Romania on Roxana-Mălina Chirilă

Voi aveți acces la legile României?

Fri, 18 Jul 2014 07:23:13 +0000

(Adăugire mai târzie: Bogdan Popa îmi spune că pot găsi legile aici.

Site-ul e din preistorie, deci nu se pune problema să poți căuta după cuvinte cheie… sau să dai link-uri către pagini… sau să folosești butonul „back” – dar în principiu poți găsi informații utile. Nu toate legile în forma lor actuală, dar le poți recompune din forma originală și făcând modificările de rigoare, în ordine.)

Trăiesc într-o lume paralelă: mereu am avut senzația că legile României există undeva, de la A la Z, de la început la sfârșit, disponibile clar. Faptul că eu nu dau decât de câte una din când în când, pe site-uri neoficiale, nu m-a făcut să cred altfel. Am zis că undeva există un birocrat care se ocupă cu adaptarea și aducerea la zi a tuturor legilor – iar un alt birocrat are datoria de a face publice chestiile astea, într-un fel sau altul. Poate pe un site? Pe care eu nu-l știu, dar nu l-am căutat suficient, deci e vina mea.

…mamă, ce optimism și naivitate pe mine. Adevărul e că nu există așa ceva, lucru pe care l-am aflat de curând. Textul legilor poate fi transmis pe gratis, dar trebuie aflat pe bani, de parcă hățișurile haotice ale legilor n-ar fi și-așa dificil de pătruns.

Întâi, povestea:

În Sf. Gheorghe e o fabrică de polistiren care s-a trezit cu o scrisoare/reclamație/ceva de genul de la cineva din București, care spunea că polistirenul lor e trecut în categoria de incendiu greșită. Oamenii nu s-au panicat, că n-aveau de ce. Au căutat ei legea, n-au găsit-o, așa că au făcut următorul pas: s-au dus să întrebe la Pompieri. Pentru cine nu știe, Pompierii nu se ocupă doar cu stinsul incendiilor, ci și cu prevenirea lor, ceea ce include dat de avize și alte povești birocratice.

Cei de la Pompieri nu știau nici ei care era chestia cu legea, așa că au apelat la un șef, care a apelat la alt șef, nereușind să afle nimic. Până la urmă s-a găsit cineva care să le spună că lucrurile sunt în ordine, polistirenul n-avea nicio problemă, putea rămâne în categoria lui.

Acel cineva avea acces la mai multe legi decât toți cei de dinaintea lui. Frapant? Nu, ce-i frapant e că legea era de fapt anunțată undeva în cotloanele ascunse ale Monitorului Oficial, în careva din părțile „bis”, unde n-o găsea nimeni. Cum, nu știți ce-i aia „bis”? Păi, Monitorul Oficial nu e o broșurică, ci are șapte părți (sursa):

Monitorul Oficial Partea I – acte normative
Monitorul Oficial Partea a II-a – stenogramele ședințelor Parlamentului
Monitorul Oficial Partea a III-a – concursuri, pierderi acte, actele instanțelor
Monitorul Oficial Partea a IV-a – acte ale societăților comerciale
Monitorul Oficial Partea a V-a – C.C.M. încheiat la nivel naţional şi de ramură
Monitorul Oficial Partea a VI-a – achiziţiile publice, concesiuni
Monitorul Oficial Partea a VII-a – acte ale societăților cooperative

Pe lângă asta, „bis”: „Diverse instituţii din cadrul administraţiei publice centrale emit şi acte normative – ordine, circulare – cu aplicabilitate restrânsă şi număr mare de pagini. Aceste acte sunt anunţate în Monitorul Oficial Partea I, se publică separat în secţiunea Partea I bis ce poartă acelaşi număr de apariţie.” (sursa)

Deci problema e să știi unde să cauți, nu? Haha. Nu. Lucrurile nu se termină aici. Monitorul Oficial e disponibil gratuit… timp de zece zile de la publicare. După care poți da comandă ca să-l primești pe bani. Vă spun tarifele?

Tipărit: 0,79 lei/pagină/monitor integral, TVA inclus
Electronic: 0,69 lei/pagină
„Pentru comenzile în format electronic care pot fi furnizate numai pe CD – se adaugă 1,22 lei reprezentând contravaloarea unui CD (în cazul achiziţionării mai multor apariţii se va achita un singur CD)”
Pentru „bis” prețurile sunt identice

(sursa 1) (sursa 2)

Dacă vă gândiți cu groază că trebuie să strângeți cureaua pentru 100 de pagini, nu vă faceți griji: există varianta cu abonamente, care încep de la 550 lei/an, pentru Monitorul Oficial incomplet, și ajung la 1200 lei/an pentru Monitorul Oficial complet (varianta electronică). Pentru uzul unei singure persoane – dacă vrei Monitorul pentru mai mulți, se poate ajunge și la 39600 lei/an. (sursă)

Ceea ce înseamnă că, de la stat, poți afla modificările foarte recente ale legilor ușor, dar nu poți afla legile în sine decât cu greu.

În condițiile astea, majoritatea legilor de pe net sunt pe site-uri care din câte mă prind nu țin de stat. Dacă dai peste un site care n-are update-urile făcute, ajungi în situația unui cunoscut, care găsise o lege conform căreia avea voie să meargă cu bicicleta pe trotuar, iar altul îi adusese o lege ori mai veche, ori mai nouă, care spunea că nu avea voie să meargă cu bicicleta pe trotuar. Varianta finală era că… cine știe, poate s-o fi schimbat între timp.

Pentru că nebunia e în toi, dacă ar fi să ne bazăm pe stat, o firmă particulară a făcut un soft cu care ai acces la legi actualizate sau din urmă, pentru relativ puțini bani (comparativ cu Monitorul e clar că sunt relativ puțini). Dar n-ar trebui să ne facă statul serviciul ăsta? E foarte bine că o fac alții și nu trebuie să stea lumea să aștepte să se miște statul, dar nu ar fi, logic, necesar să știm legile ca să le putem respecta? Acum ne jucăm de-a orbii, presupunem că ne dăm seama dacă facem ceva ilegal. Sunt unii care strigă că ei „n-au nimic de ascuns” și nu se tem de supraveghere. De unde știu ăștia că n-au de ascuns? Presupunem că legile au o logică și că e cumva evident dacă încălcăm legea, dar…

La întâmplare: e stipulat prin lege, de exemplu, că dacă ieșiți cu câinele în spații publice trebuie să aveți carnetul de sănătate al animalului asupra voastră (sursa). Pam-pam. Știați, posesorii de câini? Aveți carnetul de fiecare dată când scoateți câinele în parc?

Nu mă declar expertă în problemă și-mi dau seama că e spinoasă treaba (legile sunt tot timpul date și modificate, deci e greu să le faci disponibile în permanență tuturor), dar mi se pare că s-ar putea rezolva ceva, mai ales că pare că și Constituția o cere:

Art. 31 – Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

Acum vreo 20 de ani ca să poată informa pe toată lumea ar fi trebuit să trimită ditamai volumele de legi în casele oamenilor – și încă în ritm alert… Dar acum? Cu internetul peste tot? Nu devine posibilă o variantă în care să fim informați de stat ce trebuie să facem?

Rezumatul politicii românești

Wed, 26 Feb 2014 13:24:35 +0000

Un comentariu al situației politice din România făcut de o prietenă:

_Când mă uit la bunici stând cu ochii pe politică parcă mă uit la microbiști care stau cu ochii pe un joc de fotbal între două echipe pe care le urăsc în mod egal.
Să scoatem de la naftalină imaginea aia care zice, „Știi că ești român când ești mai îngrijorat că-ți pică netul decât că-ți pică guvernul”?__…câte guverne am avut în ultimii 5 ani, dacă ăsta deja e al treilea al lui Ponta?
Politică, politică, politică, bla, bla, bla
_ Mă întreb dacă au o geantă cu numele ideologiilor și când vor să facă un partid nou, doar scot două sau trei nume și le combină.
Pentru că nu pot să-mi imaginez că oricare dintre politicenii noștri știe exact ce ideologie are, sau poate doar aleg litere la întâmplare și pe urmă decid de la ce vine acronimul.

Pe undeva simt că atinge mai tare problema decât o grămadă de lucruri pe care le tot citesc pe net.

Când eram în liceu, profa de română insista că piesele lui Caragiale reprezintă „o lume carnavalescă, o lume pe dos,” dar mie mi s-a părut că satira lui era atât de puternică tocmai pentru că ducea lucrurile doar cu un pas dincolo de realitate. Cam așa.

Cum mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români

Sat, 01 Feb 2014 08:11:39 +0000

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii.

Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România. Am râs amar și am jubilat că n-am încercat să scot nicio carte aici.

Haideți să vă extrag câteva citate. Întâi din Manolescu însuși:

În ce mă priveşte, am încasat o singură dată în 23 de ani un avans, iar de plătit mi-au fost plătite parţial cinci sau şase cărţi şi integral una singură („Istoria critică“) din peste 20. Cu aceeaşi excepţie, nu mi s-au comunicat niciodată nici tirajul, nici exemplarele vândute.

Prima oară am zis: „Poftim? A scris 20 de cărți și de-abia dacă i s-a plătit una cum trebuie? Omul ăsta ce păzește?…”

Traducătorul lui Zelazny a tradus 10 cărți fără să i se plătească pentru editura Tritonic și de-abia pe urmă a spus că există o problemă. Lumea a sărit să zică, pe bună dreptate, că e fraier. Dar să vă spun o chestie: cărțile alea ale lui Zelazny sunt niște broșurici, nu sunt chestii de dimensiuni George R.R. Martin-ești. De fapt, în străinătate există și o ediție în care Cronicile din Amber sunt un singur volum (pe care-l am acasă, e gigantic, dar totuși e unul singur). Da, traducătorul putea să se prindă că ceva e nasol la mijloc. Corect.

Dar Nicolae Manolescu îl întrece fluierând la capitolul fraiereală. Să scrii 20 de cărți de-a lungul cine știe câtor ani și să nu fii plătit deloc pentru 13-14 înseamnă că de fapt nu te respecți ca scriitor, ești un zero barat când vine vorba de a-ți aprecia valoarea. Înseamnă că dacă eu vreau și mă cheamă editură, te fac sclavul meu. Ce o să-mi faci? O să scrii un articol despre mine în Adevărul? Mă doare-n cot! Eu te vând, te vând, te vând și pe urmă îți pretextez că de fapt uite, n-am bani acum, încearcă după un deceniu, sau poate după ce mori.

Hai, încă un citat:

Dacă e să fac o legătură între una şi alta, trebuie să spun că Editura Gramar, la care a apărut cartea, a scos an de an, începând din 2000 sau 2001, câte un tiraj, plătindu-mi corect sume în jur de şapte milioane de lei vechi pentru fiecare. […] Poate că spre 100.000 de exemplare ar fi mai aproape de adevăr. Şi asta, datorită faptului că „Arca lui Noe“ se află în bibliografia şcolară.

Asta o fi cartea cu plata integrală, bănuim, din moment ce spune că plata e corectă. 100.000 de exemplare în 10 ani. 10.000 de exemplare într-un an, pe care primește 700 lei. 7 lei la suta de exemplare. Ca să-i iasă un procent decent ca drept de autor, gen 7%, nu pot să presupun decât că cartea lui se vinde cu 1 leu. Sper totuși că a greșit numărul de zerouri.

Articolul despre scriitorii care o duc în agonie și extaz precizează că Manolescu nu e singurul care muncește degeaba și se bucură de asta:

De cele mai multe ori volumele sunt reeditate, iar procentul cuvenit din vânzările acestor reeditări nu ajung întotdeauna în buzunarele autorilor.

Dacă știi că procentul nu ajunge la tine, de ce nu faci ceva? De ce nu te duci la Uniunea Scriitorilor, să ceri să acționeze cumva, să faci ceva pe cale juridică, să te impui? Ordinul Arhitecților s-a organizat frumos și a obținut tot felul de chestii bune. Notarii au și ei ordinul lor care le face viața frumoasă. Scriitorii au o Uniune, dacă încep să se poarte ca atare pot să ajungă undeva.

Aaaaa, stai, că Nicolae Manolescu cel tras în piept de mai bine de 13 ori e președintele Uniunii Scriitorilor. Și problema lui cea mai mare la toată treaba asta cu înșelatul care e?

Aş fi îndatorat revistei „Forbes“ dacă mi-ar comunica de unde deţine informaţia care se referă atât la tiraje, cât şi la cuantumul drepturilor de autor onorate, nu doar din simplă curiozitate, dar, ca preşedinte al USR, mi-ar folosi să ştiu cu cât editurile (nemenţionate) au înşelat USR la plata taxei de timbru. Casc ochii a uimire şi la tirajele altor scriitori, fie din 2012, fie din 2014 (!), acestea din urmă aparţinând chiar „Weekend Adevărul“. Îmi dau seama de ce sume a fost privată USR.

Plata taxei de timbru? Pe bune? Mă președintele lui pește prăjit, se pare că diverși scriitori, cu tine în frunte, nu sunt plătiți. Au probleme cu editurile. Treaba e nasoală, nu există educație, oamenii ăștia nu știu că au drepturi. Nu știu că un contract e la fel de puternic pentru ei cum e pentru altcineva din alte domenii. Sunt plătiți cu procente de rahat. Nu-și știu tirajele. Și problema ta e că în uniunea ta nu intră niște taxe. Tipic! La ce e bună Uniunea asta, dacă nici măcar președintele ei nu e în stare să facă ceva pentru sine ca scriitor?

Dar dacă tot îl doare taxa de timbru: după ce ia banii pentru Uniune, ar putea să-și angajeze pe cineva la juridic, ca să afle ce pot face efectiv. În afară de a poza în martiri, că n-am compasiune pentru ei. Modul lor de a acționa aproape că mă asigură că în clipa în care aș publica în România aș fi țepuită de edituri – de ce să am compasiune? Sunt fraieri nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru scriitorii ce vor să vină. Dimpotrivă, frații mei incapabili să vedeți consecințele (in)acțiunilor voastre: am dispreț. Am supărare.

Continuăm cu un citat din T.O. Bobe:

Nu sistemul editorial e vinovat pentru că scriitorii nu pot supravieţui, ci sistemul de educaţie. Câtă vreme învăţământul umanist din România rămâne la nivelul actual (actual din ultimii vreo 60 de ani), nu doar scriitorii, ci toţi artiştii vor câştiga mai puţin decât orice muncitor necalificat.

În lumina chestiilor de mai sus, citatul ăsta arată că Bobe ori e pafarist, ori e extrem de norocos că și-a primit banii, ori vorbește prostii. Știu că lumea nu prea cumpără cărți la noi, în special nu românești. Asta se poate schimba, până la urmă. Dar dacă autorii continuă să nu știe ce-i cu viața lor, tot o să moară de foame, indiferent cât de buni sau populari ar fi.

Apoi urmează niște chestii fascinante:

Cezar Paul-Bădescu, care a scris, în 2005, romanul „Luminiţa, mon amour“, în timpul unei burse în Germania, spune că o soluţie pentru tinerii scriitori ar fi bursele literare plătite de stat

„Dacă eşti recunoscut ca un scriitor valoros şi vrei să te dedici câţiva ani unui nou roman, ar trebui să poţi face asta beneficiind de o bursă minimală din partea unui organism de breaslă sau de stat. Eu unul nu am luat nicio remuneraţie de la Festivalul de Literatură de la Iaşi“, spune Dan Lungu.

Deci, scriitorii vor burse. De la stat. Hahahahaa! Nu. Sunteți ditamai scriitorii și nu consider că voi sau eu merităm bani de la organizații și guvern ca să ne subvenționeze. Eu intenționez să câștig până la urmă din treaba asta, cât s-o putea. Din procentele oferite pentru dreptul de autor, pentru că sunt o idealistă incredibilă (și pentru că public în condiții mai bune). Dacă nu se poate, nu se poate, fac altceva. Iar voi teoretic ar trebui să puteți câștiga deja. În plus, cine să dea bursele cui? N-avem destule scandaluri deja?

Cred că problema bănească pornește și dintr-un loc ca ăsta:

„Calitatea literaturii nu rezidă însă în numărul de exemplare vândute, acesta fiind un criteriu extra-literar“, a punctat scriitorul Norman Manea.

Citatul e corect. Dar e o problemă: la noi se consideră des că a nu face ceva pentru bani înseamnă să ignori cumva aspectul bănesc. Fals! Un artist face ceea ce face din drag de artă, pentru că altfel alegerea meseriei e ilogică: nu e una bănoasă sau sigură. Dar el are tot dreptul să spere că va fi plătit – și plătit bine. Nu doar la limita subzistenței. Dacă înoată în bani, e perfect și așa. Nu e o trădare a ființei lui interioare, nu e o trădare a artei. Este absolut ok ca după ce ai lucrat la o carte să faci ce poți ca să fii și plătit pentru ea. Chiar dacă ești artist.

Nu neg că există scriitori buni care s-ar putea să nu vândă decât puțin pentru că sunt prea rafinați/ciudați/subtili pentru gusturile majorității. Dar nu toți! Dumnezeule, nu toți ar trebui să fie așa.__

Eu personal scriu pentru că-mi place să scriu. Însă de publicat, public pentru audiență și, în final, și pentru bani. Când m-am uitat după edituri am vrut să văd care sunt condițiile pe care le oferă, procentul din vânzări pe care ți-l dau, avansul (dacă există), problemele pe care le-au avut în trecut alții cu editura respectivă (neplăți etc.). Da, am ajuns la Big World Network, care nu e o editură mare și n-o să mă umple de bani prea curând, dar îmi place ce-mi oferă mie ca scriitoare – de la editare la echipă deschisă și mișto, la posibilitatea de a înregistra și varianta audio. Sunt oameni care acceptă sugestii și pe care pot să-i contactez oricând să punem țara la cale.

La noi procentele pentru dreptul de autor sunt mici – în careva din articolele astea scrie de 7%, 10%. Țin minte că am văzut alăturarea Humanitas – 12% la un moment dat. În străinătate la edituri mari și sigure, procentul e de 6.5-10% pentru cărți necartonate și 10-15% pentru cărți cartonate – iar vânzările sunt mult mai mari. La edituri nu foarte mari, găsești des procente de 30%, 40%. Pe măsură ce editura devine mai mică procentul crește mai tare pentru a compensa cât de cât tirajul mic. Am auzit că MacMillan ar da 20% și că Avon (romane de dragoste, nu cosmetice) dau 25% până la 10.000 de exemplare, 50% după – și 25% pentru cărțile digitale.

Aud din când în când câte un scriitor român zicând că nu știe câte cărți i s-au vândut, sau că suspectează că ediția ar fi falsificat datele despre tiraj și ar fi vândut mai multe cărți decât îi declară lui. Poftim? E inadmisibil!

Apoi, ce face editura pentru scriitori? Le organizează lansări de carte? Interviuri în reviste sau ziare? Îi promovează în vreun fel? În mai multe feluri? Comunică cu ei? Le oferă serviciile unui editor? Atenție, când zic editor nu zic corector. Zic omul ăla care vine și-ți ia cartea la pigulit, îți spune unde ești neclar, unde ceva nu bate, unde poate e mai bine să reformulezi etc. E o muncă și asta.

Se pot face diverse chestii – pot să vin cu câteva idei repejor, sunt sigură că dacă Uniunea Scriitorilor și-ar bate capul ar putea veni cu altele mai bune. De exemplu, se poate face o listă a editurilor rău-platnice care să fie postată undeva oficial sau semi-oficial, cu numărul de plângeri înregistrate – ca să știi cu cine merită să colaborezi și cu cine nu. Desigur, ca să funcționeze strategia ar trebui ca oamenii să nu se mai vândă gratis, ceea ce e mereu o problemă (care mă lasă perplexă). Ar trebui să enervezi niște edituri, care s-ar putea să nu mai vrea să te publice (și pierderea ta ar fi…?).

Uniunea ar putea decreta că trebuie să faci parte din Ordinul Scriitorilor ca să publici. Cu ce taxă de admitere? Păi una modică, să zicem, dar care să te facă să-ți simți apartenența. Și din care să se facă ceva util pentru comunitatea scriitorilor, ca să o facă să și câștige ceva, oricât.

Poate o colaborare cu traducătorii? Prin afară unul din motivele pentru care scriitorii autohtoni sunt mai des întâlniți în librării decât cei străini e că un traducător e scump și e mai simplu să-ți încerci norocul cu cei din zonă, care primesc procente, nu sume fixe și mari.

Sau să zicem că ești tras în piept de editură tu, au fost și alții, dar nimeni nu face nimic. Situația actuală, cu alte cuvinte. Ce faci tu ca individ? Păi, poți să-ți iei soarta-n mâini. Dacă ți-ai păstrat drepturile pe digital, poți să vinzi pe Amazon cu Kindle Direct Publishing. Primești până la 70% din vânzări. De unde află lumea de tine? Îi anunți tu, îți faci puțină reclamă, două concursuri cu cărți gratis sau ceva. Că și dacă vinzi trei lulele, trei surcele, tot e mai bine decât dacă vinzi 1000 de exemplare pe care nu-ți vezi niciodată banii.

Poți să publici în străinătate. Poți să-ți faci editură. Poți să cauți edituri serioase la noi – poate, poate or exista totuși? (ce bună ar fi lista aia, dacă nu s-ar sfii scriitorii să spună ce experiență au avut cu diverși)

Dar în primul și-n primul rând e bine să nu mai fii un fraier care plânge pe net că nu-și ia banii și pe urmă se duce să mai publice încă un volum pe care să nu-și ia banii.

Internet cenzurat, sau marketing deștept? (via Pungești)

Fri, 13 Dec 2013 11:55:24 +0000

Am primit azi pe mail un articol alarmist despre cum în România a început cenzura internetului. Pe scurt, site-ul revolution-news.com (care nu merită un link din partea mea) n-a fost disponibil în România câteva ore… din cauza unui articol despre Pungești. Care n-a convenit la stăpânire.

Am dat puțin pe alexa.com și am aflat că site-ul ăsta e momentan pe locul 497,192 în lume ca trafic. Comparativ, eftimie.net e acum pe locul 480,517 în lume (bookblog.ro e la 464,827 în lume). Times New Roman e pe locul 12,999 în lume, 80 în România. Deci revolution-news e destul de nou (după cum arată) și o duce destul de slab pentru un site de știri. Și a scris despre Pungești, ceea ce ar fi dus la… cenzurare?… Păi dacă cenzurezi, de ce să cenzurezi un no-name care nu spune nimic nou față de cunoscuții din țară?

Recunosc că sunt sceptică. Poate pentru că momentan site-ul e online și bine mersi, pentru că e mic, pentru că cei de la Pungești tot vin cu povești melodramatice și nu exact adevărate (după cum am menționat anterior) și pentru că pun pariu că și-au crescut traficul foarte tare din clipa în care au strigat unii că site-ul nu poate fi accesat din România, dar e disponibil prin proxy.

Ca idee, nu trebuie să te baneze cineva ca să nu fii disponibil într-o țară. Poți să interzici tu însuți accesul din țările care nu-ți convin (și cu plugin pe wordpress). După care să urli că ești interzis și treaba merge mai bine când permiți din nou accesul, pentru că vin toți să vadă ce băiat bun și nedreptățit ești.

A short explanation of the Romanian Santa invasion

Fri, 06 Dec 2013 21:39:44 +0000

So, here’s the deal. I know you English-speaking people around the globe sometimes refer to Santa Claus as ‘Nicholas’ (Saint Nicholas). But Romania, along with a few other countries, is special. We have an abundance of old men getting into our homes in various ways and leaving presents in various places (even if one of old men doesn’t show up anymore).

First, Saint Nicholas, better known here as Old Man Nicholas. He looks sort of like Santa Claus, I assume, although I’ve always pictured him a bit thinner, probably due to religious paintings. He comes on the night between the 5th and the 6th of December, traditionally bringing sweets to good children and rods (usually painted silver) to bad children. If you’re a normal kid, he tends to bring both. He leaves all presents in kids’ shoes.

Then there’s Santa himself. You know him, he shows up on Christmas Eve and leaves the presents for Christmas morning. We call him something like ‘Old Man Christmas’ – Moș Crăciun, where ‘moș’ means old man, and ‘Crăciun’ means Christmas.

And here’s where the third Santa shows up: Romania was a communist country for a few decades and one of the ideas the Communist Party had was to eliminate religion from people’s lives. So in order to replace Santa and St. Nicholas, they imported Ded Moroz from Russia. What did he look like? Kind of like Santa. What did he do? Deliver presents, obviously. His name was translated literally into Moș Gerilă (Old Man Frost) and he showed up on New Year’s Eve. But, after ‘89 and the fall of communism, Old Man Frost vanished and Old Man Christmas and Old Man Nicholas returned.

So yes, we do have an invasion of old men dressed in red who come bearing gifts (one of whom is now obsolete). And they’re probably all just Odin in disguise.

Pe stradă

Tue, 03 Dec 2013 14:24:56 +0000

„Nu trecem pe aici?” am întrebat, că ni se apropia destinația și următoarea trecere era la vreo douăzeci de metri de locul cu pricina.

S-a redresat rapid. „A, ba da, am uitat că tu ai probleme cu astea…”

Mă uit la trecere, mă uit la ea. „Cu ce am probleme?”

„Cu trecerile de pietoni. Că nu treci decât pe la treceri.”

„Deci faptul că respect regulile de circulație în România înseamnă că am probleme.”

Și brusc am început să înțeleg o parte din universul în care trăiesc.

Una de 1 decembrie

Sun, 01 Dec 2013 12:20:41 +0000

De 1 decembrie, aș avea câteva dorințe pe direcția românismului:

– toți cei care se declară naționaliști să învețe să scrie corect în limba română. Dacă îți iubești țara și limba, măcar atât.

– tot naționaliștii, dar nu neapărat toți de data asta, din dragoste de patrie, să învețe istoria României suficient de bine ca să poată povesti despre ea și altceva decât propaganda glorioasă instaurată de zeci de ani. Nu de alta, dar vreau să aflu cum a fost exact cu Țaratul Româno-Bulgar și cu sclavia țiganilor, doar că n-am de la cine. Și NU, pseudo-istoria nu se pune. Dacii NU au fondat Roma. Și nu ajuți pe nimeni dacă susții inepțiile astea.

– să înțeleagă lumea că și secuii/ungurii noștri sunt români. Prin cetățenie română, și alte alea. Că ar putea, la o adică, să fie mândri să locuiască în țara asta, dacă am avea cu ce să ne mândrim cu toții.

În rest, ar mai fi multe, dar deja ajung la domeniul fantasticului. Nu știu când s-ar putea reduce fondurile acordate politicului pentru a putea fi redirecționate către învățământ, sau alte chestii SF (uitați-vă la cifrele de la buget, să vedeți cum e treaba).

La mulți ani, România.