[13 iun] Cartea de azi: Revista Scena9 (nr. 1)

Sat, 15 Jun 2019 19:04:27 +0000

Hei, știți ce chestii culturale se mai întâmplă prin țară?…

Da, nici eu.

Pe cei de la Scena9 îi știam de pe site-ul lor, pe care intru din an în praznic, dar care are chestii interesante despre lumea culturală.

Am rămas un pic surprinsă pe la începutul anului când le-am văzut revista în librărie – e un volum de 200 de pagini mari, cu hârtie groasă perfectă pentru imprimat poze și o greutate de un kilogram care m-a făcut s-o citesc mai mult pe acasă, ca să n-o car după mine. Ca obiect, e genială, e o plăcere s-o răsfoiești și arată excelent pe dinăuntru. E primul număr, publicat la sfârșit de 2018 (sau început de 2019?), iar următorul va fi scos la sfârșitul anului.

Articolele sunt despre artă de care n-am auzit, artiști de care n-am auzit, Florin Chirculescu (de care am auzit!) și câteva lucruri de care aveam un vag habar. Ce face interesant revista asta e să prezinte o lume cu care altfel n-aș fi avut prea multe tangențe, să-mi aducă în vizor lucruri interesante, de la arhivele fotografice ale ziarelor din Cluj, la un moldovean care s-a plimbat cu o mămăligă până-n România, la o regizoare sârbă care a făcut un film în Ferentari. Ia pulsul unei alte lumi românești, una care parcă merită mai mult decât ce văd zi de zi pe Facebook.

Revista Scena9 poate fi găsită pe eMag – și era și pe la Cărturești, dacă nu mă înșel.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

HAC! și Shonen Jump

Thu, 04 May 2017 08:19:19 +0000

El stă întins pe canapea, citește HAC!BD, care se traduce „Harap Alb continuă! Banda desenată”, sau așa ceva. Eu îmi tot promit că mă apuc de ea și tot mă iau cu altele – avem tot teancul, 32 de numere, unele încă în țiplă.

„Cum mai e povestea?” întreb eu.

„Păi sunt mai multe,” îmi zice el. „Tot mai începe câte o poveste, care nu e neapărat legată de celelalte. Uite, în numărul ăsta sunt trei! E nebunie!”

„Hm? Încearcă să fie Shonen Jump?” Am pronunțat-o de ar fi murit profii mei de japoneză: show-nen jump, englezește.

„Ce să fie?”

„Shounen Gianpu,” am zis eu, pronunțând ca japonezii, ca să nu mai simt musca aia stându-mi pe căciulă. „E o revistă de benzi desenate din Japonia, în care sunt sau au fost publicate o grămadă de serii mari, de exemplu Bleach, Naruto, One Piece. Death Note.”

[Notă ulterioară: Întâmplător, Alin Răuțoiu de la webcomics.ro mi-a spus acum că HAC!BD încearcă să semene cu magazinele franco-belgiene, pentru că doar americanii au fixul cu reviste color de aproximativ 20 de pagini care să cuprindă o singură poveste. Dar evident că nu-l aveam lângă mine când discutam problema acasă.]

Așa că i-am dat prietenului meu un link cu cele 23 de serii din Shonen Jump de acum, uitând să precizez că sunt serii orientate spre publicul tânăr și masculin, nu spre orice tip de public. Bine, „pentru băieți” e un fel de a zice, pentru că și eu m-am dat în vânt după Bleach și Naruto 1După Bleach doar până când s-a făcut nasol. Și a văzut și pagina cu toate seriile pe care le-au publicat de când s-au lansat în ‘68.

De curiozitate, m-am uitat câte pagini are revista – 400-500 de pagini și e săptămânală. 400-500 de pagini! Dumnezeule, poți să ți-o pui direct ca „volum citit anul ăsta” pe Goodreads. Și m-am uitat și la prețuri, de am rămas mască: în 2007 costa 240 de yeni. În 2013 costa 250 de yeni pe hârtie, 300 de yeni digital. Și acum pare să coste 270 de yeni, dar nu mă prind la care versiune se referă (pentru că japoneza mea e de baltă, evident).

Probabil că prețurile astea nu vă spun nimic… așa că vă traduc eu: sub 10 lei pe hârtie, vreo 12 lei digital. Pentru 400-500 de pagini de bandă desenată. Care, după cum am aflat tot căutând pe net, e tipărită pe o hârtie de slabă calitate, dar chiar și-așa. De prețul unui HAC!, ai ditamai cărțoiul. Săptămânal.

Nici măcar raftul meu de manga n-arată așa.

Din câte am citit pe net, ideea nu e neapărat să facă bani din revistă în sine, ci să încurajeze cumpărarea de volume – de exemplu. Bine, bănuiesc că nu ies nici în pierdere – Weekly Shonen Jump e scoasă în peste 2 milioane de exemplare. Ceea ce e enorm – practic, un om din 60 de la ei cumpără revista.

Probabil că de-asta își permit să lase prețurile atât de jos.

Și dacă ai o serie populară… Ziceam eu mai demult că mi-am luat tot setul Fullmetal Alchemist (bine, fix seria asta n-a fost în Shonen Jump). Fiiecare volum din serie s-a vândut în peste un milion de exemplare. Seria în total a vândut peste 65 de milioane de exemplare și s-au făcut două serii de desene animate după ea, din care una are o coloană sonoră excelentă, creată în colaborare cu orchestra filarmonică din Varșovia… dar am început să cam divaghez de la subiect.

Mai divaghez un pic. Naruto s-a vândut în 220 de milioane de exemplare în total. One Piece în 416 milioane de exemplare. CE E CU NUMERELE ASTEA!!!

Acuma vreau să citesc Bleach. Hmmmmm.

Ahem. Revenind. Deci, o grămadă de oameni cumpără reviste de manga în Japonia. Raportat la populația României, ar fi ca și când vreo 300.000 de oameni ar cumpăra revista.

E o industrie care duduie, o cultură populară bazată pe povești, benzi desenate, artă și entertainment produse local. În mod ciudat, la ei duduie și poezia, care e considerată tot o formă ușoară de entertainment pe care o practică milioane de oameni ca să se distreze… și care poate să vândă bestsellere în sute de mii de exemplare (sau 2,7 milioane, într-un caz).2Să nu vă mai aud cu „românul s-a născut poet”.3Și iar divaghez…4DUMNEZEULE CE NUMERE

E vorba de o cultură diferită, evident. Una în care e în regulă să-ți placă la nebunie entertainmentul/arta mai ușoară și axată pe public. Și chiar dacă n-aș fi gata să mă arunc oricând cu capul înainte în cultura japoneză și să le adopt toate abordările, mă încântă faptul că țara asta e cum e.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      După Bleach doar până când s-a făcut nasol
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7047_1504('footnote_plugin_tooltip_7047_1504_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7047_1504_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Să nu vă mai aud cu „românul s-a născut poet”.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7047_1504('footnote_plugin_tooltip_7047_1504_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7047_1504_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Și iar divaghez...
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7047_1504('footnote_plugin_tooltip_7047_1504_4');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7047_1504_4" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>4</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      DUMNEZEULE CE NUMERE
    </td>
  </tr>
</table>

Două reviste

Thu, 12 Feb 2015 06:46:58 +0000

Când eram eu pe la final de gimnaziu și început de liceu cumpăram fix două reviste, pe care le așteptam pe la chioșcul de ziare ca pe pâinea caldă. Pe una dintre ele o luam pentru că eram încă o copilă și deci aveam prostii în cap, pe cealaltă o luam pentru că era cu adevărat mișto. Pe una o ascundeam, cu cealaltă n-aveam nicio problemă să fiu văzută.

Cea pe care n-aveam probleme s-o afișez era Cosmopolitan. Cea pe care o ascundeam era Mickey Mouse. Asta pentru că încă n-aveam discernământul necesar să știu că Mickey Mouse era alegerea matură. Azi, la 26 de ani, n-aș avea nicio problemă să fiu văzută purtând sub braț câteva volume din Mickey M, unde găsești tot felul de aventuri simpatice cu rățoi și șoareci. În schimb mi-ar crăpa obrazul de rușine să fiu văzută pe stradă cu o revistă care publică asemenea prostii.[*]

Nu le spune nimeni că sunt proști și penibili, sau care e chestia?

Straturi-straturi de afirmații mai mult decât dubioase -- doar în Cosmo!

Articolul e despre ce să nu-i iei bărbatului de Valentine’s Day. Problemele sunt multe. Dar cea mai mișto e asta: „Singurii boxeri pe care poate îşi doreşte să-i vadă de Valentine’s Day sunt boxerii din echipamentul sportiv al echipei lui favorite. Ia-i bilete la un meci de fotbal, tenis sau ce alt sport preferă şi l-ai făcut fericit!”

…ca să-i vadă în boxeri? O_o

Îmi aduce aminte de articolul de aici. Cum afli dacă iubitul tău e homosexual? Asculți sfaturile Cosmo! 😀

O revistă pentru femei pe care aș citi-o

Fri, 14 Feb 2014 08:41:11 +0000

[][1]

Revista Zburătoarea, februarie 2014

…De ce nu? M-am plictisit de Cosmopolitan, Elle, Unica și alte cum-să-uri care-mi povestesc cum să fiu frumoasă, aranjată și să-mi țin bărbatul acasă.

Imaginea de pe copertă e de aici. Ediția e despre victorieni pentru că sunt singurii de care sunt sigură că au pozele ieșite din copyright.

Susanna Clarke e autoarea romanului „Jonathan Strange & Mr Norrell” și a colecției „Doamnele din Grace Adieu și alte povestiri”. Acțiunea nu se petrece chiar în perioada victoriană, dar e suficient de aproape.

Anais Nin era amanta lui Henry Miller, autoarea unor povestiri erotice faimoase și a unor memorii cam la fel de faimoase și cam la fel de erotice.

Vibratoarele au început să apară (și să ajungă la modă) prin secolul 19, când se credea că pot trata isteria, care era considerată o boală în toată regula. După care au început să dispară (o fi fost vreo discrepanță între pudoarea victoriană și rețetă farmaceutică legată de orgasme), dar au revenit în forță în timpul revoluției sexuale.

Picitorialul ar fi cu niște bărbați care pozau prea explicit pentru copertă (și nu bag mâna-n foc că nu erau de la începutul secolului XX).

Singura problemă fiind, bineînțeles, că revista asta nu există. Am inventat-o în toiul nopții dintr-o nebunie de moment. Nici măcar nu e în Photoshop, ci în mini-progrămelul de editare de poze PhotoScape… și Paint. Da, ăla de-i zicea Paintbrush în antichitatea calculatoarelor.

Aș fi putut să-i zic „Playgirl”, dar deja există și de pe coperți văd că a avut tot felul de sfaturi despre cum să-ți îmbunătățești viața sexuală, cum să-ți găsești un iubit, cum să faci sex pe plajă și alte prostii. Așa că, sub influența ultimului zburător, i-am dat un nume nou.

References
↑1

Reviste on Roxana-Mălina Chirilă

[13 iun] Cartea de azi: Revista Scena9 (nr. 1)

HAC! și Shonen Jump

Două reviste

O revistă pentru femei pe care aș citi-o