, Puya și pe cine au mai strâns.

Anul ăsta vin Rednex („Cotton Eye Joe”), Vama (aia de-i zicea Vama Veche, formația lui Tudor Chirilă), Connect-R și un tip care cică e cel mai rapid pianist din lume (din păcate asta nu spune foarte multe despre cât de bine cântă, dar om vedea).

Tot orașul devine un mare târg, cu tot centrul închis, cu evenimente pe toate drumurile, cu zeci de mii de oameni care forfotesc în sus și-n jos pe strada meșteșugarilor, în curtea muzeului, în parc, prin tot centrul (câteva poze de anul trecut).

Teoretic vorbind, programul evenimentelor începe pe 26 aprilie anul ăsta, dar atunci încă nu e mare mișcare prin oraș. Partea mai interesantă, în care toată localitatea se transformă și apar tarabele, concertele gratis în aer liber șamd are loc cam de pe 2 mai până pe 4 mai, de dimineața până seara (dacă-i târg, târg să fie), cu evenimentele mai interesante pe-nserat. Pe 4 mai, seara, se sting luminile în centru și au loc focuri de artificii pe muzică live cântată de formația invitată pe scena principală.

Programul zilelor Sf. Gheorghe în 2014 este aici.

Restaurantul Gott – Brașov

Fri, 30 Aug 2013 16:30:08 +0000

Deci, nu știu cum să vă explic. Au trecut vreo patru ore de când am fost cu Linda pe acolo și papilele mele gustative încă sărbătoresc cu o încântare pe care probabil că o s-o țin minte și peste câteva luni.

Pizza cu dovlecei și boabe de fasole. Sună ciudat. E excelentă. Și mare (am făcut-o jumi-juma).

Tempura de creveți. Adică, mai pe românește, creveți pane. Pe care ți-i aduc cu un sos chilli dulce, care e excelent oricum de felul lui.

Încă salivez. Încă mă bucur. Deci. Aproape de Biserica Neagră. Aproape de Cafetecă. Pe strada Johan Goth, 2. Și pentru că am fost și în alte dăți la ei, țin să spun că și alte chestii din meniu sunt excelente.

Dar tempura aia…

Și cine s-ar fi gândit să pună fasole pe pizza?