Roman on Roxana-Mălina Chirilă

7 motive pentru care nu-mi plac romanele de dragoste

Sun, 05 Oct 2014 06:19:54 +0000

Nu că nu mi-ar plăcea poveștile care implică relații, îndrăgosteli și alte alea, dar în momentul în care pun mâna pe un roman de dragoste get-beget, indiferent cât de „îndrăzneț” sau de „bine scris” se spune că ar fi, interesul meu scade relativ repejor, apoi dispare complet.

M-am gândit puțin la motivele pentru care tind să arunc cu cartea de perete.

Protagonista e inocentă, fie că are sens să fie sau nu. Că are 18 ani în sec. XVIII, că are 25 de ani în sec. XXI, inevitabil e ori virgină, ori lipsită de experiență. Dragostea adevărată n-a lovit-o niciodată, deci implicit nici cu sexul n-a stat bine – pentru că, ne sugerează cărțile de gen, cele două sunt unul și același lucru. Dar doar dacă ești o fată bună, dacă ești o scorpie poți să te culci cu oricine și să-ți placă, însă rămâi fără iubit când apare o fată bună la orizont.
Protagonistul, în schimb, e umblat prin lume și știe cum să ia o femeie. Orice femeie. E compatibil cu orice are doi cromozomi X, pentru că orice amant bun e un amant universal. E ca o cheie de Dacie veche, iar toate femeile sunt Dacii vechi. Oriunde-l bagi, merge.
Protagonistul n-a iubit în viața lui, sau a iubit scorpii. Dar ce noroc pe capul lui că a dat peste protagonistă, care fără să facă nimic e cea mai specială femeie din toate timpurile și îi schimbă complet viziunea despre viață! Atât de tare îl pocnește iubirea în moalele capului încât începe să-i cânte ode fetei bune pentru toate motivele pe care nimeni altcineva nu le remarcă, pentru că nu există.
Dacă tot suntem la calități neremarcate, protagonista habar nu are că e frumoasă, dar inevitabil este. Probabil că n-a avut nici mamă ca s-o anunțe, nici tată ca să-i spună, nici prieteni care s-o admire, nici băgători în seamă, nici lăudători, nici oglindă. Și toată lumea știe că doar bărbații care te iubesc ți-ar putea spune vreodată că ești frumoasă… dacă nu ești scorpie, bineînțeles, că atunci ți-au cumpărat ai tăi oglindă.
Sentimente, senzații, senzații și sentimente. Când protagoniștii se ating, sar scântei, când fac cel mai mic gest, e o dramă continuă. Doar că nu mai există nimic remarcabil în viața lor în afară de relație, sau dacă există, există cu volumul dat la minim ca să nu deranjeze iubirea care galopează înainte ca armata tătară. Poate că de aia e atâta dramă între cei doi, ca să compenseze lipsa de drame din rest.
În momentul în care ea găsește iubirea vieții, orice fel de prietenă devine un fel de cutiuță cu o etichetă pe care scrie „aici e dovada că totuși cică păsămite ai avea o viață în afara relației”. Singurele ființe vii care mai rămân în universul înamoraților sunt, eventual, scorpia care-l vrea pe el (sau ceva alt antagonist care antagonizează doar), ceva frate simpatic de-al lui, eventuale persoane care îi fac ei viața amară și servitorul/bodyguardul/șoferul lui, care e ca un câine credincios, pentru că e mișto cât de tare inspiră el loialitate în oamenii lui. Prietenele în schimb devin personaje unidimensionale, din bidimensionale cum erau înainte.
Cei doi au doar dimensiuni romantice, nu și alte dimensiuni umane. Așa că niciodată nu auzi un dialog gen: „Nu puteai să iei o farfurie să nu faci firmituri prin toată casa, totuși?” Dacă prin absurd au o problemă realistă, este pentru că în spatele ei e o tragedie care trebuie rezolvată prin iubire. El nu suportă să i se folosească prosopul pentru că sor-sa i-a pus praf de scărpinat pe prosop când era mic și are fobii, de exemplu. Iar ea promite să nu-i pună niciodată praf de scărpinat nicăieri.

Cu alte cuvinte, realismul e în copac, repetitivitatea e în toi și îmi dau ochii peste cap suficient de des ca să-mi întrerupă cititul. De ce mă mir că abandonez cărțile astea înainte să le termin?

Pas cu pas, până departe

Sun, 13 Jul 2014 04:37:27 +0000

Încă 7 zile și romanul meu va fi complet publicat pe site-ul editurii. Aș spune că e varianta Beta, varianta foileton, varianta 1.01. Merge, funcționează, stă în picioare, dar se poate mai bine, va fi mai bine. Gata, final – 4 sezoane a câte 12 episoade fiecare, 48 de episoade: 48 de capitole. Un an.

O să scriu mai multe despre experiență, dar până atunci îmi iau inima în dinți: mai urmează o fază, cea în care iau toată cartea și o transform din versiune decentă în ceva mai consistent, mai bun, „mai complet”. Editare, cu alte cuvinte, rescriere, refacere. Creația nu mai merge în linie dreaptă de la A la Z, fiecare pas unul nou către necunoscut, ci în spirale și cercuri între A și Z, dând o formă mai lină, mai clară, mai elegantă. Rafinare, șlefuire, îndepărtarea asperităților, adăugarea ultimelor retușuri (din câte mă știu, retușurile vor fi drastice – varianta 0.2, pe care o trimiteam editurii, era de obicei cu 20-30% mai lungă decât varianta inițială 0.1, iar din părțile rămase doar 60-70% coincideau).

Una dintre editoarele mele, Amanda, șefa, a strâns toate cele 48 de capitole într-un singur document. Știam că o să fie lung și-l estimasem cam la lungimea pe care o are, dar chiar și așa m-a izbit dimensiunea. Neîmpărțit în calupuri de câte 10 pagini, capătă în mintea mea dimensiuni de dragon, de monstru sacru, de munte pe care-l privesc din propriul meu punct mărunt. Gigantic. De zece ori mai mare decât mine. Inabordabil.

Scot cravașa, pregătesc bocancii. Dacă e musai, îmblânzesc dragoni, urc munți.

Se cer nuvele și romane scurte SF/F (engleză)

Mon, 16 Jun 2014 05:40:30 +0000

Tor.com, care sunt o piață excelentă de fantezie și literatură științifico-fantastică (sau fantasy și science fiction, cum vreți să le spuneți) au decis să se extindă. Detalii aici.

Caută texte de cel puțin 17,500 de cuvinte, preferă nuvelele și romanele scurte și acceptă manuscrise trimise fără intervenția unui agen până la sfârșitul lui august, după care vor primi doar manuscrise trimise de agenți literari (și le vor arunca pe celelalte).

Nu dau detalii foarte exacte, din păcate – și nu menționează chestii gen drepturi de autor – dar pentru proză scurtă Tor.com e piața care plătește cel mai bine de care am auzit (25 cenți/cuvânt) și sunt oameni serioși.

Zic că merită încercată marea cu degetul. (și sper ca de data asta barem să trimit și eu ceva)

Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf

Read more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new
Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.

<div style="position: absolute; left: -99999px;">
  Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf</p> 
  
  <p>
    Read more at: <a href="http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new">http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new</a><br /> Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.</div> 
    
    <div style="position: absolute; left: -99999px;">
      Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf</p> 
      
      <p>
        Read more at: <a href="http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new">http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new</a><br /> Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.</div>

Întrebare pentru cititori: ce vă sugerează…

Fri, 03 Jan 2014 12:35:30 +0000

Vreau să fac un experiment.

Întrebare pentru cititori: ce vă sugerează acest început de roman? (sunt chiar primele rânduri, după titlul capitolului, dar trebuie să precizez că e vorba de volumul 2 al unei serii)

Codrin s-a lăsat îmbrățișat în voia inimii de părintele Kalinic. Mirosul sacru al tămâii, cu îmbrățișare cu tot, i-a pătruns în adâncul sufletului.
-„Codrule, codruțule
Ce mai faci drăguțule”? îl întrebă părintele, a cărui sonoritate dulce a vocii, făcu inima lui Codrin să tresalte de dor.

Care este genul cărții?
Care este relația dintre Codrin și Kalinic?
Despre ce e vorba în carte?
Care sunt temele abordate?

Și o întrebare despre genurile preferate de ficțiune (cărți, film, seriale): comedie, parodie, dragoste, dramă, acțiune, spiritualitate, fantezie, sci fi, fanfiction, filozofie etc.?

Nu vă sfiiți, accept orice fel de răspunsuri, și sincere, și la mișto, și argumentate, și absurde. Puteți răspunde la o întrebare sau la mai multe. Singura chestie pe care vă rog să n-o faceți e să dați pe Google ca să aflați răspunsurile (sau puteți să o faceți după ce răspundeți, dar atunci vă rog să nu le scrieți la comentarii).

Promit să povestesc despre cartea asta mâine la 8 seara, după ce a avut timp toată lumea să-și dea cu presupusul.

Cum să NU scrii un roman în noiembrie

Tue, 22 Oct 2013 12:47:53 +0000

Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară.

Știu oameni care vin cu planuri despre cum trebuie și ce trebuie să transmită romanul, cu sentimente de care auditoriul trebuie să fie sfâșiat, cu idei cu care trebuie să rămâi, cu încercări puternice de a face constatări metafizice. Uneori le iese. Alteori le iese un ***** (puncte pentru cel mai interesant cuvânt de 5 steluțe pe care puteți să-l puneți acolo).

Vestea proastă e că scrisul se învață. Pui stiloul pe hârtie – sau, de obicei, degetele pe tastatură, tragi aer în piept și scrii cele mai geniale chestii pe care le-ai gândit vreodată. O să fie o poveste istorică, metafizică, cu o componentă de romantism tragic! Eroina, un fel de Vitoria Lipan din Transilvania sub ocupație Austro-Ungară, se îndrăgostește aprig de un mic nobil (și i se dăruiește, a la serialele HBO). Dar când el dispare în apus de soare după ce a încercat să vândă Țara Românească ungurilor și Transilvania turcilor, ea se întoarce spre introspecție și încearcă să descopere rolul și rostul eu-lui minuscul al unei singure țărăncuțe din Ardeal. Și are niște revelații metafizice extraordinare despre unitatea universului și despre importanța fiecărei creaturi în lumea asta.

Peste trei săptămâni te uiți la ce-ai scris și citești: „Oftez când mă gândesc la Ghiță. A fost bărbatul vieții mele, un armăsar de donjuan, dar în același timp un șmecheraș din Regat. Datorită lui am înțeles că și furnicile au suflet.” Și mori puțin în interior.

N-ai mai scris până acum?__ Ia un ceai. Ia o cafea. Ia o chestie mișto de băut, fără alcool (alcoolul te face să te simți genial când nu e cazul). Ce-ți place să citești? Ce filme-ți plac? Ce te-ar distra să vezi?

Literatura nu e doar artă. __E distracție. Nu e doar educație și cultură, e plăcere. Nu toată, ce-i drept. Dacă vrei să mă vezi scrâșnind din dinți și suferind, mă pui să citesc V. de Thomans Pynchon sau Portret al artistului în tinerețe de James Joyce. Dar o mare parte din literatură ar intenționa cel puțin să placă, ar vrea să fie interesantă. Să te facă să întorci pagina ca să vezi ce se mai întâmplă.

Dacă vrei să-ți complici viața, poți fi ermetic. Poți să te crezi superior muritorilor de rând. Poți să încerci să educi populația cu texte moralizatoare. Poți să încerci să vii cu idei crețe și metafizice scoase din burtă. Poți să te chinui, să te zbați, să fii un geniu pustiit și neînțeles care se screme ca să scoată o operă extraordinară, complicată, care trebuie studiată și dezbătută de experți pentru a putea fi deslușită. Poți, cu alte cuvinte, să te iei foarte tare în serios pentru că Literatura iaște un lucru mare.

Reversul e, bineînțeles, să scrii lucruri care te prind, genul de povești pe care te amuză să le auzi, să le vezi, să le citești. Mai scrii ceva, o mai dai în bară, o mai corectezi, mai te prinzi ce să faci și cum. Te relaxezi și nu te mai încrâncenezi că trebuie să iasă, că opera ta de Nobel e scrisă acum ori niciodată. Încet, cu plăcere. Merge și-așa.

Câteva mituri despre scris

Mon, 30 Sep 2013 14:31:45 +0000

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc.

Adevărul: Nu neapărat. G.G. Marquez spunea prin autobiografia lui că are editori care-i corectează romanele, pentru că el se încurcă în accente și alte alea. Confirm: și eu fac greșeli care-mi sunt corectate. Perfecțiunea limbajului din cărți se datorează mai degrabă editorilor și corectorilor care iau textul la puricat.

Însă: Dacă trimiți un manuscris care arată de parcă l-ai fi tastat cu piciorul stâng într-o limbă pe care ai învățat-o azi noapte, ai mari șanse să n-ajungi nicăieri cu el. Pentru că dacă tu îți bați joc de tine, de ce ai merita efortul altcuiva?

2. Romanele, nuvelele și povestirile se scriu având la bază planuri, schițe și fișe de personaje.

Adevărul: Am mai zis și altă dată că nu e adevărat. Se pare că sunt unii care își fac planuri și știu exact ce și cum vor scrie (gen Cathy Day, scriitoare și profesoară de creative writing) și sunt alții care încep să scrie și află despre ce scriu pe măsură ce scriu (gen eu; sau, dacă vreți pe cineva mai impresionant, Neil Gaiman). Ce merge, merge.

Însă: E indicat să știi cum funcționezi ca scriitor, ca să știi ce te ajută și ce nu.

3. Scriitorii adevărați au talent din fragedă pruncie.

Adevărul: La fel ca în alte domenii, talentul se mai și face. Pe măsură ce trece timpul și exersezi, înveți lucruri și evoluezi. Văd la mine că e o distanță mare între ce scriu acum și ce scriam în 2006-2007.

Însă: Ajută mult dacă ai de la bun început ceva pe care să te bazezi când scrii. Stil? Poveste? Dialog? Dacă simți că nu ai excelat niciodată, e suficient și să ai pasiune destulă cât să-i dai înainte.

4. Există cărți care te învață să scrii literatură.

Adevărul: Există și cărți care te învață cum să fii fericit, să ai succes sau „să fii femeie”. Asta nu înseamnă că și funcționează pe bune. Din câte am aruncat un ochi, multe din ele sunt scrise de oameni care nu scriu literatură (probabil pentru că scriitorii care au succes au altă treabă) și sunt pline de reguli care de fapt pot fi încălcate fără să plângă nimeni. Dacă titlul e ceva gen „Cum să scrii un roman de succes în 10 pași”, poți să arunci cartea la gunoi, împreună cu cărțile „Cum să faci bani nefăcând nimic” și „Cum să slăbești fără dietă, fără pastile, fără gimnastică, fără efort și fără să schimbi nimic din stilul tău de viață”.

Însă: Dacă citești mult, mai prinzi câte ceva. Dacă iei cărțile și pasajele care ți-au plăcut și încerci să-ți dai seama care sunt aspectele care te-au încântat, prinzi mai multe. Dacă te uiți atent cum anume sunt create aspectele respective și cum funcționează din punct de vedere tehnic, e cu atât mai bine. Dacă nu te limitezi cu cititul la un singur gen, ci citești ce apuci și de unde apuci, ai o plajă mai mare de idei/tehnici pe care poți să le folosești și poți să începi să și inovezi.

5. Scriitorii au ceva de zis și idei de transmis.

Adevărul: Depinde de scriitor. Unii vor să ajute oameni, alții vor să educe, alții vor să se exprime. Uneori scriu pentru că nu pot să nu scrie. Cei din primele categorii probabil că simt că au ceva de zis și idei de transmis. Ceilalți probabil că vor doar să povestească.

6. Scriitorii exprimă exact ce și-au pus în cap să exprime.

Adevărul: Știți întrebarea aia, „Ce-a vrut să spună scriitorul?” Dacă era atât de clar răspunsul, nu mai era nevoie să fie pusă. Scriitorii au în cap ceva, încearcă să exprime acel ceva și se vede pe urmă exact cât de tare au reușit să transmită ce era în capul lor. Dar pentru că oricâte descrieri și subtillități ai băga, tot nu poți să pui absolut tot ce ai în cap pe hârtie, șansele sunt ca nu toată lumea să vadă același lucru când citește. Și și dacă vede, s-ar putea să reacționeze diferit.

Însă: De cele mai multe ori, dacă e stăpân pe tehnică, o să exprime clar acele lucruri pe care vrea să le accentueze, sau care-l interesează pe el. Care sunt alea, depinde de scriitor. În „Micuțele doamne” de L.M. Alcott sunt clare lecțiile morale. În „Urzeala tronurilor” a lui G.R.R. Martin de care vorbește toată lumea acum sunt clare firele narative și trăsăturile de bază ale personajelor, din care fiecare înțelege ce vrea.

7. Romanele sunt scrise pe fugă, când vine inspirația și arată cam la fel la început cum arată la sfârșit.

Adevărul: Dacă n-ai inspirație, îți faci. Am văzut că există persoane capabile să scrie 12-13.000 cuvinte/zi, dar majoritatea oamenilor nu pot să scrie 25-30 de pagini în fiecare zi, în mod susținut. Pot să scrie o pagină/două, mai degrabă. Și durează. Și durează. Șiiiiii durează. După care cel mai adesea autorul își ia textul la modificat și corectat de vreo 2-3 ori (pentru chestii mari, gen schimbat de scene, reorganizare, rescris etc.), după care mai corectează puțin, după care trimit la editură și se corectează iar.

Schițe și scriitori

Sun, 25 Aug 2013 18:04:20 +0000

O lecție scurtă despre scriitori și scris: toată lumea face lucrurile altfel. Ce merge, aia merge.

Neil Gaiman a preluat controlul peste contul de Twitter de la Festivalul de Carte din Edinburgh, unde a răspuns la întrebări de la cititori timp de jumătate de oră.

Josh Davis (@Obby_Oss) a întrebat: @edbookfest Neil a scris „Oceanul..” fără să-i facă schița înainte. Cum te descurci cu ritmul & structura fără să scrii una? #edbookfest

La care Neil Gaiman a răspuns: @Obby_Oss Bine, mulțumesc.

Povestea cu romanele cărora trebuie să le faci rezumatul înainte să le scrii, pentru care trebuie să faci fișe de personaje și să hotărăști de la început ce și cum trebuie să aibă loc unde și când nu e universal valabilă 😛 Deși și nouă ni s-a sugerat că ar fi…

Întrebări și răspunsuri

Fri, 23 Aug 2013 08:56:15 +0000

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții.

1. De ce scrii chestii așa de întunecate/ciudate?

Nu tot timpul scriu întunecat. Dar pentru că pe-acolo mă învârt momentan…

Îmi place complexitatea. Îmi plac personajele care au personalități diferite, idei diferite, scopuri diferite, lumi diferite. Le arunci împreună și interacționează de la sine. Inevitabil, când cam toți sunt altfel, cineva ajunge și ciudat. Acțiunile care sunt perfect logice privite din interior pot părea lipsite de noimă din exterior (până când ceva le pune în context).

Apoi, o lume haotică/malefică impune cu totul alte probleme decât una benefică sau realistă: cum alegi binele din multe variante proaste? Cum decizi dacă cineva e „bun”/„rău” dacă e scindat între cele două variante? E un loc unde ambiguitățile ies la iveală, unde apar și slăbiciunile, și punctele forte, și frica, și disperarea – fără ca ele să fie respinse din start, fără ca ele să provoace repulsia moralizatoare. O calitate poate fi câștigată, o înțelegere trebuie smulsă realității.

Am fost odată într-un grup de oameni care credeau că arta trebuie să reflecte doar binele, frumosul, sublimul, perfecțiunea. Dar la fel cum după război mulți viteji se arată, și în rai e ușor să fii sfânt. Când alegerea corectă e clară pentru toată lumea și e ușor de făcut, se cheamă că ai o viață ok și frumoasă („et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo” spune rugăciunea creștinilor). Dacă lucrurile se complică, în schimb, devin mai interesante (dacă e să adaptăm, „nos inducas in temptationem, et libera nos a malo”: du-ne în ispită și eliberează-ne de rău).

2. De ce te preocupi în continuare de MISA? N-ar trebui să-ți vezi de viața ta odată?

Ba da. Și chiar așa se întâmplă. Între roman, calculatoare, literatură, jocuri PC, seriale, muzică, cafea și alte alea trebuie să recunosc că am o viață.

Nu cred în uitare ca mod de rezolvare a unei probleme. La un moment dat ziceam că discut în continuare despre MISA pentru că sunt atâția acolo care suferă de pe urma ei (chiar și inconștient). Dar de fapt răspunsul pe care l-aș da azi e altul: mai discut despre MISA pentru că ceea ce se petrece cu cei din MISA se poate petrece cu alții altundeva.

Am cunoscut oameni de valoare în MISA, am cunoscut și jigodii, persoane care aveau probleme în familie și care n-aveau, persoane cu educație și fără. Numărul de medii din care au fost culeși cei înscriși la cursurile de yoga spune foarte multe despre deschiderea oamenilor în general de a participa la o chestie pe care toți cei din jur o consideră dubioasă.

MISA e doar una, dar e un semnal de alarmă că oamenii vunerabili există peste tot și că nu sunt doar niște nebuni în afara societății. Sunt zeci de mii care s-au perindat pe la cursuri – și mai sunt vreo 100.000 de martori ai lui Iehova, 20.000 de membri ELTA, 3.000 de mormoni și sincer n-am știut pe cine altcineva să mai caut. Putem să băgăm frumos capul în pământ și să ne prefacem că doar oamenii mai… neobișnuiți… pot face parte din grupări pe care mulți le-ar denumi secte, dar părerea mea e că atitudinea e greșită și duce la o vulnerabilitate sporită.

E neplăcut să contempli că cineva apropiat – sau chiar tu – ar putea să facă parte dintr-un grup dubios și religios. E neplăcut să te gândești că oamenii nu sunt perfecți. Dar părerea mea e că merită. Chiar dacă n-ai ajunge niciodată într-o grupare dubioasă, tot e bine să știi ce resorturi interioare ai, unde să fii atent la tine, care sunt lucrurile pe care le eviți, care sunt punctele tale slabe. E vorba de autocunoaștere, în fond.

Asta, bineînțeles, printre picățele. În fond, viața e frumoasă. Învățat chestii interesante, citit cărți bune, seriale mișto, cafea, mâncare excepțională, jocuri bine făcute sau ce te tentează pe tine.

3. Ai putea să-mi spui ce înseamnă [..] în engleză?

Aș putea. Dacă mi-ești drag/ă, o să-ți și spun. Dar ca idee, poți folosi ceea ce e probabil să folosesc și eu: wordreference.com, care are multe variante de traduceri, dar nu toate variantele posibile (e un avantaj); și thefreedictionary.com, care e un dicționar englez-englez absolut superb. Are și butoane pe care poți să apeși ca să-ți pronunțe cuvântul, cu accent britanic și cu accent american.

4. Spune ceva în japoneză!

Hmm. „Konna yume wo mita.” (cona iume o mita) = Am avut un vis. (traducere ad litteram: Am văzut visul acesta.)

mita = am văzut (în cazul de față se traduce prin „am avut”, pentru că la noi visele se au, nu se văd). De la verbul miru = a vedea.

wo = particulă care indică complementul direct (noi n-avem, asta e).

yume = vis.

konna = de acest fel, astfel, acesta.

Propoziția „Konna yume wo mita” apare la începutul a câteva povestiri din „Zece nopți, zece vise” de Natsume Soseki și în filmul „Vise” al lui Akira Kurosawa. (ok, traducerea oferită pentru titlul lui Soseki în română pe wikipedia e „Zece nopți pline cu vise”, dar sună stângaci)

5. Am văzut prin filme că pe scriitori îi pocnește inspirația și scriu câteva zeci de pagini odată, sau se blochează și nu pot scrie nimic. Așa funcționează?

Nu. Așa sună mai interesant să spui că funcționează.

Personal, mă pun jos și scriu. Uneori scriu mai bine, alteori scriu mai prost. Uneori am mai mult chef, alteori mai puțin. Dacă ceea ce vreau să scriu nu funcționează, înseamnă că e cazul să regândesc perspectiva. Dacă n-am chef să scriu îmi iau o cafea. Sau altceva, de preferință cu scorțișoară. Dacă nu știu absolut deloc ce să fac, mă duc să mă plimb, pentru că planific mai bine în mișcare.

Orice scriu trebuie de obicei editat și re-editat ca să curgă, să sune bine, să nu fie discrepanțe și stângăcii. După care, în cazul în care vorbim de roman, trimit la editură capitolul și mai fac câteva modificări în funcție de ce-mi zic cele două editoare.

Ai spune că seamănă a muncă.

6. De ce lași proștii să comenteze pe blog?

Pentru că altfel ar trebui să stabilesc niște criterii foarte exacte după care să moderez – sau ar exista posibilitatea să cenzurez și comentarii legitime din exces de zel. Mai ales dacă sunt prinsă într-o zi în care n-am răbdare.

7. De ce scrii lung și nu scurt?

Pentru că, la fel ca Zoso care scrie scurt și nu lung, e blogul meu și scriu cum îmi place să citesc și cum scriu mai bine.

Teeheheeheee! Varianta audio de la roman sună bine.

Mon, 22 Jul 2013 13:55:04 +0000

Deci, deci, deci! Romanul meu (Flight from Hell, pe monitoare din 4 august :P) o să aibă și o variantă audio. Citită de mine, că de ce nu (între noi fie vorba, momentan îmi urăsc vocea și accentul în engleză. Vocea din inerție, accentul pentru că citesc mult mai puține r-uri decât există în text. „Dă scai uăz ă daacă șeid ăf red, tingin toods dă cală ăf crasted blad.”)

Așa. Nu e cea mai splendidă citire evă, dar merge destul de bine (o prietenă pe care aici o voi numi Linda pentru că altfel face colecție de nume și pseudonime, spune că e mișto. editoarea e de aceeași părere). Chestia care îmi place e că mi-au pus niște muzică la început și la final de capitol – o melodie întunecată, lentă, în care ți se pare că auzi tobe în caverne și lupii te urmăresc din spatele zidurilor. E perfectă 😀

În curând o să am și o copertă (mi-au arătat deja o variantă, dar încă e în lucru).

Am deja 2 capitole care au trecut prin piguleala editorială, 2 care așteaptă la coadă și scriu de zor la capitolul, pentru că mă prind termenele-limită din urmă.

Roman! O să public un roman! Un ROMAN! Foileton, dar roman!

Tue, 14 May 2013 08:41:37 +0000

*excitement, excitement, excitement, excitement, excitement*

Acum nu foarte mult timp am trimis un prim capitol dintr-un roman horror/supranatural/acțiune la The Big World Network. Povestisem la un moment dat pe blog că aveam de gând s-o fac.

Mi-a plăcut de Big World Network de la început, din cauza conceptului. După cum sugerează și entuziastul!!! titlu al postării, sunt o editură mai neobișnuită. Ei zic așa: publică un „episod” dintr-o serie pe săptămână, cum fac televiziunile cu serialele. 12 episoade/sezon, iar apoi depinde de autor câte sezoane scoate.

Eu zic că e stil foileton, seamănă cu ce făceau în perioada victoriană Dickens!!! și alții (unora le place Dickens). Capitol, capitol, capitol, capitol. Gata cartea? Bun, adunăm capitolele, le trântim două coperți și declarăm romanul.

În plus, Big World Network-ul are și varianta de audiobooks, așa că probabil că o să încerc să-mi citesc propriile capitole pentru versiunea audio XD

Sunt imposibil de fericită, pentru că pot să mă joc. Și pentru că ideea de literatură publicată pe capitole mă fascinează – am pomenit în disertația de masterat că astăzi practica e foarte răspândită în fanfiction, care e publicat pe gratis de amatori, și mai puțin la edituri, care nu au inovat încă idei în conformitate cu tehnologia și cu posibilitățile noi. Ei, ăștia au de gând să profite de situație și să publice într-un stil nou.

Dar destul despre BWN. Romanul meu.

Scris la pleasneală, de amorul artei, în câteva zile. Se numește „Flight From Hell” și ca să citez primul capitol/episod, ideea principală ar fi: „A dying angel, a strange magician human woman and a carnivorous horse met in sex-Hell. If it was the beginning of a joke, Nakir couldn't wait to hear the punchline.”

Primul paragraf:

The sky was a darker shade of red, tinging towards the color of crusted blood. The eye, long used to seeing everything as if through a colored lens, failed to notice that blue had become purple and that green etched towards black. It adjusted, even as the mind protested and choked and tried to shift vision back to normality; avid for beauty, tired in never-ending efforts, subject to a constant pressure that tried to bring it down to its knees and turn it towards depression, desperation, and death.

Și lucrurile o iau din loc de acolo, cu un ton semi-ironic și uneori sec. Și totul cam în negru. Pentru că autoarea are un umor mai negru când n-are chef de altceva.

De-abia aștept 😀

P.S. Și între noi fie vorba, parcă poveștile spuneau că tot trebuie să trimiți manuscrise din editură în editură și să aduni teancuri de respingeri. Nu să ți se răspundă în timp record cu entuziasm 🙂 The world is spoiling me rotten.

Un comentariu la „Baltagul”

Thu, 06 Dec 2012 13:39:38 +0000

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Regret s-o spun, dar se vede clar că „Baltagul” a fost scris la repezeală.

Hai să vedem cam a ce seamănă romanul ăsta. E un fel de carte de aventuri combinată cu un roman poliţist, care vrea să redea și ceva din viaţa oierilor de la munte. Nu e o idee rea. Elementele sunt bune: niște criminali, un câine, tehnologie nouă și interesantă (telefonul) și diverse personaje cu idei năstruşnice. Vitoria Lipan e un fel de protagonistă-cireașă-de-pe-tort: o femeie simplă, dar foarte inteligentă.

Dar nu se pune problema să ai palpitații sau să te îngrijorezi prea tare când citești. Sadoveanu a avut grijă să reducă misterul ca să nu ne batem prea tare capul şi a scos întorsăturile de situaţie din aventură. Ne povestește despre peisaj, dar nu cu prea multe detalii, așa că nu poți să simți că ești cu adevărat acolo. Și nu ne lasă nicio clipă se ne îngrijorăm că personajele ar putea păţi ceva – în afară de Nechifor Lipan, desigur, care e deja mort când începe povestea. Detaliile de atmosferă sunt slăbuțe. Situația s-ar fi putut rezolva cu încă vreo două săptămâni de corectură, dar poate că n-a avut la dispoziție decât alea 17 zile. Ce să faci.

De fapt, motto-ul reflectă tot romanul: „Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne”. E ok, are un dram de ritm și ceva rimă, dar nu prea dă pe-afară de cât e de cizelat. Direct, simplu și ai uneori senzația că parcă mai era ceva care lipsește momentan (mai cheamă ș-un câne să ce?…)

Începutul e aproape interesant, în schimb. E un fel de mit al creației. Diverse popoare se perindă prin faţa lui Dumnezeu, care le oferă daruri specifice stereotipurilor – evreii iau banii, nemţii iau treaba bine făcută. Muntenii ajung prea târziu la Dumnezeu, care nu mai are ce le oferi decât o inimă uşoară şi femei ‘iubăreţe’. E o chestie tipic românească, asta: ne amuzăm de cât de nenorociți/slabi suntem. E o plăcere perfidă – nu suntem doar departe de a fi în top, suntem chiar în topul codaș. Ne amuză să ne spunem bancuri despre noi, cei simpatici care niciodată nu reușesc. Pe undeva e un haz de necaz care ne lasă să ne vedem de treaba noastră și să supraviețuim zi de zi, știind că nu suntem într-o țară mai bună. Pe de altă parte, ne ratăm potențialul pentru că știm că nu merităm mai mult. Mă întreb uneori ce s-ar întâmpla dacă românii ar decide că nu sunt codași, ci fruntași. Dacă s-ar pune să facă treabă, nu la repezeală că poate pică ceva, ci pe-ndelete, organizat, bine. Sunt unii care o fac, desigur. Dar nu simt că ăsta ar fi standardul general.

Să ne întoarcem la roman. Vitoria Lipan e complet îndrăgostită de soțul ei, Nechifor, care o bătea (standardul vremii). Mi-ar plăcea să se vorbeacă puțin pe tema abuzului ăsta în școală, pentru că nouă ni s-a zis că ăsta ar fi fost luat drept un semn de iubire și că dacă n-ar fi bătut-o ar fi însemnat că n-o iubea destul. Dragi profesori, înțeleg că vă pasionează mai mult critica literară, dar ăsta e momentul să spuneți că nu e în regulă să se facă așa și că, la naiba, nu e un semn de iubire. Erau alte vremuri, nu mai luminate.

V de la Virtute are doi copii (deși i s-au născut șapte): Gheorghiță. care nu e foarte impresionant, și Minodora, care ar putea fi interesantă dacă n-ar fi lăsată în ceață cu firul ei narativ cu tot. Pe scurt, Minodora și fiul dascălului își fac ochi dulci, V de la Veto nu e de acord și vrea s-o mărite pe Minodora cu altcineva, dar până la urmă o trimite la mănăstire și nu mai auzim nimic de ea. În dulcele stil Sadovenian, ni se mai oferă o poezie, de data asta cu oarecare haz: Frunzuliţă de mohor, te iubesc şi te ador, Ghiţă C. Topor.

În fine, Vitoria se tot pregătește și se tot pregătește și se mai pregătește puțin să plece să-l caute pe Nechifor. Are un vis simbolic în care Nechifor traversează o apă și i se zice că probabil că omul nu s-a întors pentru că a dispărut în patul altei femei. Se mai pregătește puțin de plecare, și pe urmă încă puțin.

În dimineaţa de zece martie, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă la drum. Nechifor a dispărut în noiembrie. Între noi fie vorba, dacă Vitoria Lipan ar fi pompier şi ar vedea o hârtie arzând, până ar stinge-o ar arde tot oraşul. Când o chemi pe Vitoria Lipan ca moaşă, ajunge la timp să vadă copilul absolvind facultatea. Singurul motiv pentru care caii nu au Paşte e că îl organizează Vitoria Lipan. Ea e Vitoria: Marea V de la Vin cândVa în Viitor.

Partea bună e că pe drum merg cu doi negustori, dintre care unul e evreu și are idei crețe. Sâmbăta evreul aşteaptă să se topească puţin zăpada înainte să plece, pentru că evreii se pare că n-au voie să circule pe drum sâmbăta, doar pe apă. Și uite așa David mi-e brusc mai simpatic decât restul personajelor. Mai sunt și alte evenimente (judecată, botez, nuntă), dar singurul motiv pentru care mai știu de ele e că am un rezumat la „Baltagul” prin preajmă.

În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei, ultimul loc unde a fost văzut Nechifor Lipan, care a cumpărat trei sute de oi și a vândut o sută (probabil că exista un motiv pentru care a și cumpărat și a și vândut, dar nu-l mai țin minte). De acolo a plecat la drum împreună cu cei doi cumpărători (Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza), ceea ce îi dă de gândit lui V de la „Verdict: Crimă”. Zău că povestea ar fi mai interesantă dacă ne-ar ține în suspans ceva mai tare. De fapt, poate că încearcă să ne țină, dar aici Sadoveanu a luat o hartă și ne-a bombardat cu denumiri de localități, ceea ce mi-a cam tăiat din chef.

Ideea e că Nechifor a plecat din satul Borca și n-a mai ajuns în satul Sabasa – nici măcar una din cele trei sute de oițe nu era o Mioriță veritabilă care să-i spună că Bogza și Cuțui s-au pus să-l omoare la apus de soare. Și pentru că bănuielile astea nu-s destul de clare (deși cei doi aveau motiv, aveau ocazia și aveau oile), în loc să tragă fuga până la poliție, Vitoria e un fel de eroină a Agathei Christie, sau o Jessica Fletcher mai de pe vremuri. Le învrăjbește pe soțiile criminalilor una împotriva celeilalte, cu un aer nevinovat, răscumpără câinele lui Nechifor (Lupu) și găsește cadavrul lui Nechifor într-o râpă (cu ajutorul cânelui).

După care demască întreaga crimă la înmormântare în stilul romanelor polițiste. Criminalul Bogza își iese din fire și încearcă să-l omoare pe Gheorghiță, care îl rănește de moarte cu un baltag (titlul! Uite titlul romanului! Uite-l!). Criminalul Cuțui își recunoaște crima și e arestat.

Deci, până la urmă, de ce facem noi în școală romanul ăsta? L-am cam luat eu la palme pe aici, dar după cum ziceam, nu e o idee proastă de roman. Nu e nici măcar un roman prost, de fapt. Desigur, faptul că am adormit anul trecut în fotoliu în timp ce-l reciteam nu e tocmai o recomandare, dar hai să vedem: personajele sunt credibile. Nu foarte bine descrise, dar credibile. Acțiunea e credibilă și, la un rezumat, interesantă. Sunt câteva elemente simpatice. Atmosfera e, probabil, autentică. Lumea în care se învârte Vitoria e pusă interesant între vechi și nou, tradițional și modern (gândiți-vă că modernul e mai avansat decât în „O scrisoare pierdută”, de exemplu). Problema e de stil și cizelare, la care stă prost. Părerea mea e că nu pentru stil se predă în școli, ci pentru aspectele de care zic în paragraful ăsta.

Se predă cam în stilul școlii românești, în care nu admiți sub nicio formă că o „operă” ar putea avea hibele ei, dar fără bagajul de „trebuie să vedeți cât de superb e” în spate, poate fi ok – sau chiar, dacă aveți chef de așa ceva, interesant.

Toamnă, un roman, NaNoWriMo etc.

Tue, 06 Nov 2012 18:26:41 +0000

[][1]

A u t u m n by StFamous

Am ajuns ca motocicliștii de mai demult, care știau cum să facă tot felul de reparații pe marginea drumului, că altfel nu ajungeau niciodată nicăieri. Acum câțiva ani dădeam telefoane în stânga și-n dreapta să întreb ce pot să fac atunci când calculatorul îmi dă chix. Azi sun doar să întreb unde găsesc o șurubelniță, că n-am chef să deschid cutia cu un vârf de cuțit ca să pot să aspir pe dinăuntru, să suflu praful din zonele mai delicate și să dau deoparte cablul care face contact cu ventilatorul. Mi-am repartiționat hardul fără să-mi omor Windows-ul (prea tare…), știu ce softuri să folosesc dacă-mi pică vreun hard, am toate fișierele importante într-un folder Dropbox, ca să nu-mi pierd toată munca dacă mi se distrug și Desktop-ul, și laptopul și hardurile externe deodată.

…Uneori nu mă simt ca o traducătoare/scriitoare care se ocupă de japoneză, engleză și cărți, ci ca un fel de mini-tech support. Așa că noroc că mai scriu și traduc când am timp 😛

Ascult Peter Gabriel zilele astea și scriu la un roman din care nu știu exact ce iese. De fapt, asta e povestea de fiecare dată când scrii ceva: nu poți să știi exact ce iese. Începi și după o vreme te prinzi că ce vroiai să faci nu e plauzibil, nu e bun, nu e destul. Cred că am calculatorul plin de povești lăsate baltă și de titluri și rezumate puse pe peste tot. (58 items, îmi spune folderul în care am băgat cam tot ce m-am gândit să scriu în ultimul an, plus ce-am mai găsit din ce scrisesem anii trecuți)

Uneori am scris direct pe vreun site, ctrl+c să fiu sigură că-n caz de eroare nu rămân fără. Și dacă mi-a picat curentul sau OS-ul tot fără am ajuns.

Noiembrie e luna de scris romane. E frig afară, se întunecă devreme, sunt slabe șansele la vacanțe și chiar mai slabe la sărbători. Studenții n-au examene, elevii n-au teze. Și mai e și un eveniment internațional, NaNoWriMo, care îi strânge pe toți cei care au chef să scrie un roman într-o lună și le pune la dispoziție un forum, statistici și articole scrise de tot felul de personalități.

Prima oară când am participat, acum vreo 4 ani, aveam nevoie de chestia asta. Aveam nevoie de ceva care să mă împingă de la spate să scriu 50.000 de cuvinte într-o lună, în medie vreo 3 pagini pe zi. Scriam rar, scriam destul de prost… Acum dacă-mi dai un laptop și un colț semi-tăcut, e destul. Pagină după pagină. E ok.

Azi eram într-o cafenea simpatică și scriam. Aveam în față o ditamai cafeaua cu lapte, vanilie și scorțișoară și unul dintre personaje, ca de obicei, s-a hotărât să facă mai mult decât era în plan. Ceea ce e foarte bine, că planul era mai mult o schiță pe marginea căreia ar fi scris, dacă ar fi fost scrisă, „a se rectifica pe parcurs”.

Așa că a povestit despre mono no aware. Nu i-a spus pe nume, nu avea de ce. Se explica pe el în fața cuiva, așa că nu încerca să vorbească despre teorie, despre conceptele japoneze despre frumos. Ceea ce nu era ieșit din context, pentru că era japonez, educat în Japonia, cu o cultură artistică japoneză. A spus atât: tristețea și încântarea ce apar în fața frumuseții efemere care dispare. Flori de cireș care cad, frunzele toamna. Apoi, dincolo de mono no aware, sentimentul lui: oamenii, care sunt și nu sunt, vin și pleacă niciodată cunoscuți, iar apoi dispar. A ști că e unul dintre ei, într-o lume plină de frumusețe efemeră, încercând să vadă cât mai mult la fel cum cineva ar ieși să privească frunzele toamna.

Cam acolo mi-a murit laptopul, din cauza unei baterii efemere, a cărei viață este spre sfârșit. Nu m-a anunțat că e pe cale să moară, așa că ultimele lucruri pe care le scrisesem au dispărut în ceață.

Am deschis fișierul acasă să văd câte zeci sau sute de cuvinte nu mai erau. Ultimele cuvinte: „Those who will some day live here where we end — should the blood happen to darken in their memory and overflow — let them not forget us, the weak souls among the asphodels.”

Luate dintr-o poezie de George Seferis, Mythistorema, citată în A Disused Shed in Co. Wexford, de Derek Mahon, pe care am tradus-o.

Odată mi-ar fi fost teamă să citez poezii într-un roman, dar de ceva timp mi-am dat seama că există reguli atunci când scrii și poți să le încalci pe toate dacă știi ce faci. M-au distrat romanele victoriene și literatura mai veche atunci când am făcut cursurile la facultate, dar până la urmă se pare că rămân copilul modernității, care face ce face și se întoarce la idei noi, tehnici noi, stiluri noi. De ce nu?… Iau câte o idee de unde apuc, prind un stil, văd cum se face ceva, încerc să-mi dau seama cum obții x sau y și de ce nu merge z.

Ascult Peter Gabriel și comand o nouă baterie de laptop, că face parte din obiectul muncii. Mă întreb dacă să scriu despre scris. Chestii mărunte. Cum să obții un stil gen Marquez prin gramatică, chestii de-astea.