Roman Polițist on Roxana-Mălina Chirilă

[8 iun] Cartea de azi: „Nori de furtună” de Jim Butcher

Tue, 11 Jun 2019 18:56:04 +0000

Harry Dresden e vrăjitor și detectiv. Din păcate, nu prea se are bine cu

lumea magică, unde a cam dat-o în bară cu niște chestii, iar la muncă face foamea. Noroc că vine cineva la el cu un caz de crimă provocată prin magie neagră și că polițiștii au nevoie de el pentru consultații paranormale, altfel chiar n-ar avea din ce să trăiască.

„Nori de furtună” de Jim Butcher e o carte urban fantasy publicată prima oară în 2000. E prima din seria Dosarele Dresden, dar se încheie suficient de decisiv ca să poată fi citită și de una singură – și chiar dacă următoarele din serie devin mai bune (și apoi, am auzit, mai slabe), stă în picioare și te prinde.

E numai bună pentru cei care vor un roman polițist mai fantasy – sau un roman fantasy mai polițist.

E disponibilă în română pe eMag, Libris și prin librării, dar e drept că n-am citit-o în traducere. În engleză e disponibilă pe Book Depository printre altele.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Câteva cărți de Agatha Christie

Mon, 30 Nov 2015 10:02:42 +0000

Una dintre primele cărți pe care le-am citit în engleză a fost un roman scris de Agatha Christie, By the Pricking of My Thumbs (tradus la noi prin ‘90, cu titlul „Când mă furnică degetele”). Am rămas cu impresia de mister ciudat, cu nuanțe supranaturale și o atmosferă memorabilă. Tot cam în aceeași perioadă am mai citit și Zece negri mititei, care nu m-a lăsat cu fiori pe coloană, dar care mi s-a părut la vremea respectivă o carte excelent construită, cu un schepsis genial.

Numai că eu eram atunci prin gimnaziu, pe vremea când mi se păreau extraordinare și unele cărți bine scrise, și unele cărți prost scrise, așa că m-am reapucat de Agatha Christie cu o oarecare emoție.

Bine, aveam emoții și pentru că m-am reapucat să o citesc pe Christie în traducerile de la Rao, iar traducerile în România sunt uneori superbe, uneori în regulă și alteori distrug fără milă originalul.

Din fericire, cărțile sunt ușor de citit. N-am stat să le compar cu originalele (n-am simțit nevoia), dar traducerile sunt fluente, plăcute, fără ciudățenii și împleticiri în cuvine. Singurul lucru care îmi sare în ochi în fiecare volum e verbul „a replica”, folosit bănuiesc pentru a traduce „to reply”. „A replica” înseamnă, inclusiv în Dex, „a da o replică”, „a răspunde”. Deci e corect. Doar că nu prea se folosește în vorbirea curentă, altfel am auzi de-astea: „I-am zis să ducă gunoiul și știi ce mi-a replicat?!…” „Tu să nu-mi replici mie cu de-astea!” „Profa a întrebat cât face doi plus doi și i-am replicat că 4.” Nu prea le auzi.

Altceva, tot legat de traducere, dar care nu m-a zgâriat pe urechi: Miss Marple rămâne Miss Marple și în traducere, de parcă prenumele ei ar fi „Miss”. Toate celelalte Miss-uri sunt traduse ca „domnișoare”. Cred că motivul pentru care ea nu e „domnișoara Marple” e că lumea a auzit des de „Miss Marple”, dar eu aș fi tradus și Miss-ul, pentru că ne spune ceva din prima despre personaj: e o domnișoară bătrână, care n-a fost căsătorită niciodată, deci e normal că locuiește singură, că are o oarecare independență și foarte mult timp liber în care să studieze „natura umană” și că cea mai apropiată relație de rudenie o are cu nepotul Raymond.

Primul volum pe care l-am luat a fost Crimă la vicariat, pe care l-am terminat în vreo 2-3 zile. Mi s-a părut o carte polițistă foarte în regulă. Distractivă, cu mult dialog, cu câte o observație amuzantă – ca să parafrazez din memorie: „cuvintele din poeziile lui nu erau niciodată scrise cu literă mare, ceea ce e, dacă nu mă înșel, esența modernității”. M-a prins, m-a făcut să dau pagină după pagină. Era un mister antrenant, chiar voiam să-mi dau seama cine e ucigașul și să încerc să văd dacă mă prind. Însă, chiar dacă e o carte de păstrat în bibliotecă, nu prea mi s-a părut că ar avea acea notă de geniu care-i e atribuită deseori Agathei Christie. Chiar și comparată cu amintirile mele, nu-mi dădea nici fiori pe coloană, nici nu m-a dat pe spate la final.

Am luat următoarea carte, Jocuri de oglinzi. Aceeași senzație: e interesantă, m-a prins, dar parcă tot îi lipsește ceva. Miss Marple e simpatică și aici, la fel cum era în Crimă la vicariat. Însă am senzația uneori că deducțiile ei sunt mai puțin bazate pe evenimente, cât sunt bazate pe faptul că Agatha Christie știe exact cine e ucigașul, cum a înfăptuit crima și de ce.

Mai exact: mi s-a părut nu o dată că pot exista mai multe explicații care să corespundă faptelor și persoanelor descrise, dar Miss Marple o alege inevitabil pe cea corectă nu pentru că e cea mai bună în context, ci pentru că narațiunea o cere. Comentariile ei obscure sunt cele care te ghidează, ca cititor, către înțelegerea situației. De aceea, Marple nu se poate înșela: fără ea descifrarea crimei e imposibilă.

Asta nu e o problemă când ai de gând să petreci câteva zile citind romane polițiste pentru pură distracție, dar parcă nu prea bate nici cu imaginea Agathei Christie ca maestră a genului, nici cu amintirile mele din gimnaziu. Rezolvările ar trebui să fie ascunse la vedere, să fie clare când te uiți înapoi la acțiune și să nu-ți lase loc de dubii. O carte bună respectă toate regulile genului, dar o carte _excelentă _oferă și ceva în plus.

Volumul 13 probleme, tot cu Miss Marple în rolul detectivului principal, confirmă ce am spus mai sus: e vorba de 13 cazuri, rezolvate toate de aceeași domnișoară bătrână cu viteza cu care o mâță dă din mustăți. Mai exact, un cerc de prieteni se întâlnește din când în când la cină, iar unul dintre meseni povestește despre un caz ciudat de crimă, apoi ceilalți încearcă să-l rezolve. Miss Marple e bătrânica pe care toți o cred prea retrasă în societatea rurală ca să aibă vreo rezolvare bună, dar merge mereu la sigur, venind în câteva minute cu rezolvarea pe care alții n-au găsit-o în luni și ani de zile. Ba mai mult decât atât, atunci când ea însăși povestește un caz, nu lasă pe nimeni altcineva să încerce să-l rezolve, ci oferă răspunsul de-a gata.

Ca să subliniez: _nimen__i _nu o eclipsează pe Miss Marple. _Nimeni. _

Ei bine, cam în clipa asta s-a prins cineva că de o lună întreagă aveam Crimă la vicariat trecută în dreapta blogului, la „Acum citesc” și că totuși e ciudat să-mi ia atât de mult timp un volum ușurel de vreo 2-300 de pagini. Ceea ce, da, cam bate la ochi. Doar că nu mă înduram să-mi spun părerea despre Christie, pentru că între timp dădusem și de Ultimele cazuri ale lui Miss Marple. (și, bine, între timp mai citeam și altceva, pentru că pe Christie o am în format fizic și când plec pe undeva nu-mi iau de obicei decât Kindle-ul)

Dar Ultimele cazuri au început să fie interesante: majoritatea „cazurilor” sunt cele tipice, în care simpatica și agera domnișoară Marple descoperă rapid răufăcătorii… dar două povestiri nu sunt despre ea. De fapt, nu sunt nici măcar povestiri polițiste. Nu știu ce caută într-un volum care o are pe Marple pe copertă, dar mă bucur că au fost acolo.

„Păpușa croitoresei” și „În oglinda misterioasă” sunt povestiri supranaturale, stranii, care mi-au dat fiori. Fără detectivi, fără rezolvări: pur și simplu genul de povestiri la care te-ai aștepta într-o antologie de fantazie și horror.

Atunci mi-am zis că poate ar trebui s-o las pe Miss Marple în pace puțin. Dacă fiorii de care-mi aminteam există, totuși, înseamnă că părerea mea foarte bună despre Zece negri mititei putea să fie bazată pe criterii cu care aș fi de acord și acum.

Am ezitat puțin dacă să reiau Zece negri mititei, dar până la urmă mi-am zis că încă țin minte schepsisul. Așa că m-am îndreptat spre un volum de care tot auzisem: Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd, care-l are ca detectiv pe Hercule Poirot.

Cartea începe cu același gen de atmosferă de sat în care toată lumea se știe cu toată lumea cu care mă obișnuisem din volumele cu Miss Marple. Însă parcă aici descrierile sunt ceva mai puternice decât cele din celelalte cărți. Am simțit din prima o oarecare antipatie pentru narator și sora lui, care sunt genul de oameni ușor neplăcuți care locuiesc împreună de prea multă vreme și se urăsc un pic. Mi-a părut rău de Ackroyd, am suspectat pe rând fiecare persoană din casă că ar fi comis crima: sigur e nepotul, care se purta ciudat (și care s-a prefăcut a fi străin!), ba sigur e fata care prea pare veselă din cauza moștenirii – ba nu, e secretarul, că mă calcă pe nervi veselia lui. Ba nu, e cumnata, că prea face pe naiva!

A fost romanul în care am simțit cu adevărat acel ceva care a făcut din Agatha Christie o maestră a cărților polițiste: o crimă excelent construită, o atmosferă palpabilă, personaje interesante _și _ceva care să-ți rămână bine înfipt în memorie.

Mi se pare că Arthur Conan Doyle e mult mai constant în Sherlock Holmes – poveștile lui sunt în general excelente, ceea ce explică pe undeva și dorința de scoate film după film, serial după serial și carte după carte după seria originală. Agatha Christie mi se pare însă că are povești de o calitate mai variabilă. Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd probabil că-mi va rămâne în amintire mai clar decât majoritatea poveștilor despre Sherlock Holmes… dar cele 13 probleme au început la un moment dat să mi se pară previzibile și nu foarte impresionante.

Christie se bazează mult mai tare pe „natura umană”, după cum ține să ne repete des: pe motive, pe caracterul persoanelor implicate, pe relațiile, geloziile, ciudățeniile oamenilor. A.C. Doyle e mai degrabă un maestru al indiciilor ciudate și al cunoștințelor generale ciudate și detaliate. Christie povestește mai degrabă așezat (și Miss Marple poate descoperi ucigașul chiar și croșetând în fotoliu), Doyle nu ezită să-și arunce personajele în mijlocul aventurii. Sunt două genuri diferite ale romanelor polițiste și pe undeva cred că-l prefer pe Doyle, cu atitudinea lui implicată și „științifică”. Dar și Christie m-a prins acum cu Roger Ackroyd, la fel cum m-a prins demult cu Zece negri, cu puterea de a ascunde criminalii în moduri neașteptate, cu observații ușor ironice, cu descrierea unor personaje și situații interesante. Chiar dacă a trebuit să citesc mai multe cărți de-ale ei până să dau peste una care să-mi placă cu adevărat.

Sergiu Someșan – Vampirul de pe strada Sforii [recenzie]

Thu, 18 Jun 2015 06:52:51 +0000

O carte polițistă cu vampiri români pe care n-au trebuit s-o scrie străinii. E un pas voios înainte către niște cărți scrise în română pe care să le citim de plăcere, zic eu.

N-am citit decât două volume de Sergiu Someșan, Vampirul de pe strada Sforii și URSSA, dar amândouă au idei interesante și memorabile. Dacă în URSSA, URSS-iștii voiau să cucerească America prin călătorii în timp, în Vampirul de pe strada Sforii din când în când moare câte o virgină cu gâtul sfârtecat pe una dintre cele mai înguste străzi pe care le-au văzut vreodată turiștii veniți în Brașov.

E o carte făinuță, ușor de citit, pe care o recomand mai departe celor cărora le plac poveștile polițiste, mai ales că are pe alocuri și un umor absurd (ultima replică din carte a fost genială din punctul ăsta de vedere). O singură plângere: unele dintre lucrurile din carte sunt deosebit de nerealiste. Nu mă refer la pastilele care fac agenții mai super-agenți ca înainte, nici la trăsăturile exagerate ale Malamutului și Pisicii, nu. Ci la faptul că polițiștii văd în buletinul primei victime o adresă, bat la ușă acolo și descoperă că acolo stătea victima cu chirie, ea fiind studentă. Toate ca toate, vampiri, pastile, rupt de degete și situații aproape miraculoase, dar cine a mai întâlnit vreodată studentă care să-și facă viza aia de flotant nesilită de nimeni?!…

Cartea e disponibilă pe site-ul editurii Datagroup, la librăria Eminescu din Bucureștii și pe librarie.net.

(Și dacă tot veni vorba de Datagroup – eu mi-am făcut un obicei destul de sănătos să nu discut în public despre cărțile la care am lucrat, că nu vreau să-mi complic viața, dar Vlad B. Popa a scos la aceeași editură o carte de aventuri și bucate, Dracula’s Kitchen, care arată superb.)

Un comentariu la „Baltagul”

Thu, 06 Dec 2012 13:39:38 +0000

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Regret s-o spun, dar se vede clar că „Baltagul” a fost scris la repezeală.

Hai să vedem cam a ce seamănă romanul ăsta. E un fel de carte de aventuri combinată cu un roman poliţist, care vrea să redea și ceva din viaţa oierilor de la munte. Nu e o idee rea. Elementele sunt bune: niște criminali, un câine, tehnologie nouă și interesantă (telefonul) și diverse personaje cu idei năstruşnice. Vitoria Lipan e un fel de protagonistă-cireașă-de-pe-tort: o femeie simplă, dar foarte inteligentă.

Dar nu se pune problema să ai palpitații sau să te îngrijorezi prea tare când citești. Sadoveanu a avut grijă să reducă misterul ca să nu ne batem prea tare capul şi a scos întorsăturile de situaţie din aventură. Ne povestește despre peisaj, dar nu cu prea multe detalii, așa că nu poți să simți că ești cu adevărat acolo. Și nu ne lasă nicio clipă se ne îngrijorăm că personajele ar putea păţi ceva – în afară de Nechifor Lipan, desigur, care e deja mort când începe povestea. Detaliile de atmosferă sunt slăbuțe. Situația s-ar fi putut rezolva cu încă vreo două săptămâni de corectură, dar poate că n-a avut la dispoziție decât alea 17 zile. Ce să faci.

De fapt, motto-ul reflectă tot romanul: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne”. E ok, are un dram de ritm și ceva rimă, dar nu prea dă pe-afară de cât e de cizelat. Direct, simplu și ai uneori senzația că parcă mai era ceva care lipsește momentan (mai cheamă ș-un câne să ce?…)

Începutul e aproape interesant, în schimb. E un fel de mit al creației. Diverse popoare se perindă prin faţa lui Dumnezeu, care le oferă daruri specifice stereotipurilor – evreii iau banii, nemţii iau treaba bine făcută. Muntenii ajung prea târziu la Dumnezeu, care nu mai are ce le oferi decât o inimă uşoară şi femei ‘iubăreţe’. E o chestie tipic românească, asta: ne amuzăm de cât de nenorociți/slabi suntem. E o plăcere perfidă – nu suntem doar departe de a fi în top, suntem chiar în topul codaș. Ne amuză să ne spunem bancuri despre noi, cei simpatici care niciodată nu reușesc. Pe undeva e un haz de necaz care ne lasă să ne vedem de treaba noastră și să supraviețuim zi de zi, știind că nu suntem într-o țară mai bună. Pe de altă parte, ne ratăm potențialul pentru că știm că nu merităm mai mult. Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă românii ar decide că nu sunt codași, ci fruntași. Dacă s-ar pune să facă treabă, nu la repezeală că poate pică ceva, ci pe-ndelete, organizat, bine. Sunt unii care o fac, desigur. Dar nu simt că ăsta ar fi standardul general.

Să ne întoarcem la roman. Vitoria Lipan e complet îndrăgostită de soțul ei, Nechifor, care o bătea (standardul vremii). Mi-ar plăcea să se vorbeacă puțin pe tema abuzului ăsta în școală, pentru că nouă ni s-a zis că ăsta ar fi fost luat drept un semn de iubire și că dacă n-ar fi bătut-o ar fi însemnat că n-o iubea destul. Dragi profesori, înțeleg că vă pasionează mai mult critica literară, dar ăsta e momentul să spuneți că nu e în regulă să se facă așa și că, la naiba, nu e un semn de iubire. Erau alte vremuri, nu mai luminate.

V de la Virtute are doi copii (deși i s-au născut șapte): Gheorghiță. care nu e foarte impresionant, și Minodora, care ar putea fi interesantă dacă n-ar fi lăsată în ceață cu firul ei narativ cu tot. Pe scurt, Minodora și fiul dascălului își fac ochi dulci, V de la Veto nu e de acord și vrea s-o mărite pe Minodora cu altcineva, dar până la urmă o trimite la mănăstire și nu mai auzim nimic de ea. În dulcele stil Sadovenian, ni se mai oferă o poezie, de data asta cu oarecare haz: Frunzuliţă de mohor, te iubesc şi te ador, Ghiţă C. Topor.

În fine, Vitoria se tot pregătește și se tot pregătește și se mai pregătește puțin să plece să-l caute pe Nechifor. Are un vis simbolic în care Nechifor traversează o apă și i se zice că probabil că omul nu s-a întors pentru că a dispărut în patul altei femei. Se mai pregătește puțin de plecare, și pe urmă încă puțin.

În dimineaţa de zece martie, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă la drum. Nechifor a dispărut în noiembrie. Între noi fie vorba, dacă Vitoria Lipan ar fi pompier şi ar vedea o hârtie arzând, până ar stinge-o ar arde tot oraşul. Când o chemi pe Vitoria Lipan ca moaşă, ajunge la timp să vadă copilul absolvind facultatea. Singurul motiv pentru care caii nu au Paşte e că îl organizează Vitoria Lipan. Ea e Vitoria: Marea V de la Vin cândVa în Viitor.

Partea bună e că pe drum merg cu doi negustori, dintre care unul e evreu și are idei crețe. Sâmbăta evreul aşteaptă să se topească puţin zăpada înainte să plece, pentru că evreii se pare că n-au voie să circule pe drum sâmbăta, doar pe apă. Și uite așa David mi-e brusc mai simpatic decât restul personajelor. Mai sunt și alte evenimente (judecată, botez, nuntă), dar singurul motiv pentru care mai știu de ele e că am un rezumat la „Baltagul” prin preajmă.

În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, ultimul loc unde a fost văzut Nechifor Lipan, care a cumpărat trei sute de oi și a vândut o sută (probabil că exista un motiv pentru care a și cumpărat și a și vândut, dar nu-l mai țin minte). De acolo a plecat la drum împreună cu cei doi cumpărători (Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza), ceea ce îi dă de gândit lui V de la „Verdict: Crimă”. Zău că povestea ar fi mai interesantă dacă ne-ar ține în suspans ceva mai tare. De fapt, poate că încearcă să ne țină, dar aici Sadoveanu a luat o hartă și ne-a bombardat cu denumiri de localități, ceea ce mi-a cam tăiat din chef.

Ideea e că Nechifor a plecat din satul Borca și n-a mai ajuns în satul Sabasa – nici măcar una din cele trei sute de oițe nu era o Mioriță veritabilă care să-i spună că Bogza și Cuțui s-au pus să-l omoare la apus de soare. Și pentru că bănuielile astea nu-s destul de clare (deși cei doi aveau motiv, aveau ocazia și aveau oile), în loc să tragă fuga până la poliție, Vitoria e un fel de eroină a Agathei Christie, sau o Jessica Fletcher mai de pe vremuri. Le învrăjbește pe soțiile criminalilor una împotriva celeilalte, cu un aer nevinovat, răscumpără câinele lui Nechifor (Lupu) și găsește cadavrul lui Nechifor într-o râpă (cu ajutorul cânelui).

După care demască întreaga crimă la înmormântare în stilul romanelor polițiste. Criminalul Bogza își iese din fire și încearcă să-l omoare pe Gheorghiță, care îl rănește de moarte cu un baltag (titlul! Uite titlul romanului! Uite-l!). Criminalul Cuțui își recunoaște crima și e arestat.

Deci, până la urmă, de ce facem noi în școală romanul ăsta? L-am cam luat eu la palme pe aici, dar după cum ziceam, nu e o idee proastă de roman. Nu e nici măcar un roman prost, de fapt. Desigur, faptul că am adormit anul trecut în fotoliu în timp ce-l reciteam nu e tocmai o recomandare, dar hai să vedem: personajele sunt credibile. Nu foarte bine descrise, dar credibile. Acțiunea e credibilă și, la un rezumat, interesantă. Sunt câteva elemente simpatice. Atmosfera e, probabil, autentică. Lumea în care se învârte Vitoria e pusă interesant între vechi și nou, tradițional și modern (gândiți-vă că modernul e mai avansat decât în „O scrisoare pierdută”, de exemplu). Problema e de stil și cizelare, la care stă prost. Părerea mea e că nu pentru stil se predă în școli, ci pentru aspectele de care zic în paragraful ăsta.

Se predă cam în stilul școlii românești, în care nu admiți sub nicio formă că o „operă” ar putea avea hibele ei, dar fără bagajul de „trebuie să vedeți cât de superb e” în spate, poate fi ok – sau chiar, dacă aveți chef de așa ceva, interesant.