Romane De Dragoste on Roxana-Mălina Chirilă

Am vrut să citesc trei romane de dragoste

Wed, 27 Oct 2021 19:24:18 +0000

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.

Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Într-un fel, mi se pare că romanele de dragoste sunt similare filmelor de acțiune: ambele genuri au și capodopere cu o poveste excelentă, personaje memorabile, scene care rămân multă vreme întipărite în conștiința publică și admirația criticilor și publicului deopotrivă; dar scopul lor principal nu e să exploreze limitele artei, ci să ofere divertisment. Pot să fie trase de păr și nerealiste, dar dacă-și ating scopul și oferă ceea ce se așteaptă lumea să ofere, e ok.

Romanele de dragoste, ca să fie romane de dragoste, trebuie să aibă două componente: o relație între două personaje (care să fie un subiect central) și un final fericit – iar aici sunt de acord cu KJ Charles, că finalul trebuie să ofere speranță: speranță în fericire și în lucruri bune. Sentimentul că lucrurile se așază așa cum ar trebui.

Dacă pare aiurea că romanele de dragoste au un final fericit, ar trebui să pară aiurea și că în tragedii eroii fac greșeli care le aduc decăderea: genul depinde de un anumit final. Dacă s-ar repovesti „Hamlet” în timpurile moderne și Hamlet s-ar judeca cu tatăl vitreg în instanță și s-ar întrece în avocatură, n-am mai avea o tragedie, ci o dramă juridică. La fel, dacă ai o poveste romantică cu un sfârșit trist, ai o dramă, nu un roman de dragoste.

**Un gen nu e mai bun decât altul, **dar dacă ți se recomandă o carte ca fiind de un anumit tip și constați că nu e, sunt șanse mari să fii dezamăgit.

Astea fiind zise, hai să vedem ce am citit recent!

„Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston

În ultimii ani am început să urmăresc ce se publică în colecția Leda Edge. Nu foarte atent, e drept, dar am remarcat că au publicat „Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni” de Mackenzi Lee și „Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire, cărți despre care a vuit partea mea de internet anglofon. Nu știu cât de renumite sunt cărțile, dar au fost lăudate în cercurile mai ascunse prin care mă aflu, deci iată-mă, aruncând ocazional un ochi să văd ce au mai scos.

Acum am găsit „Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston (data publicării în original: 2019) – un volum pe care l-am luat deoarece o parte din mine speră că, dacă o să cumpăr destule romane de dragoste LGBTQ, cineva o să traducă și seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk. În plus, e ceva ce aș citi cu plăcere și în mod normal. Probabil.

E un pic cam tras de păr, naiv și tineresc pentru gusturile mele, dar pe de altă parte, e scris vioi și cu mult entuziasm, deci am alergat prin el ignorând pe cât am putut întrebări precum „Dar ăsta nu-i un conflict de interese major și nerezolvabil?” sau „Și cum rămâne cu interferența puterilor străine în politica SUA?”

Alex Claremont-Diaz e fiul președintei SUA și locuiește la Casa Albă cât încearcă să-și facă intrarea în cariera politică, deși familia îl îndeamnă să facă întâi o facultate. Henry George Edward James Fox-Mountchristen-Windsor e prinț al Marii Britanii și toată viața lui trebuie trăită conform standardelor impuse de Casa Regală. Alex îl urăște pe Henry pentru că Henry este prea perfect și prea prinț, dar trebuie să-l revadă iar și iar la diverse evenimente internaționale, unde-l zgândăre pe cât poate.

Bine, de fapt Alex îl urăște pe Henry pentru că e atras de Henry, dar încă nu și-a dat seama. Noroc că soarta și prostia reciprocă îi fac să se caftească public, iar echipele de PR ale respectivelor țări îi forțează să se împace de ochii lumii și să se prefacă a fi cei mai buni prieteni.

Forțați să-și vorbească civilizat și să se vadă mai des, își dau seama că de fapt se plac. Doar că planul merge un pic prea bine și, în loc să ajungă prieteni, ajung amanți. Bineînțeles, asta e o altă complicație nedorită de absolut nimeni de la Casa Albă sau din Casa Regală, așa că încearcă să păstreze secretul în timp ce traversează Atlanticul cu voioșie în numele PR-ului.

E o carte tare veselă, cu mult dialog și multe glume, cu o trecere simpatică de la inamici la iubiți, cu scene clișeistic-americane (normal că se fac de râs în public; normal că e implicat un tort), cu furișat, cu personaje secundare binevoitoare și sclipitoare gata să ajute protagoniștii. Dacă te uiți cu atenție la cartea asta, are o profunzime aproape absentă – deci secretul e să nu te uiți cu atenție.

„Spectred Isle” de K.J. Charles

K.J. Charles e o scriitoare cu surprinzător de mulți cititori fideli care o urmează de la volum la volum. Eu am ajuns la ea datorită volumului „The Magpie Lord”, după care am cumpărat aproximativ tot ce a scris (e drept, de-a lungul timpului).

„Spectred Isle” e primul volum din seria „Green Men” și a fost lansat în noiembrie 2017. Spre dezamăgirea mea, se termină cam în coadă de pește și următorul volum e pus pe pauză până-i vin idei bune autoarei, dar csf, ncsf.

Saul Lazenby e arheolog și veteran din Marele Război; dar, din cauza unei greșeli făcute pe timpul războiului și unei perioade petrecute la închisoare, e aproape neangajabil. Din cauza asta, ajunge să lucreze ca asistent al unui individ conspiraționist care vede magie și supranatural peste tot. Nu vrea să fie acolo, îi e jenă că e acolo, dar altfel ar fi muritor de foame.

Când e trimis să verifice o prostie într-un parc, e martor al combustiei spontane a unui copac. N-ar fi un lucru foarte deranjant, doar că:

A. nu-și dă seama de la ce a pornit combustia aia și probabil că șeful lui o să fie mult prea entuziasmat;
B. dă acolo de un individ aristocrat cu nasul pe sus, Randolph Glyde, care ar fi atrăgător, dacă n-ar fi enervant și dubios.

Ulterior, apare și:

C. se tot întâlnește cu Randolph acolo unde-l târăște șeful conspiraționist, iar Randolph se poartă de parcă Saul ar fi cel care-l urmărește.

Magia e reală în „Spectred Isle”, dar nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă. N-o înțeleg prea bine nici măcar cei care ar trebui s-o înțeleagă și care se descurcă așa cum pot, cu informații incomplete, ritualuri străvechi și multă confuzie. Bine, se descurcă și mai prost decât se descurcau odată, mai ales că dintr-un grup restrâns de familii cu tradiție au mai rămas o mână de oameni, restul fiind uciși în timpul războiului.

Dacă ar fi să povestesc de cele mai mișto sisteme magice din cărți, nu cred că aș povesti de nimic din romanele lui K.J. Charles (nu că ar avea prea multe cu magie; de obicei scrie romane de dragoste istorice fără magie). Dar unde excelează ea e în crearea personajelor, care întotdeauna au povești de viață interesante și personalități bine conturate.

În plus, spre deosebire de alți autori care preferă să discute de cei mai frumoși, cei mai atrăgători, cei mai sexy și cei mai bogați protagoniști, ca oricine să se poată îndrăgosti de ei, K.J. preferă să ne arate cele mai atrăgătoare și fascinante aspecte ale unor protagoniști din perspectiva celor care care se îndrăgostesc de ei. Timp de o carte, oricine poate străluci.

Din păcate, după cum ziceam, seria e pusă momentan pe pauză, așa că o să intru și eu în rândurile celor care oftează după o continuare. Din fericire, povestea de dragoste e rezolvată și, deși m-aș plânge că a sărit cam abrupt la sentimente profunde din partea protagoniștilor, nu-mi fac griji pentru viitorul lor. Sunt curioasă să văd cum se rezolvă problema cu viitorul lumii, totuși.

„Fiica Reichului” de Louise Fein

Lol.

Ce s-a întâmplat e că și-a făcut Editura Nemira server de Discord. Am intrat și eu să văd ce-i pe acolo și am rămas mască atunci când am văzut că au un canal rezervat discuției romanelor de dragoste.

Acuma, trecând eu mental prin ce-am văzut publicat la ei, am clipit spre ecran cu o confuzie maximă. Mi-am exprimat mirarea și am aflat că Damen Tango ar conține cărți de dragoste.

Le-am zis, de curiozitate, „ce ai recomanda pentru cineva care e momentan într-o pasă de romane istorice, romance, cu un fir narativ de acțiune sau polițist care să stea în picioare?” Pentru că, deh, dacă-i pe alese… Și răspunsul a venit, „prima care mi-a venit în minte de cum am citit mesajul tău, este Fiica Reichului ❤️ e cu istorie, romance, un pic de suspans zic eu.”

Dragii mei, îndoiala mea a fost la cote maxime din prima, dar am zis să nu comentez în necunoștință de cauză. Eh, acum, în cunoștință de cauză, pot să vă spun clar: ROMANUL ĂSTA NU E ABSOLUT DELOC UN ROMAN DE DRAGOSTE.

E ca și cum aș fi zis că-mi plac thrillerele de acțiune cu urmăriri, bătăi, inamici de moarte și capcane letale și mi s-ar fi recomandat Tom și Jerry – doar că, evident, un pic invers ca atmosferă.

„Fiica Reichului” e o carte despre o fătucă de 11-12 ani care crește în Germania nazistă și crede cu tărie în toată propaganda legată de Adolf Hitler. E o nazistă hotărâtă, instigatoare la raportarea dușmanilor patriei, echivalentă de pionieri, fiică de ofițer SS (de Securist, cum ar fi la noi). Dar îi place foarte mult de un băiat care a salvat-o de la înec când avea 11 ani.

Eh, băiatul e evreu. Din cauza asta, e dat afară din școala unde învățau împreună și dispare din peisaj câțiva nai.

Când crește și ajunge pe la 15-16 ani, fata se întâlnește din nou cu el și are ocazia să compare ceea ce crede cu tărie despre Hitler și nazism cu ceea ce îi spune băiatul despre viața lui și a familiei lui ca evrei. Deși inițial nu crede că lucrurile respective pot fi adevărate, realitatea o lovește din nou și din nou până când înțelege cât de mult a greșit. Cei doi ajung să aibă o relație secretă și foarte stresată, în care ar putea fi oricând descoperiți.

Când ea ajunge însărcinată, e forțată să-și abandoneze copilul pentru că familia ei știe că e fiu de evreu și urmează să fie forțată să se căsătorească cu un german de sorginte bună. Băiatul evreu fuge în Anglia, ea reușește să-i trimită copilul și cei doi nu se mai văd niciodată, dar fata reușește să-și vadă fiul la mulți ani după, când e deja bunică.

Ca roman de dragoste, cartea asta e un zero barat. Conține zero speranță, nicio relație reușită și doar discuții politice. Dă-i-o cuiva care vrea să se binedispună și-și va tăia venele. E stresantă cap-coadă și conține speranță cât să nu zici că n-ai nimic de abandonat când îți faci intrarea în infern.

Aș propune un nou subgen istoric pentru așa ceva: Hitler und Angst, povești în care se discută de nazism și de cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns (am ajuns la denumirea asta pentru că mă gândeam la Sturm und Drang). E o traumă, o incredulitate care îi face pe mulți să pornească în căutarea unei explicații pentru care un popor atât de apropiat de noi ca timp istoric a putut să o ia razna atât de tare. Sau poate că ne-ar trebui un subgen ceva mai larg, care să conțină și angoasa comunistă cu filmele ei românești.

În afara băgării „Fiicei Reichului” cu japca într-un gen care nu i se potrivește, însă, e o carte de 3-4 stele. Dacă ai mai consumat _Hitler und Angst _până acum, o să ți se pară foarte cunoscută, cam ca un film românesc despre comunism care-ți spune că era nașpa pe vremea aia. Dacă e prima oară când explorezi nazismul prin prisma literaturii, e mai interesantă. Oricum ar fi, e bine scrisă.

„Crazy Rich Asians” de Kevin Kwan

Am citit „Crazy Rich Asians” în prima jumătate a anului, dar nu pot să vă închei postarea cu deprimarea care este „Fiica Reichului”. Mai bine vă spun de o carte după care s-a făcut și film.

„Crazy Rich Asians” e un roman de dragoste și satiră la adresa societății extrem de bogate din Singapore. Dacă îl iei prea în serios, încep să fie enervante înșirările de extravaganțe ale bogaților; dar dacă o iei ca pe o glumă, vezi că se duc până la ridicol.

Rachel Chu e o fată obișnuită din SUA care se îndrăgostește de un băiat din Singapore, Nick Young, care e pe la aceeași facultate. Au o relație mișto, iar când el trebuie să se întoarcă acasă pentru nunta prietenului lui cel mai bun, o invită și pe Rachel cu el, iar ea acceptă. În plus, prietena ei bună, o singaporeană bogată, e și ea pe acolo.

Dar, surpriză! Când ajung în Singapore, reiese că Nick nu e doar bogat. E cel mai putred de bogat dintr-o lume deja putred de bogată, iar Rachel e practic aruncată să înoate cu rechinii vanitoși, orgolioși și ranchiunoși care sunt familia și prietenii lui de familie.

Nu mă încântă neapărat fantezia opulenței, dar mi se pare că Kevin Kwan a reușit să o demaște cu mult umor și să creeze un conflict bun pentru protagonistă: ai rămâne cu iubirea vieții tale dacă e super-bogat? Dar dacă nu ți-a zis că e super-bogat? Dar dacă aproape toată lumea din viața lui te urăște cu spume și nu știe cum să-ți facă viața mai amară, mergând până în pânzele albe și dincolo de absurd?

S-a făcut și un film după carte – nu e identic, dar seamănă, și e peste ceea ce se produce în general în categoria „filme de dragoste”.

Romanele de dragoste: clișeele și potențialul

Sat, 27 Feb 2021 19:55:31 +0000

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Dar în ultimii ani mi-am schimbat părerea despre gen, poate și pentru că am dat peste acea parte din el care se transformă profund. Nu mai sunt de acord cu ce spuneam în 2014 nu pentru că romanele pe care le citisem până atunci ar fi mai bune în vreun fel, ci pentru că am început să înțeleg mai bine ansamblul genului și să descopăr tendințe, evoluții și cărți un pic mai bine scrise decât dezastrele Amandei Quick.

Ce disprețuiam la romanele de dragoste

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care strâmbam din nas când auzeam „roman de dragoste”, lista ar fi așa:

Nu-mi plăcea că sunt scrise conform unei formule.
Nu-mi plăcea că sunt scrise prost.
Nu-mi plăcea sentimentalismul excesiv.
Nu-mi plăcea nivelul de inteligență al personajelor, care e uneori scăzut de-a dreptul.

Nu că n-aș fi citit romane de dragoste – uneori îmi mai cădea câte unul în mână din diverse motive, dar de cele mai multe ori impresiile de mai sus îmi erau doar confirmate.

Ba mai mult, la un moment dat am dat peste o carte academică publicată în SUA în 1984, „Reading the Romance”, în care autoarea Janice Radway a scris o listă pe puncte a structurii romanului de dragoste ideal de la vremea respectivă (traduc de la pagina 134 a cărții):

Structura narativă a romanului de dragoste ideal este rezumată mai jos:

Identitatea socială a eroinei este distrusă.

Eroina reacționează antagonic la bărbatul aristocrat.

Bărbatul aristocrat îi răspunde ambiguu eroinei.

Eroina interpretează comportamentul eroului ca fiind dovada unui interes pur sexual pentru ea.

Eroina răspunde la comportamentul eroului cu furie sau răceală.

Eroul reacționează, pedepsind eroina.

Eroina și eroul sunt separați fizic și/sau psihic.

Eroul tratează eroina cu tandrețe.

Eroina răspunde cu căldură la gestul de tandrețe al eroului.

Eroina reinterpretează comportamentul ambiguu al eroului ca fiind efectul unei traume mai vechi.

Eroul o cere în căsătorie pe/își declară clar iubirea pentru/își demonstrează devotamentul nestrămutat față de eroină cu un act suprem de tandrețe.

Eroina răspunde sexual și emoțional.

Identitatea eroinei este restabilită.

Problema se vede din avion: e o structură extrem de rigidă – dar a mai fost adaptată de-a lungul timpului. Eroina poate că nu mai are „identitatea socială distrusă”, bărbatul aristocrat poate să fie pur și simplu bogat și frumos, dar multe puncte sunt încă foarte similare. Nu?

…Poate că nu.

Pe de o parte, e într-adevăr plin de fantezii cu duci/milionari, lucru care nu mi se pare ciudat. Romanele de dragoste au fost mereu literatură pentru mase, iar când e vorba de a vinde cantități enorme, companiile preferă siguranța. Dacă ceva prinde, vor să repete acel succes. Vin extratreștrii, distrug clădiri cu încărcătură emoțională. Un grup mic supraviețuiește apocalipsei zombi. Un agent trebuie să lupte împotriva inamicilor și teoreticilor aliați pentru a salva lumea. Etc.

Pe de altă parte, nu ești obligat să repeți mereu aceeași formulă, chiar dacă e o convenție.

Am citit „Reading the Romance” de Janice Radway când îmi făceam documentarea pentru disertația de masterat. Eu scriam despre fanfiction, ficțiune scrisă pe baza unor opere existente și despre inovațiile literare în cadrul genului. O parte din lucrare avea să fie despre tipurile de fanfiction etichetate ca fiind „de dragoste”, dar care nu semănau deloc cu poveștile cu duci.

În disertație am citat lista de mai sus a lui Radway și am zis așa (traduc):

Aceasta nu are aproape nicio legătură cu povestirile de dragoste din fanfiction. […] Fanficurile au mult mai puține evenimente bazate pe o formulă și de obicei genul „de dragoste” e combinat cu altul în cazul povestirilor mai lungi.

Prea puțin spus. Scriindu-mi lucrarea, îmi dădusem seama că am citit o întreagă carte din care nu se aplica aproape nimic. Mai realiste, deseori axate pe aventură și acțiune, fără pașii descriși de Radway, povestirile pe care le discutam păreau din cu totul altă specie decât, să zicem, Barbara Cartland.

Gen, când ești răpit de extratereștri și dus pe o planetă îndepărtată, unde reușești să furi o navă spațială cu care să începi să fugi înapoi spre Pământ, strângând pe parcurs un mic grup de alți indivizi care fug de mâna lungă a imperiilor, se lasă cu bătaie, iar personajele principale ajung într-o relație, care este importantă, dar hai să vedem cum rezolvăm conflictele intergalactice.

Și nu am putut să nu mă întreb de ce romanele de dragoste publicate nu ar fi deloc așa.

O altă definiție a romanului de dragoste

Așa ajungem la următoarea problemă: ce e romanul de dragoste? E siropul cu pași ficși? Sau e orice poveste care descrie modul în care două personaje ajung într-un cuplu? Pentru că obișnuiam să cred că prima variantă e cea adevărată, dar acum cred în a doua.

Am început să citesc în forță romane de dragoste și să-mi reanalizez mai serios opiniile pe care le aveam despre gen mai ales datorită lui K.J. Charles, fostă editoare, scriitoare din 2013, care are capul pe umeri și pune deseori punctul pe „i”. Și zice ea așa (traduc):

Hai să facem o chestie. Gândiți-vă la un cuvânt care definește romanul de dragoste. Ce anume căutați în romanele de dragoste, la ce vă așteptați și ce simțiți nevoia să găsiți? O să vă dau un indiciu, are patru litere și se termină cu ’e’. [nota Roxanei: se referă la un cuvânt în engleză… evident]

…

…

…

Dacă ați zis ‘iubire’ (love), plecați în fundul sălii. Există o grămadă de cărți despre iubire, inclusiv cele pomenite mai sus. Tipul din Lolita e îndrăgostit, în felul lui, iar dacă spuneți că aia e o poveste de dragoste, avem o problemă.

Ce ne oferă în mod deosebit romanele de dragoste e speranța (hope). Speranța că două persoane pot ajunge împreună și astfel vor deveni mai fericite. Speranța că oamenii marginalizați sau trecuți cu vederea sau nefericiți pot descoperi iubirea și bucuria într-o lume dificilă; speranța că indiferent câte defecte ai, oricât de tare te-ai teme, oricât de mult te-ai simți ca o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri, există un loc și o persoană pentru care ești fix ceea ce trebuie să fii; e speranța la un viitor bun.

Dacă romanul de dragoste e despre două persoane care au parte de o poveste cu final fericit și plin de speranță, de ce mai avem nevoie de formulă? Nu avem, de fapt, lucru care e demonstrat de fanii care și-au scris poveștile cum i-au tăiat pe ei capul, ajungând la toate structurile posibile și imposibile.

Prima serie a lui K.J. Charles pe care am citit-o este despre un nobil britanic din perioada victoriană care era copilul cel mai puțin favorit al familiei, drept care a fost exilat în China unde s-a ocupat cu contrabanda (printre altele). Dar familia lui a murit în mod misterios, iar acum trebuie să se întoarcă în Anglia (unde nici măcar nu-i place) și să pună toată lucrurile în ordine ca să-și poată vedea apoi liniștit de viață. Însă cei care i-au omorât familia vor să-l omoare și pe el (de ce, nu știe, nici măcar n-a fost prin zonă la maturitate) și au la dispoziție mijloace magice. Dacă n-are chef să fie omorât într-un mod _foarte _urât, are nevoie de ajutor magic. Își găsește un „șaman” care lucrează pentru poliția magică britanică și împreună se pun să caute criminalul și să afle de ce naiba vrea să-l omoare.

Acesta e un roman de dragoste. Dar evident, nu numai – e și fantasy, e și polițist. Dacă scoți din ecuație chimia dintre personaje, tot rămâi cu o carte care stă în picioare, în care personajele sunt bine conturate, au motivații clare și nimeni nu e idiot.

Reevaluarea genului

Deci genul nu e obligat să fie în vreun fel anume. Nu e obligat să fie plin de clișee, să conțină nobili sau bogătani, eroine împiedicate, scene trase de păr și nerealiste. Eroii lui KJ Charles, cu mici excepții, tind să nu fie nobili (chiar dacă scrie romane istorice); cărțile ei, cu mici excepții, tind să conțină crime; unele sunt mai pline de acțiune, altele mai axate pe relații, și nu știi exact cum va fi fiecare, dar sigur au o doză mai mare de realism și de stat cu picioarele pe pământ decât ceea ce îmi imaginam mai demult că e necesar de la un roman de dragoste.

Și nu e singura care scrie _altfel _(îmi trec prin minte și Jordan L. Hawk și C.S. Pacat, deși cea din urmă m-a dezamăgit pe alocuri, dar asta e altă poveste).

Lucrurile par să se schimbe lent, iar din câte constat, tind s-o facă dinspre scriitoare independente, nu pornind de la marile companii – probabil pentru că preferă siguranța în loc de inovație. Preferă un succes mai mic, dar garantat, unor încercări prea diferite, care pot da greș. Chiar și așa, va fi interesant să vedem ce urmează în genul „de dragoste” ca atare.

**Dar Ghanda menționează câteva clișee care îi displac în cărțile pe care le citește. **Și da, și eu am unele pe care nu le suport, cum ar fi eroinele inocente sau excesiv de împiedicate. Dar hai să vedem ce-i cu ele și ce le dă popularitatea, în ciuda problemelor care apar.

O să iau întâi câteva idei de la Ghanda, pentru că ideile ei sunt mai recente și, deci, mai interesante pentru mine decât ce-mi trecea mie prin cap acum ț-șpe ani. Din câte mă prind din plângeri, citește mai mult YA, un gen cu care și eu am Dubii.

Relația dezechilibrată. Ghanda spune că o deranjează puternic diferențele de putere într-un cuplu și, sincer, eu văd două posibilități distincte aici: influențele clasice ale genului și faptul că unele povești sunt cu, despre și pentru adolescenți.

Influențele clasice ale genului pornesc de la fanteziile de care ziceam mai sus, cu ducii și milionarii – vin de pe vremea când nivelul de trai al femeilor tindea să depindă mult mai mult de soț decât de ele însele. Nu mai era chiar ca în romanele de dragoste pe care le citeau, ca să fie nevoie de soțul corect ca să ai din ce trăi, dar nu era nici libertatea de azi. (Femeile din SUA, de exemplu, au primit dreptul de a deschide un cont în bancă în 1960, iar anumite lucruri, precum creditele, trebuiau aprobate de soț).

Dacă tot e o fantezie, adresează și probleme precum „siguranță materială” – desigur, voalat și foarte romanțat.

În ce privește influențele romanelor pentru adolescenți, aici mă simt pe tărâm mai nesigur, dar aș spune că adolescenții sunt în general mai obișnuiți să nu aibă putere și să nu fie ascultați, așa că e probabil să rezoneze cu tema. Dar e posibil să greșesc.

Diferența mare de vârstă e primul dezechilibru pe care îl pomenește Ghanda – cu exemplul clasic fiind vrăjitorul/vampirul/alt nemuritor într-o relație cu o adolescentă, dar el se comportă de obicei ca un adolescent.

Fantezia evidentă aici e cea de partener mișto, capabil și interesant într-un mod în care știm cu toții că cei din viața reală nu sunt. E cineva din afara cercului social, care îți dă șansa să ieși și tu din lumea de zi cu zi. Fantezia ascunsă e că și tu pleci din cercul tău pentru a ajunge acolo unde ai vrea să-ți fie locul, iar locul tău e printre oameni super-cool.

Când eram în școală, proful de religie se plângea că, în „Luceafărul”, Călina îl roagă pe Luceafăr să se coboare în lumea ei, în loc să vrea ea să urce la el. Nu mă întrebați de ce făcea părintele analiză literară la ora de religie, dar cred că ar fi absolut încântat să știe că Bella Swan din „Twilight” s-a făcut vampiriță ca să fie alături de Edward Cullen pentru eternitate (sau poate că nu; dar nu poți să-i mulțumești pe unii oameni).

Până la urmă, fantezia de a fi super-cool e comună pentru toată lumea. Nu degeaba avem agenți secreți care fac tot felul de scheme în urmăriri cu mașini, haiduci viteji care iau de la bogați și dau la săraci și alte alea. Dacă e să fim realiști, e vorba de o adolescentă și un tip de o sută de ani care au o relație, ceea ce are Implicații Cam Nasoale, dar hei. Și Han Solo era contrabandist, ceea ce în realitate e cam nașpa.

Temnicer-prizonier e una dintre situațiile clasice din romane de dragoste și are câteva mari componente. Una foarte relevantă e că aduce laolaltă persoane care altfel nu s-ar cunoaște (clase diferite, nații diferite, lumi diferite) și le forțează să interacționeze. Dacă în mod normal frumoasa țărăncuță s-ar face nevăzută în fața nobilului prinț, iar el nu ar remarca-o prin mulțime, o întorsătură de situație prin care el o răpește rezolvă problema.

Răpirea e o soluție destul de drastică la problema „cum se întâlnesc cei doi”, dar am văzut-o folosită și bine, dar și rău, în funcție de motivații și de cum evoluează lucrurile („Frumoasa și Bestia” ne arată o Bestie care o ține captivă pe Belle mai puțin din răutate și mai mult pentru că nu știe ce să facă când vin oameni la castelul lui. Belle care se sacrifică pentru a-și salva tatăl și devine prizoniera voluntară a Bestiei, dar nu simți niciodată că ar fi intimidată de Bestie sau că s-ar simți inferioară).

Variațiuni pe tema „pune-i împreună cu forța” sunt și căsătoria accidentală, care era populară într-o vreme prin romanele de dragoste (din câte am auzit), și „s-au dus la hotel și aveau o singură cameră liberă, cu un singur pat”, și „au rămas blocați împreună într-o cabană pitorească din creierul munților” șamd. Sau poate chiar și ideea de „suflet pereche” (și ea pomenită de Ghanda) e tot pe acolo, pentru că csf, ncsf, soarta te forțează să fii fericit.

Pe lângă faptul că e atât de convenabilă pentru autor, schema cu răpirea se asigură că eroina poate să fie de o virtute și o politețe impecabile. Nu aleargă după bărbați, nu se lasă sedusă de „băiatul rău” (care nu e rău decât la prima vedere), pur și simplu ajunge accidental într-o situație în care face totul corect, dar soarta, ah, soarta o aduce în vizorul cuiva care se va îndrăgosti de ea, deși ea nu ar fi, în mod normal, de nasul lui.

Ah, și bineînțeles: există persoane cărora le place dinamica de putere. Mai ales în fantezie. Și mai ales când știi că totul se va termina cu bine. Romanele de dragoste au marele avantaj de a fi, prin definiție, acel gen care nu se va termina cu rău. O, nu, ești prizonier al unui personaj remarcabil și sexy, care te ține legat și ești pur și simplu vulnerabil! Ce, o, ce ți se poate întâmpla în mâinile acestui individ care este rău într-un sens atât de bun?

**„E pentru binele tău”. **O să dau un citat din ce spune Ghanda – „Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.”

N-am văzut niciodată „E pentru binele tău” folosit pentru altceva decât Dramă și pentru a sublinia că asta e o atitudine greșită, exact cum spune și Ghanda. Deci, nu pot să mă pronunț – pe de altă parte, am auzit lucruri nu foarte bune despre cărțile lui Sarah J. Maas, deci o fi cum zice ea (bănuiesc că de acolo e Rhys), deci tot ce-i posibil.

Ce se poate întâmpla, însă, e că uneori se iau niște elemente care au plăcut altundeva (pentru că aveau o logică acolo) și sunt aruncate cu furca și fără talent într-o poveste unde nu sunt susținute de detalii precum bunul simț. Nu toate cărțile dintr-un gen sunt bune. Multe tind să fie slabe.

**O să închei cu ce mă enervează pe mine de obicei: **protagoniste împiedicate. Nu suport protagonistele împiedicate și zăpăcite care fac totul aiurea. Mi se face jenă (la tine mă uit, Bridget Jones).

Însă e o trăsătură care-și are și ea rolul ei. O protagonistă împiedicată poate să se arunce din greșeală în brațele eroului (o, nu, sunt forțați să interacționeze și să-și dea seama că se plac!), dar are și un defect relativ des întâlnit. Puțini dintre noi sunt adevărate modele de grație și întotdeauna putem să ne simțim nelalocul nostru, insuficienți pe lângă cei din jurul nostru. Eroina, deci, ne reprezintă aceste sentimente, iar eroul are ocazia să ne arate că e iubită oricum, în ciuda defectelor, care sunt de fapt fermecătoare.

Dar chiar și-așa, n-o să mă grăbesc să citesc prea multe cărți cu astfel de protagoniste. Faptul că le înțeleg nu înseamnă că-mi și plac.

Mă bucur că am apucat să văd și o altă față a romanelor de dragoste decât cea Barbara Cartland/Amanda Quick/etc. Aveam o imagine mult mai rea despre gen, o prejudecată bazată atât pe ce se spune despre el, cât și pe ce mai citisem, dar îmi place să văd că m-am înșelat cu privire la potențialul lui și la anumite ramuri.

Dacă vreți să urmăriți pe cineva din domeniu, KJ Charles e autoarea pe părerea căreia pun bază cel mai mult.

Despre „Fluturi” de Irina Binder

Mon, 23 Sep 2019 20:23:14 +0000

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea.

„Fluturi” e o serie scrisă de o brașoveancă și publicată întâi online pe blogul autoarei, iar apoi în format fizic la Editura For You. Primele trei volume sunt povestite din perspectiva Irinei, al patrulea volum se numește „Până la sfârșit” și, din câte citesc, e aceeași poveste, dar din perspectiva altui personaj. Seria a fost extrem de bine vândută (pentru România), iar o parte destul de mare din primul volum se poate găsi încă pe blogul Irinei Binder.

În ciuda popularității (sau poate că parțial și din cauza popularității), „Fluturi” a fost privită de sus și denunțată ca nefiind cu adevărat literatură. Eu nu prea le am cu vorbitul la figurat și uneori mă enervez în librării pentru că nu-mi dau seama dacă anumite cărți sunt de literatură sau de non-ficțiune, așa că vă zic singer că „Fluturi” este literatură, dar nu de foarte bună calitate.

Am citit doar primul volum deocamdată și aș zice că o parte din lucrurile care fac cartea să fie una slabă o fac și să fie _vândută, _nu pentru că marea masă a cititorilor ei ar avea vreo afinitate față de scriitura slabă, ci pentru că punctele slabe ale cărții sunt lipsuri, nu adiții.

Mai exact, n-ai detalii, așa că poți să ți le creezi singur în minte.

Foarte pe scurt, „Fluturi” este o poveste despre Irina, o fată de 19 ani care își găsește un iubit bogat, arătos și fermecător, dar ajunge să se îndrăgostească de fratele lui – și pe bună dreptate.

E o poveste aruncată cu furca în categoria romanelor de dragoste. De ce cu furca? Pentru că romanele de dragoste au două elemente esențiale: se concentrează pe o relație de dragoste și se termină într-o cheie optimistă. Îmi place cum explică KJ Charles treaba: într-un roman de dragoste poți să dai de vârcolaci, de milionari, de aventură, de crime, dar nu poți să dai de un final nefericit, pentru că atunci romanul nu-și mai atinge funcția de a te lăsa cu un sentiment de speranță.

„Fluturi” se chinuie mult ca să ajungă la partea cu speranța și n-o face prea credibilă. Problemele dăinuie până în ultima clipă. Am citit primul volum, care se termină într-o cheie dubioasă, apoi am deschis volumul 3 la final și am văzut că protagoniștii de-abia s-au împăcat pe ultima pagină. Dar dacă vrei să crezi în fericirea personajelor la final de volum, probabil că poți.

Altfel, povestea are câteva dintre temele favorite ale romanelor de dragoste, printre care și bărbatul arătos, cu bani și grijuliu, femeia idealizată, foarte feminină în stilul tradițional, și clasicele obstacole și neînțelegeri în calea iubirii.

Așa. Mai pe larg, povestea e așa: Irina e o tipă tânără și frumoasă care urmează să studieze în Germania (are și o bursă). Tatăl ei a murit cu doi ani în urmă, cu mama ei nu prea are legături. Într-o seară merge la discotecă în Poiana Brașov, unde îi cunoaște pe Matei și Robert, bucureșteni bogați și deloc urâți. Matei se dă la ea insistent, ea îl tot respinge și face mișto de el. El tot insistă, ea până la urmă acceptă și aflăm că de fapt ei îi plăcea de el.

Pauză. Aici am rămas destul de consternată. Deși există tipe care resping tipii mai mult din complezență, romanul e scris la persoana I singular, ai crede că măcar în capul ei e clar că-i place de tip. Dar lucrurile sunt confuze și bănuiesc că impresia pe care ți-o faci depinde de cum citești cartea.

Vorbind de impresii, am auzit câteva păreri despre cum personajul-Irina e o pițipoancă. Cred că părerea asta se bazează pe faptul că o cunoaștem pe Irina 1. la discotecă; 2. în Poiana Brașov; 3. și are de-a face cu tineri bogați. E mai degrabă conjunctură, tot ce e aici e ca petele de cerneală Rorschach, depinde de fiecare ce vede. Autoarea nu descrie o lume și, de-a lungul cărții, tot apar și dispar personaje secundare și episodice care nu sunt mult mai mult decât simple nume.

Revenim la ce se întâmplă în carte. La fiecare cinci minute, cineva îi spune Irinei că este de o maturitate și o profunzime extraordinare (adică fix ce vrea să audă fiecare adolescentă, până la urmă) și majoritatea celor care o întâlnesc o și îndrăgesc din cauza asta și pentru că are inima bună, e elegantă și a fost educată să se comporte ca o adevărată domniță, ba mai e și genul care e prietenă cu toată lumea, de la vânzătoare la bogații Bucureștiului. Concret, lucrurile astea se manifestă sporadic în carte, de obicei în episoade unice care n-au ecou. La un moment dat e foarte prietenă cu un pensionar bătrân, altă dată merge la orfelinat să le dea copiilor de acolo cadouri, altă dată merge la cumpărături și se poartă frumos cu toată lumea. Lucrurile astea dispar ca și cum n-ar fi fost în restul cărții și sunt aruncate acolo mai mult ca să impresioneze.

Când Matei o duce prima oară la el acasă în Snagov, aflăm că a fost căsătorit, dar a divorțat, iar acum își crește singur fiica. Irinei îi place la nebunie de fetiță, lucru pe care îl repetă de câteva ori. Dar, fiind o poveste destul de superficială, nu prea o vedem interacționând cu fata și aflăm doar după vreo sută de pagini că o cheamă Cesara.

După începutul cărții, Matei devine un obiect de fundal cu o funcție pur narativă. Scopul lui e să creeze conflict atunci când e nevoie de el. În schimb, toată cartea e plină-ochi de interacțiuni între Robert și Irina – Robert e fratele adoptat al lui Matei, omul lui bun la toate în care Matei are toată încrederea din lume. Se poartă cu Irina ca și cum ar fi o prințesă (îi și spune așa), se tachinează cu ea, îi știe toate tabieturile și cei doi sunt aruncați împreună în tot felul de situații din nou și din nou.

Că tot vorbim de romane de dragoste, ele sunt o împlinire a unei fantezii. Fantezia lor e „cineva care să mă iubească și să mă aprecieze așa cum sunt”. În cazul de față, apare și o doză de „sunt perfectă”. Bogăția care vine odată cu iubirea în anumite povești de dragoste e atașată pentru ca și circumstanțele exterioare să se rezolve. Varianta de fantezie „cu de toate” creată pentru publicul masculin merge invers și e reprezentată de filmele de acțiune, în care personajul se duce și se bate cu toată lumea la modul perfect (demonstrându-și valoarea), după care vine și dragostea (sau barem sexul) la pachet. E tot o fantezie de perfecțiune în care se adună toate și ai o viață perfectă, doar că în sens invers. Amândouă sunt tradiționale ca viziune asupra lumii, mai ales când se adună „toatele”. Femeia găsește relația ideală și premiul secundar e bogăția; bărbatul își bate dușmanii și brusc apare și femeia pe care o dorea.

Normal, găsești filme de acțiune și romane de dragoste mai realiste și subtile, în care nu bagi „de toate” ca la șaorma, în care personajele sunt mai umane și finalul nu te încununează automat cu toate realizările din lume. Dar tot împlinesc fantezii. Ceea ce nu e rău. Sincer, nu e nimic nelalocul lui să vrei să treci toate obstacolele sau să ai o relație mișto. Și nu e rău să citești despre ceva care te face să te simți bine. Ar fi ca și cum ai zice, „Azi aș mânca o salată, dar parcă n-am chef să-mi prindă ceva bine, mai bine mă chinui cu o halcă de porc fiartă în magiun de prune, sună original, e o variațiune pe teme autentice românești și sigur mă chinuie.”

Revenind la carte. Este una dintre puținele cărți în care am văzut două personaje evident îndrăgostite fiind nevoite să împartă același pat nu o dată, ci de două ori. Irina și Robert sunt constant împinși de soartă împreună și, pentru că sunt singurii din toată cartea care au chimie și vorbesc de la om la om, începi să simți că se potrivesc.

Obstacolul e Matei, care ar putea la fel de bine să fie o lampă, la câtă personalitate are. Matei e rareori prezent pe pagină, iar atunci când e, înțelegem că: are încredere totală în Robert; Irina îl iubește (de ce? nu știu); ar fi devastat dacă ar fi înșelat; e un iubit a cărui singură soluție la probleme e să-l pună pe Robert să le rezolve sau să arunce cu bani în ele.

Cu alte cuvinte, Matei e un obstacol mai mult în capul protagoniștilor, dar cei doi se împiedică de el de parcă el ar fi toată vrajba Montague-Capulet. Irina îi e credincioasă până în pânzele albe și Robert e chinuit. La un moment dat, Matei o înșală pe Irina, iar ea pleacă în Germania la facultate, unde până la urmă o găsește Robert și o readuce în brațele fratelui lui (de ce?…).

În fine, nu mai am chef să povestesc episoadele pe larg, o s-o dau pe repede-înainte. La întoarcerea din Germania, Irina vrea să-și găsească de lucru, dar Matei se transformă brusc într-un tip gelos și posesiv și îi face viața din ce în ce mai amară. Robert și Irina își jură să ignore dragostea dintre ei, Robert își găsește altă iubită și Irina se enervează rău. Aflăm că Matei iar a călcat strâmb și e foarte dubios de abuziv cu restricțiile, iar Irina nu mai suportă și își pregătește în secret fuga înapoi în Germania. Matei, Robert și gagica lui Robert îi distrug toate actele în fața ochilor ei într-o scenă de o răutate desprinsă din alt film.

Irina trece peste asta, își face declarații de dragoste cu Robert și totul se termină într-o cheie pozitivă și optimistă, în ciuda faptului că ea rămâne în continuare în relație cu mobila Matei, iar Robert are și el pe altcineva.

Geniul „Fluturilor”

O mare parte din geniul „Fluturilor” e probabil accidental, nu voit, dar asta nu înseamnă că nu funcționează.

Binder scrie simplu. Se repede prin poveste, are multe dialoguri (uneori repetitive, vezi „ce matură ești”), are un lucru de zis și-l zice. E directă. Asta nu înseamnă că are un stil bun, pentru că i se simt lipsurile la fiecare pas – dar are un stil citibil. Nu e nevoie de un efort de voință ca să pricepi ce scrie pe fiecare pagină, pentru că e destul de clar.

Apoi, creează multă tensiune între Irina și Robert, chiar dacă o face artificial și cu multe clișee. Faptul că Matei dispare în fundal și că toate celelalte personaje se perindă prin peisaj fără să facă prea multe valuri le scoate relația în evidență. Ca cititor, știi că ăștia doi oameni trebuie să ajungă împreună. _Știi _că Robert o iubește. Chiar dacă în majoritatea cărții nu prea are subtilitate, Binder îi permite lui să se exprime prin gesturi: e amuzat de ideile crețe ale Irinei, e uneori criptic și posac, dar e clar care e gândirea lui în spatele gesturilor.

Lipsa detaliilor despre lumea în care se învârt oamenii ăștia îți permite să-ți imaginezi orice, mai ales dacă ai tendința să îți lași imaginația să zburde. Ziceam mai sus că Irina e citită ca o pițipoancă de unii – dar e ok, poate fi citită și ca o fată ok. Poți să-ți imaginezi o relație bună între ea și Cesara (fiica lui Matei), poți să-ți imaginezi toate lucrurile bazându-te pe descrierile directe ale lui Binder: ți-o poți imagina matură, ți-o poți imagina elegantă, ți-o poți imagina săritoare și prietenoasă pentru simplul fapt că ți se _spune _că e așa.

Văd de ce e foarte populară seria.

De ce e totuși literatură slabă

Totuși, am citit „Fluturi” trăgându-mi palme. N-am înțeles-o pe Irina de la bun început, când nu mi-era clar dacă-i plăcea de Matei sau nu (și până la final, am doar cuvântul ei de onoare să mă convingă că are, totuși, o relație cu el și că a investit emoțional în ea).

Detaliile de atmosferă lipsesc. Irina e… Habar n-am ce e cu Irina. Cel mai des e descrisă de ceilalți sau filozofează. Știm că e acceptată ca studentă cu bursă în Germania, dar nu ni se zice la ce secție sau ce anume o pasionează. De fapt, nu prea știm ce face nimeni în cartea asta în afara momentelor când interacționează direct. Cum arată lumea lor? Nu știu.

Irina are tendința de a filozofa pseudoprofund. Cred că fiozofeala asta e una dintre caracteristicile literaturii românești, un reflex pe care la-m prins în școală de la profesori de română care ne-au spus că în filozofeală stă baza textului. Norocul face însă ca Irina să filozofeze destul de puțin și de rar, când își mai aduce aminte, așa că nu suferim prea mult.

Există un „prieten imaginar” al Irinei care o sună și tace. E extrem de dubioasă faza, dar Irina o ia ca pe o ocazie bună să vorbească despre tot ce are pe suflet. Singurul motiv pentru care treaba asta o să se termine (probabil) cu bine e că „Fluturi” probabil că nu e genul de carte în care personajul principal să eșueze din alt motiv decât prea multă inimă – și în niciun caz din prostie crasă.

Am pierdut șirul personajelor destul de repede. Era cu niște prieteni la începutul cărții, habar n-am dacă-i mai are la final. Nimeni nu se distinge prin nimic, în afară de o prostituată de lux (distinsă prin meserie) și un tip insalubru cu aer de criminal din James Bond care este fostul prieten al fostei neveste a lui Matei (aerul de criminal din James Bond cred că i l-am adăugat eu, în lipsa detaliilor).

Matei merita mai multă atenție, în condițiile în care nu e doar obstacolul principal dintre Robert și Irina, ci teoretic și iubitul Irinei în cea mai mare parte a cărții. Se putea sugera că e un iubit de doi lei prin diverse tehnici, și am fi putut chiar să simțim că Irina are o dramă reală să aleagă între cei doi. Așa cum e, există doar ca să încurce lumea.

E plin de dramă. Irinei i-au murit tatăl și primul iubit și aflăm că o să-i moară și o prietenă extrem de apropiată (de care aflăm spre finalul cărții). Cu toate astea, drama nu e explorată, e doar aruncată cu furca pe acolo.

Sfârșitul cărții o dă în situații extrem de dubioase. Irina e șantajată și presată să se culce cu un tip (vedeți criminalul din James Bond), se poartă ca o nebună cu iubita lui Robert și i se distrug actele. Toate astea sunt prezentate ca fiind relativ normale, nu ca niște evenimente ieșite din comun care să zguduie universul cuiva din temelii. E clar că se plusează pe Dramatic, dar iar e prost folosit și reacțiile personajelor nu prea au legătură cu realitatea.

Sfârșitul sfârșitului cărții e optimist, dar e umflat cu pompa. De ce sunt oamenii Irina și Robert ok? Ea tocmai voia să fugă în Germania. El tocmai i-a distrus actele pentru ca ea să n-o poată face. Chiar dacă ignorăm episodul ăsta (așa cum o face Binder), cei doi urmează să se întoarcă acasă la relațiile lor stabile respective cu alte persoane.

Concluzie

Nu zic că „Fluturi” trebuie citită. E o carte slabă. Dacă vrei să faci mișto de ea, nu e deloc greu. Are câteva calități, se joacă un pic cu niște elemente care merg, dar per ansamblu eșuează mult și e sub multe cărți din același gen. Dacă aș sta s-o iau pagină cu pagină, ar fi multe de comentat pe margine.

Eșuează însă ca prima scriitură naivă a cuiva căruia îi place povestea pe care o spune, lucru pe care îl pot aprecia, mai ales de la un autor român. Adică, avem SF în care adormi cu capul pe a zecea pagină de expozițiune, avem autori care vor să devină scriitori și bagă cu japca toate chestiile scriitoricești de care au auzit, avem indivizi care vor să transmită mesaje prin literatură și avem și un mare scriitor care a înșirat pagini chinuitoare și simbolic-metaforice despre scame din buric (DA, LA TINE MĂ REFER, CĂRTĂ). Parcă după ce te chinuie alții cu talentul lor vezi altfel o poveste scrisă sincer de slab. Pentru că știi cât de rău poate fi și pentru că încearcă totuși să facă chestia aia pe care teoretic vrea s-o facă literatura: să spună o poveste.

[Notă, 26 ianuarie 2022: Am scris și despre volumul 2 al seriei aici.]

[30 mai] Cartea de azi: „Unfit to Print” de KJ Charles

Mon, 09 Jul 2018 18:55:24 +0000

După cum ziceam nu demult, există un val nou al romanelor de dragoste, care sunt ceva mai complexe și mai interesante decât siropurile care sunt în general asociate genului. Iar KJ Charles e una dintre noile mele scriitoare favorite tocmai pentru că se avântă des în zone mai puțin explorate.

De exemplu, „Unfit to Print” e o carte a cărei acțiune se petrece în 1875. Gil Lawless este un fiu nelegitim al unui membru al aristocrației – și mama lui mai era și o femeie de culoare. Tatăl lui îi dă la școală împreună cu băieții oamenilor de bine, unde Gil se împrietenește cu Vik, dar prietenia lor se întrerupe rapid când tatăl lui Gil moare și tânărul bastard e aruncat în stradă.

După ani de zile, Gil are o librărie pe Holywell Street, faimoasa stradă din Londra unde se vindea pornografie.

Vikram Pandey e avocat și, din când în când, acceptă cazuri pro bono, mai ales din partea comunității de indieni săraci. Când acceptă să caute fiul dispărut al unei familii, investigațiile îl duc în zona sordidă a orașului, unde dă peste prietenul lui din copilărie, Gil, pe care l-a căutat cu disperare după ce a dispărut fără urmă în urmă cu mulți ani. Împreună, vor porni pe urma unor criminali.

KJ Charles e genul de scriitoare care se pierde în cercetare înainte să scrie o carte – așa că Londra ei e una veridică, chit că nu e cea pe care o vedem de obicei în filme și seriale. E una mai ascunsă și mai butală, care amintește mai degrabă de descrierile lui Henry Mayhew despre viața reală a săracilor din Londra decât de fanteziile despre lorzi și domnițe.

Repet avertismentul de data trecută: e un roman cu o relație între doi bărbați (gay romance) și unele scene sunt explicite.

Un citat (nu din cele explicite):

”You’ve really got a problem with the pictures?”
“Of course I do,” Vikram snapped. “They’re illegal, immoral, and obscene.”
“Right, but what’s bad about them?”

Cartea e disponibilă de pe 10 iulie 2018 pe Amazon (eu am primit-o un pic mai devreme în schimbul unei recenzii sincere).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[29 mai] Cartea de azi: „Pe aripile iubirii” de Barbara Cartland

Sun, 08 Jul 2018 18:18:17 +0000

Barbara Cartland e marea scriitoare a romanelor de dragoste din secolul 20. Nu exagerez deloc: s-a născut în 1901, a murit în 2000 (deci a acoperit tot secolul 20) și între timp a publicat 723 de romane, din care multe au fost de dragoste; în plus, vreo 160 de manuscrise au rămas să fie publicate după moartea ei. A vândut peste 750 de milioane de exemplare și, deși popularitatea ei a scăzut spre sfârșitul vieții ei (și după), a lăsat o moștenire puternică în urmă.

Cărțile ei de dragoste scrise la foc rapid sunt chintesența romanului siropos și previzibil, a cărui acțiune se petrece într-o perioadă istorică în care aristocrații salvau domnițe de la ananghie. Deloc explicite sau erotice, sunt genul de povești care te fac să te simți mai bine într-o după-amiază ploioasă, după care le uiți complet.

Spun asta din proprie experiență. Am citit două cărți scrise de ea, dintre care una e „Pe aripile iubirii” (publicată postum în 2012), pe care o recomand aici, dar nu-mi amintesc nimic din ele în afară de faptul că m-au distrat. Așa că o să copiez fără nicio jenă din rezumatul cărții:

Temperamentul aprig și imprevizibil al contelui de Wentworth l-a făcut de multe ori să intre în conflicte și dueluri, însă bunul lui prieten, Sir Thomas, i-a fost mereu alături ca să-l salveze. Prietenia lor este pusă la grea încercare în momentul când în viața lor apare Temia Brandon.

Temia a avut o existență fericită, înconjurată de dragostea și de înțelegerea părinților. Lucrurile se schimbă dramatic însă când, întoarsă acasă după terminarea studiilor, află că viitorul i-a fost pecetluit – trebuie să se mărite cu un bărbat înfiorător, lordul Alphonse, în mâinile căruia a ajuns secretul teribil al tatălui său și care i-ar putea distruge familia, dacă ar fi descoperit.

Motivul pentru care recomand cartea asta (sau cam orice roman de dragoste de Barbara Cartland) e că odată cu Cartland se ajunge pe culmea romanului siropos ca literatură de consum rapid.

Chiar dacă scrie după câteva formule, poveștile ei sunt suficient de bine închegate încât să placă – și știi mereu de ce o să ai parte, pentru că rămân inocente din toate punctele de vedere, fără să se avânte în zone întunecate cu implicații urâte (în alte romane de dragoste dai peste lucruri pe care se presupune că ar trebui să le interpretezi într-un sens pozitiv, cu o naivitate extremă).

„Pe aripile iubirii” se poate comanda de pe eMag și Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[27 mai] Cartea de azi: „The Magpie Lord” de KJ Charles

Sat, 07 Jul 2018 18:18:24 +0000

Acum vreun an sau doi, o amică mi-a recomandat-o pe KJ Charles – mai ales cărțile, dar uneori și conversații de pe Twitter sau articole de pe blogul ei. Fostă editoare, momentan scriitoare, KJ avea multea chestii mișto de zis și am început s-o urmăresc ca persoană înainte să-i citesc cărțile.

KJ Charles face parte dintr-un nou val de scriitoare de romane de dragoste – conform amicei mele, schimbarea din gen a început să apară prin 2005. Ai fire narative mai puternice, mai axate pe acțiune și pe lume, plus personaje și situații mai complexe și mai subtile. Genul ajunge la maturitate și se desprinde de stereotipuri.

Ah, și c-a s-o spun explicit: KJ scrie mai ales gay romance, adică romane de dragoste în care cuplurile principale sunt formate din bărbați, nu dintr-un bărbat și o femeie. (mai scrie și altele, de exemplu „The Price of Meat”, care e un fel de penny dreadful cu criminali teribili într-o Londră victoriană dintr-un univers paralel, dar scrie _mai ales _gay romance)

„The Magpie Lord”, prima carte a lui KJ, publicată în 2013, e un roman fantasy istoric din Anglia secolului 19. Lucien Vaudrey (Lordul Crane) a fost oarecum exilat de tatăl lui și și-a petrecut douăzeci de ani în China făcând comerț și contrabandă, ajutat de servitorul lui credincios, Merrick (care e o namilă de om). Însă toate lucrurile rele au un sfârșit, inclusiv familia lui.

Partea proastă e că dacă vrea să-și facă datoria și să-și încheie treburile cu moștenirea, trebuie să se întoarcă în Anglia înainte să-și poată continua viața reală. Revine în țara natală fără tragere de inimă, dar cu hotărârea să grăbească pe cât posibil lucrurile, însă problema apare când e aproape ucis de o vrajă nasoală și nu știe nici de ce, nici cine e în spatele ei. A dat de magie prin China, știe cu ce se mănâncă, așa că-și găsește un vrăjitor care să-l ajute – pe Stephen Day, aflat în slujba legii.

E o poveste alertă cu fantome, magie, coțofene (și tatuaje cu coțofene), umor și aventură. Romanul e primul din trilogia „A Charm of Magpies” și primul pe care l-aș recomanda oricui are intenția să citească ceva de KJ Charles.

Cartea e disponibilă la un preț minuscul pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[16 feb] Cartea de azi: „The Girls from Alcyone” de Cary Caffrey

Fri, 16 Feb 2018 09:51:48 +0000

Am crescut într-o casă plină de cărți, fără să-mi pun prea multe probleme despre cum apăruseră. Din câte știam, bunicul era mare amator de cărți și el le comandase și sortase pe toate, ba chiar și legase câteva.

Într-un fel, toate cărțile erau egale – erau la fel de misterioase și nu știam când trăiseră autorii, de ce le scriseseră, dacă erau sau nu comerciale și din ce curente făceau parte. Așadar, multă vreme nici nu mi-am pus problema că genurile literare nu sunt neapărat bătute în cuie sau că nu acoperă toate tipurile de literatură posibile. Știam, de exemplu, de sintagma „romane siropoase de dragoste” și nu mă gândeam că romanele de dragoste ar putea fi altfel decât siropoase. Nu că dădusem eu de vreunul, dar știam că teoretic există.

Peste niște ani, când a ajuns internetul și pe strada noastră (literalmente) și am început să pot explora online-ul, am dat și de romane siropoase de dragoste în timp ce căutam romane cu dragoni. Le-am citit și dezamăgirea mea a fost la fel de mare ca atunci când am citit rezumatul filmului „Dragonul roșu” și am descoperit că nu exista niciun dragon în film. Eroinele aveau tot felul de probleme absurde. Și eroii la fel. Romanele de dragoste nu erau pentru mine.

După nu foarte mult timp, via fanfiction, am descoperit că mai există un tip de roman de dragoste: cel oarecum realist, cu personaje mai credibile, cu structură non-standard – și care nu se termină cu o cerere în căsătorie și un „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. În care partea de dragoste e înglobată în acțiune. Și atunci au început să-mi placă romanele de dragoste.

„The Girls from Alcyone” e din zona romanelor care au și altă poveste de zis – în cazul de față, o poveste despre fete din familii sărace de pe Pământ care sunt vândute corporației Kimura pentru a deveni mercenare galactice și sunt antrenate pe planeta Alcyone. E primul roman din serie și e axat mai ales pe antrenamentele lor militare (și un pic de acțiune împotriva antagoniștilor), cu un dram de poveste de dragoste între două mercenare.

E o carte simpatică – ușurică, nu foarte profundă, științific improbabilă pe ici-colo, dar plăcută. Și ieftină, la un pic peste un dolar când o cumperi în format digital de pe Amazon. În română nu știu să fi fost tradusă, ceea ce nu e de mirare – Cary Caffrey nu e o scriitoare super-faimoasă, ci una relativ măruntă, care a scos doar seria asta și a vândut doar vreo sută de mii de exemplare din ea.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Nora Roberts – Îndrăznește să visezi [recenzie]

Thu, 06 Nov 2014 08:09:04 +0000

Habar n-am cine sunt indivizii de pe copertă. Aș putea să presupun că sunt Margo și Josh din Îndrăznește să visezi, dar personajele Norei Roberts sunt blonde din născare. După cum se vede din poză, tipul de pe copertă are părul șaten, iar tipa pare să fie vopsită. Deci, romanul este despre două personaje atât de superbe încât au trebuit să ne arate poza altcuiva, ca să nu murim din cauza groaznicului șoc de a vedea atâta splendoare pe o singură pagină.

Spre deosebire de alte romane de dragoste pe care le-am citit, a fost acceptabil. Chiar dacă e mai mult o poveste despre trei prietene decât una despre un el și o ea. Chiar dacă unele descrieri sunt amuzante („cerul purta nuanța de azuriu perfect al viselor”). Chiar dacă am trecut în grabă prin scenele de sex pentru că pierdeam șirul mâinilor și picioarelor care se învârteau pe acolo (și nici exprimările ambigue nu ajută).

Pe scurt, trei prietene care trăiesc în aceeași casă în copilărie: Laura, bogată rău, familia are un imperiu hotelier; Kate, ruda săracă adoptată de părinții Laurei; Margo, fiica servitoarei, tratată ca o soră/copilul casei. Povestea e despre Margo, care e extrem de frumoasă și vrea tot ce e mai bun în viață, așa că devine model – și are succes, până când îi pică toată cariera în 16 și trebuie să-și refacă viața, pune pe picioare o afacere, chestii de-astea. Nu e genul meu de persoană, dar e un personaj bine conturat, viu, zăpăcit – și, slavă cerului, nu e al n-lea roman de dragoste pe care pun mâna și care să fie despre o fată bună la toate, care nu știe că e frumoasă și care e fecioară neprihănită. Margo știe să facă doar câteva lucruri, e foarte conștientă că e frumoasă și la începutul romanului ajunge înapoi acasă din cauza unui scandal sexual (și mai sunt și niște acuzații false despre droguri pe acolo), deci…

Una peste alta, personajele sunt bine conturate, povestea nu e nimic impresionant, dar nici nu face un public cu peste doi neuroni să se dea cu capul de pereți din frustrare. Ca orice roman de dragoste pe care am mai pus vreodată mâna, se bazează pe previzibiltate și pe rezolvarea optimistă a absolut fiecărei probleme menționate în orice punct al poveștii. Simpatică, ok de citit când n-ai chef de nimic mai serios – și cu asta cred că am cam zis totul.

7 motive pentru care nu-mi plac romanele de dragoste

Sun, 05 Oct 2014 06:19:54 +0000

Nu că nu mi-ar plăcea poveștile care implică relații, îndrăgosteli și alte alea, dar în momentul în care pun mâna pe un roman de dragoste get-beget, indiferent cât de „îndrăzneț” sau de „bine scris” se spune că ar fi, interesul meu scade relativ repejor, apoi dispare complet.

M-am gândit puțin la motivele pentru care tind să arunc cu cartea de perete.

Protagonista e inocentă, fie că are sens să fie sau nu. Că are 18 ani în sec. XVIII, că are 25 de ani în sec. XXI, inevitabil e ori virgină, ori lipsită de experiență. Dragostea adevărată n-a lovit-o niciodată, deci implicit nici cu sexul n-a stat bine – pentru că, ne sugerează cărțile de gen, cele două sunt unul și același lucru. Dar doar dacă ești o fată bună, dacă ești o scorpie poți să te culci cu oricine și să-ți placă, însă rămâi fără iubit când apare o fată bună la orizont.
Protagonistul, în schimb, e umblat prin lume și știe cum să ia o femeie. Orice femeie. E compatibil cu orice are doi cromozomi X, pentru că orice amant bun e un amant universal. E ca o cheie de Dacie veche, iar toate femeile sunt Dacii vechi. Oriunde-l bagi, merge.
Protagonistul n-a iubit în viața lui, sau a iubit scorpii. Dar ce noroc pe capul lui că a dat peste protagonistă, care fără să facă nimic e cea mai specială femeie din toate timpurile și îi schimbă complet viziunea despre viață! Atât de tare îl pocnește iubirea în moalele capului încât începe să-i cânte ode fetei bune pentru toate motivele pe care nimeni altcineva nu le remarcă, pentru că nu există.
Dacă tot suntem la calități neremarcate, protagonista habar nu are că e frumoasă, dar inevitabil este. Probabil că n-a avut nici mamă ca s-o anunțe, nici tată ca să-i spună, nici prieteni care s-o admire, nici băgători în seamă, nici lăudători, nici oglindă. Și toată lumea știe că doar bărbații care te iubesc ți-ar putea spune vreodată că ești frumoasă… dacă nu ești scorpie, bineînțeles, că atunci ți-au cumpărat ai tăi oglindă.
Sentimente, senzații, senzații și sentimente. Când protagoniștii se ating, sar scântei, când fac cel mai mic gest, e o dramă continuă. Doar că nu mai există nimic remarcabil în viața lor în afară de relație, sau dacă există, există cu volumul dat la minim ca să nu deranjeze iubirea care galopează înainte ca armata tătară. Poate că de aia e atâta dramă între cei doi, ca să compenseze lipsa de drame din rest.
În momentul în care ea găsește iubirea vieții, orice fel de prietenă devine un fel de cutiuță cu o etichetă pe care scrie „aici e dovada că totuși cică păsămite ai avea o viață în afara relației”. Singurele ființe vii care mai rămân în universul înamoraților sunt, eventual, scorpia care-l vrea pe el (sau ceva alt antagonist care antagonizează doar), ceva frate simpatic de-al lui, eventuale persoane care îi fac ei viața amară și servitorul/bodyguardul/șoferul lui, care e ca un câine credincios, pentru că e mișto cât de tare inspiră el loialitate în oamenii lui. Prietenele în schimb devin personaje unidimensionale, din bidimensionale cum erau înainte.
Cei doi au doar dimensiuni romantice, nu și alte dimensiuni umane. Așa că niciodată nu auzi un dialog gen: „Nu puteai să iei o farfurie să nu faci firmituri prin toată casa, totuși?” Dacă prin absurd au o problemă realistă, este pentru că în spatele ei e o tragedie care trebuie rezolvată prin iubire. El nu suportă să i se folosească prosopul pentru că sor-sa i-a pus praf de scărpinat pe prosop când era mic și are fobii, de exemplu. Iar ea promite să nu-i pună niciodată praf de scărpinat nicăieri.

Cu alte cuvinte, realismul e în copac, repetitivitatea e în toi și îmi dau ochii peste cap suficient de des ca să-mi întrerupă cititul. De ce mă mir că abandonez cărțile astea înainte să le termin?