Scoala on Roxana-Mălina Chirilă

Utilitatea școlii trebuie explicată de școală

Wed, 08 Jul 2020 16:04:44 +0000

După ce a venit vloggerul Selly și a făcut un clip în care ne-a spus ceea ce se tot spune de ani și ani de zile, cum că ce se face la școală acum e inutil, au venit o grămadă de oameni să explice, practic, la ce se folosesc cunoștințele din școală. (Integralele, de exemplu.)

Pot să vin și eu și să explic câteva dintre lucrurile astea. De ce analizăm texte la română. La ce e bună fizica. De ce e bună chimia. Cred că am și făcut-o la un moment dat, dar mi-e lene să caut pe blog.

Dar pe măsură ce văd explicațiile date din nou și din nou de adulți, încep să-mi dau seama care e problema de fond: nu ar trebui să ne explicăm între noi care e relevanța diverselor subiecte din școală. Ar trebui să li se explice direct elevilor, în școală. Să li se explice nu doar subiectul în since, ci relevanța subiectului și modul în care abordarea respectivă se situează într-un context mai larg. Pentru că, surpriză, ce se predă în școală sunt noțiuni de bază, nu cele mai noi informații în domeniu.

Dacă elevului nu îi e clar de ce învață ce învață, atunci nu ar trebui să fie nevoie să-i explicăm noi, din afara sistemului. Ar trebui să i se explice din sistem. Face și asta parte din procesul de învățare. Te ajută să folosești cunoștințele. Te ajută și să reții mai bine ce ai de reținut, pentru că într-un fel înveți atunci când pricepi la ce e bun un lucru, în alt fel înveți când crezi că e degeaba.

Când școala nu e în stare să explice care e utilitatea diferitelor materii și subiecte, ajung s-o facă tot felul de oameni, unii mai străluciți, alții de-a dreptul conspiraționiști, cu idei care nu stau în picioare și care blamează Vestul pentru tot, ca persoana care a scris acest articol de pe Republica. Nu se știe care ajunge la ce elevi, dar niciuna dintre persoane n-o să ajungă la toți elevii.

Îmbunătățirea educației poate începe doar de la manuale

Sun, 18 Mar 2018 12:55:21 +0000

Quand j’ai été dans le 5e année à l’école… chestia asta are sens în franceză? Am făcut limba asta la școală opt ani de zile și nu-mi dau seama.

Engleza am început-o din clasa a doua și, teoretic, ar fi trebuit să facem o nouă limbă străină doar dintr-a șasea, dar diriginta noastră de la vremea respectivă a convins colectivul de părinți să ne lase să facem un opțional de franceză „doar un an, cât să învețe copiii bazele”. Ea era profesoară de engleză și franceză, iar părinții probabil că au fost loviți de un puseu de naivitate. Sau poate că nu le-a trecut prin minte că cineva care avea în mână destinele copiilor lor se putea deda la mici minciuni și manipulări.

Într-a șasea, evident că problema a fost tranșată rapid: copiii știau deja un pic de franceză, cum să continue cu germana? Zut alors, am făcut franceză în continuare cu diriginta, care era o profesoară atât de bună încât doar în dimineața asta am aflat că „zut alors” nu înseamnă „astfel”, așa cum am presupus mereu, ci „la naiba”. Stau să mă întreb dacă am vrut vreodată să spun „astfel” când am fost în vizită prin Franța. Sper, la naiba, că nu.

Eu am început studiul limbii cu stângul. Nu știam franceză deloc – știam din cărțile lui Dumas că era limba vorbită de regele Ludovic și de Maria Antoaneta, dar habar n-aveam că „Ludovic” nu e nume franțuzesc. Am crescut în secuime cu RTL și cu Cartoon Network și, chiar dacă aveam habar cum sună germana, engleza și maghiara nu auzisem prea des alte limbi. Maică-mea știe franceză, dar cum n-are obiceiul să se plimbe prin casă vorbind de una singură în limbi străine, nu avusesem niciodată ocazia să-i prind măcar sonoritatea.

Dar am deschis manualul din ziua în care l-am primit, curioasă să învăț ceva din limba asta. Era o carte mare, nu foarte frumoasă, și începea cu o veveriță numită Jojo. Primele pagini erau cu imagini. În prima, Jojo făcea cu mâna: „Salut”. Apoi, o nouă imagine, arăta spre sine: „…Jojo”.

M-am uitat la pagină o vreme, apoi am răsfoit următoarele pagini. Era plin peste tot de puncte-puncte, așa că m-am uitat ca pisica-n calendar și am închis cartea la loc. La prima oră de franceză, diriginta a început să vorbească direct în franceză. A luat manualul în mână și eu am pierdut șirul imediat – „saliujâmapel jojo”. „chescâse? seanlivră”. Nu reușeam să înțeleg cum se legau lucrurile și care erau cuvintele. Ce era un „sean”?

Pe lângă faptul că ne imersa cu forța, diriga preda doar jumătate din orele de franceză – în rest, discuta despre ce răutăți mai făcuserăm. Pentru că ajunsesem să urăsc materia, faptul mă bucura, mai ales că eram tămâie la limba asta.

Țin minte că am dat la un moment dat o lucrare din forma negativă a verbelor – „care e forma negativă?” am întrebat noi, bâtele, disperate. „Cea cu ne pas,” a răspuns diriga. Am comentat mai mulți că nu ni se predase, dar ne-a tăiat macaroana. „Je ne pas suis malade,” am scris eu în lucrare, în disperare de cauză.

Când au venit lucrările corectate, diriga ne-a făcut cu ou și cu oțet că nu învățaserăm. „Dar nu ne-ați predat!” am comentat noi, bâtele. „Ei, aș! Atunci unii de ce au știut?!” Poate părea inutil de zis, dar mai erau unii care știau limba aia din alte părți – la fel cum eu reținusem la 7 ani că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu greutatea volumului de apă dizlocat (o întrebasem pe mama de ce plutește jucăria în vană și maică-mea mi-a spus definiția oficială, după care mi-a explicat ce înseamnă), puteau și ei să rețină de altundeva cum se folosește ne pas-ul vieții.

Într-a opta, nu știu cum se face că diriginta a fost înlocuită de o profesoară excelentă de franceză, doamna Silvia Aldescu. Pentru prima oară, am început să pot să învăț la materia asta și m-am pus cu burta pe carte. Ei, într-o zi maică-mea s-a întâlnit cu profesoara mea de franceză pe care o știa de multă vreme – și a întrebat-o cum se descurcă fiica ei.

„E un dezastru,” a spus Aldescu.

„Doar ea sau și colegii?” a întrebat mama.

„Absolut toată clasa.”

Iar la liceu, altă profesoară slabă, alți ani de chin și frecat menta degeaba.

Sunt mulți care zic că depinde de profesor cât de tare pricepi o materie. Poate că și povestea mea poate sprijini teoria asta: Aldescu ne-a învățat multe (între limite umane; n-avea de unde să știe părerea mea despre zut alors, de exemplu), iar celelalte profesoare nu.

Însă de multe ori mă întreb ce ar fi fost dacă manualul de franceză care ne-a fost dat într-a cincea ar fi arătat așa:

„Salut! Je m’apelle Jojo. Comment tu t’appelles?” Iar lângă să fie un mic dicționar: je – eu, tu – tu, _comment _– cum, appeller – a se numi. „Salut! Mă numesc Jojo. Tu cum te numești?” În fond, așa am învățat japoneză în anul întâi de facultate și am avansat destul de repede, până când au intervenit alte probleme și mi-am pierdut avântul. Poate ar fi mers și la franceză, chiar dacă franceza e grea.

Manualele de engleză le citeam din scoarță în scoarță, pentru că aveau tot felul de articole și povestioare interesante și ne explicau tot felul de lucruri. Am citit un fragment din „Ghidul autostopistului galactic” în unul dintre ele și am fost fascinată. Am auzit tot dintr-un manual de engleză de „Zen și arta reparării motocicletei”. Erau cele mai tari manuale, alea. Mi-am dat seama din ele de cât de grozav e să înveți sau să predai o limbă nouă, pentru că poți discuta despre orice și învăța în același timp.

Dar celelalte manuale de cele mai multe ori nu sunt la fel. Grele, cu un limbaj scorțos. Neinteresante. Acum câtva timp, am pus mâna pe un manual de matematică de liceu să văd cum arată și cum sunt rezolvate exercițiile. Eram cu cineva care a terminat informatica și a băgat matematică pe pâine, o știe mult mai bine decât mine, chit că nici eu nu-s chiar pe lângă subiect. Am văzut un exercițiu, m-am uitat la finalul cărții și am văzut că scria ceva gen, „Se observă că nu există soluții pentru numere naturale mai mari decât trei”. M-am simțit jenată, pentru că nu observam deloc asta – am presupus că am uitat eu prea multe. Însă a luat și el manualul și s-a uitat, „De unde se observă?!” a întrebat. „Nu se observă de nicăieri, cum poți să-i spui unui elev de liceu așa ceva?!”

Dacă ar fi să revoluționez eu sistemul de educație, de la manuale aș porni. Le-aș face citibile, în primul rând. Ușor de înțeles. Unde definițiile folosesc cuvinte neobișnuite, aș explica în termeni simpli. Să fie totul cât mai clar.

Nu spun asta pentru că neg valoarea profesorilor, ci pentru că sunt o realistă. Într-o lume ideală, toți elevii ar avea profesori buni și manuale bune. Însă nu trăim într-o lume ideală: există peste două sute de mii de profesori în România, ceea ce înseamnă că există peste două sute de mii de oameni care ar trebui să-și facă treaba cu talent și pasiune.

E enorm – în niciun domeniu nu poți avea angajați numai unul și unul, numai superstaruri care să facă din rahat bici. Iar la o scară atât de mare, încep să se vadă anumite lucruri: posturile râvnite sunt cele care le permit profesorilor să trăiască confortabil într-un loc care să le placă; posturile mai puțin râvnite sunt cele pentru care trebuie să faci naveta în satul de lângă un oraș neatractiv. Poate că profesorii tineri și buni care încă n-au de ales ajung și acolo pentru scurtă vreme, dar altfel?… Cu toată pasiunea pentru predat din lume, ai o viață de trăit și te sacrifici destul ca profesor și fără să ai bătăi de cap în plus cu drumul și locuința.

Ce vreau să spun e că e greu să îmbunătățești calitatea generală a muncii pentru două sute de mii de oameni. Poți lua anumite măsuri în privința asta (de exemplu, poți crește salariile, ca să atragi și oameni care ar avea talent ca profesori, dar care preferă să lucreze în domenii cu condiții mai favorabile), dar chiar și cu toate măsurile din lume, lucrurile vor fi mereu dezechilibrate într-un fel sau altul.

Manualele, în schimb, sunt mai ușor de controlat din punct de vedere calitativ. Nu se modifică pentru că se satură de viață sau pentru că majoritatea elevilor fac gălăgie. Sunt la fel și în centrul Bucureștiului, și în satul Zagon. Le poți citi și reciti fără să se enerveze că ești mai greu de cap (sau doar te simți așa, cum mă simțeam eu).

Manualele mai bune n-ar rezolva toată problema educației – evident că nu. Însă dintre toate problemele educației, asta mi se pare cel mai ușor și mai ieftin de rezolvat. Doar de aici cred că s-ar putea începe, pentru că restul problemelor sunt mult mai spinoase și mai complicat de rezolvat.

Dar _que sais-je? _(Că franceză sigur nu.)

Școală și teme.

Fri, 25 Nov 2016 08:50:29 +0000

Zilele trecute ziceam că părinții se îngrozesc de probleme destul de simple de matematică de clasa a cincea. „Trebuie mai simplu!” spuneau părinții. „Trebuie mai ușor! Să nu ne mai chinuim copiii!” Așa că explicam că prinde bine și matematica asta la ceva.

Acuma văd problema inversă: Ministrul Educației a propus să se limiteze temele în așa fel încât elevii de clasele 5-8 să nu învețe mai mult de 8 ore în fiecare zi lucrătoare – adică să nu aibă mai mult de 2 ore de teme, dacă au 6 ore de școală. Îmi sună logic și ideea asta, pentru că țin minte că atunci când aveam o grămadă de teme începeam să le neglijez în masă – aveam și eu o viață de trăit, cărți de citit, sport de făcut.

Dorin se întreabă de ce mai există teme și de ce e nevoie de atât de multe – să fie cumva prost sistemul școlar și să trebuiască să se lucreze la chestia asta? Și vin alții și îi spun că în clasa de 30 de elevi nu apucă profesorul să se ocupe de toți și că oricum elevii nu se spetesc cu învățatul la școală, mai mult învață acasă.

Am stat și m-am gândit la treaba asta și am ajuns la o concluzie: dacă mersul la școală e aproape inutil pentru cei buni, pentru că ei oricum învață acasă – și e insuficient pentru cei slabi, pentru că nu e timp de ei la clasă, soluția e simplă și evidentă.

Elevii trebuie scutiți de la toate materiile la care au medii de 9 și de 10. Ești geniu la matematică? Dai pe la școală doar la lucrări și ca să fii ascultat, ca să se asigure școala că rămâi la nivelul respectiv, în rest îți poți vedea de treabă acasă. Ești super-bun la română? Idem. Ești geniu și ai toate materiile în afară de geografie la degetul mic? Păi nu ești silit să vii la școală decât la geografie. Iar elevilor le place să chiulească atât de mult, încât poate că s-ar strofoca să-și câștige dreptul ăsta.

Sistemul e cel care li se aplică momentan olimpicilor care se pregătesc la o materie sau alta – doar că ei au voie să lipsească de la toate orele. Le mai scădem din privilegii, ca să nu chiulească de la română ăla care nu știe cum se scrie „Sadoveanu” și gata. Așa, profesorii rămân în clasă cu mai puțini elevi, pe care au timp să-i ajute să devină de 9 și de 10.

Singura chestie ar fi cu religia, acea materie la care nu învață aproape nimeni, dar la care aproape toată lumea are 10 din oficiu. Practic, materia s-ar autodesființa. Dar, pe de altă parte, noi n-am prea făcut religie în liceu pentru că profesorul vorbea de unul singur, ne punea doar note de 10 și toți plecam la cafea la ora lui – am mai rămas eu de câteva ori ca să mă asigur că nu spune nimic interesant, nu spunea, n-a fost nicio pierdere.

Și cu asta, gata. Am împăcat și capra, și varza. Echilibrul perfect a fost atins. Mai lipsesc doar manualele bune, după care să poți învăța singur acasă.

Un Big Bang pătrunde în cancelarie!

Tue, 11 Oct 2016 11:41:19 +0000

Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.

Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

În povestea mea ziceam că înainte de Big Bang erau două planete în univers, în care era toaaaată materia din care e formată lumea noastră. Una era relativ mică și foarte densă și moartă, cealaltă era un fel de minge goală pe dinăuntru, care avea râuri de lavă luminoasă și tot felul de plante și animale ciudate. Și pe planeta asta vie existau dragoni.

Pentru că nu existau decât două planete în univers, care erau foarte, foarte departe una de cealaltă, dar fuseseră inițial în repaos una față de alta, atracția gravitațională a intrat în funcțiune și le-a atras din ce în ce mai mult una spre cealaltă până când s-au lovit și explozia lor a fost Big Bang-ul. Răurile alea de lavă au devenit sori, celelalte bucăți de materie au devenit planete, chestii de-astea. Iar dragonii, care erau o civilizație foarte avansată, au scăpat cu viață și au devenit un fel de zeități universale.

Țin minte destul de bine ideea asta, pentru că-mi plăcea enorm la momentul respectiv și aveam o întreagă poveste epică cu tot felul de personaje care ajungea până prin prezent. Dar la concurs am trimis parcă doar partea asta, cu planetele și dragonii.

Comisia din cancelarie mi-a refuzat-o.

„De ce?” am întrebat eu.

„Pentru că e incorectă științific,” mi-a răspuns profesoara mea de română. „Nu asta s-a întâmplat la Big Bang.”

Amu’, nu știu ce-i mai straniu: o poveste cu dragoni pe o planetă pe care funcția soarelui e îndeplinită de râuri de lavă cosmică, sau faptul că niște adulți nu știu că poveștile cu dragoni nu corespund legilor fizice. Dar știu ce-i mai trist.

Sf. Gheorghe în lupta împotriva imposibilităților științifice.

Cu ce ziceați că ați înlocui materiile școlare?

Sun, 09 Oct 2016 17:09:08 +0000

Văd din când în când câte un om care sare să spună că ar trebui scoase anumite materii din programa școlară și să se introducă altele.

Ce să se scoată?

matematica superioară
părți din chimie
bucăți de biologie
latina
bucăți de fizică

De ce? Pentru că elevii sunt încărcați cu informații inutile, care n-o să le folosească la nimic în viață niciodată. Gen derivatele.

Ce să se introducă?

ore de igienă orală
ore de circulație
legislație
lecții de fericire
cum să faci formularele pentru ANAF

Am râs un pic. De fapt, tot râd de câteva luni încoace. Eu la liceu am fost la matematică-informatică, intensiv-informatică. Făceam tone de materii reale, am fost la olimpiade naționale de fizică, matematică și logică. În momentul de față la muncă, atunci când e un articol plin de informații cu numere, formule și alte alea (lucru care se întâmplă rar, e drept), ajunge automat la mine, pentru că știu cu ce se mănâncă tema. Dacă aș vrea să mă reprofilez brusc și să dau la facultatea de construcții, ar trebui doar să mă pun un pic la punct cu toate lucrurile pe care le-am uitat din liceu și până acum.

Ei, în clasa mea erau și câțiva golani care aveau note de trecere (sau rămâneau corigenți de-a dreptul) la fizică și alte asemenea. Când ne-am văzut la reuniunea de liceu, ce să vezi? Erau ingineri. Ingineri. Cu facultatea terminată și parafa luată. Și știți ce? Nu mă îndoiesc de faptul că-și pot face treaba de ingineri.

Asta înseamnă să ai o bază solidă de informații teoretice de pe care să pornești: să poți să intri într-un domeniu, să ajungi să te descurci în el, să ai spațiu de manevră dacă vrei să faci o schimbare de direcție. Eu am trecut de la mate-info (am și făcut un an de facultate de mate-info) la filologie. De ce? Pentru că nu m-a oprit nimic.

Nu spun că trebuie neapărat să discutăm de derivate și integrale la liceu. Aplicările lor sunt „de nișă” – au aplicații în fizică, dar aveam nevoie de ele doar la nivelul olimpiadelor, care, se știe, sunt deja cu materia de facultate. Și știu din surse sigure că și inginerii folosesc programe și tabele ca să-și calculeze numerele de care au nevoie în munca de zi cu zi – nu stau să rezolve ecuații de analiză matematică toată ziua. Dar ca să-ți pricepi bine meseria, ca să știi dedesubturile, ca să poți face mai mult decât o aplicație, trebuie să știi și dedesubturile.

Farmacistele nu mai fac ele medicamentele în zilele noastre (decât în cazuri foarte rare), dar tot fac o facultate în care discută despre chimie, biologie și naiba știe mai ce în tot felul de moduri, ca să înțeleagă substraturile meseriei și să nu fie doar vânzătoare de medicamente.

Informațiile „inutile” de care tot zic oamenii au un rol foarte exact în lume. Nu expiră. Sunt utilizabile. Formează baza tehnologiilor prin care au fost produse multe dintre lucrurile pe care le folosim zi de zi. Ar mai trebui redusă materia? Poate. Eu, personal, cred că ar trebui în primul rând reorganizată (și probabil că voi reveni ca să discut mai în detaliu ideea asta).

Însă propunerile de alte materii care să le înlocuiască pe cele curente sunt amuzante.

Ore de igienă orală/circulație/alte năzbâtii_._ Nu poți să ai o singură oră de ceva la școală – ai un curs care ține cel puțin un an întreg. Poate cineva să predea igienă orală timp de 35 de ore? Circulație timp de 35 de ore? Mie mi-s utile vreo 3-4 lucruri, majoritatea la mintea cocoșului: traversează pe la trecere, nu traversa pe unde nu e trecere; mașinile circulă pe partea dreaptă a drumului în România; trebuie să mă asigur înainte să traversez; la semafor, culoarea verde înseamnă „poți să treci”. Pentru tot restul există școala de șoferi.

Aaaa, ar trebui să existe o oră și de așa ceva în general? Ar trebui asigurată o oră de astfel de mărunțișuri de viață? Da, corect. Se numește „dirigenție”. În plus, când eram eu la școală, veneau cei de la Colgate să ne spună despre cum trebuie să ne spălăm pe dinți pentru că altfel facem carii (și să ne dea un pic de pastă de dinți, ca să ne convingă să cumpărăm Colgate); apoi a venit Always să ne spună ce-i aia menstruație și ce se întâmplă cu corpurile noastre (și să ne dea absorbante gratis ca să ne placă Always); și a venit un polițist de la circulație să ne spună cum să trecem strada, să ne ferim de dubioși care ar putea să ne tâlhărească/violeze și că nu e bine să luăm droguri. Poate ar trebui făcute obligatorii chestiile astea, dar o oră întreagă pe săptămână timp de 35 de săptămâni e prea mult pentru prostiile astea.

Ore de legislație. Aici râd foarte tare. Legislația se schimbă repede, legile sunt multe, Constituția e relativ scurtă și stabilă. Se pot învăța lucruri despre legi, desigur, dar majoritatea dintre noi nu avem contact direct cu toate nebuniile de legi. Sigur, avocații au nevoie de ele, dar dacă mergi la unul dintr-un motiv sau altul, îți explică ce și cum (și le poți căuta pe net în ziua de azi). Au nevoie și alte categorii sociale – polițiști, pompieri, arhitecți, naiba știe ce altceva, dar doar în domeniile lor.

Cât de utile ar fi cursurile astea? Mmm, nu știu, eu personal n-am simțit niciodată nevoia de a fi discutat în școală despre așa ceva. Cred că la educație civică sau altă materie cu nume similar se explică conceptele de bază legate de sistemul juridic. În rest, meh.

ANAF-uri. Foarte amuzant, mai ales că eu am aflat toate lucrurile de care aveam nevoie în câteva ore (mult mai puține de 35) și că și ANAF-ul mai schimbă câte ceva din când în când în funcție de legislația aia care se tot schimbă. Majoritatea oamenilor nu au nevoie de informații despre cum să-și completeze formularele, o parte dintre cei care au trebuie să-și angajeze oricum un contabil ca să aibă grijă de toată hârțogăraia… iar noi restul putem întreba ori direct la ANAF, ori colegi de breaslă.

Lecții de fericire/despre cum să iubești/dezvoltare personală la fel de aiurită. Ok, asta e cea mai mare prostie. În liceu am avut-o ca profesoară de chimie pe Rădița Albu (acum Rădița Palela). Ei, când eram în gimnaziu o aveam ca profă de fizică și chimie pe Livia Gajdo, care m-a făcut să iubesc și fizica, și chimia, pentru că aveau logică. În liceu, am ajuns să urăsc chimia pentru că nu mai avea nicio noimă și Rădița Albu ne dădea uneori teste de personalitate în loc să predea – și voia să ne mai transmită și lecții de viață.

M-am bucurat foarte mult când am aflat că a intrat în politică și că era pe listă la alegerile parlamentare. M-am bucurat ENORM. Am pus cu o satisfacție enormă ștampila pe un alt candidat. Pentru că a reușit să nu-și predea bine materia, să facă bancuri misandrine și să vină cu psihologeli din care n-am rămas cu mare lucru, în afară de sentimentul că într-adevăr nu m-am integrat bine în colectivul clasei.

Doamna profesoară, de câte ori veți candida, voi veni în Sf. Gheorghe să votez pe altcineva. Cu mult drag.

Însă și dacă n-ar fi fost ea care să ne dea teste de prin reviste sau de prin psihologia de buzunar, ci cineva cu o oră separată, ideea tot ar fi eșuat. Pentru că ceea ce ne face fericiți sunt lucruri diferite. Nu există un mod corect de viață, pe care să-l pui în aplicare ca să fii mulțumit și împlinit. Unii pun preț enorm pe lucruri sociale, eu sunt genul care trebuie să muncească și să facă lucruri creative, alții au alte doleanțe.

Modurile în care rezolvăm probleme sunt diferite. Ceea ce vreau eu de la prietenie, de la o relație de dragoste, de la viață sunt lucruri care poate nu pușcă cu ce vor ceilalți. Și, într-adevăr, nu reinventăm toți roata, dar nici nu ni se potrivește tuturor aceeași rezolvare. Sunt o grămadă de soluții, descoperite în timp de te miri cine – nu poți să le predai pe toate la școală. Ar fi un an de filozofie în care să se discute secretele universului (plasat strategic într-a 12-a, parcă pentru a fi siguri că nu învață nimeni la materia asta), dar de fericire sau alte bazaconii?… Imposibil.

Sunt lucruri care poate ar merita scoase din programă – dar dacă ar fi înlocuite cu propunerile pe care le tot văd, ar fi ca și cum am scoate religia ortodoxă și am băga-o pe cea catolică. Sau, în alte cazuri, ca și cum am înlocui-o cu un cult religios obscur.

Sunt lecții care se pot preda, altele care sunt inutil de predat în școală – iar altele sunt de rezolvat pe cont propriu, în funcție de persoana proprie.

Toți elevii dornici să afle cum se completează un formular 200.

Limba latină pe care o vorbim atât de bine

Sat, 26 Dec 2015 11:19:33 +0000

Zilele astea se discută programele școlare obligatorii și se pare că cei de la minister vor să scoată latina. Șoc și groază! Disperare! Distrugerea culturii naționale! Distrugerea valorilor! Văleu!

Amu’, nu știu alții cum sunt, dar eu cunosc o singură persoană (non-profă) de care știu sigur că poate citi texte în latină. În latina clasică, nu în cea medievală. La noi profa de latină era prea ocupată să ne vândă cartea pe care o scosese ca să ne explice că există diferențe între latina lui Cicero și cea din Evul Mediu, apropo.

Din punctul meu de vedere, latina poate să dispară. La fel ca religia, e o materie inutilă. Nu pentru că n-ai avea ce să înveți, ci pentru că nu învață nimeni la ea și elevii au decis de multă vreme că e o materie de umplutură, iar profesorii se poartă deseori ca atare. Da, e tradițională, dar la fel cum doar accidental dai peste cineva care știe ce-s alea Rusalii, tot accidental dai și peste cineva care să înțeleagă o boabă din limba romanilor. Dacă ar fi mai relevantă pentru viață, poate că s-ar fi cerut până acum reorganizarea ei în așa fel încât să se și învețe ceva la materia asta.

Am însă o dovadă indubitabilă a faptului că nu învață aproape nimeni latină, chiar dacă în școală am făcut-o toți: ați auzit de Gaudeamus Igitur, nu? E cântecul care se cântă la final de liceu. În principiu la fiecare clasă se primesc toate strofele și se cântă câte rețin elevii. Hai să vă redau o strofă, una dintre cele nu foarte multe pe care le are cântecul:

Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.

Sau, mai exact:

Trăiască toate fecioarele
Ușoare, frumoase.
Trăiască și femeile
Tandre, demne de a fi iubite
Bune, muncitoare.

Atâta timp cât nimeni nu mustăcește când absolvenții de liceu cântă Gaudeamus Igitur, e clar că se face latină degeaba. Nici măcar nu există vreo petiție prin care se cere schimbarea cântecului, deși e clar că sunt în țară o grămadă de oameni pudici gata să se plângă din tot felul de nimicuri.

Orice plângeri vedeți în perioada asta sunt ale unor neștiutori care s-au prefăcut că au învățat și vor ca și generațiile următoare să se prefacă la fel.

Aș adăuga niște versuri la Gaudeamus, dacă aș ști latină: „Trăiască și bărbații/ Frumoși și înalți/ Care-și dovedesc talentul/ Din apus până-n zori.” -- În fond, avem și absolvente acum, ar trebui să actualizăm cântecul.

Toți sunt Icari în Purgatoriu

Fri, 05 Jun 2015 04:36:08 +0000

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii.

…aceasta fiind, se pare, definiția „profei de română excelente”. Real vorbind, pentru că trebuia să tocim la ea toate comentariile lui pește prăjit și pentru că toate comentariile erau cum erau, n-am avut niciodată tragerea de inimă să citesc nicio carte din programă. În plus, ca să fie rahatul bici, hoașca făcea rost de lucrările elevilor ei de la olimpiadă, le citea, după care își bătea joc de ele în fața elevilor care nu mergeau la olimpiadă.

Bine, am trecut Bacul? Am trecut Bacul. Cu notă mare. Fără să citesc nimic din bibliografie, în afară de Baltagul lui Sadoveanu, dintr-un motiv care mă depășește, că îl citisem deja pentru capacitate și știam că nu-l înghit.

Femeia avea aceleași lecții în fiecare an, la fiecare clasă. Le spunea cam cu aceleași cuvinte peste tot și asculta elevi la începutul orei nu doar ca să le dea notă, ci și ca să afle unde rămăsese cu o clasă sau alta – „Cine-mi spune despre ce am discutat data trecută?”

Așa, chestia e că profa asta excelentă avea câteva fixații, dar cea mai mare fixație erau comentariile tragice, uneori cu referire la Icar. Știți mitul lui Icar, nu? Partea care ne interesează pe noi e asta: Icar și taică-su evadează din labirint cu ajutorul unor perechi de aripi lipite cu ceară. Tatăl e prudent, dar Icar se simte voinic, zboară prea aproape de soare, soarele îi topește ceara, aripile se destramă și Icar pică din cer și moare.

Icar e o metaforă pentru jumătate dintre eroii literaturii făcute la școală: precum Icar, personajul încearcă să se ridice deasupra condiției lui, dar la un moment dat se prăbușește tragic. Sau se prăbușește tragic în mod simplu la clasa noastră, dar se prăbușește tragic cu referire la Icar la clasa paralelă. Ideea e că e multă tragedie.

Ceea ce e logic când e vorba de, să zicem, tragedia greacă. Despre care am discutat la ore. Oedip biruie Sfinxul, ajunge rege și se ridică din ce în ce mai sus în lume – dar apoi, ca Icar, zboară (metaforic) prea aproape de soare, îi mânie pe zei și pică din înalturi în momentul în care își dă seama că s-a culcat cu maică-sa și că odraslele lui îi sunt și frați (și surori). Prăbușirea lui e completă când își scoate ochii și pleacă rătăcitor prin lume.

Poate că într-un mod mai puțin logic, Icar e o metaforă bună și pentru literatura creată în stilul clasic. De exemplu, în Ion, de Liviu Rebreanu, personajul principal e un țăran care vrea și iubire, și pământ. Încearcă să le obțină pe amândouă, dar glasul tragic al iubirii îl strigă și el încearcă să se ridice prea sus, dar asta nu face decât să-l prăbușească și să-l omoare. Ca pe Icar.

În Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, e absolut evident: Dionis aspiră să fie mare și tare, se face vrăjitor cu ajutorul maestrului Rubens… dar se ridică deasupra condiției lui umane și, la fel ca în cazul lui Icar, ridicatul prea sus îi aduce prăbușirea.

Mai e și Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Nu mai știu ce se întâmpla acolo, dar protagonistul luptă, protagonistul o dă cu bâta-n baltă, protagonistul se sinucide la final – la fel ca Icar, a încercat să se ridice unde nu-i fierbea oala, dar îi fierbea ceara de pe aripi.

Mă tot chinui să-mi aduc aminte ce alte cărți mai erau în programă, dar, după cum ziceam, le-am evitat pe toate ca pe drac, așa că nu mai țin minte. Însă schema critică e de neuitat. Atât de multă tragedie ne-a imprimat profa noastră excelentă în interpretări încât atunci când la o olimpiadă de engleză ne-a picat odată o poezioară romantică și dulce și ușor tristă, și o colegă a interpretat-o ca pe o tragedie suferindă cu moarte și depresie.

Repet schema ei, aplicată pe capodopere ale literaturii universale (sau necapodopere):

Crimă și pedeapsă e despre un individ care crede că se poate ridica la condiția de geniu și face o crimă fiind convins că e deasupra oamenilor de rând. Dar, asemeni lui Icar, de fapt nu are capacitatea de a „zbura” atât de sus și se prăbușește în mod tragic.

Anna Karenina nu și-a acceptat viața de femeie măritată și absolut comună, așa că a încercat să-și clădească o viață mai bună cu Vronski, dar încercarea ei a dus-o doar la o prăbușire tragică și la moarte – la fel ca în cazul mitului lui Icar.

Anastasia Steele a încercat să găsească o iubire de vis… dar aceasta le e interzisă muritorilor. Christian Grey, demonul romantic din această operă literară, a rănit-o când ea, precum Icar, a încercat să se înalțe prea sus – la finalul cărții, eroina se prăbușește într-o tragică disperare.

Un lup încearcă să devină un actor excepțional… Dar lupii nu sunt meniți să se ridice deasupra condiției lor și, precum Icar, lupul se prăbușește tragic și moare…

Mai mulți nobili încearcă să se ridice deasupra condiției lor nobiliare, însă din cauza faptului că muritorilor de rând nu le este permis să obțină puterea absolută, la fel ca în mitul lui Icar, toată lumea se prăbușește și moare.

După cum se vede, poți rata spectaculos esența unei cărți cu schema asta. Sau cu orice altă schemă, dacă ai suficientă nebunie ca s-o aplici. Cu puțină bunăvoință, orice personaj poate fi Icar. Și orice decor poate să fie ce vrei tu, dacă forțezi nota.

Încercați să vă prindeți la ce se referă ce scriu aici: „Autorul prezintă aici o lume carnavalescă, o lume pe dos, în care totul este grotesc și caricatural, spre deosebire de lumea reală.” Hai, că știți. Ați făcut toți opere de autorul care scrie așa, grotesc și carnavalesc și hidos cum e. Nu vă prindeți?… Nu?… E vorba de Caragiale. La liceu am învățat că I.L. Caragiale nu e amuzant că seamănă personajele lui cu unii oameni pe care-i cam știm, ci pentru că lumea lui e fix pe dos față de cea reală. Pentru că, în lumea reală, după cum știm cu toții, toți politicienii sunt cinstiți, țațele nu țin enorm la odrasle nasoale și toți copiii sunt bine crescuți. Eeeexact.

Mi-a luat mult timp să înțeleg că orele de română pe care le făceam în școală erau proaste. Chiar dacă nu-mi plăceau. Chiar dacă n-am simțit niciodată vreo dorință să citesc ceva din bibliografie. Chiar dacă am rămas cu impresia că literatura „mare” e scrisă cu „expresii frumoase” și cu „idei”, pe tot felul de modele „mărețe”, gândite de autor dinainte (cu câtă subtilitate l-a băgat Creangă pe Icar în povestea aia cu lupul!).

Și mă întreb cât mai durează până începe să se prindă lumea că ceva nu e chiar ok la abordarea pe care o avem față de literatură și de predarea ei. Că poate e o bubă undeva în sistem, dacă ajungem să spunem absurdități cu o mină serioasă, dacă repetăm neadevăruri pentru că sunt spuse de „oameni mai deștepți ca noi”. Poate că nu era Icar pentru toți profii de română, dar dacă poți să ai o obsesie și să o transmiți la generații întregi, parcă nu e ok.

Până una-alta, probabil că unii dintre voi au remarcat că există un purgatoriu în titlul articolului, dar nu și în articolul propriu-zis. Există o fază și cu purgatoriul – cine se prinde, primește 10 puncte internet (oferite de Dorin Lazăr de la ICR). Dacă nu se prinde nimeni, le mănânc eu, după care vă zic.

Godot trebuia să aspire la o condiție superioară, dar s-a prăbușit tragic, precum Icar, înainte de piesă. Tragedia piesei e că firul ei narativ a aspirat la prea mult și s-a înălțat prea tare, așa că, precum Icar, s-a prăbușit și a devenit absurdă.

Proprietatea intelectuală ca materie de liceu

Mon, 04 May 2015 11:48:57 +0000

Am aflat că din toamnă vor apărea patru materii opționale noi, dintre care două vor fi disponibile la liceu. Una dintre ele e Educație pentru drepturile de proprietate intelectuală, la care recunosc că m-am uitat cu o oarecare stupoare: știu că toată lumea piratează, știu că e considerată normală treaba asta, nu știam că îi mai pasă cuiva suficient de tare de problemă ca să o abordeze în școli și să-i facă o programă.

Programa are sugestii foarte generale despre ce ar trebui să se facă la ore (ceea ce e și normal), dar evită elegant orice fel de referire la problemele spinoase care sunt sigură că vor apărea în timpul predării. Exemple de evitare:

Analizarea consecinţelor pozitive ale respectării drepturilor de proprietate intelectuală şi a riscurilor utilizării produselor contrafăcute sau a produselor pirat

dezvoltarea abilităţii elevilor de a analiza critic o situaţie referitoare la problematica drepturilor de proprietate intelectuală (de exemplu, pornind de la experienţa unui consumator care constată că a cumpărat un produs piratat);

„Riscurile utilizării produselor contrafăcute” e un fel de a nu spune că lumea de obicei nu riscă prea mult, mai ales la furtul informatic. Da, mai e câte o descindere ocazională, mai afli de amenzi, mai iei un virus, dar pentru utilizatorul standard care a prins mișcarea, riscurile sunt mici. Iar eu nu prea știu consumatori care să „constate” că au cumpărat un produs piratat – cel puțin nu în ultimii 10 ani, că prin anii ‘90 și magazinele legitime vindeau copii-pirat. Azi cam știi ce cumperi.

Presimt că realitatea de pe teren o să fie mai complexă. Aproape că aș vrea să pot să intru peste niște ore de Proprietate intelectuală ca să pot să aflu câteva lucruri:

Cine sunt profesorii care vor preda materia asta? Oameni care piratează, dar care de dragul cursului se prefac că nu? Oameni care chiar cred în drepturi intelectuale?
Cât de capabile vor fi manualele (sau cât de capabili vor fi profesorii) să explice circuitul banilor în afacerile bazate pe drepturi de autor?
Cât de pregătiți moral sunt profesorii să le răspundă elevilor care zic „Haaaaideți domn’ profesor, să fim serioși, toată lumea piratează”? Și ce le răspund?
Cum se răspunde la „Sunt sărac, nu-mi permit”?

Practic, e destul să spui pe net „eu nu mai fur cărți, jocuri, filme și muzică” și deja ai parte de o dezbatere lungă pe tema asta, uneori cu înjurături din partea piraților. Mă îndoiesc că în școală va fi altfel.

Da, cred în drepturi intelectuale, cred în drepturi de autor, în patente, în faptul că e moral să cumperi produsele pe care le folosești, dar și mie mi-ar fi greu să discut despre subiectul ăsta cu o clasă plină de elevi reticenți – mai ales că elevii nu produc, doar consumă, ei nu pierd nimic din toată povestea asta, iar cei din jurul lor s-ar putea să nu aibă nici ei o atitudine mult diferită.

Uite o variantă: fiecare elev primește 8 jetoane, pe post de bani. Pe urmă împarți clasa în două: jumătate produc origami (fiecare altă figurină de hârtie, ca să poată fi deosebiți între ei producătorii), cealaltă jumătate creează un „fișier text” – un paragraf probabil scris pe hârtie, care să se poată copia ușor și de mână de către oricine.

Toate obiectele merg la profesor, care e „magazinul”. Fiecare obiect costă 2 jetoane – din care 1 merge la „producător”, celălalt rămâne în buzunarul profesorului. Înainte de prima cumpărare, profesorul anunță că, dacă vor, cumpărătorii de fișiere-text le pot da mai departe gratuit celorlalți colegi, grație piratării. Deci, dacă vrea cineva să copieze textul, nu trebuie decât să i se permită s-o facă.

La final, fiecare elev primește o notă în funcție de numărul de obiecte diferite pe care le deține. Cel cu cele mai puține obiecte primește un 4 (nu 2, că e prea nasol), cel cu cele mai multe obiecte primește un 10. Dacă toți au același număr de obiecte, primesc toți 8.

Pentru că toată lumea vrea un 10 gratis, presimt că or ceară în disperare „fișiere-text” de copiat și or să le dea mai departe prietenilor care-i roagă disperați la rândul lor, ca să-și strângă și ei cât mai multe obiecte.

Cei care „vând” fișiere vor fi cei mai păgubiți, probabil că vor rămâne pe la 4-5 obiecte, că n-o să le prea cumpere lumea fișierele, fiind ocupată să ia origami, care nu se pot pirata.

La final, jumătate de clasă o să fie cu capsa pusă din cauza colegilor care i-au piratat și care i-au lăsat să ia un 4 sau 5, că au fost nasoi și și-au copiat toate textele lor, nu le-au dat niciun jeton și pe urmă și-au cumpărat origami. Ei, de acolo poți începe o discuție.

Profesori de suflet

Fri, 01 May 2015 14:15:56 +0000

Când eram în gimnaziu aveam o profesoară foarte faină la fizică și la chimie, care știa cum să ia niște puști de gimnaziu și să-i farmece puțin. Cred că la prima sau a doua oră de fizică pe care am avut-o cu ea, ne-a întrebat dacă putem pune un ac în echilibru pe buza unei sticle, în așa fel încât să stea în vârf. Normal că nimeni nu putea, dar…

A luat un ac, l-a trecut printr-un dop de plută, a înfipt două furculițe una în fața celeilalte în dopul de plută – și pe urmă a pus ansamblul pe buza unei sticle de sticlă, apă minerală, Perla Covasnei (sau a Harghitei, mereu le încurc). Acul stătea, fix cum spusese, în echilibru. Și stătea în vârf. Ba i-a tras și un bobârnac și au început furculițele alea să se învârtă ca un titirez, de am rămas mută și am repetat mișcarea acasă, să văd dacă-mi iese și mie (mi-a ieșit, că nu e greu).

Când am avut-o la chimie, a explicat excelent de ce se combină elementele din cauza ultimului strat de electroni care se învârt în jurul nucleului, de pot să vă spun și acum de ce heliul e un element pe care n-o să-l vezi vreodată în molecule.

Din păcate, Livia Gajdo preda doar la gimnaziu, deci la liceu n-aveam nicio șansă s-o avem pe ea. La fizică am avut o profesoară cu mai puțin spirit glumeț, dar tot centrată pe predat, câteva experimente și pe băgat știință în capul adolescenților. După ce am ajuns s-o înțeleg ca persoană, eheheee, ce vremuri, ce vremuri!

Dar la chimie a venit o profă care voia să fie „de suflet”, să o ținem minte că ne-a învățat multe despre viață. Într-adevăr, atunci am aflat o mare lecție: dacă nu-ți faci treaba, poți s-o scalzi cât vrei cu sufletul, că ești degeaba, munca ta e zero barat. Mai bine te duci să culegi floricele (ceea ce tipa a și făcut la un moment dat, uitând complet că avea oră la noi).

Țin minte că dacă ne zicea să scoatem o foaie de hârtie, putea fi vorba de o lucrare, putea fi vorba de un test de personalitate. La un moment dat ne-a pus să povestim despre colegi, sau să scriem calități de-ale lor (una dintre astea două). Ne-a adus foști elevi de-ai ei să ne vorbească despre diverse. Ne-a povestit despre viață. Ne-a spus bancuri misandrine. Era toată un zâmbet, toată gata să ne impresioneze, să ne dea pe spate, să ne învețe să fim oameni. Până și în ce privește materia, ne punea să facem proiecte pe calculator, că sunt mai frumoase, calculatorul e viitorul etc.

Profă de suflet, ce mai! Cu excepția zilelor în care venea la școală cu un aer întunecat și atunci să vezi distracție. Pentru că atunci începeau întrebările despre chimie, iar ea preda chimie așa, într-o doară, că aia era materia oficială. Cu alte cuvinte, eram toți bâtă la materia ei, toceam că n-aveam ce altceva să facem, doamna profesoară ne dădea lecții de viață în loc să-și facă meseria.

Într-una din ore m-a scos la tablă. Era cu o falcă-n cer și una-n pământ – probabil că vorbeam în timpul orei sau ceva de genul. M-a pus să aflu greutatea unei molecule de nu mai știu ce, așa că era vorba de înmulțiri și adunări.

„Ce se întâmplă dacă greșesc la socoteală?” am întrebat.

„Nu mă interesează, dacă răspunsul e greșit, iei notă mică.”

Altă lecție importantă de viață: oamenii care-și fac treaba cel mai prost pot să aibă pretențiile cele mai absurde.

Am avut noroc atunci, am făcut socoteala bine fără să mă încurc în socoteli. Ca să înțelegeți mai bine problema, greutatea unui neutron este 1.674927351×10⁻²⁷, a unui proton este 1.672621777×10⁻²⁷, iar a unui electron este 9.10938291×10⁻³¹ (toate în kilograme). Tot ce trebuia să fac era să înmulțesc fiecare cârnat cu un număr, după care să adun rezultatele, dar vedeți și voi cum arată.

La final m-a trimis pur și simplu la loc și mi-a zis că nu trebuia să adaug electronii, că și-așa sunt prea ușori ca să conteze.

Tipa asta, sufletistă cum voia ea să fie, a făcut din chimie o materie de toceală extremă, de unde în gimnaziu avea logică. După care a renunțat la chimie, s-a băgat în politică, unde măcar nu mai încurcă pe nimeni.

De fiecare dată când citesc câte un articol despre cum profesorii ar trebui să fie mai sufletiști și să predea lecții de viață, mă gândesc la tipa asta, care a pornit chitită să fie o profă memorabilă și a reușit să ajungă una în sensul cel mai prost al cuvântului. Și mă gândesc că dacă aș fi avut nevoie de ceva de la unii dintre foștii profesori, acel ceva ar fi fost competența, ca să știu ceva franceză, ceva biologie. În privința sufletului, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu-l cere.

Unii zic că oricum nimeni nu mai ține minte formule din liceu, dar mă gândesc la faptul că totuși înțeleg destul de multe domenii, chiar dacă nu folosesc înțelegerea aia în mod uzual. Îmi oferă o oarecare perspectivă asupra lumii pe care n-aș avea-o dacă aș fi complet habarnistă. Am o bază ca să mă reprofilez, dacă mi se întâmplă să mă satur de literatură și traduceri. Chiar dacă nu mai țin minte formule și date exacte, am o imagine de ansamblu pe care n-aș schimba-o nici pentru zece lecții de viață.

Poate că și asta e o lecție de viață care trebuie învățată de cei care se plâng că profesorii n-au sufletul pe care și-l doresc: cunoașterea contează și profesorii buni sunt cei care în primul rând își fac treaba, iar apoi sunt și normali la cap. Sensibilitățile elevilor și admirația lor sunt cât se poate de secundare, pregătirea pentru viață nu înseamnă doar să fii un om bun și să ai amintiri faine, ci să ai habar de cât mai multe lucruri, ca să ai cât mai multe oportunități și să pici de fraier cât mai rar când povestesc unii vrute și nevrute despre produsele lor miraculoase.

Fostul meu liceu își motivează elevii să nu mai chiulească

Fri, 13 Feb 2015 06:31:19 +0000

O, sfântă naivitate! De fapt, mai multe sfinte naivități. V-am zis vreodată ce tare mă bucur că m-am născut când m-am născut? Într-o parte am ratat complet comunismul, acesta fiind marele meu noroc – iar pe de altă parte am ratat școlăreala din ce în ce mai proastă de astăzi, acesta fiind micul meu noroc.

Iar cel mai mărunt noroc pe care-l am, dar totuși un noroc care mă încălzește din când în când, e că am fost elevă la Colegiul Național „Mihai Viteazul” (Sf. Gheorghe) înainte să fie transformat într-o școală cu steluțe-n ochi ca-n manga japoneză. Nu era o școală perfectă: orele de informatică erau absolut atroce la începutul liceului (ca predare), orele de biologie erau ținute de o femeie care era puțin sărită, iar orele de franceză nu erau cu profa care știa să predea. În schimb era o școală destul de sobră și mai pe gusturile mele: liniște multă, îți vedeai de treaba ta.

Acum intru acolo de parcă ar fi altă planetă: elevii au uniforme, grupurile de voluntari mișună, e un hei-rup de un optimism care determină cinica din mine să se dea câțiva pași înapoi. Școala mea nu mai există, a fost înghițită de o chestie unde s-au mutat vechii mei profesori. Elevii au grupuri de dezbateri, unde vin cu idei gen „autorii ar trebui să plătească pentru fiecare idee luată de la cei care au scris înaintea lor”, rupte de realitate și atât de naive încât simt că-mi tremură palmele din dorința de a juca feste și de a strica puțin din inocența asta ce strălucește ca o oaie fosforescentă singură în pădure pe timpul nopții. (partea proastă e că niște adulți au fost de acord că e o idee genială)

Însă au rămas cu o mică problemă: absențele nemotivate – mai exact, cu chiulul. Am fost și eu chiulangioaică și știu că există două tipuri de elevi: cei care învață și cei care nu. De chiulit, chiuleam toți, că părintele Tămașu vorbea incoerent și eram sătui de discursul din care nici Dumnezeu nu pricepea nimic, la chimie ni se făceau teste de personalitate, iar la biologie profa era specială, odată s-a enervat când nu i-am dat răspunsul pe care-l dorea la întrebarea „Ce diferență e între plante și animale?” (răspuns: plantele cresc toată viața. După ce am dat alte 7 răspunsuri înainte, gagica a fugit furioasă din clasă, că a considerat că ne batem joc de ea.)

Deci, au reușit să facă școala să bubuie de chestii pozitive și s-au chinuit mult și degeaba să scape de chiuluri. Acum ai nevoie de hârtiuțe să poți să ieși din școală în timpul orelor, procesul de motivare a absențelor s-a complicat, au vorbit cu părinții, au făcut tot ce le-a stat în putință. Și totuși unii elevi nu vor să participe la ore. Așa că s-au gândit să facă un concurs ca să motiveze lumea să nu mai absenteze aiurea.

Concursul e pe clase: clasele cu cele mai puține absențe primesc premii. Ca să participe la concurs, au voie maxim o medie de o absență nemotivată pe elev. Amu’, nu știu cum să vă spun, dar în clipa în care ai un chiulangiu cum era basarabeanul nostru (aveam în clasă un basarabean cu adevărat chiulangiu, rareori dădea pe la școală – dar știa istorie, nene, de mergea mereu la națională), o să toace absențele alea cât ai clipi și, ca să scape de gura colegilor enervanți, o să lipsească în plus atât cât reușește.

Dar poate premiile merită, nu? Poate o fi ceva care să facă elevii să vrea cu adevărat să stea.

Premiul I – un picnic organizat de şcoală în mod expres pentru elevii clasei de pe locul I, la care vor participa şi cadre didactice ale şcolii. În cadrul acestui picnic, pe lângă mâncare şi distracţie, elevii vor beneficia şi de activităţi de educaţie non-formală.

Undeva, în această școală, niște profesori au considerat că răsplata perfectă pentru elevii care vin la școală și sunt cuminți e să stea și mai mult cu profesorii și să aibă parte de ore în plus. Ura!

Premiul II e o intrare la piscină, ceea ce mi se pare ok. Și Premiul III e o pizza la cantina școlii, în cadru festiv – nu știu dacă au renovat cantina, dar lol-uiesc la imaginea clasei care mănâncă festiv pizza în comunistoiditatea aia de loc (lol-uiesc: zic „lol” cu voce tare, de multe ori, cu diverse intonații).

Însă amuzamentul meu pe seama acțiunii nu se termină aici. Au două catrene de lozinci:

„Interesul şi dorinţa
Îţi vor motiva absenţa.
De înveţi, te străduieşti,
Tu un premiu-ai să primeşti.”

„A-nceput semestrul nou
Nu lipsim deloc, deloc
Căci la şcoală de venim,
Premiul mare îl primim.”

Adevărul e că sunt de acord cu primele două versuri: când eram în liceu participam la toate olimpiadele posibile și imposibile ca să mi se mai motiveze din absențe. În rest, ce legătură are primul catren cu subiectul?

Articolul menționează și opinii ale elevilor:

Probabil că pe viitor toţi cei care preferă să meargă în alte locuri decât la şcoală, în timpul orelor de curs, vor înţelege că nu fac o alegere potrivită

Fiind asocială, aș face câteva absențe doar ca să scap de premiile 1 și 3. Premiul 2 sună ok, dar e prea mare riscul să țintești spre el.

Și ultima chestie…

Eu, ca şef al clasei, îmi motivez colegii şi prietenii să vină la şcoală, deşi în clasa mea nu se chiuleşte.

Păi și atunci ce motivează?

…Eu le urez să nu le meargă treaba cu concursul ăsta, măcar din cauza premiilor, dacă nu de altceva. Nu de alta, dar aș fi tristă să aflu că spiritul opoziției cinice și rebele a fost înecat și că nu mai există niciun locșor de suflet pentru mine și generația mea în CNMV. Voi fi la fel de străină de spiritul locului pe cât sunt de spiritul statuilor de dinozauri pe care le-au trântit în curte.

Minciuni mai vechi

Wed, 05 Nov 2014 08:15:23 +0000

Ascultam acum Junky de William Burroughs, o carte pe care am luat-o la careva din turele de Humble Bundle. E chiar bine scrisă, suficient de bine scrisă ca s-o ascult deși e despre droguri și drogați, subiect care de obicei nu mă interesează.

Și tot ascultam cum ba Burroughs era dependent de heroină, ba scăpa temporar de ea, când mi-am adus aminte că în liceu au venit unii de la poliție să ne țină o lecție despre droguri și efectele lor negative. La careva din ele au zis că „vezi sunete și auzi imagini”, în rest nu mai țin minte foarte tare ce spuneau că nici la momentul respectiv nu eram foarte interesată.

Dar de heroină țin minte, pentru că polițistul care a venit la noi vorbea de ea ca de drac, că după ce o folosești o dată ești dependent pe viață, că mori repede după ea, că niciodată nu mai poți scăpa și alte chestii pe care nu le-aș fi reținut dacă nu m-aș fi întrebat cine și de ce e suficient de nebun ca să se bage în așa ceva, știind toate astea. Ce fel de senzații trebuie să dea heroina ca să convingă pe cineva că merită?

William Burroughs a trăit până la 83 de ani, în condițiile în care a dat de heroină pe la 30. Descrie faptul că îți ia ceva timp să devii dependent și că nu-ți dai seama că ai devenit decât după câteva luni, când fără ea ți se prăbușește fizicul. Povestește cu lux de detalii zilele în care se lăsa de drog și dificultatea de a o face. Faptul că se reapuca iar, pur și simplu, și redevenea dependent aproape instantaneu.

Toată cartea reflectă o deprimare și o lume închisă și mohorâtă de care un om normal s-ar feri ca de drac. Mă întreb de ce polițiștii hotărâseră însă să ne bage în sperieți la liceu cu povești nemuritoare. Da, pe de o parte ne-a intrat în cap (cred) că drogurile sunt foarte nasoale. Dar în momentul în care cineva chiar ar fi ajuns în contact cu drogați și droguri, la ce l-ar fi ajutat basmele? Să vezi un bătrân de 60-70 de ani cu acul în mână, spunându-ți că face asta de 20 de ani… o chestie de genul ăsta și și cel mai prost dintre noi s-ar fi prins că poliția încerca să ne facă să fugim de bau-bau. Și adevărul? Păi, dacă poliția minte, drogurile n-or fi așa rele…

Uneori mă întreb ce e în capul celor care vin să sperie liceenii.

Sportul și școala

Thu, 30 Oct 2014 07:24:41 +0000

Din când în când unei persoane de la guvernare îi intră în cap o păsărică și ciripește aia până-l înnebunește și omul vine cu o idee care e clar proastă, dar lui i se pare genială.

De exemplu, toți copiii din școala primară, din gimnaziu și din liceu trebuie să facă o oră de sport în plus din 2015 – și anume, o oră de fotbal. Ideea îi aparține lui W Ponta.

Sunt deja 2 ore de sport pe săptămână în școli. Profesorul de obicei decide într-o anumită măsură ce se face, în funcție de calificările proprii. Unele chestii sunt comune pentru toți, altele nu. Și ora aia de sport a fost una dintre chestiile care mi-au plăcut cel mai puțin la școală. Unele colege au trecut frumos pe la medicul de familie și și-au luat scutiri medicale (chiar dacă mergeau la baschet în afara școlii, mă înțelegeți).

De ce e nașpa ora de sport?

Te plimbi toată ziua cu plasa cu echipamentul de sport după tine. Nu încape în ghiozdan, acolo ai manuale și caiete.
E în mijlocul orarului. Te duci, te schimbi în vestiar, alergi, transpiri, te întorci în vestiar, te schimbi înapoi și mergi transpirat la celelalte ore. Normal că și clasa miroase în cosecință. (da, există dușuri; voi ați face duș la școală? Eu nu.)
Nu ai suficient de mult timp ca să îți faci o condiție fizică, dar ți se cere să o ai. Sari de 5-6 ori la groapa cu nisip, după care se presupune că poți s-o faci pentru notă. Pfff. Grozav.
Tot faci bucățele de sporturi (gimnastică, atletism, baschet, forță etc.) din care unele sunt chinuitoare pentru că nu te descurci la ele sau efectiv nu-ți plac.

Bun. Acuma vor să bage fotbal, probabil pe principiul că dacă le place unora, le place tuturor. Îmhî.

Băi, eu am un plan mai breaz ca a lui Ponta cu privire la sport. Nu dă la fel de bine pe plan internațional, că nu poți zice că toată țara e fan fotbal și că se face în școli, dar ar face niște elevi mai fericiți și toată lumea ar fi mai câștigată:

Sportul să devină o materie pe care o pici sau n-o pici, fără note. Asta ar însemna că dacă nu vrei să te dai peste cap pe ladă direct din săritură pentru că ți-e frică că o să pici și o să-ți rupi gâtul, chestia asta nu ți-ar mai influența media. (am avut o colegă cu gâtul în ghips dintr-o mișcare greșită la sport, nu spun de rupt gâtul de dragul exagerării)
Mutarea orelor de sport la începutul sau la sfârșitul programului, ca să nu interfereze cu orele de școală normale.

Știu, veți spune, sunt prea multe ore de sport, nu e când, nu sunt săli, nu sunt profesori. A, dar acum vine partea genială:

Dacă faci sport în afara școlii, să ți se echivaleze cu orele de sport și să nu mai fii nevoit să le faci pe acelea. Deci, faci karate de 3 ori pe săptămână? Perfect, nu mai trebuie să vii la sport. Faci înot de performanță? Perfect, nu mai trebuie să vii la sport. Ești într-o echipă de fotbal de juniori? Nu mai e nevoie să vii la sport. Faci polo? Mișto, poți să nu vii la ora de sport.
Să se organizeze și de către școală niște ore gen atletism, baschet, ce-o fi, gratis. În afara programului elevului. Orele astea să fie ținute de profesorii din școală (să facă parte din norma lor, sau să se calculeze ca ore normale). Orarul poate fi aranjat în așa fel încât profesorul să nu aibă și ore normale dimineața, și ore speciale după-amiaza. Poate fi ca la doctori, eventual: o zi așa, o zi așa.
Orele de sport rămase să grupeze mai multe clase, pentru că vor lipsi elevi de peste tot, deci împreună se strânge o grupă. Merge pentru limbi străine, trebuie să meargă și pentru sport.

Din cauza primului punct, cel despre eliminarea notelor la sport, cred că sistemul ar fi posibil. N-ar fi o goană spre ore care sunt mai „ușoare” decât altele.

Efecte benefice:

Elevii pot să-și aleagă un sport care să le placă și să-l practice mai serios decât ar face-o la școală.
Elevii au o motivație în plus să nu se lase de acel sport. Eu m-am lăsat de karate din plictiseală. Dacă aș fi știut că acel karate îmi garantează că nu trebuie să merg la orele alea aș fi schimbat doar clubul.
Elevii nu mai asociază automat ideea de „sport” cu „nașpa” și „chinuială”. Poate chiar mai practică ceva după ce termină liceul.
Nu mai miros clasele chiar atât de tare de două ori pe săptămână (acum trei!).

Ce ziceți? Ar avea ceva logică așa, sau vorbesc prostii?

Liceul – și cu examen, și fără

Mon, 06 Oct 2014 06:54:54 +0000

Vineri am vizitat-o pe fosta mea dirigintă din liceu. Mă întâlnisem cu ea prin oraș, a rămas că ne vedem la școală – dimineața i-am trimis un SMS în prealabil să o întreb dacă ora 10 este în regulă ca să vin în vizită. Am primit un răspuns că da.

Bun, la 10 aproape fix încercam să intru pe poarta Colegiului Național „Mihai Viteazul”, unde știam teoretic procedura. Am scos buletinul la poartă, am fost trecută în caiet ca vizitatoare.

„Unde mergi?” mă întreabă femeia de la intrare, pe care cred că o văzusem acum mulți ani în secretariat, așa că nu bag mâna-n foc că locul ei de muncă era la poartă.

I-am explicat.

„Păi doamna are ore acum, nu poți s-o vizitezi în oră!”

Era pauză, dar până i-am explicat că ba da, pot, n-o deranjez, da, știe că vin, da, e în regulă, nu, nu o deranjez, dar știți că de fapt ajung înainte de oră, ba da, ajung, sigur ajung, că mă grăbesc… Ei bine, până i-am explicat eu toate cele, s-a terminat pauza.

De când am terminat eu școala au apărut tot felul de reguli și regulamente noi. Nimeni nu mai are voie să intre pe poartă după ora 8 fix, pentru că poarta se încuie (și pentru elevi, și pentru profesori). Absențele nu mai pot fi motivate cu nimic altceva decât cu o hârtie de la medic. Toată lumea e în uniforme, cu cravate și toate cele. Mă simt de parcă aș fi dintr-o generație de pe altă lume, fără uniforme, fără poliție excesivă, fără să fii luat la ceartă de cineva de la poartă când vrei să ajungi din punctul A în punctul B.

Bun, am ajuns și în clasa dirigintei, unde ea tocmai reverifica și modifica datele elevilor de a 9-a pentru introducerea lor în sistem. CNP-uri, locul nașterii, numele părinților, numerele de telefon, media de la admitere, toate cele. Și cum multe erau greșite și două persoane pot corecta datele mai repede decât una, am trecut la tastatură.

Pe măsură ce verificam am remarcat o chestie ciudată.

„Doamna dirigintă,” am zis contrariată, „sunt câțiva care n-au medie la…” M-am uitat la E.N. și am decis că n-are cum să fie „engleză”.

„Evaluarea națională,” a răspuns, pentru că se pare că denumirea de _capacitate _era cam dură, sau poate prea ciudată, nu știu. „Da, înseamnă că n-au dat examenul.”

M-am uitat, am văzut o clasă plină de elevi care erau evident în a 9-a, evident prezenți, evident cei de pe liste.

„Ăăăă,” am zis cu multă elocvență.

„Înseamnă că au avut o corigență și n-au putut da evaluarea.”

„Ăăăă!” am zis, cu din ce în ce mai multă elocvență.

„După ce sunt admiși cei care au dat-o, rămân locuri libere și sunt admiși cei fără notă la evaluare.”

„!!!”

Mi-a aruncat o privire care spunea tot ce putea spune despre sistemul de admitere. Am aruncat din nou un ochi pe listele cu elevi, m-am uitat la note – unele medii de admitere peste nouă, altele peste 8… iar apoi, câțiva care intraseră doar cu media claselor 5-8, pe care le făcuseră la sate.

Din câte văd, am ajuns în situația în care e mult mai greu să intri în incinta liceului decât la liceu. Cerințele pentru intrat pe poartă tot cresc și cresc, cele pentru a intra în colectiv tot scad și scad.

O idee: opțiunea să fie „participă la ora de religie”

Sun, 05 Oct 2014 15:49:24 +0000

Cred că nu e un secret pentru nimeni în momentul de față că religia e o materie la care poți renunța – sau la care părinții pot să aleagă să nu participi. La noi la școală unii alegeau să meargă la ore de religie catolică/adventistă/ce-o fi, pentru că nu erau ortodocși.

Am dat peste articolul ăsta și mi-a trecut prin minte o chestie pe care o citisem mai demult: dacă există o variantă care intră în vigoare automat când nu alegi nimic, acea variantă influențează puternic rezultatele totale ale alegerii.

De exemplu, dacă într-o țară trebuie să optezi să devii donator de organe, foarte puțini oameni vor alege să fie donatori. Dacă într-o țară trebuie să specifici că nu vrei să devii donator de organe, foarte mulți oameni vor fi donatori. Când nu există convingeri anterioare puternice, varianta implicită e numai bună.

Momentan părintele trebuie să opteze ca elevul să _nu _facă religie, deci trebuie să scrie o notificare, să meargă la școală, chestii de-astea. Cei convinși o fac. Ce s-ar întâmpla dacă părinții ar trebui să _opteze _ca elevul să facă religie? Cum ar fi să trebuiască să mergi la școală și să scrii o cerere că vrei ca odrasla să participe la ora de religie? Care ar fi proporția de participanți la aceste ore? Desigur, creștinii practicanți și cei care simt necesitatea unui 10 în plus la medie ar fi fericiți, pentru că ora de religie rămâne.

Restul… Cine poate specula?

Cum să-ți demotivezi copilul

Fri, 12 Sep 2014 05:18:10 +0000

Există un prieten de familie (în sensul în care cineva din familie e prieten cu el, nu în sensul în care e prieten cu toată familia) care are doi copii, un băiat și o fată, care sunt puțin mai ~~mici~~ tineri ca mine.

Când eram în gimnaziu acest prieten de familie mi-a explicat șmecheria prin care își făcea copiii să învețe: pentru note mai mari de 8 le dădea o anumită sumă de bani, pentru note mai mici de 8 copiii îi dădeau lui înapoi aceeași sumă de bani. Ei bine, în clipa în care am auzit asta mi-au sclipit ochii, mi s-au învârtit rotițele și am început să calculez cât de repede aș putea să strâng o avere, dat fiind faptul că rar am luat note mai mici de 8 la ceva. Deja îmi și vedeam contul din bancă crescând vertiginos. (da, contul în bancă – problem?)

Doar că, evident, mie nu mi-a oferit nimeni bani ca să învăț – în afară de ce mai luam pentru concursuri (nu mult). Așa că am oftat, mi-am văzut de treabă, am terminat liceul cu ceva medie peste nouă, am luat Bacalaureatul cu toate notele peste nouă, am făcut facultatea, am făcut masteratul și momentan lucrez vesel și mă întreb ce mi-ar mai plăcea să știu (în clipa de față o invidiez puțin pe o prietenă care vrea să facă masteratul de studii medievale).

Fata prietenului de familie n-a terminat liceul, a vrut să se facă manichiuristă sau coafeză sau ceva de genul, dar nu i-a plăcut, s-a lăsat și de școala respectivă și parcă se angajase ca secretară undeva, dacă-mi aduc bine aminte. Băiatul n-a terminat nici el liceul, a mers la ceva profesională unde era și angajat cu un salariu bunicel pentru partea de practică, a abandonat și școala respectivă de dragul trasului mâței de coadă. Prietenul de familie oftează din când în când, când aude că sunt între proiecte, că în general copiii (inclusiv eu) sunt o mare dezamăgire. Bla-bla, copiii ăștia lăsați de școală (da, m-am lăsat de facultatea de info, deci sunt rea și neagră-n cerul gurii).

Ei bine, de povestea asta mi-am amintit citind introducerea lui Sarah A. Hoyt la postarea asta a lui A. Green. De ce? Păi, pentru că spune acolo că pe vremea când copiii ei erau în școală unii își recompensau odraslele pentru citirea a x pagini dintr-o carte. A. Green descrie altă problemă: cea a unor liste de lecturi plictisitoare sau chiar de-a dreptul dubioase (la noi încă nu s-a ajuns, din câte știu, la politizarea excesivă a bibliografiilor, doar la plictiseală extremă). De care parcă am mai vorbit, așa că nu mă lungesc aici.

De la domnul Goe încoace tot auzim de metoda asta de mituire a copilului cu recompense dacă e cuminte și nu rămâne repetent/ia note mari, dar nu prea pare să se învețe nimeni minte. Sigur, pentru un copil sună excelent, dar adevărul ar trebui să fie clar pentru adult: nu poți cumpăra iubirea. Poți să cumperi ceva de moment, să iei ochii, dar nu să crești o dragoste care să existe și la bine, și la rău. În momentul în care banii nu mai sunt suficient de interesanți, sau suficient de mulți, gata, finito, s-a terminat, interesul se mută în altă parte, altceva devine mai atractiv. Teoretic se știe asta despre relații și despre prietenii, în mod straniu unii par să uite de problema asta când vine vorba de educație, cărți și alte asemenea.

Scris: Stil, autenticitate, nerăbdare, efecte

Sat, 30 Aug 2014 07:50:54 +0000

Din când în când mă contactează câte cineva să-mi dau cu părerea cu privire la creațiile lui/ei literare. Mai un străin, mai niște români, dar ideea e aceeași: „Ce spui de asta?” Am constatat că mă repet destul de mult, suficient de mult ca să încep să mă întreb dacă nu cumva am fixații. Dar, după câteva întrebări încolo și-ncoace, am aflat că mai remarcă și alții aceleași lucruri.

1. Tendințe interne și internaționale de scris prost

La străini am remarcat o problemă cu ieșitul din tipare. Primele încercări de scris sunt deseori nesurprinzătoare, cu un fir narativ care nu prea excelează, fără curajul de a face lucruri noi. Inclusiv am avut un șoc când una dintre tipele care scria niște chestii de-ți stătea mintea-n loc pentru un public restrâns a dat-o pe o poveste foarte generică atunci când încerca să atingă un public larg.

La români alta e problema. Românii încearcă multe, pot fi surprinzători (sau neinteligibili, depinde), dar sunt repeziți. Nu au timp, sunt mereu pe fugă: romanul trebuie scris, trebuie scris acum, trebuie să fie un roman, trebuie să fie acesta! Au un timp scurt alocat pentru treaba asta, deci n-au timp de prostii, fiecare secundă trebuie folosită pentru scrisul romanului! Bine, nu toți, nu e o boală de care suferi în virtutea cetățeniei, dar tendința generală e de a pune ideea pe hârtie, că restul nu contează.

2. Mic glosar al caracteristicilor unui text

„Ideile cărții” sunt acele chestii care, la fel ca genurile epic, liric și dramatic, sunt o obsesie românească, nu universală. De obicei, aceste idei trebuie să fie: a. filozofice, ca în poeziile lui Eminescu despre steaua care a răsărit undeva departe; b. să învețe omul ceva despre viață și lume – deci tot filozofice, dar la o scară mai puțin eminesciană. Părerea mea e că se pune prea mult accent pe treaba asta, dar e doar părerea mea.
Firul narativ este, practic, acțiunea romanului. La noi e considerat tot relativ important, dar depinde de autor exact cât de important. În principiu aș zice că stăm binișor sau chiar bine aici.
Stilul este acea caracteristică a textului care ține de puterea de transmitere a ideilor, stărilor, imaginilor etc. în felul în care o vrea autorul. Recitiți fraza asta, că e importantă. Puteți sări peste restul articolului dacă vreți, fraza asta spune totul.

3. Preconcepții despre stil

Stilul este prost înțeles, poate pentru că ni s-au băgat pe gât așa-zisele „expresii frumoase” când eram mici. Sau poate e din cauza comparațiilor, a metaforelor și a celorlalte figuri de stil poetice lăudate la infinit.

Însă stilul nu înseamnă (doar) metafore și comparații, chiar dacă aparțin de el. Stilul poate fi înflorit, poate fi minimal, poate fi naiv, poate fi cinic. Te poate face să suni ca un țăran simpatic, sau ca un drogat. Poți să scrii mai simplu, ca oamenii să zboare peste pagini, poți să scrii măreț ca să ai un aer de greutate. Oricare ar fi situația, ai deja un stil. Poate fi generic, poate fi distinctiv, poate fi naiv, poate fi filozofic. Dacă e înnăscut, perfect. Dacă știi să scrii într-un singur fel, s-ar putea să fii pus în încurcătură dacă vrei să schimbi registrul.

Dacă stăpânești partea de stil, stăpânești expresivitatea. În momentul în care ai un personaj dărâmat, cititorul simte dărâmarea aia. În momentul în care vrei să spui că e o femeie care arată extraordinar, ești capabil să zici mai mult decât „Era bună. Avea sânii mari și talia de dimensiuni acceptabile.” Vrei să scrii acțiune? Zboară cuțite, săbii, pistoale, mitraliere și James Bond încoace și-ncolo de zici că ești în 007: Pirații din Caraibe vs. Rambo.

Problema unui stil prost e că te trage în jos și cititorul nu știe exact de ce. Se plictisește, e sceptic, te înțelege greșit. S-ar putea să creadă că n-ai idei, s-ar putea să-ți spună că ce scrii tu nu-l prinde. Poate îți spune că e bine, că asta spun mulți când n-au ce spune. Sau și mai bine, tu ai scris pagini de thriller psihologic și el îți spune că e cea mai tare comedie pe care a citit-o în ultima vreme.

O altă concepție greșită e că stilul e forțat oricând încerci să scrii ceva și că e obținut prin întoarcerea asupra textului de o mie de ori. Fals. Stilul se învață, la fel cum se învață și desenatul. Prinzi câteva mișcări, după care le folosești cu din ce în ce mai mult succes și cu din ce în ce mai multă ușurință. După ce-ți intră în sânge, scrii binișor din prima, excelent după ce revii o dată. Deci: stilul se învață; după ce-l înveți, merge din ce în ce mai ușor.

O a treia concepție greșită e că stilul înseamnă non-autenticitate/minciună. Textul inițial e „adevărat”, textul „stilizat” e „fals” – probabil părerea asta e o consecință a concepției greșite nr. 2. Însă stilul înseamnă expresivitate și deci dacă stăpânești partea de stil, textul ****e mai fidel intențiilor și ideilor tale.

4. Exercițiu pe tema dată

Ca exemplu, scot de la naftalină un început de poveste de-al meu din 2005, când eram convinsă că stilul e o bătaie de cap inutilă:

Preotul intră în camera întunecată a bătrânei ducese. Ochii lui ageri scrutară camera surprinzător de simplă pentru o femeie de rangul bătrânei. Muribunda era întinsă pe pat şi părea mai liniştită decât mulţi alţii pe care preotul îi văzuse aproape de sfârşitul vieţii. Lângă pat, pe unul din cele două scaune din încăpere şedea o călugăriţă severă, în vârstă.

Călugăriţa se ridică de pe scaun şi îşi plecă uşor capul sub formă de salut, părând puţin nemulţumită.

-Părinte.

A se remarca: expresia forțată „ochii lui ageri scrutară”, numărul scaunelor din cameră (nimănui nu-i pasă câte scaune sunt, dar ca începătoare mobilam camera de parcă ar fi contat), faptul că nu știu cum să vorbesc despre ducesă și cum să spun că ar trebui să aibă o cameră bogată, dar n-are. Apoi, faptul că nu e nimic interesant mai sus. Eu-din-trecut ne spune că ar trebui să fim mirați de ce liniștită e bătrâna când moare, dar eu nu-s.

O pauză scurtă, ca să comemorăm sacrificiul pe care-l fac recunoscând că textul e al meu. (da, scriam cu diacritice de atunci, nu că m-ar fi ajutat prea mult)

(o muribundă bătrână care nu prea mișcă, cine s-ar fi gândit?)

(Preotul o fi fost în război, de a văzut atâția muribunzi zburdalnici încât rareori vedea unul mai lipsit de viață)

Așa. Revenim. Azi aș începe o povestirea pe ușor altă direcție (deși nu merită începută deloc). Nu mă mai bazez pe aceleași elemente, am renunțat la încercarea de a transmite idei înțelepte (dacă vreau să comunic lumii ceva punctual am un blog la dispoziție). Sunt mai cinică și-mi plac situațiile complexe, jocurile între personaje. Hai să zicem ceva de genul, păstrând elementele concrete din varianta veche:

Timp de treizeci de ani ducesa nu lăsase pe nimeni să intre în dormitorul ei și-și păstrase casa tăcută și întunecată ca o chilie, dar acum fii mari scotoceau prin toate dulapurile; preotul nu știa ce căutau și nu voia să afle. În hol, fiicele cărau o scară ca să urce în pod și să-și împartă bijuteriile de familie, în timp ce soții lor se certau cu o servitoare.

Dormitorul ducesei fusese invadat, apoi abandonat – era singurul loc unde nu era nimic de valoare și deci era singurul loc liniștit din casă. Nonagenara privea în gol, liniștită, poate fără să-și dea seama de ce se întâmpla în jurul ei, inconștientă poate și de călugăriță bătrână și severă care o veghea de pe un scaun.

Preotul se îndreptă spre pat, întrebându-se dacă mai avea pe cine să împărtășească. Călugărița se întoarse spre el și se ridică în picioare, salutându-l cu o formalitate exagerată, aproape batjocoritoare.

– Părinte.

Nu e tocmai cea mai extraordinară chestie pe care am scris-o în viața mea, dar nu vreau s-o duc nicăieri și n-am nimic de zis de fapt. Circumstanțe atenuante.

Acuma, povestirea originală era, în mod regretabil, un fel de parabolă cu morală la capăt. (dacă mai fac vreo mărturisire jenantă o să încep să regret că nu beau destul de des ca să am alcool la îndemână, să pot să-mi înec amarul) Asta înseamnă că stilul ar trebui să fie simplu, fără zorzoane cu răutăți familiale, cu personaje schițate și mesaj la final. Dacă e să simplific înspre direcția asta:

Bătrâna ducesă era vegheată pe patul de moarte de o călugăriță severă. Ușa camerei simple și întunecoase se deschise și preotul intră pentru ultima împărtășanie.

– Părinte, zise călugărița.

Dacă toată povestirea merită doar o jumătate de pagină, varianta asta e ok. Cititorul nu moare de plictiseală pe drum, are o imagine relativ clară a atmosferei și situației și nu își bate capul cu tot felul de detalii despre personaje, relații dintre personaje, avere, moșteniri. Puțin mai jos, după pasajul ăsta, merge băgată o jumătate de frază despre cum ducesa e o femeie austeră și s-a rezolvat și camera simplă și întunecoasă.

5. Ce ține de stil

Vocabularul folosit, registrul cuvintelor (într-un fel vorbești când povestești de lumea realistă a mahalagioaicelor, altfel când ai o poveste de dragoste în secolul 18)
Nivelul de detalii date
Direcția pe care sunt date detaliile respective (decor, relații între oameni, caracterizare – care e importantă în contextul de față?)
Organizarea frazelor pentru a obține diverse efecte (scurte: merg pentru acțiune; complexe, cu „paranteze”: sunt mai dificile, funcționează pentru ceva filozofic; lungi și curgătoare, în care nu se revine la idei precedente: fluență, scufundare în text; etc.)
Raportul între povestit concepte și povestit scene (Herman Hesse vs. Salman Rushdie – două extreme)
Șamd. Practic poți enumera aici cam orice poți face cu câteva cuvinte, orice alegere care se reflectă în felul în care scrii o frază, de la greșeli de gramatică intenționate la înlocuit înjurături cu $@#$!!!

Toate astea pentru ce? Pentru a obține o anumită reacție de la cititor. Partea proastă e că sună foarte complicat, mai ales când le despart în halul ăsta pe tot felul de criterii. Dar aici iese la iveală analista din mine, cea care stă să descoasă probleme aproape obsesiv.

Partea bună e că după ce începi să prinzi șmecheria, stilul e simplu și vine automat. Și nu e necesar să ai toate lucrurile de mai sus împărțite pe categorii clare și distincte. Ăsta e doar stilul meu de a aborda problemele. 😛

O veche poveste cu Păsări-Lăți-Lungilă

Sat, 23 Aug 2014 09:20:10 +0000

Amu, nu știu cum se făcu, dar odată când eram eu tinerică, drăgăliță Doamne, și stam în banca mea în ora ace în care studiam cărțulii românești, făcurăm basmul Harap Alb. Și iacătă cum se încinse o discuție despre personajele care mai de care, se trezi unul să spună ceva de Păsări-Lăți-Lungilă.

„Cum ai spus?” întrebă profesoara noastră, căci nu-i conveni a auzi cum pronunțarăm numele.

„Păsări-Lăți-Lungilă?” zise care o fi fost.

„Nu e Lăți, cu accentul pe Lă, e Lăți, cu accentul pe ți, că vine de la a se lăți.”

Apoi, loaza care îndrăznise a pronunța numele ilustrului personagiu fu nevoită dară să spună de atunci încolo în ace oră Păsări-Lății-Lungilă, chiar dacă noua pronunție ne sună rău tuturor și păru să rupă din curgerea poveștii lui Creangă, Dumnezeu să-l ierte, că om cult a fost.

Și până în ziua de azi când îi aud sau îi citesc numele mă cert în gând cu bătrâna noastră profesoară, că multe învățarăm de la ea și nu toate bune.

O profesoară care bate elevi, apărată de inspectorat

Tue, 15 Apr 2014 10:36:36 +0000

Auzisem ceva zvonuri cum că o profesoară din fostul meu liceu, Mihaela Blănaru, ar fi strâns de gât un elev de gimnaziu. Nu mi-a fost niciodată profesoară mie, pentru că preda fizica la clase de uman, iar eu am terminat mate-info. Nu mi-a venit să cred, iar persoana de la care am auzit chestia asta aflase și ea la a nu știu câta mână povestea, așa că nu eram perfect sigură că era adevărată.

Uite că este, măcar în mare. Articolul către care dau link spune că ar fi fost bătut.

Conform sursei mele neoficiale, după incidentul respectiv a fost anunțată că la următoarea abatere are șanse mari să fie concediată. Conform articolului, i-a fost scăzut și salariul cu 15%.

Din sursa mea, am aflat că profesoara n-ar fi primit bine vestea și din prea îngăduitoare ar fi devenit de-a dreptul draconică, predând într-un ritm amețitor, apoi ascultând imediat elevii din materia pe care tocmai o predase. A plouat o vreme cu note mici, iar elevii au „plouat” cu absențe la ora ei. Ceea ce mi se pare normal – ca autoritate, trebuie să știi că anumite lucruri nu se fac și că nu poți să întinzi coarda la nesfârșit. Regulile trebuie să fie clare, stabile și să poată duce la o colaborare dacă există destulă bunăvoință, însă în cazul de față elevii au constatat repede că sistemul nu avea cum să le fie favorabil. „Au scăpat din mână,” ar spune cei care cred în autoritatea școlii ca fiind absolută. „Au protestat în mod unit împotriva unor nedreptăți evidente,” ar spune alții.

Din punctul meu de vedere, e treaba profesorilor, a direcțiunii, a administrației și a inspectoratului să se asigure că lucrurile nu ajung aici și că, dacă ajung totuși, sunt îndreptate în doi timpi și trei mișcări. Trimisă în concediu forțat de odihnă? Concediată? Până la urmă ține de ei cum vor să abordeze situația, dar ea trebuie abordată.

Între timp a apărut al doilea elev bătut (despre care n-am detalii), s-a făcut încă o plângere, iar consiliul de administrație al Colegiului ar fi decis concedierea ei. Exact cum spuneam în paragraful de mai sus: problema e identificată și rezolvată rapid. S-a încercat cu avertismentul și cu „binișorul”, dar pregătirea elevilor are clar de suferit – și se pare că și fizicul lor la fel. Situația e inacceptabilă pentru o unitate de învățământ, chestie pe care au remarcat-o 11 din 12 membri ai consiliului de administrație, care au votat pentru concedierea ei, la propunerea lui Mădălin Guruianu (pe care tocmai l-am pomenit în alt context), PNL, consilier local. (da, consiliul are printre membri și pe cineva de la primărie)

Dacă povestea s-ar fi terminat aici, aș fi lăudat doar gestul lor. Însă ce să vezi? O mică plângere pe lângă Inspectoratul Școlar Județean Covasna – și deodată decizia de concediere a fost revocată de sus. În plus, trebuie să i se plătească Mihaelei Blănaru și salariul care-i fusese tăiat. Din motive de viciu de procedură, după cum ne spune Rădița Palela, PSD, inspector școlar general adjunct, fost director adjunct al Colegiului Național „Mihai Viteazul”, fosta mea profesoară de chimie, (fostă?) colegă a Mihaelei Blănaru:

Reprezentantul organizaţiei sindicale membru în colegiul de disciplină a sesizat următorul viciu de procedură: propunerea de sancționare a cadrului didactic trebuie făcută de directorul unității sau de 2/3 din membrii Consiliului de Administrație. Procesul verbal al Consiliului de administrație nu cuprindea îndeplinirea acestui aliniat. Colegiul de disciplină a anulat sancţiunea pe viciu de procedură.

Mă întreb cum arată o adunare unde propunerile, ca să poată fi votate, trebuie făcute de două treimi din membri. Dacă-ți vine o idee pe moment? Trebuie să ceri time out, să-i strângi pe ceilalți și să vă puneți de acord să faceți aproape toți acea propunere?

Rezumat: ești profesoară. Bați doi elevi. Te porți ca nebuna la ore. Școala ia decizia să fii penalizată, apoi, când e clar că nu se poate discuta cu tine, concediată. Te duci la Inspectorat să te plângi, iar acolo se decide că te vei întoarce să predai, dintr-un motiv minor.

Ce să înțeleg din asta, dacă nu că Inspectoratul trage de reguli în favoarea profesorilor? Luând în considerare gravitatea situației, ar fi putut să le semnaleze problema celor din consiliul de administrație ai Colegiului înainte să se pronunțe și să ia decizii cu privire la Blănaru. Să-i sfătuiască să se adune de urgență și directoarea să propună susținerea deciziilor de scădere a salariului și de concediere. Sau cine știe, bănuiesc că și Inspectoratul are un cuvânt de zis în cariera profesorilor – altfel de ce mai există? – și ar fi putut acționa pe alte căi pentru scoaterea Mihaelei Blănaru din postul pe care evident n-ar mai trebui să-l ocupe.

Pentru că ne e clar tuturor, nu? Mihaela Blănaru și-a pierdut orice fel de credibilitate în fața claselor, iar ținerea ei în post nu e de natură să fie de vreun folos cuiva. În primul rând că nu cred că mai învață cineva fizică de la ea. S-ar putea să fie hărțuită de elevi (elevii știu cum să facă viața profesorilor amară), așa că nici ea nu cred că o să câștige ceva, în afară de nervi și salariu – iar nervii au făcut-o să bată doi elevi, pe când un al treilea? Între timp, prin asociere, toată povestea asta scade credibilitatea cadrelor didactice care-i iau partea, iar scandalul ne atrage și nouă celor din afară atenția că sistemul de învățământ e un mamut plin de favoritisme, relicve și incompetenți – în defavoarea profesorilor competenți, care predau și educă exact cum ar trebui. Care există.

Mădălin Guruianu spune că o să dea în judecată Inspectoratul. Aplaud decizia lui. Bănuiesc că nu e una ușoară, dar cred că e una de natură să facă sistemul mai bun.

Îl citez cu privire la Inspectorat:

Este un mesaj dezastruos asupra corpului profesoral de la Colegiul «Mihai Viteazul», care arată că orice ar face nimeni nu-i va trage la răspundere şi, chiar dacă Consiliul de Administraţie votează desfacerea contractului de muncă, te va apăra tătucul de la Inspectoratul Şcolar Judeţean.

Corect. Cam ăsta e mesajul și ar cam trebui răspuns l el. Sistemul de învățământ nu ar trebui să fie un monstru sacru în care aproape orice e permis și prea puțin e penalizat.

_____

Iar dacă tot e vorba de nereguli: am înțeles că și clasele actuale urmau să fie duse în anul ăsta școlar de profesorii de religie să vadă „Strigătul mut”, un film de îndoctrinare anti-avort în care li se arată înregistrări cu proceduri medicale. Nici asta nu e în regulă – în privința asta știe cineva dacă s-au făcut plângeri?

De cealaltă parte a chiulului

Tue, 04 Mar 2014 10:02:02 +0000

Din cauza naturii muncii (sau a muncilor, mai exact), ajung des prin cafenele, ca să beau o cafea și să mă uit la lume în timp ce lucrez. Că te saturi de aceiași pereți. Și constat o chestie: dimineața mă întâlnesc des cu elevi. Îi recunosc după subiectele abordate: ora de x, ora de y. Profesorul cutare.

Dau peste ei în Brașov – la Cafetecă vin cei de la Honterus, că e aproape.

Dau peste ei și în Sfântu Gheorghe – atât cei de la Mihai Viteazul, cât și de la școli maghiare (dacă refrenul tanár, tanár, tanár – profesor, profesor, profesor – pe care-l aud momentan spune ceva; maghiara nu e punctul meu forte).

Câte unul, câte doi, câte patru. Acum un grup atipic de mare de 8 persoane. Stau lângă mine nu o oră, ci mai multe. La ora 12 fără un minut apare un altul, spune niște lucruri pe care nu le prind, și două tipe se îmboldesc să se grăbească și fug mâncând pământul. Restul fumează în pace.

De obicei par destul de maturi – a 12-a? Să fie chiulul de sfârșit de școală? Nu că eu n-aș fi chiulit – noi chiuleam marțea de la 8 la 9, după ora de biologie care era de la 7 la 8, în timpul orei de religie care era de o inutilitate și prostie maximă. Și eu, personal, chiuleam pe motive de olimpiadă. Pentru că elevii deștepți își aștern în așa fel încât să nu se pună prost cu profesorii, ci să fie lăudați că nu vin la ore (secretul tonelor de olimpiade la care am fost e un mister rezolvat, deci).

Ciudată senzația, să fii de partea asta a baricadei și să vezi nu alte persoane când chiulești, ci chiulangii când îți vezi de treabă.

Orele de religie din școli (sau: despre inconștiența părinților)

Wed, 15 Jan 2014 15:18:52 +0000

Nu mai știu dacă aveam 12 sau 13 ani[*] când mi-am dat seama că am o mentalitate de asasin nemilos, că aș putea să omor pe cineva și să-mi continui viața fără să mă uit de zece ori înapoi. Crudă, dură, implacabilă. Viața e un șir lung de dificultăți și în ultimă instanță te resemnezi cu faptul că și tu vei suferi și vei muri.

Am trăit o vreme cu convingerea că în adâncurile mele sunt aproape sociopată. Nu voiam să văd pe nimeni suferind sau murind, dar… dar.

Bun. Cum îi bagi în cap unui copil chestia asta? Nimic mai simplu. Îl duci la orele de religie. Sunt șanse să devină închis la minte și gata să le predice celorlalți că fac greșit ce fac, eventual să-i amenințe cu iadul și scrâșnirea dinților; dar sunt și șanse să se resemneze cu oribilitatea profundă a propriei persoane.

Deci. În gimnaziu, pe la 12-13 ani[*] ne-au dus, la ora de religie, să vedem filmul „Strigătul Mut”. E un film de propagandă anti-avort, în care copiii tăi au șansa de a vedea, necenzurat, un fetus rupt în bucăți în timp ce vocea calmă a naratorului îți explică cum fetusul ăla urlă de durere și tu vezi cum e omorât un „om în miniatură”. Doar după vreo 10 ani aveam să caut din nou porcăria aia de film și să văd că de fapt comunitatea medicală spune că filmul înșeală într-o grămadă de feluri, că interpretările gen „fetusul țipă” sunt puse cu furca, că fetusul din imagini pare de dimensiunea unui bebeluș normal, dar de fapt are vreo 5 cm la 12 săptămâni. Că nu există dovezi că ar fi capabil să simtă durere la vârsta aia.

Ei bine, când am văzut prima oară filmul ăsta țineam cu tipa care nu voia să aibă un copil. Nu vrea și pace, că doar nu i s-a sculat de nebună să rămână însărcinată ca să poată să meargă la spital, să fie anesteziată și să i se bage chestii în uter. Spre deosebire de idealiști, eram și sunt conștientă că oamenii nu sunt obiecte, că nu poți să-i împingi să vrea ceva, să se bucure sau să iubească. Și indiferent ce spun cei din ProVita și alte organizații anti-avorturi, chiar există femei care nu vor să li se pună ceva după gât pentru tot restul vieții. Și atât de tare nu vor că făceau avorturi în ilegalitate în comunism, știind că puteau muri dacă ceva nu mergea bine.

Țineam cu femeia aia de pe masa de operație. Cine o fi fost? Nu știu. Vreo fată de 15 ani, poate, încă imatură, care vedea că restul vieții ei se ducea pe apa sâmbetei – orice ban în plus nu mergea pe educație, ci pe scutece. Sau o fi fost vreo femeie la 30, care nu mai voia încă unul. O tipă la 23, fără stabilitate materială. O tipă la 26 care pur și simplu nu avea chef și care nu-și vedea viața așa.

Sunt unii care spun „vaaaai, dar cum poți să nu vrei să ai grijă de altă ființă umană, egoisto!” Ei, bine, în condițiile în care un copil ocupă restul vieți tale, în diferite grade, în condițiile în care o să trebuiască să petreci nenumărate ore, zile, săptămâni, luni ca să crești pe cineva și niciodată nu o să te poți desprinde de persoana aia, cum își permite cineva, oricine, să se bage la mijloc? „Dar în momentul în care o să vadă copilul o să-l iubească, că-i al ei!” sugerează cei de la ProVita cu X-șpe articole pe tema „ce bine că n-am făcut avort”. 40.000 de copii abandonați în România demonstrează că nu-i așa. Și dat fiind faptul că de-a lungul istoriei femeile își omorau nou-născuții sau îi abandonau în grija bisericilor și mănăstirilor, aș zice că cei anti-avort și anti-contracepție trăiesc într-o lume paralelă în care toți oamenii sunt buni, mielușei, lipsiți de lăcomie, muncitori, cu frică de Dumnezeu și dragoste de aproape și seamănă între ei din foaaaarte multe puncte de vedere. Chestie care nu prea e valabilă pentru realitatea în care trăiesc eu, în care există oameni și oameni și în care problema binelui și a răului nu e așa de ușor de rezolvat.

La vremea când am văzut filmul, am decis că părerea mea despre lume mă făcea criminală, ucigașă, crudă, mizerabilă, atunci îmi asumam asta. Îmi asumam faptul că sunt, cum ar veni, o scursură umană. În fața problemelor spinoase, eram capabilă să aleg o variantă, chiar și una oribilă, și să continui să mă uit în oglindă a doua zi.

Asta am învățat la religie. Nu cum să fiu o bună creștină. Nu cum să fiu cuminte. Nu cum să fiu corectă și morală în societate. Nu despre istoria creștinismului (eventual superficial). Nu despre dogme, probleme de credință, probleme teologice. Nu, am învățat ce poți învăța dintr-o îndoctrinare doar parțial reușită: am învățat că ceva e în profundă neregulă cu mine.

După suficient timp, mi s-a corectat viziunea asupra lumii și am înțeles că lucrurile nu erau chiar așa, dar nu văd de ce ar trebui cineva să aibă crize existențiale în adolescență. Nu văd de ce ar trebui să înghițim propagandă și îndoctrinare – din proprie experiență, chestiile astea rareori te fac mai puternic și mai rezistent la o propagandă sau îndoctrinare ulterioară.

Unii colegi cred că au învățat că trebuie să fie cuminți, că dacă nu îi bate Dumnezeu. Alții n-au învățat nimic. Și probabil că există și unii care or fi învățat de acolo să fie niște oameni cu care nu te poți înțelege, că-ți vâră religia pe gât.

Alte chestii care ni s-au spus/arătat:

nu poate să treacă o zi fără să păcătuiești. Chiar și mergând doar pe stradă păcătuiești
a-ți face șuvițe în păr e un păcat
dovezile că Dumnezeu există sunt că lumea există și încă vreo câteva chestii de care am uitat, pentru că erau la fel de stupide
preoții care predau religie au libertăți mai mari decât ceilalți profesori: au dreptul să rupă indicatoare de lemn pe palmele băieților când aplică pedepse corporale
Dumnezeu trimite în iad majoritatea umanității
că trebuie să mă spovedesc și să spun că nu voi mai păcătui (deși din cauza faptului că oricum păcătuim, însemna să spun o minciună)

Sunt sigură că mai sunt și alte chestii, dar le-am uitat. Ca materie, religia e una dintre cele mai stupide. Se face în fiecare an, din clasa I până într-a XII-a, nu acumulezi aproape nicio informație cu adevărat utilă și te trezești îndoctrinat de cine apucă să-ți facă îndoctrinarea.

Nu zic nu, am auzit de ore decente de religie, în care chiar se învață câte ceva (gen istoria religiilor), dar una peste alta am aflat mai multe despre creștinism din Quo Vadis decât de la profesorii de religie. Am înțeles mai bine care e spiritul creștinismului din Narnia decât de la preoți.

Dacă aș avea un copil de vârstă școlară în grijă acum, cred că l-aș întreba ce face la diverse materii. L-aș întreba ce face la religie, mai ales. Că e o materie mai riscantă decât altele. În fond, cu toată încrederea în sistemul de învățământ pe care o am… n-am destulă încredere.

______________

Later edit și notiță de subsol: mi s-a atras atenția că se poate să fi avut vreo 14-15 ani și să fi fost la liceu, de fapt. Dar tot pe acolo.