Science Fiction on Roxana-Mălina Chirilă

[22 mai] Cartea de azi: „Femei periculoase”

Sun, 24 Jun 2018 19:26:01 +0000

Nu cred că e un secret că îmi plac antologiile de povestiri scurte, mai ales dacă sunt alese pe sprânceană. În „Femei periculoase”, George R.R. Martin și Gardner Dozois s-au ocupat de alegere și editare, iar rezultatul nu e perfect, dar e interesant.

Cartea a fost publicată pentru prima oară în 2013, iar la noi a fost tradusă în 2017 și publicată în două volume – o alegere bună, pentru că altfel ar fi ieșit o ditamai cărămida. Traducerea e destul de slabă, ceea ce nu e o alegere bună deloc. Genurile sunt întinse pe tot spectrul, de la western la fantasy la noir la istoric la supereroi, iar cât de „periculoase” sunt femeile e interpretabil în anumite cazuri.

E destul de greu să descriu o întreagă antologie în câteva cuvinte, dar sunt câteva povestiri care merită: Brandon Sanderson știe cum să creeze o lume și să spună o poveste (ca de obicei), George R.R. Martin spune cu foc din „Cântec de gheață și foc”, Diana Gabaldon are o poveste de dinainte să se petreacă acțiunea din „Călătoarea”/„Outlander” (și care, spre deosebire de primul volum din seria respectivă, chiar mi-a plăcut). Unele povestiri sunt un fel de bonusuri la serii de succes, dar se pot citi și de unele singure. E interesantă varietatea, care te face să nu simți că citești de două ori același lucru.

Cele două volume de „Femei periculoase” sunt disponibile pe site-ul Nemira (unu, doi), pe eMag și pe Libris. În engleză, marele și unicul volum „Dangerous Women” e disponibil cu livrare gratuită pe Book Depository și în format digital pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[2 mar] Cartea de azi: „Războiul bătrânilor” de John Scalzi

Fri, 02 Mar 2018 20:46:04 +0000

Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei.

John Scalzi știe să creeze o lume care să aibă logică și să fie și genială în același timp. Poate și să te prindă în ea și să-ți spună o poveste. Nu e o poveste foarte complexă sau profundă, dar nici nu remarci asta în timp ce bătrânii se pregătesc de luptă, redescoperă plăceri vechi, își descoperă puteri noi și se bat cu o grămadă de rase extraterestre letale în timp ce glumesc între ei.

E o carte simpatică, nepretențioasă, cu un dram de umor, care se citește repede. Mi-ar plăcea să am mai multe de zis despre ea, dar, după cum ziceam, nu e foarte complexă și dacă mai spun câteva lucruri, o să spun cam tot ce se întâmplă în ea.

E disponibilă în română pe site-ul Nemira, pe eMag, pe Libris. Iar în engleză, poate fi găsită pe Book Depository (cu livrare gratuită).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[26 feb] Cartea de azi: „Pământul lung” de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Mon, 26 Feb 2018 17:42:53 +0000

Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa.

Pe celelalte Pământuri nu există omenire, dar altfel lucrurile seamănă mai mult sau mai puțin cu ce este sau ar fi putut fi la noi. Uneori geografia e diferită, alteori plantele și animalele nu prea seamănă cu ale noastre. Totul e sălbatic, nou și neexplorat.

Personajul principal pleacă într-o călătorie de explorare de-a lungul lumilor paralele, împreună cu un mecanic de motociclete tibetan reîncarnat într-un super-calculator – în „Pământul lung” nu există un fir narativ, dar există foarte multă explorare și o grămadă de idei. E o călătorie mai mult decât o poveste, dar e o călătorie interesantă prin multe istorii posibile prin care nu a trecut lumea noastră.

E singura carte de SF scrisă de Terry Pratchett pe care am citit-o (de Stephen Baxter nu țin minte să fi citit altceva) și, deși nu e cea mai bună carte a lui sau cel mai bun roman SF din toate timpurile, e mișto și memorabilă. Aștept și următorul volum în română din seria asta, pentru că au trecut aproape doi ani de când au scos cei de la Nemira „Pământul lung”.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul Nemira, eMag sau Libris. În engleză e disponibilă cu livrare gratuită pe Book Depository sau în format digital pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[14 ian] Cartea de azi: „Mâna stângă a întunericului” de Ursula K. Le Guin

Sun, 14 Jan 2018 05:21:54 +0000

Ursula K. Le Guin a venit în SF dinspre științele umaniste. Asta înseamnă că nu-și bate prea mult capul cu principiile de funcționare ale navelor spațiale, dar are grijă ca personajele ei să găsească ceva interesant la capătul drumului prin spațiu.

Genly Ai, un fel de ambasador al unei mari alianțe galactice, e trimis pe o planetă înghețată ca să convingă nativii de acolo să li se alăture. În momentul în care ajunge acolo, a renunțat cu totul la vechea lui viață – călătoriile prin univers se petrec la viteze subluminice, așa că deși el a fost în stază și n-a simțit trecerea timpului, familia și prietenii lui sunt morți de multă vreme. În plus, chiar dacă poate comunica în timp real cu cei de acasă, viteza lentă de deplasare efectivă prin spațiu înseamnă că și dacă are nevoie de ajutor de la alianță, n-are cum să-l primească.

Asta înseamnă că e într-o poziție destul de complicată, mai ales că e primul trimis pe planetă. E străin într-o lume ciudată, prins în jocuri politice pe care nu le înțelege, suferind din cauza frigului și a șocurilor culturale, incapabil să-și dea seama cine îi e prieten și cine dușman.

E o carte și despre sexualitate și gen, printre altele, pentru că nativii planetei sunt ambisexuali, nici bărbați, nici femei, ci capabili să devină oricare dintre sexe în perioada fertilă, iar de multe ori discuția despre „Mâna stângă a întunericului” rămâne blocată cam la nivelul ăsta. Dar e și o carte despre aventuri într-un ținut înghețat, în care Genly Ai luptă contra mediului, și o carte despre prietenie, cultură și dificultatea de a-i înțelege pe ceilalți. Pentru o carte de 250 de pagini, e despre foarte multe lucruri.

E disponibilă în română în format fizic pe eMag (dar pare să fie pe terminate) și în format electronic pe site-ul Nemira (care folosesc acel format pe care nu-l sufăr, epub criptat cu Adobe DRM). În engleză, e disponibilă fizic pe Book Depository, iar digital pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

John Scalzi – seria „Războiul bătrânilor”

Tue, 03 Oct 2017 15:22:00 +0000

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte.

Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor. E în stare să creeze un univers interesant și să-l dezvolte nu doar în „Războiul bătrânilor”, ci și în continuări, dar pune problema simplu și clar chiar și când e vorba de știință.

Mai exact, dacă există autori care îți povestesc cum curentul electric ionizează cuantic niște convertori divergenți ai materialelor profisinergicasnice, sau alte abureli care sună pompos și nu înseamnă nimic, Scalzi vine cu idei simple și clare. De exemplu, soldații care apără umanitatea sunt verzi. De ce? Pentru că au clorofilă, ca să poată face fotosinteză în caz de nevoie. Sau au tot felul de îmbunătățiri genetice – oamenii de știință au decupat ADN-ul uman, au păstrat bucățile care chiar fac ceva, le-au înlocuit pe celelalte cu chestii utile, apoi au reasamblat totul în așa fel încât să iasă de acolo ceva cu formă umană și, voila!, gata super-soldatul.

În prima carte din serie, „Războiul bătrânilor”, John Perry părăsește pământul și mormântul soției și se înrolează în Forțele de Apărare ale Uniunii Coloniale, care se ocupă de tot ce înseamnă „umanitate în spațiu”.

În a doua carte, „Brigăzile fantomă”, Uniunea Colonială e trădată de un om de știință care decide să se alieze extratereștrilor. Pentru că e extrem de bun la ce face și are o grămadă de informații sensibile pe care le poate folosi împotriva omenirii, Uniunea Colonială decide să-l cloneze și să-i insereze clonei o copie a minții originalului. În fond, trădare, trădare, dar să afle și ei de ce s-a întâmplat chestia asta.

În a treia carte, „Ultima colonie”, Scalzi se întoarce la povestea lui John Perry, care între timp a părăsit Forțele de Apărare, s-a recăsătorit, a adoptat o fată și acum e șefuleț într-o colonie. Asta până când Uniunea Colonială îl trimite să înființeze o colonie nouă – și nu că vreau să dau totul afară din casă, dar pare că va fi cam ultima colonie a oamenilor.

Poveștile se citesc repede și te țin cu sufletul la gură, de nu știi când au trecut toate paginile. Din punctul ăsta de vedere, recomand cu căldură seria, care a apărut la Nemira (și e disponibilă și pe eMag sau Libris). Mi se par potrivite și pentru oameni care citesc o grămadă de SF, și pentru cei care gustă mult mai puțin genul de obicei.

Din punctul de vedere al traducerii… primul volum l-am citit în engleză, al doilea a fost citibil în română, dar** ultimul volum scos, „Ultima colonie” scârțâie din toate încheieturile**. Nu știu cât din vină îi aparține Cristinei Ghidoveanu, care a tradus volumul, și cât redactorului Stelian Bigan și lectorului Ecaterina Derzsi. Așa că îi menționez pe toți. (Mai există Cârcotașii? Mai spun „Rușinică”?)

Pe partea de traducere (probabil), există replici precum: „Atunci cred că o să mă relaxez și-o să mă încălzesc la razele talentelor mele superioare de conducător” (p. 16), care m-au făcut să wtf-uiesc împreună cu prietenii.

La redactare/traducere/lipsă de atenție, am observat lucruri ca: „Era plăcut să ajuți oamenii și era la fel de plăcut că oamenii îmi ascultau sfaturile.” (p. 14) Sau: „nu eram de fapt o unealtă a colonialismului, sau cel puțin dacă eram, eram unul realist” (p. 16).

Până la urmă, am făcut tot posibilul să-mi dezactivez partea de creier pe care o folosesc la muncă și am reușit să intru în spiritul cărții, ignorând cu voioșie toate problemele. Ori au fost mult mai puține după primele 30-40 de pagini, ori am reușit eu să le ignor – până când am ajuns la pagina 142, unde scria așa: „Vârcolacii nu m-au observat; erau concentrați în întregime asupra lui Yoder, care continuă să stea neclintit. Doi dintre dacă se mișca. Nu s-a mișcat.”

Am citit de mai multe ori paragraful, pentru că mi s-a părut că am sărit un rând. Dar nu-l sărisem eu, îl săriseră ei. Problema asta deja nu mai e de traducere, ci probabil de redactare – cineva probabil a vrut să facă o modificare și a șters o bucată de text cu totul.

Nu știu ce s-a întâmplat cu „Ultima colonie” – poate că Nemira a trimis din greșeală o variantă intermediară a cărții la tipar și nu și-au dat seama. Însă speranța mea e că textul va fi revizuit pentru următoarele ediții (dacă acestea vor mai exista).

Ted Chiang – “Povestea vieții tale” [recenzie]

Sat, 26 Aug 2017 17:32:24 +0000

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

De-ar fi fost culcat turnul peste câmpia Shinar, ar fi durat două zile să mergi de la un capăt al său la celălalt. Dar cum turnul e ridicat, îi ia unui om o lună întreagă și încă jumătate să-l urce până în vârf, asta dacă omul nu e împovărat. Însă puțini suie fără povară, urcușul le e încetinit de teleguța plină de cărămizi pe care o trag după ei. Patru luni trec de când e pusă cărămida în car și până ajunge să fie zidită în turn.

E aproape ingineresc de exact, lucru care te ajută să-ți creezi o imagine foarte clară despre lume și despre modul în care funcționează. Mai mult, „fură” idei din diverse științe și le folosește cu mult succes. În „Povestea vieții tale”, care dă și numele volumului, extratereștrii au o scriere circulară complexă, care le reflectă modul neobișnuit de a vedea lumea, și care folosește excelent conceptele de lingvistică reale, pe care le-am făcut și noi la facultate. Apropo, povestirea respectivă a fost și adaptată într-un film SF, Arrival, de care probabil că a auzit destul de multă lume.

Bine, în alte cazuri Ted Chiang face câțiva pași înapoi în timp și creează SF-uri axate pe idei și concepte crezute în trecut sau desprinse din diverse tradiții spirituale. „Turnul din Babilon” ar fi putut fi un SF scris în timpuri biblice, în care explică ce găsesc oamenii când reușesc să-și termine turnul până în vârf. „Șaptezeci și două de litere” este o povestire ce se petrece în epoca victoriană, în care homunculii alchimiei și golemii din tradiția ebraică sunt reali, iar studiul, crearea și munca cu ei se axează pe principii științifice solide.

Temele sunt și ele interesante – au deseori influențe spirituale/religioase, dar nu într-un sens pios, ci mai degrabă ca un „ce-ar fi dacă” ale cărui consecințe se răsfrâng și asupra divinității din acea lume. De exemplu, ce-ar fi dacă s-ar construi un turn Babel și Dumnezeu ar lăsa oamenii să ajungă la cer – de ce ar face-o, care ar fi schimbarea de percepție a celor care trăiesc atunci și construiesc turnul? Ce-ar fi dacă îngerii și-ar face apariția în mod regulat pe pământ și ar fi ca niște dezastre naturale – care ar fi percepția oamenilor despre credință?

Ideile îmi plac. Motivul pentru care volumul nu m-a prins e că Ted Chiang se axează aproape exclusiv pe idei și concepte – sunt genul de povești care vin cu întrebări despre natura lumii, cu dezvăluiri neașteptate despre univers, care te dau pe spate prin întorsături de situație care transformă tot ce credeai că știi. Ceea ce e ok, doar că în general prefer poveștile axate pe poveste și pe personaje, iar Ted Chiang dă impresia că oamenii și întâmplările prin care trec sunt doar un vehicul pentru concepte.

Axarea pe idei nu e un lucru rău în sine – știu că sunt mulți care apreciază poveștile de genul ăsta – doar că nu prea mă interesează pe mine personal, încă un motiv pentru care evit de obicei SF-urile. Alții l-au apreciat mult, cinci povestiri din volum au tot fost nominalizate și premiate la Hugo și Nebula, cele mai mari premii de science fiction și fantasy.

SF-ul îmbătrânește urât

Sat, 15 Jul 2017 15:12:45 +0000

Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones:

SF – literatură științifico-fanastică, axată pe dezvoltări ulterioare are științei și pe lucruri teoretic posibile – călătorii interstelare, roboți, războaie cu clone/genetică, teleportări, extratereștri, chestii.

**Fantasy – **literatură axată pe magie, fără baze științifice. Povești cu magi, vrăjitori, puteri paranormale și alte astea.

Diferența dintre genuri nu e bătută în cuie, dar vreau să fie clar despre ce vorbesc. Am citit dintotdeauna fantasy (Harry Potter, Tolkien, C.S. Lewis etc.), dar cu SF-ul stăteam mai prost. Așa că am pus mâna pe o listă cu SF-urile clasice foarte apreciate și le-am luat în ordine. Nu mai găsesc lista, dar știu că de-acolo am citit așa:

Fundația, de Isaac Asimov
Eu, robotul, de Isaac Asimov
Infanteria stelară, de Robert A. Heinlein
Străin într-o lume străină, de Robert A. Heinlein
Jocul lui Ender, de Orson Scott Card
Neuromantul, de William Gibson (o experiență absolut cruntă, pe care n-o s-o repet prea curând)

Când eram pe la începutul listei, i-am povestit lui taică-meu de noul meu proiect și mi-a zis, citez, „Eu nu citesc SF pentru că mi se pare deprimant.” Și până la urmă, tot dintr-un motiv asemănător am renunțat și eu la idee: mă claustra.

SF-ul e un gen care îmbătrânește urât, pentru că nu se bazează doar pe știință (pe care uneori o bușește jenant), ci pe viziunea oamenilor asupra lumii – asupra evoluției umane, asupra punctelor de interes. Orice e pus în viitor e încărcat de trecut, pentru că autorii nu merg niciodată în viitor cu adevărat, ci scriu întotdeauna în prezent.

Poate că sună alambicat ce zic aici, dar hai să luăm un exemplu concret: „Fundația” lui Isaac Asimov. E o carte care mi-a plăcut, nu zic nu – e foarte atent construită din punctul de vedere al psihologiilor maselor, al ideilor non-violente. Și totuși, nu poți să nu observi că nu există personaje feminine care să facă ceva relevant și că relația soț/soție e una blocată la începutul secolului 20. Societatea descrisă, de bărbați care fumează trabucuri, de femei care nu au influență, e depășită palpabil în zilele noastre, iar faptul că acțiunea e setată undeva _departe în viitor _o face să fie și mai vizibil depășită.

În „Eu, robotul” de Isaac Asimov, roboții nu puteau fi făcuți să vorbească pentru că – stați că e tare – sistemul vocal al oamenilor e prea greu de imitat și, dacă nu mă-nșeală memoria, era complicat să reproducă diafragma și corzile vocale. Iar nouă ne vorbesc aparate mult mai puțin inteligente decât roboții lui.

S-a făcut recent un film după „Jocul lui Ender”, de Orson Scott Card, din care s-au scos părțile în care sora și fratele lui Ender își creează o personalitate extraordinar de influentă politic pe un fel de internet, deși sunt copii mici. Totul e descris atât de naiv încât în ziua de azi pur și simplu nu mai e credibil.

Reclamă de când era „Fundația” tânără.

Ca să nu mai vorbim de faptul că SF-ul reflectă sentimentele generale ale epocii: explorarea spațială (de la care ne-am luat gândul ca societate după ce s-a liniștit lumea cu ajunsul pe lună) și nebunia lumilor vrtuale au lăsat locul obsesiilor cu CORPORAȚIILE CARE VOR CONDUCE LUMEA și fricii de sisteme totalitare care permează până și literatura pentru adolescenți. Nu înseamnă că nu se mai scrie despre temele astea deloc, dar se scrie altfel (cu nostalgie pentru trecut, de exemplu, sau mai puțină aventură cutezătoare și mai mult realism.

Într-un fel, faptul că încearcă să prezică viitorul face din SF un gen al mentalităților curente, o proiecție a unor idei prezente într-o exagerare viitoare. E destul să schimbi două-trei premise pe care se bazează proiecția și începe să-și piardă din realism. Cu alte cuvinte, SF-ului încep să i se vadă ridurile relativ repede și generațiile mai noi încep să se uite la bunicuțul ăsta de gen literar cam cum se uită la poveștile bunicilor: sunt interesante, „Dar ce de detalii desuete, taică, ca să-ți vorbesc pe limba ta. S-au schimbat vremurile, nu mai e cum crezi tu.”

Ce nu îmbătrânește la fel de tare sunt aceleași lucruri ca de obicei: rezolvările inteligente, situațiile interesante și personajele puternice. Cu puțin noroc, dacă-s destul de bune elementele astea, publicul înțelege mentalitățile depășite și le iartă. Altfel, „lasă, taică, nu mă mai bate la cap cu prostiile”.

SF-ul românesc și literatura românească

Thu, 27 Oct 2016 12:03:43 +0000

Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.

Parafrazez: „Dacă un român citește un roman SF prost scris de un român, nu mai ia altele – și nu numai că nu mai ia altele scrise de același autor, dar nu mai ia altele scrise de români.”

Cam da. Când m-am apucat să citesc Neil Gaiman, am remarcat că mai toate cărțile lui erau traduse de Liviu Radu. Prietena care mi-l recomandase pe Gaiman a avut o curiozitate în privința lui Radu și a cumpărat „Waldemar”, carte pe care mi-a împrumutat-o și mie.

„Waldemar” nu e o carte foarte slabă, dar nu e foarte bine scrisă. Are niște iele care se înmulțesc ca paramecii (prin diviziune transversală) și un tip care ajunge în lumea lor și se bate cu unii. În rest, nu mai știu. Zău că reproducerea ielelor era al doilea detaliu mișto din carte.1Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.

După Liviu Radu, n-am mai citit nimic românesc o vreme, pentru că am văzut pe net că era lăudat ca unul dintre cei mai buni scriitori români de SF. Așa că m-am întors la Marquez, Neil Gaiman, Terry Pratchett. Nu, n-aveam o loialitate față de „ai noștri” – n-am nici acum. Am cel mult o curiozitate. Și la fel ca mine sunt mulți – sau cel puțin, asta spun tirajele.

Parafrazez: „Scriitorii români de SF vor să scrie Marele Roman, Capodopera, textul cu concepte filozofice extraordinare care să schimbe lumea.”

Când aud asta, eu personal fug. Pe tot parcursul școlii am discutat numai despre cât de geniali și măreți sunt autorii români și ce super-mega idei filozofice au avut. Am rămas cu impresia pe care o mai am și acum, că cea mai mare parte din critica de carte la nivel școlar/academic este o întrecere între interpretări scoase din burtă.

Sunt cuvinte goale, pe care ne prefacem toți că le credem: da, da, Caragiale chiar a vrut să reprezinte o lume pe dos, carnavalescă, ce face referire la carnavalele medievale; astfel de lucruri sunt o întoarcere cu susul în jos a ordinii sociale convenționale, iar umorul derivă din absurd.

Nimeni nu mai vrea să scrie o poveste bună, cu personaje mișto – și la naiba cu filozofia?

Parafrazez: „Sunt clici și grupulețe de autori și cititori SF, care se tot ceartă și se discută. Oamenii nu mai știu în ce critic să aibă încredere, că nu știu dacă-l periază/urăsc pe cel criticat sau scriu pe bune ce gândesc.”

Fals. Asta ar presupune că cineva din exterior își bate capul cu clicile/grupulețele. Din afară, cel puțin de unde sunt eu, e o apă și un pământ în toată literatura și critica românească – nu doar în SF. Se dau tot felul de premii de care n-a auzit nimeni pentru scriitori de care n-a auzit nimeni, se discută cu multă admirație de oameni care nu mă interesează și nu prea pare nimeni sincer.

Vorbesc ca un cititor de modă nouă, care n-a prea avut treabă cu nimeni: toate clicile sunt, pentru mine, clica scriitorilor români. Ce mi-e USR, ce mi-e asociația scriitorilor din Iași, ce mi-e grupul de SF din Brașov.

Nimeni nu vorbește pe limba mea. E aceeași problemă ca la Liviu Radu și „Waldemar”: nu compar ce face grupulețul X cu ce face grupulețul Y. Văd ce face grupulețul X, presupun că la fel sunt și celelalte grupulețe din țară și le compar cu ce văd acolo unde îmi place să fiu.

Exemple de grupuri/cluburi/atitudini cu care îi compar? Nicio problemă, dau cu plăcere.

Acum vreun an, o amică m-a convins să iau „Widdershins” de Jordan L. Hawk – e prima carte dintr-o serie simpatică de aventuri supranaturale din SUA sfârșitului de secol 19, cu un lingvist și o arheoloagă care lucrează într-un muzeu creat de o arhitectă nebună – și un detectiv venit de prin ceva oraș mare. Simpatică, dar nu genul de carte căreia i-aș face neapărat recenzia aici sau căreia trebuie să-i citesc neapărat continuarea.

După ce i-am dat vreo 4 stele pe Goodreads, zicând fix asta, m-am trezit inclusă în grupul de Facebook „Widdershins knows its own” – probabil chiar de autoare. E un grup care vorbește pe limba mea (nu în sensul de engleză):

Widdershins knows.

Începe cu un mesaj prietenos de la autoare, care ne zice că regula din grup e să fim buni unii cu alții și ne declară un „trib”, ca să ne simțim mai în familie. E cineva acolo care tot face postere de film pentru cărți, că îi plac și se distrează. Diverși postează tot felul de poze cu statui/picturi/torturi cu caracatițe, care presupun că sunt legate de cărțile pe care n-am apucat să le citesc încă.

Unele dintre chestiile postate arată genial, nu știu de unde le scot:

În lumea mea literară se discută entuziast despre caracatițe, câte un autor discută despre faptul că și-a luat nu știu ce stupi sau începe să discute despre procesul de editare. Să-l auzi pe Philip Pullman discutând cu Michael Rosen despre limbaj și cuvinte mărețe care-ți taie răsuflarea…

Dacă dai peste cineva nou, grozav! Poți să-i împărtășești ceea ce ție îți place, ceea ce tu iubești. E un lucru pe care nu mi-l inspiră grupurile de pe la noi. Grupurile gen Antares din Brașov (se ocupă de SF) sunt serioase, au oameni care știu tot felul de lucruri, dar nu au entuziasm și nu simți că se relaxează, se joacă sau se bucură. Știu asta, că am dat nas în nas cu Antares de câteva ori – diferența dintre ei și o trupă de whovieni sau un grup de scriitori de fanfiction e ca de la cer la pământ. Dacă mergi printre whovieni, încep să dea citate și să parafrazeze, dacă intri printre scriitorii de fanfiction îți disecă textul-sursă până când știu exact ce gest face un personaj minor la pagina 319.

Deși mă îndoiesc, poate că singura diferență între scriitorii români de modă veche și grupurile tinere e că modul de exprimare al celor dintâi e mult diferit de cel al nostru, cei care mergem la convenții de anime, manga și benzi desenate, care sărim în sus și-n jos că scoate Neil Gaiman o carte despre mituri nordice sau pentru că am găsit imagini din manuscrisele medievale în care cavaleri se bat cu melci:

[][6]

Mai multe imagini de-astea dacă dați clic pe poză.

Suntem în lumi foarte diferite.

Parafrazez: „Există o impresie că dacă vrei să scrii pentru publicul larg înseamnă că-ți scazi calitatea, ca să prinzi la mase.”

Asta e scuză pentru cei care nu se încumetă să scrie pentru toată lumea, că poate nu le iese. Dacă zici că scrii pentru un cerc restrâns poți să dai mereu vina pe cititori că nu ți-au priceput ei subtilitățile.

În plus, cică ar exista două categorii de cititori, cei superiori care citesc pentru idei și care nu s-ar băga la chestii gen piu-piu cu lasere – și cei inferiori, care nu citesc idei mărețe. Sunt idei care mă enervează din mai multe motive.

Românul nu s-a născut poet, s-a născut filozof de duminică. De-asta vor scriitorii români să scrie capodopere – problema fiind că puțini vor să le afle revelațiile despre „om și lume”. Pentru că de obicei nu sunt prea interesante.
Titlurile de cărți sunt în consecință: sună măreț, dar nu prea-mi zgândăre imaginația, ci îmi fac ochii să sară peste ele. Din ce ziceau în podcast: „Sub steaua infraroșie”, „Atavic”, „Vraciul de pe norul inferior”, „Telefonia” (de un autor care are o carte numită „Delirul încapsulat”). Ce mai urmează, „Burghiul testamentar”?
Nu există o dualitate între povești citibile și povești profunde, pentru că nu suntem la începutul secolului XX, să ne revoltăm odată cu James Joyce & co. împotriva tiraniei cititorilor. Philip Pullman are o trilogie de „cărți pentru copii” care _sunt _pentru copii – și și el zice că a scris o _poveste _acolo, nu o predică, nu un eseu. Și cu toate astea a discutat despre Biserică, păcat și o grămadă de teme interesante. Dacă vrei, găsești.
Dacă spui o poveste suficient de bună, sigur se găsesc critici care să găsească tot felul de profunzimi pe care tu, ca autor, nu ai vrut să le incluzi acolo, dar le văd ei că le văd. Arta scriitorului nu e să vâre cu furca subînțelesuri. Se ocupă criticii de treaba asta.

[][8]

Din „Casa veselă” de Alison Bechdel, care surprinde foarte bine modul în care funcționează critica literară. (și da, chiar se poartă discuții similare în realitate, chiar dacă la noi erau cu marxism, nu freudianism)

Sigur, pot băga capul în pământ și să zic, „Da, boss, totul e bine, grupurile SF au dreptate în tot ce fac (nu și cele inamice, evident, alea greșesc), scriitorii sunt geniali, lumea nu-i citește pentru că sunt tinerii inculți, țineți-o tot așa,” după care să mă duc să citesc tot străini, la fel ca toată lumea.

Merită văzut ce fac și alții ca să se promoveze, ca să discute, ca să atragă oameni noi; bine, dacă se poate, fără să rețină doar vreo strategie de mic țepar care încalcă regulile de pe Facebook și păcălește potențialii cititori să creadă că romanul lui e mai citit decât e.2Wtf

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6508_1451('footnote_plugin_tooltip_6508_1451_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6508_1451_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Wtf
    </td>
  </tr>
</table>

Stanislaw Lem – Solaris [recenzie]

Sun, 02 Aug 2015 07:48:15 +0000

Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste.

Ceea ce înseamnă că am citit Solaris în totală necunoștință de cauză, o experiență pe care o recomand călduros – dacă aș fi știut „despre ce e vorba” n-aș mai fi intrat la fel de tare în atmosferă.

În principiu nu vreau să ofer spoilere, dar în cazul în care are cineva de gând să citească volumul în curând fără să știe mare lucru despre el, se poate opri din citit aici. Zău, fac o pauză, pun câteva rânduri goale.

Așa. Revin, pentru cei care ori știu ceva despre poveste, ori nu sunt deranjați de spoilere, ori n-au de gând s-o citească prea curând. Solaris începe cu o atmosferă de horror, care din punctul meu de vedere e partea care face toți banii. Un cercetător ajunge pe o planetă ostilă vieții umane, toxică până în cele mai mici detalii, acoperită de un ocean ciudat și care nu se supune calculelor fizice făcute de oamenii de știință.

Cu alte cuvinte, ceva e dubios rău – și ca să fie totul și mai dubios, ar trebui să mai fie doar trei alți oameni pe planeta respectivă, tot cercetători. Doar că au rămas doar doi: al treilea a murit într-o sinucidere dubioasă. Atmosfera de început mi s-a părut că seamănă cu cea din Amnesia: The Dark Descent (jocul pe calculator). Nu sunt monștri care să atace la fiecare pas, dar ceva nu se leagă, se aud zgomote ciudate și tot stai cu sufletul la gură până când așteptarea că se va întâmpla ceva teribil e mai teribilă decât ce s-ar putea întâmpla. Imaginația oferă o mie de versiuni de sfârșituri oribile pentru cercetători.

Dar la un moment dat, Solaris schimbă macazul: devine o poveste filozofică, încărcată de teorii și istorii, plină de monologuri tehnice sau lirice sau tehnico-lirice. Într-un fel, am simțit că se poticnește în respectivele monologuri, că se citește mai degrabă ca un eseu îmbinat cu un dram de acțiune. Ideile legate de limitările noastre de înțelegere (ca oameni) sunt interesante, teoriile legate despre alte tipuri de inteligență sunt și ele la fel. Doar că scârțâie, narativ vorbind.

Deși mi-a plăcut enorm mai ales din cauza atmosferii ciudate de la început (numai bună de horror), am avut însă senzația pe alocuri că nu doar inteligența extraterestră nu reușește să înțeleagă cu adevărat oamenii, ci nici cartea în sine. Nu reușesc să-mi dau seama dacă a fost cu intenție sau nu, dar face senzația de stranietate cu atât mai puternică.

O recomand, e o experiență în sine.

Listă de cărți SF

Mon, 22 Jun 2015 04:01:54 +0000

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Atenție: nu mă refer la definiții de dicționar, nici la definiții absolute, ci la criteriul după care am ales cărțile SF.

SF – Science Fiction. Tradus la noi ficțiune științifico-fantastică. E vorba despre lumi care au la bază criterii științifice, chiar dacă știința prezentă acolo a fost depășită între timp. Propun criteriul unei lumi raționale și au o brumă de pretenție că ar putea fi compatibile cu lumea noastră, așa cum o cunoaștem noi. Elemente tipice: nave spațiale, extratereștri, tehnologie hiper-dezvoltată, drame care se întreabă unde ajunge omenirea, acum că a evoluat atât.

Fantasy. Literatură fantastică. Nu se referă la fanteziile pe care le ai cu ochii deschiși, nici la gândurile cu bărbați bogați și case mișto, ci la fantastic și magie. Sunt lumi în care supranaturalul și vrăjile au întâietate – poate au reguli, dar încalcă regulile lumii noastre, așa cum le cunoaștem noi. Elemente tipice: elfi, spiriduși, baghete magice, dragoni, vrăji.

În rest, lista conține doar cărți citite de mine și doar cărți care au un renume. De cele necitite nu vreau să-mi dau cu părerea (evident), iar cu cele fără renume mă întindeam, altfel aș fi menționat URSSA lui Sergiu Someșan și de Cameleon: Baza a lui Vlad B. Popa, care sunt SF-uri românești citibile și ok de felul lor. 🙂

Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift. Deși acum cartea e deseori considerată a fi pentru copii și pare a fi fantastică, la originile ei era o satiră la adresa societății în care trăia Swift – inclusiv a oamenilor de știință de la acea vreme, gen Isaac Newton. Se spune că ar fi prima carte în care e descris un bombardament aerian, de exemplu, iar cetățenii din Laputa au o insulă zburătoare pe care o mențin în aer cu ajutorul unui magnet mare, care respinge pământul.

Frankenstein, de Mary Shelley. În ciuda a ceea ce cred mulți, Frankenstein era creatorul, monstrul era… monstrul (îmi pare rău pentru Shelley, ea ca autoare nu i-a dat nume intenționat, dar toată lumea a avut grijă încă de la bun început să confunde creatura cu creatorul). Stilul e greoi – mie mi s-a părut mult mai greoi decât al lui Swift, de exemplu – dar povestea în sine e interesantă, în special pentru că monstrul e o persoană foarte coerentă și sensibilă, respinsă încontinuu de creatorul ei. Bine, rămâne un monstru, pentru că se răzbună ca unul pentru respingere.

Omul invizibil, de H.G. Wells. Un tânăr, fost student la medicină, a renunțat la o viitoare carieră de doctor ca să studieze optica. A reușit să dezvolte o cale prin care să devină invizibil, dar n-a mai reușit să devină vizibil la loc. E o carte gen „ai grijă ce-ți dorești”, cu o notă de „faptul că ești genial nu înseamnă că nu ești și prost… sau antipatic”.

Un yankeu la curtea regelui Arthur, de Mark Twain. Un american de secolul 19 călătorește în trecut și ajunge la curtea regelui Arthur, unde începe rapid să modernizeze tot ce prinde. Nu neapărat că epoca modernă ar fi foarte genială, dar imaginea unor cavaleri într-un sandwich de lemn pe care sunt scrise reclame e mult prea mișto. Nu că numele fiicei yankeului, „Alo-centrala”, n-ar fi și el perfect.

Fundația, de Isaac Asimov. Una dintre cărțile MARI de SF, întâmplător și una dintre cele mai greu de găsit, dintr-un motiv care-mi scapă. O carte care se bazează mai puțin pe personaje și mai mult pe mișcări de mase, schimbări de mentalități și jocuri de putere. Politică, știință și natura umană.

Eu, robotul, de Isaac Asimov. O altă carte MARE de SF, pe care n-am reușit s-o reperez pe nicăieri în română. E o colecție de 9 povestiri pe tema roboților, care a făcut istorie cu protocoalele care stau la baza programării roboților. E o carte despre mici „aha!”-uri și paradoxuri, cu întorsături de situație interesante.

Străin într-o țară străină, de Robert A. Heinlein. O misiune pe Marte descoperă un copil uman, Valentine Michael Smith, care a fost crescut de marțieni după moartea părinților lui, primii oameni care au ajuns vreodată pe Marte într-o misiune de explorare. „Străinul” din titlu e evident el, așa că petrece o vreme destul de lungă plimbându-se pe Pământ și încercând să învețe ce e cu oamenii, dar partea cea mai memorabilă din carte e când VMS începe să propovăduiască iubirea și-și întemeiază o religie de-a dreptul hipiotă. Ce e mișto e că Heinlein a venit cu ideile pline de dragoste puțin înainte de nebunia anilor ‘60.

Sfârșitul copilăriei și 2001: Odiseea spațială, de Arthur C. Clarke. Extratereștrii cei foarte înțelepți au decis să contacteze pământenii. În mentalitatea unor oameni are loc un salt al conștiinței care-i transformă din ființe umane în ceva complet inuman și aproape impersonal. Nu, cele două cărți nu seamănă altfel, doar ideile de bază sunt extrem de similare. În prima extratereștrii vin pe Pământ și controlează umanitatea cu totul, în a doua un tip într-o navă spațială, cu un calculator psihopat la bord, se duce să exploreze o chestie ciudată din spațiu.

Mâna stângă a întunericului, de Ursula K. Le Guin. O planetă numită Iarnă, în care populația este androgină și manifestă caracteristici ale unui sex doar în perioada de împerechere și unde „Regele a rămas însărcinat” e o propoziție absolut nesurprinzătoare. Și un ambasador care e un om obișnuit, surprins într-o luptă politică și urmărit pe o planetă întreagă ostilă, înghețată și teribil de frumoasă. Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit vreodată.

Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick. O lume în care animalele aproape că au dispărut, iar oamenii emigrează pe capete în afara pământului. O poveste despre androizi care devin aproape umani și eterna întrebare: ce ne facem când ei seamănă prea tare cu noi?

Neuromantul, de William Gibson. Singura carte din toată lista asta care mi s-a părut cu adevărat dificil de citit – nu că n-ar avea premiile Hugo și Nebula, care practic spun că altora le-a plăcut enorm. Un hacker care intră în Matrice cu toată conștiința încearcă să fure de la un angajator – și se trezește cu neuronii cei mai importanți la meserie arși. Se duce pe la medici, află că nu se poate reface și se avântă într-o lume de drogi și criminalitate.

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Omenirea luptă împotriva unor extratereștri-insecte și au nevoie de un geniu care să poată empatiza cu dușmanul și să-l poată învinge cu forțe inferioare – dintr-un motiv sau altul, copiii sunt cei mai buni candidați la postul ăsta. Ender, un puști nu foarte social, e recrutat pentru chestia asta și trece prin tot felul de teste, din ce în ce mai dificile, ca să devină conducătorul de care e nevoie. Spre deosebire de film, cartea vorbește despre ce fac și fratele și sora lui în timp ce e la antrenamente – mai exact, încep să manipuleze politica și gândirea de pe Pământ cu ajutorul internetului… aproximativ. O chestie de reținut e că internetul lor nu seamănă cu al nostru – e accesibil în principiu doar elitelor și folosește mai ales la comunicări importante.

Oryx și Crake, de Margaret Atwood. Ingineria genetică a ajuns departe, animalele au fost încrucișate și modificate – și un geniu cretin a distrus omenirea. Genul cărții e deseori numit „ficțiune speculativă”, ceea ce înseamnă „această autoare e prea mare și serioasă ca să scrie SF.”

Ghidul autostopistului galactic, de Douglas Adams. Umor de la cap la coadă, deseori foarte memorabil. Începe cu birocrație și distrugerea Pământului și continuă în aceeași venă.

1984, de George Orwell. Cartea de referință în materie de distopii. Lumea se împarte în trei mari puteri, iar protagonistul lucrează la stat pentru una dintre ele, care e autoritară, tiranică și socialistă în felul ei. În departamentul lui, adevărul se rescrie neîncetat pentru a corespunde adevărului politic, istoria e mereu în schimbare și minciuna e adevăr. Singura problemă cu 1984 e că atât de multe idei din ea s-au răspândit în cultura noastră generală încât și-a pierdut taman elementele inovative și surprinzătoare – „camera 101”, „Dintotdeauna am fost în război cu Estasia”, „Fratele cel mare”, „dublugândit”, „2 + 2 = 5”.

Minunata lume nouă, de Aldous Huxley. Viitorul e perfect pus la punct din vedere tehnologic – doar că oamenii mor devreme din cauza drogurilor care-i fac extrem de fericiți. Societatea în sine e o închisoare a fericirii, în care profunzimea e aruncată la gunoi pentru veselie generală. Conține multe idei care-i vor face foarte fericiți pe cei care cred că tehnologia ne face rău și dezvoltarea științifică ne dezumanizează.

Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Pe scurt: cărțile sunt arse pentru ca toată lumea să fie mai fericită. Chiar dacă trebuie smulse cu forța și arse cu de-a sila.

Atlasul norilor, de David Mitchell. Șase povestiri din trecut, prezent și viitor legate între ele, cinci rupte la mijloc în așa fel încât să o înconjoare pe cea centrală ca petalele unei flori (sau ca straturile unei cepe, depinde ce metaforă vă place). Foarte minuțios scrisă, fiecare poveste cu stilul ei specific – un tur de forță al măiestriei stilistice (cel puțin în engleză), dar povestirile nu mi s-au părut foare puternice. Bine, au elemente memorabile, cum ar fi clonele specializate care lucrează în fast-food-uri de dimineața până seara, fără să aibă prea multe gânduri proprii…

Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. O poveste despre Al Doilea Război Mondial și despre ce înseamnă să fii răpit de extratereștri care arată ca niște pompe de desfundat chiuveta.

Arthur C. Clarke – Sfârșitul copilăriei [recenzie]

Fri, 27 Feb 2015 09:58:57 +0000

E o vorbă care spune că nimic nu îmbătrânește mai repede decât viitorul – sau decât previziunile despre viitor. Și părerea mea e că Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke a îmbătrânit și n-a făcut-o foarte frumos.

Spun asta nu din cauza tehnicii din carte și a modelelor de nave spațiale, cât din cauza optimismului epocii bunicilor, când se mergea spre stele și erau multe de descoperit și oamenii puteau fi convinși să fie raționali și lipsiți de prejudecăți, vremurile vechi când încrederea în om era mult mai mare – într-un anumit sens. Da, _omenirea _putea să se arunce în aer cu bombe nucleare, dar omul avea un potențial infinit.

În Sfârșitul copilăriei, utopia e în floare, toate problemele lumii au dispărut, singura chestie cu adevărat rea e plictiseala. Pastila contraceptivă duce la egalitatea sexelor și la eliminarea puritanismului, televiziunea atinge un potențial nemaiîntâlnit, în care patru sute de ore de înregistrări sunt difuzate la TV în fiecare zi în întreaga lume, lucru care li se pare enorm (cât e difuzat azi doar în România?…). Rasismul și religia sunt eliminate prin rațiune și toți trăiesc în pace și armonie, în ciuda extratereștrilor care și-au stabilit navele gigantice deasupra orașelor importante ale lumii și au rămas cu ele acolo zeci de ani.

Da, ultima frază sună ca o poveste care face toți banii, doar că Arthur C. Clarke nu merge pe poveste, ci pe filozofie și pe un joc de idei legat de scopul ultim al existenței, de direcția evoluției tuturor ființelor vii. E genul de carte în care rareori se întâmplă ceva major, ci de obicei lucrurile s-au întâmplat și acum toată lumea e liniștită și-și acceptă situația (nave extraterestre gigantice deasupra orașelor?… meh, ok. Îi lăsăm să ne civilizeze). Sunt sigură că e o carte foarte interesantă pentru cei cărora le plac ideile din ea, dar punctul ei slab e că dacă nu te pasionează îți dai ochii peste cap din nou și din nou.

Se cer nuvele și romane scurte SF/F (engleză)

Mon, 16 Jun 2014 05:40:30 +0000

Tor.com, care sunt o piață excelentă de fantezie și literatură științifico-fantastică (sau fantasy și science fiction, cum vreți să le spuneți) au decis să se extindă. Detalii aici.

Caută texte de cel puțin 17,500 de cuvinte, preferă nuvelele și romanele scurte și acceptă manuscrise trimise fără intervenția unui agen până la sfârșitul lui august, după care vor primi doar manuscrise trimise de agenți literari (și le vor arunca pe celelalte).

Nu dau detalii foarte exacte, din păcate – și nu menționează chestii gen drepturi de autor – dar pentru proză scurtă Tor.com e piața care plătește cel mai bine de care am auzit (25 cenți/cuvânt) și sunt oameni serioși.

Zic că merită încercată marea cu degetul. (și sper ca de data asta barem să trimit și eu ceva)

Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf

Read more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new
Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.

<div style="position: absolute; left: -99999px;">
  Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf</p> 
  
  <p>
    Read more at: <a href="http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new">http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new</a><br /> Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.</div> 
    
    <div style="position: absolute; left: -99999px;">
      Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf</p> 
      
      <p>
        Read more at: <a href="http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new">http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new</a><br /> Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.</div>

Se caută povestiri science fiction scrise de femei (pe bani)

Sun, 12 Jan 2014 08:50:59 +0000

Lightspeed Magazine, o revistă SF în engleză, strânge povestiri pentru un număr special*, „Women Destroy Science Fiction!” („Femeile distrug SF-ul!”)

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri SF de până la 7500 cuvinte (fără fantasy)
Ce e SF-ul? În cazul de față, e genul de ficțiune care face speculații despre viitor care sunt bazate pe știință, nu pe magie. „Știință” include și „științele umaniste”, deci merge și cu distopii sau povestiri post-apocaliptice.
Termenul limită? Până pe 14 februarie 2104, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi, 2 cenți pentru retipăriri.

Aveți detaliile complete aici. SF-ul nu e punctul meu forte, recunosc, așa că nu bag mâna în foc că o să trimit ceva. Însă voiam să împărtășesc știrea pentru toate tipele interesate. Dacă sunteți talentate, sau dacă aveți idei, sau dacă vi se pare interesantă ideea, merită să trimiteți. Și dacă ziceți „nu știu destulă engleză ca să scriu în engleză”, părerea mea profesională spune că pentru asta s-au inventat traducătorii. 😛

____

Notă de subsol *: tema e „Femeile distrug SF-ul!” pentru că editoarea a auzit, din nou și din nou, că femeile nu pot să scrie SF. Deși ea scrie SF. Deși multe femei scriu SF. Așa că hai să vedem cum „distrug” femeile SF-ul, mnu? 😉

References
↑1