Români on Roxana-Mălina Chirilă

Cum vor fi filmele cu daci în vreun secol și jumătate

Thu, 19 Jan 2017 19:20:07 +0000

Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot. Pentru toată lumea sunt șanse de discursuri grozave și bătăi spectaculoase. Toată lumea e fericită.

„Bade,” zice primul dac, „zi, mergem la șefu’ Decebal să-i zicem s-atacăm pe-nserat, că Traian a scăpat din mână managementu’ trupelor?”

„Mergem, cum nu,” răspunde al doilea, „că departamentu’ de resurse habar n-are ce face. Se vede denavion, cum se zice din străbuni.”

Cei doi daci ies pe furiș din tufe și se îndreaptă spre tabăra dacă, unde Decebal e cu câțiva pileați.

„Tovarășe Decebal,” tocmai zice unul, „îi clar, conița Durna cu muierile ei trebe ascunse în codru, unde romanii nu le-or prinde niciodată.”

Fix atunci vin și dacii-spioni.

„Ce vreți, miticilor?” întreabă Decebal.

„Mărite Decebal,” spune primul, „un centurion cretin face managementu’ trupelor. Marele lor designer de poduri se tot încurcă în ei când face podu’ peste Dunăre.”

„Am înțeles, tipule,” spune Decebal. „Atunci ia să-i facem noi de petrecanie podului.”

Scena se schimbă. Decebal e în fața trupelor.

„Miticilor!” strigă el. „Asta-i oportunitatea noastră să le arătăm romanilor că nu doar ei, ci și noi ne putem face cincinalul! Cine-s romanii ăștia, să ne înfrângă ei pe noi? Nimeni! Îi vom face de petrecanie podului!”

„Petrecanie podului!” urlă dacii.

Și așa mai departe. Evident, scenariștii s-au chinuit mult să dea un gust de arhaic autentic oricărei replici. Au lucrat din greu. Au vorbit cu bunicii lor și i-au întrebat ce fel de cuvinte li se păreau arhaice în tinerețea lor.

„Mitic,” a spus un bunic.

„Ce-i aia?”

„E un om care vine din capitală, la care te uiți mai de sus, așa.”

„Aha.”

„Taică-meu vorbea de management,” spune alt bunic.

„Ce-i aia?”

„Organizare. Și făcea glume cu cincinalul, ăla era un fel de plan pe termen lung. A, și zicea că unele lucruri îs așa clare că se văd denavion.”

„Denavion?”

„Da, adică de sus, așa. Vorbă veche.”

Studioși, scenariștii au băgat toate arhaismele de-a valma acolo. Cam cum o fac acum, cu dârloaga și pârloaga, cu cuvinte vechi folosite în traducerile din Chaucer, de exemplu, încercând să-i dea textului un aer mai vechi, așa. Chiar dacă dacii vorbeau o cu totul altă limbă și că probabil că vorbeau ca generația proprie, nu ca generația străbunicilor. Chiar dacă Chaucer a modernizat engleza. Chiar dacă arhaismele nu prea-și au sensul.

Dar, dacă continuă tradiția pe care o avem acum, vor combina noutăți lingvistice cu cuvinte vechi, luate din diverse ere, vor strânge ciudățenii care probabil că i-ar oripila pe cei care au trăit în urmă cu vreo 200 de ani și le vor combina într-un fel de struțo-cămilă care li se va părea foarte autentic-veche contemporanilor lor.

Cum s-ar zice, FABRICATI DIEM, PVNC.

„Agită potaia aia mai tare, s-o vadă și romanii!”

Intorcere la scriere istoricu, daco-latina

Tue, 01 Apr 2014 10:03:07 +0000

In ac_e_sta zi am termin_á_tu de studiu limb’a daca si am capetatu una diploma de Baccalariu in ac_e_sta limb’a. Am bag_á_ de s_é_ma ca tote coniecturele ce s’au facutu asupr’a limbei latinesce si a limbei dace sunt corecte: daca este dada limbei latinesce.

Deci este bene de inceputu de intorcere la scriere istoricu. Nu e de câtu unu micu passu de facutu pre callea acesta inainte de a ajunge la limb’a daca. Svatuiescu inceperea de la cuvinte usiore de preceputu si cetirea Glossariului care coprinde vorbele d’in limba romana straine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa, elaboratu de A.T. Laurianu si J.C. Massimu.

Eu cred ca limb’a este tesaurulu cellu mai pretiosu allu totoru Româniloru si ca fiacare limbe s’ar cadé se aiba orrore de verce strainismi. Va indemnez a renunti_á_ cu totulu la barbaria limbei moderne.

De aceea, din acesta zi, blogu va fi scrisu in vechia Româna, passu cu passu mai vechie.

Finitul Articolului.

Rezumatul politicii românești

Wed, 26 Feb 2014 13:24:35 +0000

Un comentariu al situației politice din România făcut de o prietenă:

_Când mă uit la bunici stând cu ochii pe politică parcă mă uit la microbiști care stau cu ochii pe un joc de fotbal între două echipe pe care le urăsc în mod egal.
Să scoatem de la naftalină imaginea aia care zice, „Știi că ești român când ești mai îngrijorat că-ți pică netul decât că-ți pică guvernul”?__…câte guverne am avut în ultimii 5 ani, dacă ăsta deja e al treilea al lui Ponta?
Politică, politică, politică, bla, bla, bla
_ Mă întreb dacă au o geantă cu numele ideologiilor și când vor să facă un partid nou, doar scot două sau trei nume și le combină.
Pentru că nu pot să-mi imaginez că oricare dintre politicenii noștri știe exact ce ideologie are, sau poate doar aleg litere la întâmplare și pe urmă decid de la ce vine acronimul.

Pe undeva simt că atinge mai tare problema decât o grămadă de lucruri pe care le tot citesc pe net.

Când eram în liceu, profa de română insista că piesele lui Caragiale reprezintă „o lume carnavalescă, o lume pe dos,” dar mie mi s-a părut că satira lui era atât de puternică tocmai pentru că ducea lucrurile doar cu un pas dincolo de realitate. Cam așa.

Concursuri literare în România

Sun, 09 Feb 2014 14:38:03 +0000

Am dat peste o listă a concursurilor literare de anul ăsta. Cele din România. O anumită caracteristică se repetă aproape la toate, în mod covârșitor: imposibilitatea de a da în mod real de concursurile astea.

Le cauți pe net și găsești eventual știri despre ele, anunțuri legate de edițiile trecute, numele câștigătorilor. Să spunem că aș vrea să particip la pompos-numitul „Concurs Național de Dramaturgie” – găsesc doar ediția 2013, când data limită era pe 23 martie. Să se mai facă? Sau nu?

Cu chiu, cu vai, găsești câte ceva. Și care sunt premiile? Publicarea, punerea în scenă. Nu găsești condițiile exacte în care ți s-ar publica acel ceva, nu afli dacă ești plătit barem ca un autor obișnuit, sau dacă ai doar onoarea de a-ți vedea numele pe o carte.

Exemplul unu: editura Adenium din iași caută manuscrise.
Exemplul doi: teatrul din Timișoara caută piese.
Exemplul trei (găsit pe net): revistă, nu se știe ce/cum caută.Exemplul patru: se caută povestiri scurte pentru publicare (Incubatorul de condeie)

Singurul concurs pe care l-am găsit care dă un premiu substanțial e Starpess, unde poți câștiga o vacanță la Eforie Nord sau Jupiter.
Bine, și mai e concursul de scenarii de la HBO, care n-a fost anunțat încă anul ăsta.

E tristă situația. Concursurilor nu li se face reclamă, premiile de obicei nu-ți spun nimic, antologiile și cărțile respective bănuiesc că se pierd (sau dacă nu se pierd, prea puțină lume le cumpără) și tot așa. Dar chiar și așa, dacă aș ști ce și cum mișcă (sau măcar dacă aș avea de unde să aflu) aș posta la fiecare început de lună o listă cu concursurile literare care urmează, detalii relevante și link. Să fie măcar de sămânță ceva.

Vegetarian într-o țară carnivoră

Sat, 11 Jan 2014 16:56:58 +0000

În general cunosc două tipuri de vegetarieni: cei care nu mănâncă carne și cei care îți scot ochii cu faptul că nu mănâncă carne. Când ieși cu ei la restaurant, primii comandă discret un cașcaval pane, sau legume nu știu de care. Ceilalți îți povestesc despre cum niște animale au murit ca să te hrănească pe tine și îți putrezesc ție acum în burtă și ei n-o să facă cancer, dar tu da, iar ei o să trăiască mai mult și tu nu.

Eu nu mi-aș mai zice vegetariană după ce am scăpat la somon (somooooooooon), dar am fost câțiva ani vegetariană get-beget, fără carne, fără pește și fără stresuri prea mare în privința asta. Am renunțat dintr-o serie de motive, printre care și intoxicații alimentare pe bandă rulantă (de-alea cu febră și zăcut la pat), idei religioase și faptul că găsisem scuza perfectă să nu mai mănânc cârnați, tolbă, sarmale și alte ciudățenii care altfel se teleportau la mine-n farfurie, nedorite.

Bun. Nu sufeream că nu mănânc carne, sau că cei din jur mâncau. Am zis că nu bat pe nimeni la cap cu treaba asta (doar menționam că sunt când îmi ofereau diverse) și am crezut că nimeni n-o să-și bată capul cu mine. Fals. Din păcate lumea din România e în general profund carnivoră și suspicioasă cu privire la cei care nu se bucură să înfulece porc, iar vegetarienii de tip doi au reușit să facă întreaga idee a vegetarianismului și mai dubioasă.

Vegetarianul a ajuns să se bucure (sau să se oripileze, după caz) de o aură de specie ciudată, de mâncător de pistiluri de flori care în timpul liber face fotosinteză. Dacă vrei să vezi un carnivor declarat și apucat trăgându-se trei pași înapoi cu groază, îi spui că salata lui de vinete e, de fapt, vegetariană. Dacă ești deosebit de rău, îi spui că prăjiturile lui sunt vegetariene. Cuvântul cu „v” trimite către filozofii obscure și chestii fanatico-sănătoase, către un extras de ulei de esență luat după fiecare masă și BIO ca mod de viață.

Secret: vegetarienii nu mănâncă carne. Asta-i tot. Nu înseamnă că nu se îndoapă cu pizza și cartofi prăjiți, că nu beau Cola în prostie, că nu rad trei tăvi de prăjituri dintr-o singură mișcare și că nu fac să dispară trei table de ciocolată și trei pungi de chispuri într-o zi. Am văzut vegetarieni grași, am văzut vegetarieni nesănătoși. Faptul că nu folosești untură de porc nu înseamnă că nu poți mânca chestii care plutesc în ulei. Există și vegetarieni sănătoși, care mănâncă dietetic, ok, cu grijă. Sunt oameni și oameni și nemâncatul de carne nu-i face pe toți la fel.

Presupunând că nu știi ce să-i dai de mâncare unui vegetarian (o problemă comună, mai ales când te aștepți ca vegetarianul să ceară flori de cireș marinate): tradiționalul cașcaval pane (merge și fără pesmet). Ochiuri. Cartofi fierți/prăjiți. Ciorbă de legume. Piure. Ciuperci la cuptor. Tocăniță de ciuperci. Ciuperci prăjite în unt. Caș prăjit/telemea prăjită. Paste cu brânză. Vinete. Ghiveci de legume. Salată de boeuf fără boeuf. Felii de roșii (cam un cm grosime), cu o felie de cașcaval deasupra, puse la cuptor șase-șapte minute. Dovlecei. Cartofi franțuzești. Sufleu de conopidă. Depinde cât de tare vrei să-ți bați capul.

Presupunând că dai peste un vegetarian de tip doi: în momentul în care îți spune că îți putrezește carnea în stomac, ai tot dreptul să faci mișto de el. Când îți dă de înțeles că ți-e superior moral că nu mănâncă carne, ai tot dreptul să-i dai peste nas. Dar dacă ai de-a face cu cineva care doar zice că nu mănâncă carne, lasă-l în pace. E de tip unu. Suficient bătut la cap, îi cresc șansele să se simtă victimă și să devină de tip doi.

Dacă crezi că e vegetarian ca să se dea mare: ignoră-l. Prefă-te că e o chestie perfect naturală.

Criza conspirativă a românilor

Sat, 12 Oct 2013 10:30:28 +0000

E o conspirație.

De fapt, francmasoneria ne conduce. Evreii conduc lumea. Cine nu e cu noi, e plătit de RMGC să nu fie. Sau e angajat de Securitate. Care Securitate n-a murit, ci trăiește încă sub forma SRI-ului, dar nu știu mulți. Copilul ucis de câini a fost ucis de câini de luptă. Ba, pardon, n-a fost ucis deloc, e o manevră împotriva maidanezilor. De fapt suntem sclavii sistemului, înrobiți prin televiziune și internet, spre deosebire de comunism, când eram liberi. Ne fură sufletele, pentru că tinerii nu mai sunt ortodocși practicanți. Ungurii vor Transilvania. Rușii vor România. Ne aduc la sapă de lemn și ne omoară ca să vândă pământul nostru vesticilor. Nu e deloc o coincidență că au omorât copilul cu maidanezii tocmai când erau protestele contra Roșiei Montane. Vor să ne implanteze cipuri și vaccinele creează autism. Bunicii noștri trăiau mult mai mult, chiar dacă media de viață era mult mai mică.

Uneori există într-adevăr manevre și planuri. De cele mai multe ori există basme inventate din burtă, „bănuieli” trimise mai departe ca adevăruri pentru că vrem ca un lucru să fie adevărat. Vrem să fim persecutați, ca asta să ne explice eșecurile și greutățile. Vrem să fim persecutați puternic, enorm, să lupte împotriva noastră întreaga lume, întregul univers și noi să avem valoare prin simplul fapt că existăm.

Singura problemă e că dacă crezi în basme și povești cu cai verzi pe pereți ești incapabil să vezi realitatea și să reacționezi la ea. Doar te simți puțin mai deștept că tu „te-ai prins”, după care continui să te învârți în jurul cozii, în micul tău univers meschin.

Ce vor naționaliștii, în fond?

Tue, 20 Aug 2013 13:40:51 +0000

Să-mi explice și mie careva. Pentru că efectiv mi se pare că oamenii ăștia nu vor nimic concret. Se strâng împreună și strigă despre trecutul glorios și Eminescu, despre sufletul neamului și dragostea de țară până când în loc să zic „Sunt româncă” spun „Sunt transilvăneancă”. E drept că străinii nu știu că Noua Dreaptă a mărșăluit odată pe străzile din Sf. Gheorghe, strigând „Harghita, Covasna, pământ românesc!” (în curând vor striga, probabil, „București, capitala României!” sau „H2O, înseamnă apă!”), dar știu eu și mă ia o ușoară jenă, de parcă aș fi în preajma grupului de liceeni beți care cântă și râd la volum maxim la 3 noaptea.

M-am uitat pe site-urile lor, la manifestele lor, la ideile lor. Și am ajuns la concluzia că nu vor, pe bune, nimic. Eventual să se unească Moldova ailaltă cu România. În rest, la fel ca un elev care a terminat a 12-a și nu a putut să ia Bacul din lipsă de noroc și lume răuvoitoare la adresa lui, spiritul naționalist român pare să nu vrea nimic decât să fie bine, preferabil perfect, fără să facă nimic. Vrea recunoaștere, dar nu știe pe ce. Nu creează. Nu promovează valori existente și concrete, nu vine cu soluții, nu are eleganță în dezbateri. Cel puțin din câte văd eu.

Dragostea asta de țară o fi poate superbă și nu știu eu, dar mie-mi aduce aminte de genul de iubire a unui ex obsesiv care-ți apare la ușă, „Te iubesc toantooooooooooooooooooo, ce te faci tu fără mine?” după care are pretenția să fie mângâiat pe cap pentru că a avut bunăvoința să simtă o emoție.

Păi mă, oameni buni. Filozofii germani sunt apreciați din multe motive, dintre care unul e că există. La fel ca și profesionalismul german – sunt multe lucruri de zis despre el, dar există. Cultura franceză e superbă – pentru că este prezentă, în primul rând. Nu are câte un sporadic personaj căruia trebuie să i se ridice altar de către toată populația, că altfel e bai mare. Are mai multe personaje, poți alege. Oamenii ăștia ar putea să se așeze pe lauri și să zică, „No, ce tari am fost, iubiți-ne și acum!” dar uite că ei continuă să miște și să facă câte ceva remarcabil și azi. Cultura lor se promovează existând în continuare. Se lucrează la ea. S-a tot lucrat la ea.

Promovează naționalismul nostru ceva? Face pe cineva să crească? Naționaliștii noștri promovează ii? Sunt în căutare de talente de orice natură care pot să crească și pe care să se poată pune baza unei culturi? Susțin acordarea de mai multe fonduri ministerului educației, ca generațiile viitoare să crească mai sigure pe sine și mai valoroase? Au planuri concrete de orice fel?

Pentru că deși mă uit, nu văd decât mult zgomot. Poate nu-i înțeleg eu, poate nu văd decât suprafața – caz în care să mă lămurească și pe mine cineva care-i faza de fapt.

Și secuii sunt români

Sun, 11 Aug 2013 11:59:25 +0000

Din când în când apar prin presă tot felul de articole despre autonomie, unguri, secui, marșuri, partide, Ungaria și tot așa. Uite unul azi, în Adevărul. Despre unguri din Ungaria care agită spiritele ungurilor din România.

În momentul în care un ungur dintr-un partid din Ungaria vine să organizeze proteste pe aici și să „finalizeze disputa cu autonomia”, avem o problemă. Dacă nu e de-al nostru, nu are dreptul să se bage pentru că nu e țara lui și nu e cetățean aici. E ca și cum m-aș trezi eu să mă duc în Moldova (aia cu Chișinăul) să protestez că rușii și ucrainenii de acolo ar trebui să plece în respectivele lor țări. Ar fi absurd. Ce treabă am eu, politic vorbind, cu Moldova?

„Bun, bun!” vin unii să zică. „Dar secuii de ce nu-s opriți de la marșuri prin Ținutul Secuiesc?”

Păi, pentru că și secuii sunt români. Cetățeni români, evident, că doar nu le contest etnicitatea. Pentru ei „acasă” e aici, nu la Budapesta. Unii emigrează în Ungaria, dar atenție! Emigrează. Nu „se întorc” acolo. S-au născut aici, au crescut aici, au făcut școala aici, eventual au lucrat sau lucrează aici (zic „eventual” ca să nu exclud tinerii din școli și facultăți). Nu stau în România dintr-un moft imperialist ungar. Chiar aici locuiesc.

Asta le dă dreptul să protesteze, să-și spună oful, să voteze, să se plângă de politicieni, să mărșăluiască pentru retrocedări, autonomie, Roșia Montană, câini vagabonzi, salarii mai mari în educație sau ce anume le mai dorește inimioara. La fel cum și românii au dreptul să protesteze pentru ce le dorește lor inimioara (inclusiv, dacă ar vrea, pentru Regiunea Autonomă Medievală și Cavalerească Suceava). De ce? Pentru că sunt cetățeni în mirifica și sublima noastră țărișoară__.

Normal, li se poate răspunde. Că e democrație și libertatea cuvântului. Dar tot de-aia pot să vorbească și ei fără să li se închidă gura.

P.S. Nu toți ungurii de pe la noi au aceleași păreri politice și unora chiar nu le pasă de faza cu autonomia, sau sunt împotriva ei. Dacă îi bagi pe toți în aceeași oală și te repezi ca berbecul împotriva fiecărui ungur care-ți iese în cale, meriți să fii înjurat ca legionar și comunist. Da, în același timp. Pentru că și Codreanu, și Ceaușescu vorbeau română și deci evident ești de-al lor.

Se agită spiritele prin Ținutul Secuiesc. Iar.

Sat, 20 Jul 2013 18:33:16 +0000

Sunt acasă la mama momentan. Acum vreo 20 de minute era o zi normală, în care citeam un roman, beam niște ceai și îi răspundeam la telefon unei prietene care și-a formatat din greșeală hardul de pe laptop. Când aud niște strigăte și scandări pe afară.

Prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost „O fi Noua Dreaptă, protestând că Transilvania e a noastră, sau ungurii care protestează că e Ținutul Secuiesc și vor autonomie?” Răspuns: a doua. Unii unguri foarte vehemenți s-au strâns și au început să mărșăluiască prin oraș, scandând și fluturând tone de steaguri albastru-galbene. Ca ăsta:

Nu știu dacă e o coincidență, dar azi în alimentară casierița a insistat să-mi vorbească doar în ungurește. Nu știu limba – dacă e o frază ceva mai lungă, pot să bănuiesc că înseamnă „card aveți?” sau „altceva doriți?”, dar am mai pățit că am răspuns aiurea. Așa că i-am zis senină că nu știu maghiară. De obicei e ok – prima limbă pe care o folosesc cei angajați în posturi de genul tinde să fie maghiara pentru că mai toată lumea ori o are ca limbă maternă, ori o vorbește bine; dar schimbă fără probleme dacă e cazul. În fond, e vorba de economie și piață – un leu rămâne un leu și dacă vine dintr-un buzunar local, și dintr-un buzunar străin, indiferent de limba și cultura celui care-l dă.

Cine știe, poate tipa nu m-a auzit bine. În fond eram într-un context zgomotos. Dar astăzi nu m-aș mai repezi să le spun colegilor curioși de facultate că se pot descurca fără probleme oriunde în Sfântu Gheorghe. Ar avea multe șanse să se descurce ok (eu sunt din zonă și n-am murit de foame încă), dar cine știe de unde sare un nebun naționalist ca să le facă experiența neplăcută.

Cert e că o situație de genul ăsta, cu marșuri și scandat că aici etnicitatea X e stăpână, nu prea ajută. Brusc mă simt mai puțin în largul meu și mă gândesc că mai bine eram în Brașov weekendul ăsta. Sau la Cluj. Sau, de ce nu?… La Budapesta (deși nu știu ce aș căuta acolo). Pentru că nu poprul maghiar e problema mea, ci cele câteva sute de bărbați care urlă din toți bojocii. Urlă pentru Ținutul Secuiesc? România? Ponta? Băsescu? Obama? Steaua?… Treaba lor. Tot ce știu e că eu nu vreau să fiu acolo. Acum câțiva ani a trecut Noua Dreaptă prin Sfântu Gheorghe, strigând „Transilvania, pământ românesc!” Mă bucur că pe ei i-am ratat.

Și naționalismul în general mă face să mă simt stingheră. Părerea mea e că România încă mai suferă de pe urma bolii naționaliste – în sensul în care chiar ne face rău naționalismul ăsta, chiar ne rănește pentru că tot intrăm în conflicte aiurea, sau ne stresăm prea tare cu chestii care nu prea contează. Ne pasă foarte mult de românii noștri, pe care-i definim prin faptul că se trag din Traian și Decebal, sau cel puțin par s-o facă (după 2000 de ani de istorie poate avem polonezi, turci, tătari, greci și alte popoare integrate printre noi și nici nu știm). Ceilalți sunt… hmm. hah. Sunt… Păi, sunt minorități. Ceva de genu. Nu-i băgăm prea tare la „români faimoși”, că de fapt noi știm că țin cu ai lor, fie că ai lor sunt la Budapesta sau în Germania. La noi au partidele lor de unguri, sau ceva.

Nu știu dacă e atitudinea cea mai înțeleaptă. În fond, nu prea ai ce câștiga. Autonomie?… Ok. Din partea mea, să fie. Dacă ar crește nivelul de trai, bine. Singura problemă pe care aș avea-o ar fi cu limba, dar dacă româna ar fi a doua limbă oficială (ceea ce e deja aici), atunci sigur. Să vedem, poate ungurii au idei mai bune.

Dar probabil că n-ar avea. Pentru că cei care strigă cel mai tare după autonomie și care probabil că ar ajunge să conducă după ce ar obține sus-numita autonomie nu par să fie genul care să gândească detalii și strategii pe termen scurt și lung după ce o obțin. Îmi seamănă mai mult cu cei care strigau că nu trebuie omorâți maidanezii, dar nu aveau idei bune legate de cum să rezolve probleme. Doar strigau. La fel ca amicii care mărșăluiau nu demult prin fața gardului. Strigă, cer. Au planuri?… Cine știe.

În rest… ce se poate câștiga? Nu se promovează cultura națiunii/etnicității susținute cu fervoare de mărșăluitori. N-am aflat nimic despre cultura românească de la cei din Noua Dreaptă, nimic despre cultura secuiască de la secuii supărați. N-o să avem o viață mai bună după strigătele astea, n-o să avem nimic nou, n-o să fim convinși că ceilalți au ceva valoros care merită admirat. O să știm doar că tâmpiții care strigă sunt unguri, sau români, și o să ni se adâncească prejudecățile.

Nu se poate câștiga nimic, doar se simt bine câțiva care au senzația că luptă pentru poporul lor. Nu cred că-și dau seama că luptă de fapt împotriva poporului lor. Pentru că strigă, dar nu zic mai nimic.

Viața ca o boală

Tue, 16 Jul 2013 09:55:27 +0000

Când m-am întors de la mare am descoperit diferența dintre CFR și Regiotrans. Nu e vorba doar de vagoane mai curate și de faptul că-ți iei bilet direct în tren. E vorba de pensionari. La CFR e plin de ei. La Regiotrans n-am zărit.

Trenurile CFR sunt locul unde am aflat pentru prima oară că poporul român e bolnav. Dar nu puțin bolnav – bolnav de te miri că a supraviețuit până în ziua de azi. Speranța de viață e incredibil de mare pentru bolile care năpăstuiesc poporul – pensionarii și cei aproape de pensionare suferă. Suferă de inimă, suferă de ficat, suferă de bilă și de fiere, de reumatism și de tensiune, de diabet și de splină, de unghii încărnate și de rinichi, de cancer și hemoroizi, de Parkinson, de ulcer și de urechi. Singurul lucru de care nu suferă pensionarii e de apendic, că l-au scos din tinerețe – sau oricum nu mai contează. Restl de afecțiuni, în afară de amigdale și apendice, sunt prezente în toate combinațiile posibile și dacă mergi cu trenul ai șanse să afli că X era așa de bolnav de nu știu ce că au trebuit să-i facă o clismă, de i s-a umflat burta uite-atâta. Și totuși nu ieșea apa cu toate cele din el!

Dragi pensionari și bătrâni care suferiți de toate cele în mod grafic, explicit, zgomotos și în descrieri mult prea detaliate: este un miracol că mai sunteți în viață. Felicitări! În ciuda faptului că sunteți cele mai agasante creaturi de pe planetă în afară de purici și țânțari, ați reușit să scăpați cu viață dintr-un număr de călătorii pe tren în care companionii de drum v-au blestemat pe voi și și-au blestemat și lor zilele.

Da, ok. Suferiți. Sistemul de sănătate din România e un rahat pe băț. Dar nu pot să nu mă întreb ce ați făcut toată viața – pentru că se pare că sunteți doar o rană continuă, o boală pe picioare, o plângere constantă. Rareori auzi pe cineva care să povestească de copii, de nepoți, de câini sau de grădină – și și atunci, poate copiii suferă de o boală, nepoții au făcut apendicită, câinii au murit și grădina s-a uscat. Nu cer literatură, filozofie, istorie. Mă întreb însă și eu dacă pensionarul român mai face și altceva în afară de bolit. Poate că generația lor a început să simtă o neplăcere la 30 de ani, o durere pe la 40, o boală pe la 50, o boală mai rea pe la 60 și pe urmă s-a târât cu greu până la 70, dar la 80 își atinge apogeul de suferință, dacă nu a murit deja.

Sau poate că cei care au ceva de făcut cu viața lor în ciuda bolilor și suferinței pur și simplu evită trenurile. Anul trecut m-am întâlnit după un număr de ani cu mama unei mătuși, o bătrână pe la vreo 80-și de ani. Era prin bucătărie, gătea și îl boscorodea pe Ponta. Mi-a spus că la cei 84 de ani ai ei se simte bine și vioaie. (mă rog, mătușă-mea a râs de ea la faza asta, că-și umflase vârsta cu vreo 2 ani). Și mi-am zis, uite, dom’le, există oameni care nu trag să moară de la 60 de ani încolo. Chiar dacă mult mai mulți trăiesc viața ca o boală.

Furându-ne căciula

Fri, 12 Jul 2013 13:36:32 +0000

Nu mai are rost să comentez de bacalaureat, că am făcut-o şi eu şi au făcut-o şi alţii. Pe bloguri şi facebook a percolat deja povestea tipului cu sindrom Down care a luat bacul cu 7, din care se pot trage mai multe concluzii (dar câteva evidente; felicitări lui, printre altele, că restul s-a repetat şi răs-repetat 🙂 ).

Nu-mi place să fac generlizări în ce priveşte spiritul în care acţionează neamul românesc, dar problema e tristă şi largă: românii sunt un popor care-şi fură singuri căciula. Trişăm pe unde putem, furăm de unde putem, şpăguim pe cine putem. Ţin minte că odată eram în maşină, treceam pe lângă nişte câmpuri atinse puternic de secetă şi cineva mi-a zis că au existat sisteme de irigaţii… dar s-au furat după Revoluţie şi s-au vândut.

Am avut de-a face cu un număr de proprietari de case cu camere de închiriat în Costineşti de-a lungul anilor. Au făcut tot posibilul ca să ia nişte bani în plus, de la insistat că sosisem cu o zi mai devreme la cerut de „daune” pentru că oaspeţii trăseseră prea des apa la budă şi consumaseră prea multă apă.

Sau, şi mai increedibil, nişte aparatură extrem de performantă şi scumpă folosită pentru cercetare la o universitate din Cluj era să fie scoasă din uz şi declarată nulă pentru că cineva nu şi-a dat seama ce era cu ea şi voia să refolosească încăperea în care se afla.

Rezultatul e că pe moment lucrurile sunt mai bune. Notele şpăguito-copiate sunt mai mari. Avem bani gratis că am vândut nişte chestii la fier vechi. Scoatem nişte bancnote amărâte în plus de la nişte turişti. Pe termen lung, calitatea educaţiei scade, sistemul de irigaţii dispare, turiştii nu se mai întorc şi le spun şi altora să te evite şi aparatura aia super-performantă… mda.

Pe undeva am senzaţia că mă uit la un serial de comedie, de-ăla cu râsete care-ţi spun unde ar fi cică fazele amuzante: „Furându-ne căciula”. Povestea unui popor care are nişte avantaje şi care se străduie tare să şi le fure, chestie care porneşte o reacţie în lanţ absolut superbă în care avantajele sunt făcute zob. După care stă pe marginea drumului şi se întreabă, „De ce noi, Doamne?! De ce noi?! De ce nu putem fi ca ăia care se descurcă mai bine?…”

Românii, anonimatul și neticheta

Sun, 21 Apr 2013 10:55:45 +0000

Internetul, se pare, e țara nimănui – cel puțin în ce privește partea de internet în limba română. Nu vorbesc doar de faptul că se amestecă tabloidele cu știrile pe diverse site-uri (mă uit la tine, Realitatea), sau de bloguri răzlețe în care se discută despre repitileni și vulturieni care vor să cucerească pământul, ci de atitudinea generală a României online.

Sunt un număr destul de ok de persoane care vorbesc decent, au idei și știu să comunice. În același timp, dai la tot pasul și de persoane care își pun masca anonimatului nu ca să poată să discute în voie, ci ca să poată înjura și să se poată certa în voie. Din când în când apare câte unul care strigă ce are de strigat prin comentariile de pe mediafax – sau pe unde apucă, inclusiv pe aici – și rămâne cu un sentiment de mândrie, probabil: „Mamă ce le-am/i-am zis-o”.

Oameni ăștia există și în străinătate. E plin Youtube de ei și apar și pe site-uri ca deviantArt, care în general se mândresc cu comunitățile lor prietenoase și deschise (dacă se mândresc pe bună dreptate sau nu, rămâne de discutat). Dar la noi parcă-s mai mulți și nu știu cum se face că nici cu româna nu se descurcă prea tare.

De ce? Uite, discutam cu cineva aseară pe subiectul ăsta. Părerea mea despre subiect e așa:

-românii cu pricina nu sunt civilizați pentru că sunt civilizați, ci sunt civilizați pentru că așa dă bine. Oferă-le anonimat și n-au de ce să-și bată capul să dea bine.
-nu suntem obișnuiți să ne gândim la ceilalți ca fiind „cineva ca mine”, așa că dacă nu-i vedem față în față avem mai puține șanse să ne gândim la consecințele comentariilor noastre.
-nu suntem obișnuiți să ne gândim la spațiul virtual ca fiind la fel de real ca și cel material. Avem prieteni în viața reală, dar mai rar ne gândim că Monty_1337 ar putea fi un om cu care să avem multe de discutat.
-internetul e un fel de țară a nimănui, în care consecințele nu te ating și deci poți să te manifești cum ai tu chef.

Cealaltă persoană a zis așa:

-de multe ori românii se cred deștepți și înțelepți și frumoși și au toate calitățile, ceea ce înseamnă că părerile lor sunt bune și își permit să vorebască oricum.
-lipsește un nivel elementar de civilizație și politețe; majoritatea celor din vest nu înjură ca nebunii pentru că, din cauza educației, n-au astfel de porniri.
-tot de la comunism ni se trage, în cele din urmă: nu avem cultura obiecțiilor valide, formulate frumos, a dezbaterilor care se petrec la nivel intelectual, a argumentelor care nu ating persoana.

Am adunat cele două viziuni într-una, pentru că nu se contrazic și am ajuns la o concluzie destul de nefericită: România e un fel de țară descinsă din „Taci!” și draci, în care deseori nu poți să te exprimi din diverse motive, în care n-ai cuvintele necesare, cadrul necesar, o cale clară prin care poți să te manifești – și te apucă toți nervii și dracii. Avem mici clici de persoane cu care ne avem bine, avem persoane la care ne uităm urât că au alte păreri decât noi sau ne-au enervat la un moment dat, sau au mai multe chestii materiale ca noi, sau sunt mai de succes ca noi, sau, sau, sau. Pornim nu de la principiul că orice persoană pe care o întâlnim e o potențială persoană simpatică și interesantă, ci ne legăm de chestiile care nu ne convin. Până la urmă încruntatul și înjuratul se învârt în cercuri, se propagă singure și ni se pare că așa e situația și n-avem ce-i face. Mulți e proști, cum ar veni.

Consecința: în loc să avem un spațiu de desfășurare în care să ne simțim mai bine, să comunicăm mișto și să ne ajutăm unii pe alții, suntem într-un loc destul de ostil.

Nu propun o schimbare, că n-am cui. Cei care sunt acum pe aici deja știu. Cei care nu știu urlă puțin, fac valuri și pe urmă pleacă. Doar remarc.