Scriitori on Roxana-Mălina Chirilă

Ce se mai scrie în România: „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan

Sat, 31 Jul 2021 15:24:40 +0000

Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Grupul Libris și publică diverse cărți, dintre care unele (multe?) aparțin autorilor locali. Nu știu prea multe despre subiect, văd că în 2019 publicau sub numele Libris Editorial, ce am luat mai recent pare să fie Editura Creator. Nu știu dacă sunt două lucruri diferite ce există în paralel sau dacă și-au redenumit partea de publicare – dar ce știu e că dacă intru la Șt. O. Iosif văd rafturile cu scriitori brașoveni publicați de ei.

Așa am dat de „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan, un volum care cuprinde 10 povestiri scurte ilustrate. Obiectul în sine e excelent, coperta mi se pare strălucit aleasă, schițele lui Gabriel Stratulat au un farmec aparte. Nu știu de ce pe pagina de gardă scrie că sursa pentru copertă e „www.flickr.com”, pentru că flickr.com e un site unde se înscriu artiști, nu un artist.

Majoritatea povestirilor sunt amestec de basm și horror: un stil _relativ _direct, monștri de basm care pândesc personaje din timpuri nu foarte clare, și încheieri fantastice, dar deseori tragice. M-am bucurat să văd o carte românească care are ca element de bază atmosfera și care încearcă să dea fiori.

Mai mult, se simte că povestirile au fost gândite și șlefuite de cineva care le iubește și care a vrut să sune cât mai bine, să curgă cât mai bine, să fie cât mai clare și mai plăcute la citire. Sunt scurte și la obiect: în câteva pagini, se creează o atmosferă și există o idee memorabilă.

Din prima povestire, „Ilona”:

[…] În niciun an de când rodise povestea asta afurisită (de 20 de ani) nu se nimerise să nu fie zăpadă în noaptea de 15 spre 16 februarie. Și ca-n fiecare an, pe zăpada albă se găsea cadavrul însângerat al unui copil.

Din „Babă-bătrână”:

Aveam 7 ani când am auzit-o pentru prima dată strigându-mă pe nume. Deși s-a întâmplat cu ani în urmă, încă am în urechi glasul spart, care m-a chemat nopți de-a rândul, din sufragerie. […] Era cea mai întunecată parte a casei – sufrageria – cea mai sumbră încăpere din căminul stil vagon. Poate era așa din cauza viei, care nu permitea soarelui să străpungă bolta și să pătrundă-n odaie sau poate din cauza lucrurilor rele care se petreceau înăuntru.”

Din „Păcate:

[…] Klaus împreună cu sora sa, Mia, moșteniseră averea părinților și, bineînțeles, odată cu ea, uluitoarea casă. După moartea bătrânilor, cu testamentul în poală, cumpăniseră mult cum să împartă bogăția. Sufletul nu-i lăsa să o rupă în două. Și, fiindcă niciunul n-avea de gând o căsătorie, organizară o slujbă ascunsă prin care, în fel perfid, se trecuseră negru pe alb – soț și soție. Tot la un loc.

Din câteva cuvinte, avem și personaje, și ceva care să ne prindă în poveste, fie că e misterul morții unor copii în mereu aceeași noapte din an și aceeași manieră, că e o sufragerie unde se întâmplă ceva terifiant, sau că e o decizie despre care știm de la început că va aduce dezastrul.

Nu știu dacă am mai spus-o negru pe alb pe acest blog, dar dacă am mai spus-o, o repetat: consider că a avea ca scriitor un „stil bun” înseamnă că reușești să transmiți ceea ce ți-ai propus să transmiți. Să creezi mister când vrei să atragi cititorul, să creezi teamă atunci când scrii despre lucruri terifiante, să-i ții cu sufletul la gură când creezi suspans și tot așa.

Parțial, „10 vieți și încă o moarte” reușește să aibă acest stil bun. Când îți spune de monștri, uneori simți monștrii. Doar că… uneori, nu mereu.

Se simte că mai e de lucru. Mihai Ștefan are potențial, are idei, dar încă nu pare să-și fi găsit întru totul vocea. „Lebăda și corbul”, de exemplu, este o poveste despre o prințesă și un băiat simplu care se cunosc în copilărie, înfruntă un mistreț împreună, sunt separați apoi pentru că sunt din medii sociale diferite, se reîntâlnesc la nunta ei când ea regretă faptul că nu a devenit războinică (pentru a-i apăra pe toți), dar el a devenit cavaler (pentru a o apăra pe ea), prințesa se ceartă cu mama ei cu privire la destin, iar la final fuge de la propria nuntă cu cavalerul, fără ca nimeni să-i oprească pentru că toate străjile îi vor binele și văd că așa e bine. Petrecerea de nuntă era un bal mascat în care măștile reflectau metaforic sufletul purtătorilor. La final, tipul cu care tocmai se căsătorise, regele, face o criză de nervi și cade de pe metereze.

Dacă sună complicat, da, este. Sunt prea multe elemente pentru 9 pagini scurte: dragoste, țeluri în viață, conflicte între generații, metafore cu animale – iar faptul că morala (și moartea) poveștii cade pe capul unui personaj marginal, care pare cel mult un obstacol pentru personajele principale, nu ajută deloc.

În vreo două povestiri („Păcate” și „Jocul de-a focul”, de nu uit vreuna), autorul a introdus și scene de sex, care reușesc să fie concomitent și explicite, și greu inteligibile. Aceasta este puterea eufemismelor! M-a izbit și limbajul religios-inspirat, mai ales în „Jocul de-a focul”: cei doi sunt „îmbrăcați ca Adam și Eva. Goi în Eden.” El îi sărută „puritatea”, ea se simte „în al noulea[sic!] Iad. Era ridicată și coborâtă de limbi de foc”, iar limbile „îi preamăreau suspinul”. La final, „Cerurile s-au deschis”.

Dacă există o dimensiune religioasă a poveștii „Jocul de-a focul” care să justifice toate cerurile, iadurile și preamăririle, n-aș putea să vă spun. E o poveste despre două cupluri care pleacă de la horă în codru ca să se pipăie (și nu numai), iar când se întorc, coincidența face să se cânte o doină despre cum e bine să nu te grăbești cu sexul, că ai parte doar de tristețe. După ce în celelalte povestiri moartea a plutit sumbru asupra personajelor, aici morala pare cam slabă – dacă e într-adevăr o morală.

Nu vreau să discut dacă scenele de sex sunt necesare aici sau în general. Însă problema lor e că e greu să fie scrise bine, mai ales în contextul în care limbajul direct pare uneori prea direct, iar cel eufemistic poate s-o dea în absurd.

Nu știu sigur dacă impresia mea aici e cea corectă, dar mi se pare că autorul a vrut să descrie scena în totalitatea și realitatea ei, dar nu a vrut să folosească cuvinte explicite, ci a preferat să meargă pe exprimări care să nu fie în general exprimate cu asteriscuri. Dacă așa e, poate că ar fi mers mai bine cu stilul povestirilor niște descrieri mai puțin descriptive la nivel fizic și mai multă axare pe trăirile personajelor – adică păstrarea „limbilor de foc”, de exemplu, dar eliminarea exprimărilor gen „Ion fremăta sub ea și îi ardea sânii cu mângâieri”. Arderea sânilor sună de parcă i-ar fi tras palme, ceea ce vine în contrast cu „mângâierile”; în plus, e o descriere a la porno, adică vizual are sens, dar ca ficțiune scrisă nu prea ne zice mare lucru. Cum ar fi, de exemplu, ceva gen „Mângâierile lui o ardeau precum limbile de foc. Era ridicată și coborâtă în flăcări”? Nu vedem foarte clar ce fac mâinile lui și pe unde se preumblă, dar înțelegem mai bine care e impresia pe care o lasă.

În fine, am intrat prea adânc în detalii. Asta pățești când editezi prea mult pe propriile texte și pe textele altora.

Un alt lucru pe care l-aș menționa legat de volum e partea de meta. Există dedicații de la începutul fiecărei povestiri, precum:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care tânjim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne îndrăgostim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne temem mereu mai mult

Ați prins ideea. Iar în încheierea volumului există un text numit „O moarte” în care se explică intenția povestirilor și ni se dă un sfat de viață.

Știu că există un curent al filozofării și al sfaturilor înțelepte în literatura română (de la „Fluturi” la „Cimitirul” lui Teleșpan l-am tot văzut), dar mi se pare că povestirile sunt mai puternice când sunt pe cont propriu, nu când ne vorbesc direct și ne spun cum să ne trăim viața. Dacă vreau să citesc sfaturi, sunt suficiente cărți de dezvoltare personală pe toate drumurile. S-ar putea să fiu în minoritate aici.

(E drept că am mai văzut aceeași idee și în literatura străină, dar cred că doar la Matt Haig. Când am citit „Umanii” și s-a terminat cu lista de sfaturi de viață, am evitat să mai citesc orice altceva a mai scris pentru adulți.)

Nu vreau să vă las cu impresia că e o carte deosebit de slabă. Dimpotrivă, îmi plac anumite lucruri aici. Mi se pare că Mihai Ștefan a pornit în direcția corectă ca scriitor, că are povești de zis și că vrea ca ele să captiveze, să țină în suspans, să creeze un aer de mister.

Însă „10 vieți și încă o moarte” nu e o carte nici pe departe perfectă. În câteva cazuri, îl fură peisajul și bagă exprimări care sună bine, dar răsună gol (de ex., ~~Dominique are ochii ca niște râpe care sunt în același timp și de smarald, și ca irișii~~ (greșeala mea, erau irișii ochiului, nu metaforici)). Sau, după cum ziceam mai sus, eufemismele încurcă. Sau e prea multă alambicare. Sau finalul pică cam de nicăieri. Din categoria mărunțișurilor de care se leagă de obicei lumea, există o mână de greșeli de tipar și câteva instanțe în care timpurile verbale nu s-au pus de acord unele cu altele, dar astea sunt nimicuri care se corectează ușor.

Sunt lucruri cu care te lupți la început ca scriitor și pe care în timp le depășești, odată cu experiența. O scenă pe care odată te chinuiai mult s-o exprimi la un moment dat merge fără să te gândești la ea – dar pentru asta e nevoie de acel simț care să te îndrume și să-ți spună când ceva e mai bine ca înainte și când ceva e mai rău. Cât timp te îndrumă bine, avansezi.

Am încredere în capacitatea lui de a progresa. Chiar dacă are sfătoșenie între povestiri, știe să o lase în afara lor, ca să se concentreze pe părțile importante în interiorul lor. Se simte, după cum ziceam înainte, că are drag de propriile povești și că vrea să le spună cât mai bine, așa că s-a lucrat pe ele. Sunt semne bune.

(P.S. O să trec asta ca fiind „cartea luată pentru că mi-a plăcut coperta” din provocarea mea de citit pentru vara asta.)

Niște scriitori s-au supărat pe Nemira

Tue, 28 Feb 2017 09:37:45 +0000

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.

Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1. Pot să trimt cartea altundeva? (Dacă nu, e de discutat.) 2. Pot să-l retrag din concurs și să-l retrimit la ei pentru publicare, ca manuscris normal? (Dacă da, la ce adresă? Dacă spun că-l au deja și pot să-l mute dintr-o parte în alta, perfect.)

Însă am văzut oameni extrem de supărați că s-a amânat concursul. Citez din comentariile care m-au enervat (nu le dau cu nume și prenume, pentru că n-are sens):

Hai pe bune?! Ai naibii nenorociti, aveau destule manuscrise! Dupa ce ca am asteptat atat, si-au batut joc de noi! In viata mea nu mai particip la concursurile lor si nici ca nu le mai cumpar vreo carte.

Acel moment cand realizezi că trebuie să publici un autor român pe banii tăi și ești falit.

Ce porcărie! Astea-s editurile in care ne incredem, din păcate…
Puteau sa fie si cinci manuscrise; din respect pentru acei cinci participanți, concursul trebuia sa se desfasoare.

Nesimtire curata. Puteau din respect pentru cei care au participat sa ofere unuia dintre ei o sansa.

Dar nu, ei fac anunțul la o lună după data la care trebuiau să anunțe câștigătorul. Cine mai crede, în condițiile date, scuza asta?

Ok, trebuie lămurite niște chestii.

UNU. Editurile au absolut tot interesul să publice cărți geniale. De ce? Pentru că se vând și toată lumea face bani din ele. Autorul câștigă un procent din vânzări, editura câștigă și ea , librăriile câștigă un procent măricel, cititorii câștigă entertainment de bună calitate. Știu că e al naibii de greu de crezut, dar dintr-un business bun toată lumea câștigă. Editura publică toate cărțile „pe banii ei”, în ideea de a face profit – toate cărțile costă pentru a fi produse, deci nu se pune problema că e falită.

DOI. Nu e business bun dacă încerci să vinzi o chestie proastă. Se câștigă bani mai puțini, editura rămâne cu volume în brațe, cititorii te înjură că le-ai vândut o porcărie, autorul rămâne cu o reputație proastă. Eu, editură să fiu, nu mi-aș publica mama dacă ar avea o carte extrem de slabă. Poate că aș investi o grămadă în editarea cărții ca s-o fac citibilă, dar în niciun caz n-aș publica-o cu o tâmpenie. Nu ar fi o investiție, nu ar fi un ajutor pentru ea, nu ar fi vorba de susținere, pur și simplu aș face ceva nasol pentru toți cei implicați.

TREI. E plin-ochi de scriitori al naibii de slabi. Repet: scriitorii slabi și foarte slabi sunt pe toate drumurile. Știu asta pentru că blogul ăsta e public, sunt traducătoare – de 2-3 ori pe săptămână primesc fragmente de cărți și link-uri către fragmente de cărți ca să-mi dau cu părerea, plus propuneri de colaborare. Văd chestii ok, chestii semi-ok și rebuturi cât cuprinde. Iar treaba mea nu e să public pe nimeni, mie tehnic vorbind nici n-au de ce să-mi trimită oamenii prea multe chestii. Și totuși îmi trimit. Mi-e și groază să mă gândesc ce primesc editurile.

Dar toți scriitorii care insistă să fie publicați cred că sunt cel puțin publicabili, iar unii dintre ei cred (în mod fals) că sunt geniali.

Apoi, încă un lucru, care mă deranjează la nivel profesional: e îngrozitor de lipsit de profesionalism să înjuri un potențial colaborator pe net. Mai ales când nu ți-a făcut nimic concret, doar te-a nemulțumit un pic. Dacă o editură nu te plătește, dacă îți publică volumul pe hârtie igienică, dacă nu-și respectă contractul, dacă face mizerii – atunci înțeleg. Dacă există un conflict care a escalat, dacă sunt nenorociri care s-au tot petrecut, înțeleg.

Să ne înțelegem: relația dintre scriitor și editură e o relație de colaborare. Scriitorul muncește pentru editură și cititori, editura muncește pentru scriitor și cititori. Nu e o relație sclav-stăpân, nu e o relație de supt sângele reciproc. Nu trebuie să taci și să pleci capul pentru că ți se face o favoare, dar nici tu nu le faci o favoare pentru care să fie etern recunoscători. Și tocmai de-aia poți să pui întrebări, să comunici, să discuți – dacă ai un dram de respect pentru oameni, cei mai mulți îți răspund prietenos, mai ales dacă ești deja în decursul unei colaborări.

Dar în situația de față? Aici nu s-a întâmplat mai nimic. S-a amânat concursul cu un an – ceasul rău, pisica neagră, au fugit boii de la bicicletă. Manuscrisele probabil că rămân în continuare la scriitori, care le pot trimite altundeva, le pot edita singuri, pot să facă orice cu ele.

SF-ul românesc și literatura românească

Thu, 27 Oct 2016 12:03:43 +0000

Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.

Parafrazez: „Dacă un român citește un roman SF prost scris de un român, nu mai ia altele – și nu numai că nu mai ia altele scrise de același autor, dar nu mai ia altele scrise de români.”

Cam da. Când m-am apucat să citesc Neil Gaiman, am remarcat că mai toate cărțile lui erau traduse de Liviu Radu. Prietena care mi-l recomandase pe Gaiman a avut o curiozitate în privința lui Radu și a cumpărat „Waldemar”, carte pe care mi-a împrumutat-o și mie.

„Waldemar” nu e o carte foarte slabă, dar nu e foarte bine scrisă. Are niște iele care se înmulțesc ca paramecii (prin diviziune transversală) și un tip care ajunge în lumea lor și se bate cu unii. În rest, nu mai știu. Zău că reproducerea ielelor era al doilea detaliu mișto din carte.1Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.

După Liviu Radu, n-am mai citit nimic românesc o vreme, pentru că am văzut pe net că era lăudat ca unul dintre cei mai buni scriitori români de SF. Așa că m-am întors la Marquez, Neil Gaiman, Terry Pratchett. Nu, n-aveam o loialitate față de „ai noștri” – n-am nici acum. Am cel mult o curiozitate. Și la fel ca mine sunt mulți – sau cel puțin, asta spun tirajele.

Parafrazez: „Scriitorii români de SF vor să scrie Marele Roman, Capodopera, textul cu concepte filozofice extraordinare care să schimbe lumea.”

Când aud asta, eu personal fug. Pe tot parcursul școlii am discutat numai despre cât de geniali și măreți sunt autorii români și ce super-mega idei filozofice au avut. Am rămas cu impresia pe care o mai am și acum, că cea mai mare parte din critica de carte la nivel școlar/academic este o întrecere între interpretări scoase din burtă.

Sunt cuvinte goale, pe care ne prefacem toți că le credem: da, da, Caragiale chiar a vrut să reprezinte o lume pe dos, carnavalescă, ce face referire la carnavalele medievale; astfel de lucruri sunt o întoarcere cu susul în jos a ordinii sociale convenționale, iar umorul derivă din absurd.

Nimeni nu mai vrea să scrie o poveste bună, cu personaje mișto – și la naiba cu filozofia?

Parafrazez: „Sunt clici și grupulețe de autori și cititori SF, care se tot ceartă și se discută. Oamenii nu mai știu în ce critic să aibă încredere, că nu știu dacă-l periază/urăsc pe cel criticat sau scriu pe bune ce gândesc.”

Fals. Asta ar presupune că cineva din exterior își bate capul cu clicile/grupulețele. Din afară, cel puțin de unde sunt eu, e o apă și un pământ în toată literatura și critica românească – nu doar în SF. Se dau tot felul de premii de care n-a auzit nimeni pentru scriitori de care n-a auzit nimeni, se discută cu multă admirație de oameni care nu mă interesează și nu prea pare nimeni sincer.

Vorbesc ca un cititor de modă nouă, care n-a prea avut treabă cu nimeni: toate clicile sunt, pentru mine, clica scriitorilor români. Ce mi-e USR, ce mi-e asociația scriitorilor din Iași, ce mi-e grupul de SF din Brașov.

Nimeni nu vorbește pe limba mea. E aceeași problemă ca la Liviu Radu și „Waldemar”: nu compar ce face grupulețul X cu ce face grupulețul Y. Văd ce face grupulețul X, presupun că la fel sunt și celelalte grupulețe din țară și le compar cu ce văd acolo unde îmi place să fiu.

Exemple de grupuri/cluburi/atitudini cu care îi compar? Nicio problemă, dau cu plăcere.

Acum vreun an, o amică m-a convins să iau „Widdershins” de Jordan L. Hawk – e prima carte dintr-o serie simpatică de aventuri supranaturale din SUA sfârșitului de secol 19, cu un lingvist și o arheoloagă care lucrează într-un muzeu creat de o arhitectă nebună – și un detectiv venit de prin ceva oraș mare. Simpatică, dar nu genul de carte căreia i-aș face neapărat recenzia aici sau căreia trebuie să-i citesc neapărat continuarea.

După ce i-am dat vreo 4 stele pe Goodreads, zicând fix asta, m-am trezit inclusă în grupul de Facebook „Widdershins knows its own” – probabil chiar de autoare. E un grup care vorbește pe limba mea (nu în sensul de engleză):

Widdershins knows.

Începe cu un mesaj prietenos de la autoare, care ne zice că regula din grup e să fim buni unii cu alții și ne declară un „trib”, ca să ne simțim mai în familie. E cineva acolo care tot face postere de film pentru cărți, că îi plac și se distrează. Diverși postează tot felul de poze cu statui/picturi/torturi cu caracatițe, care presupun că sunt legate de cărțile pe care n-am apucat să le citesc încă.

Unele dintre chestiile postate arată genial, nu știu de unde le scot:

În lumea mea literară se discută entuziast despre caracatițe, câte un autor discută despre faptul că și-a luat nu știu ce stupi sau începe să discute despre procesul de editare. Să-l auzi pe Philip Pullman discutând cu Michael Rosen despre limbaj și cuvinte mărețe care-ți taie răsuflarea…

Dacă dai peste cineva nou, grozav! Poți să-i împărtășești ceea ce ție îți place, ceea ce tu iubești. E un lucru pe care nu mi-l inspiră grupurile de pe la noi. Grupurile gen Antares din Brașov (se ocupă de SF) sunt serioase, au oameni care știu tot felul de lucruri, dar nu au entuziasm și nu simți că se relaxează, se joacă sau se bucură. Știu asta, că am dat nas în nas cu Antares de câteva ori – diferența dintre ei și o trupă de whovieni sau un grup de scriitori de fanfiction e ca de la cer la pământ. Dacă mergi printre whovieni, încep să dea citate și să parafrazeze, dacă intri printre scriitorii de fanfiction îți disecă textul-sursă până când știu exact ce gest face un personaj minor la pagina 319.

Deși mă îndoiesc, poate că singura diferență între scriitorii români de modă veche și grupurile tinere e că modul de exprimare al celor dintâi e mult diferit de cel al nostru, cei care mergem la convenții de anime, manga și benzi desenate, care sărim în sus și-n jos că scoate Neil Gaiman o carte despre mituri nordice sau pentru că am găsit imagini din manuscrisele medievale în care cavaleri se bat cu melci:

[][6]

Mai multe imagini de-astea dacă dați clic pe poză.

Suntem în lumi foarte diferite.

Parafrazez: „Există o impresie că dacă vrei să scrii pentru publicul larg înseamnă că-ți scazi calitatea, ca să prinzi la mase.”

Asta e scuză pentru cei care nu se încumetă să scrie pentru toată lumea, că poate nu le iese. Dacă zici că scrii pentru un cerc restrâns poți să dai mereu vina pe cititori că nu ți-au priceput ei subtilitățile.

În plus, cică ar exista două categorii de cititori, cei superiori care citesc pentru idei și care nu s-ar băga la chestii gen piu-piu cu lasere – și cei inferiori, care nu citesc idei mărețe. Sunt idei care mă enervează din mai multe motive.

Românul nu s-a născut poet, s-a născut filozof de duminică. De-asta vor scriitorii români să scrie capodopere – problema fiind că puțini vor să le afle revelațiile despre „om și lume”. Pentru că de obicei nu sunt prea interesante.
Titlurile de cărți sunt în consecință: sună măreț, dar nu prea-mi zgândăre imaginația, ci îmi fac ochii să sară peste ele. Din ce ziceau în podcast: „Sub steaua infraroșie”, „Atavic”, „Vraciul de pe norul inferior”, „Telefonia” (de un autor care are o carte numită „Delirul încapsulat”). Ce mai urmează, „Burghiul testamentar”?
Nu există o dualitate între povești citibile și povești profunde, pentru că nu suntem la începutul secolului XX, să ne revoltăm odată cu James Joyce & co. împotriva tiraniei cititorilor. Philip Pullman are o trilogie de „cărți pentru copii” care _sunt _pentru copii – și și el zice că a scris o _poveste _acolo, nu o predică, nu un eseu. Și cu toate astea a discutat despre Biserică, păcat și o grămadă de teme interesante. Dacă vrei, găsești.
Dacă spui o poveste suficient de bună, sigur se găsesc critici care să găsească tot felul de profunzimi pe care tu, ca autor, nu ai vrut să le incluzi acolo, dar le văd ei că le văd. Arta scriitorului nu e să vâre cu furca subînțelesuri. Se ocupă criticii de treaba asta.

[][8]

Din „Casa veselă” de Alison Bechdel, care surprinde foarte bine modul în care funcționează critica literară. (și da, chiar se poartă discuții similare în realitate, chiar dacă la noi erau cu marxism, nu freudianism)

Sigur, pot băga capul în pământ și să zic, „Da, boss, totul e bine, grupurile SF au dreptate în tot ce fac (nu și cele inamice, evident, alea greșesc), scriitorii sunt geniali, lumea nu-i citește pentru că sunt tinerii inculți, țineți-o tot așa,” după care să mă duc să citesc tot străini, la fel ca toată lumea.

Merită văzut ce fac și alții ca să se promoveze, ca să discute, ca să atragă oameni noi; bine, dacă se poate, fără să rețină doar vreo strategie de mic țepar care încalcă regulile de pe Facebook și păcălește potențialii cititori să creadă că romanul lui e mai citit decât e.2Wtf

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6508_1451('footnote_plugin_tooltip_6508_1451_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6508_1451_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Wtf
    </td>
  </tr>
</table>

Trei autori sunt cei mai mari pe lume

Sun, 14 Sep 2014 13:13:34 +0000

Toată lumea știe că dacă nu i-ai citit pe Tolstoi, Dostoievski și Cehov n-ai cultură. Sau, pardon, scuze, erau Balzac, Camus și Borges. Nu, mii de scuze, Preda, Petrescu și Eliade. Dacă nu erau de fapt Shakespeare, Milton și Dante. Sau Ovidiu, Virgil și Homer. Bineînțeles, ar fi putut fi Shikibu, Soseki, Kawabata. Sau Hesse, Mann, Huxley.

Oricum, ideea e că ești/este/sunt de o incultură grozavă. Și ai fost anunțat de asta pentru că discuția a trecut din subiect în subiect, a ajuns la indignare, la supărare – anumite persoane sunt cu nasul pe sus, dar n-au cultură, auzi la ei ce mari se cred! Vorbitorul indignat se ambiționează, începe să se învârtă în jurul subiectului ca un șoim deasupra unui șoricel, în cercuri din ce în ce mai strânse până când plonjează brusc asupra subiect și se înfruptă din el:

„Atâta timp cât nu i-ai citit pe Joyce, Woolf și Pynchon nu poți să spui că ai cu adevărat cultură!”

Așa grăit-a – și are dreptate, pentru că a folosit formula magică. Nu sunt doi autori, care sunt prea puțini, nu sunt patru, care sunt prea mulți și cad în dezechilibru. Sunt trei, Seculara Treime: Rushdie, Murakami, Kerouac. Fără cei trei, fără să-i fi citit vreodată pe Bukowski, Kundera și Eco, ești varză. Nu știi nimic.

Absurdul situației nu devine clar decât în momentul în care începi să aduni toți marii scriitori, Derrida, Foucault și Ricoeur, și faci o listă completă a lor, moment în care trei se adună cu trei se adună cu trei – și ajungi la o listă atât de lungă și vastă că poți s-o cânți pe melodia „We didn’t start the fire”, în versiune extinsă – care versiune îi cuprinde, normal, și pe Hemingway, Salinger și Heinlen.

Mai demult luam chestiile astea în serios și îmi imaginam că într-adevăr Balzac, Voltaire și Moliere sunt extrem de importanți pentru cultura generală. Astăzi am ajuns să privesc situația ca pe un snobism, dar un snobism al unor persoane care n-au prea scos capul din lumea lor restrânsă. Autorii menționați sunt deseori importanți și valoroși, dar autorii importanți sunt mulți. Ai ratat câțiva – și ce? Persoana care i-a citit pe acei trei a ratat alți trei, ai altcuiva.

Autorii nu poartă nicio vină aici: cititorii lor, însă, sunt snobi într-o mie de feluri. Există snobi care citesc mari autori, deja clasici – marile nume de care toți trebuie să fi auzit. Pe urmă există snobi care citesc doar cărți de non-ficțiune, pentru că ficțiunea e plină de invenții și deci nu valorează mare lucru. În universitate și în „lumea bună” de azi (gen Nobel) snobismul este multi-cultural: aplaudăm persoanele care vin din alte culturi și care scriu despre experiențele lor de Celălalt și de imigranți (+ feminism, + minorități sexuale). Există snobi spirituali, care au luat religia în brațe și consideră că de fapt cărțile religioase sunt cele necesare. Există inclusiv snobi care consideră că literatura pentru mase e cea reală și restul sunt doar pretenții ale unor snobi care vor să se dea mari (sunt niște snobi mai șui, dar tot snobi). Nu că eu aș fi complet imparțială, pentru că am și eu convingerile mele legate de ce înseamnă literatura și ce ar trebui să fie, dar încep să văd că există capcane în care poți pica și există judecăți de valoare pe care le faci când n-ai o viziune de ansamblu.

Iar literatura a ajuns un domeniu care cere snobism… Când a apărut leapșa cu cărți, m-am trezit cu de două-trei-patru ori mai mulți oameni decât de obicei pe articolul cu cărțile recomandate și nerecomandate, de ziceai că s-a trezit apetitul românilor pentru listele de cărți și încă n-au citit destule (liste, vreau să spun, nu cărți). Să fi fost în căutarea unor titluri bune de pus la cele 10 cerute de leapșă? Poate, dat fiind faptul că m-am trezit cu oameni veniți cu diverse căutări mai amuzante, gen „cărți de citit pentru intelectuali” (de unde și articolul meu cu lista de cărți de citit „pentru intelectuali”; nu m-am putut abține – mai ales că o listă de lecturi obligatorii, fixe și clare pentru „intelectuali” _nu există; _sigur, există bibliografii, premii și alte alea, dar chiar și așa!).

Nu sunt împotriva citirii autorilor mari și importanți. Cred în calitate, cred că au ceva de spus. Nu sunt nici împotriva cărților mai ușoare, romanelor de dragoste, romanelor polițiste, de acțiune, a cărților mai slabe – dimpotrivă, sunt distractive! Sunt doar împotriva snobismului.

În încheiere, ca să nu se supere nimeni: Steinbeck, Wilde, Nabokov, Stendhal, Kobo Abe, Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Frank Herbert, Rebreanu, Cărtărescu, Ian McEwan, Atwood, Oe Kenzaburo, Amos Oz, Flaubert, Samuel Beckett, Henry Fielding, Franz Kafka, surorile Bronte, Dickens, Hardy, Lewis Carroll, JRR Tolkien, Agatha Christie, John Webster, Thomas Malory, Jane Austen, Daniel Defoe, Jonathan Swift, Walter Scott, Mary Shelley, Mark Twain, H.G. Wells, Herman Melville, Joseph Conrad, Rudyard Kipling, D.H. Lawrence, George Orwell, Ann Radcliffe, Thackeray, Ray Bradbury, Burroughs, Kate Chopin, J.F. Cooper, Faulkner, Nathaniel Hawthorne, Aldous Huxley, E.A. Poe, Vonnegut, Boccaccio, Goethe, George Sand, George Eliot, Kazantzakis, Neruda, Calvino, Rousseau, Alcott, Buzzati, Llosa, Allende, Fitzgerald, Harper Lee, Truman Capote, Margaret Mitchell, Stephen King, Cervantes, Proust, Eschil, Sofocle, Euripide, Apuleius, Sei Shonagon, Wu Cheng’en, Vyasa, Whitman, Yourcenar, Muller, Pamuk, John Irving etc.etc.etc. Sunt sigură că am uitat pe cineva.

Când nu vor editurile să te publice…

Fri, 08 Aug 2014 08:05:00 +0000

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul:

Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la ăsta. Dar, „m-am publicat” singur, cartea e online, pe blog. DESCĂRCAŢI-O GRATUIT DE AICI:”

Nicio editură... șansele să nu te vrea nici măcar o singură editură din România sunt mici. Bine, poate nu Humanitas, poate nu Polirom, dar ceva, undeva, tot pică. Am zis că poate o fi trimis omul cartea doar la trei-patru edituri mari. Dar parcă și așa era suspectă treaba. Așa că am băgat nasul, să văd ce e cu ea. Și am înțeles de ce n-o vrea nimeni după primele cinci minute de studiat problema.

(Cartea e aici.)

Primele chestii care mi-au sărit în ochi:

cartea are 579 de pagini gigantice și e plină de poze. Partea cu paginile gigantice poate fi redresată de editură, dimensiunile totale, însă, nu. E prea mare, prea costisitoare ca obiect și deși nu există limite oficiale ale dimensiunilor cărților, există totuși niște limite informale: „ar vrea cineva să cumpere o carte de genul ăsta la dimensiunea asta?” Șansele sunt destul de mici. 50 lei pe un volum de călătorii cât o cărămidă? Hm, poate, dar ai mai multe șanse cu 20 lei și un volum mai mic.
sunt foarte multe poze și majoritatea sunt neinteresante și de proastă calitate. Adică nu te atrag, ci te resping. O frunzărești și pare că te uiți pe pozele de vacanță ale lu' mătușa. Interesant?... Nu neapărat.

Cele două s-ar putea rezolva, să zicem. Dar pe urmă vine tehnoredactarea. Mostră (sic!):

-Bună ziua, mergeţi spre Italia?

<p>
  -Da<br /> -Şi m-aţi putea lua şi pe mine?
</p>

<p>
  -DAR NU AI DROGURI?!
</p>

scrisul cu majuscule e de evitat. De fapt, e bine să-l eviți de fiecare dată când poți să-l eviți. Sublinierile făcute cu majuscule se pot face foarte bine cu italice.
semnele exclamării nu sunt doar prea multe, ci sunt excesiv de multe (nu în mostră, în carte ca întreg). E puhoi de semne de exclamare. Sunt 10.375 de semne de exclamare în text. Aproape 0.90% din cartea asta sunt doar semnele de exclamare. Ca idee, o propoziție mai lungă, dar nu foarte lungă, sare de 100 de caractere, deci ai propoziția lungă și semnul de exclamare după ea. Sau, dacă vreți să vă imaginați și mai bine cum stă treaba: toată cartea are vreo 600 de pagini, deci sunt cam 20 de semne de exclamare pe pagină.
autorul pune des trei semne de exclamare unul după altul -- de 899 de ori. E absurd, e foarte mult. În mod normal, !!! nu are ce căuta într-o carte.
paragrafe lungi. Când un paragraf sare de 300 de cuvinte (cam atât are o pagină dintr-o carte obișnuită), nu-i a bună. Când un paragraf sare de 500 și nu te cheamă Marquez, ar trebui să te regândești dacă vrei monstrozitatea aia într-o singură bucată.
folosirea tab-ului pentru indentare (nu pot ști sigur, dar mă iau după faptul că uneori paragrafele sunt indentate, alteori nu). Nu. Nu, pentru că e o porcărie și dacă vrei să schimbi indentarea pe urmă nu poți. În plus, apar erori, ca în cazul de față.
tot felul de probleme la nivel de formatare, care arată că nu și-a corectat textul deloc. De exemplu, ca în mostra de mai sus, ai replică, linie goală, replică, replică, linie goală, replică. Impresia e de lene, nepăsare și amatorism.

Altă mostră (sic!):

Iulia nu a întârziat (lucru important)! Am povestit 2 ore, până la 1 noaptea. Vorba cuiva: “m-a umplut de respect” zicând că cică îs diferit de ruşi, că îs atent, amabil,
etc. La 1 noaptea mi-a zis că tre' să meargă la culcare că e obosită şi că a doua zi lucrează iar. I-am zis ok, cum să nu, dar mai rămâne un lucru de făcut... şi am sărutat-o! Fie vorba între noi… de obicei f** la prima întâlnire, dar pe asta am zis să o iert... HA HA HA! GLUMESC!!!!!! Mitocănie masculină, fetelor! Pentru noi e o plăcere, un sport, un orgasm să fim “ciobeni”! Nu e nimic personal cu voi! Mai
ales că pentru Iulia, tot respectul!

Și pe partea de conținut apar probleme, după cum se vede.

stilul. Are un stil „ca-n viață”, dar nu în sensul fermecător, ci în sensul în care reușește să fie obositor și zgomotos, în care se pierde pe drum, face paranteze pe care nu vrei de fapt să le auzi și vorbește ca acel prieten cu care ieși la o cafea și la final ai nevoie de o vacanță, că ți-a făcut capul calendar. Stilul oral din cărți nu e cu adevărat aruncat pe hârtie, cum ar părea. E studiat, e făcut cu cap, ca atunci când citești să ai senzația că personajul are totuși ceva de zis. Aici sunt mult, mult zgomot și puțină informație.
stilul 2. Autorul n-are abilități stilistice și nu se străduie să le dezvolte. Uneori scrie niște descrieri de-ți stă mintea-n loc de cât de prost sunt formulate: „a scos un nor de fum violent! Nu am mai văzut aşa ceva de când îs! Deci, nor de fum rotund de mărimea unui bolovan cu diametru de un metru…” (mă întreb dacă mărimea unui bolovan cu diametru de un metru e diferită de mărimea unei mingi cu diametru de un metru)
nu știe ce să aleagă din experiență. Pune tot ce-i trece prin cap pe hârtie, dar nu tot ce-i trece prin cap are valoare. De fapt, deseori ce e în capul lui e perfect comun și deci neinteresant. Chiar și în fața a ceva captivant, el se observă pe sine: fata pomenită în mostră era o barmaniță rusoaică, dar autorul ne povestește că era „bună”, că a sărutat-o, și că el e discret în relațiile lui de dragoste. Despre fată nu știm nimic, de fapt. Cine e? Care e situația ei familială, care e lumea ei? Presupunem că trăieșe altfel decât cei de la noi, dar nu știm nimic despre ea. Autorul ratează oportunitățile care i se deschid și preferă să se descrie pe sine cu experiențele lui interioare.
câteodată, pe neașteptate, apare filozofeala de duzină despre dragoste și viață. O fi încercând să fie profund, dar deja filozofeala pe diverse teme e mai ieftină decât kilul de roșii urâte.

Ca să nu ziceți că sunt rea cu omul când spun că e filozofeală de duzină:

Deci 2: o persoană îţi oferă ceva fain, alta îţi oferă altceva fain! Păstrează amintirile faine! A găsi persoana cu care să te înţelegi cât de bine şi care să îţi ofere cele mai multe amintiri faine e chiar foarte indicat! Dar nu există omul perfect care să îţi ofere toate “recordurile”!!!! NUMAI MESSI SPARGE TOATE RECORDURILE!!!! HA HA HA, ce nebun îs! Şi cât îmi place de mine! Narcis! AAA!

Subscriu la faza cu Narcis.

Sunt sigură că dacă aș vrea neapărat, aș putea să continui, dar hai să rămânem aici. Ideea e că volumul ăsta (volumul I, mai urmează în serie, doamne iartă-mă) ar avea nevoie de o grămadă de muncă pentru a deveni publicabil. Poate fi interesant pentru unii, cei cărora chiar le pasă de autor, să zicem, dar pentru publicare e nevoie cam de altceva.

Ce ar fi de făcut:

Eliminarea multor digresiuni neinteresante, ca să fie scurtat și adus la dimensiuni rezonabile.
Editare, ca să nu mai sune ca un adolescent hiperactiv cu probleme de atenție și mai egocentric decât o turmă de Narciși.
Selectarea unor poze mai interesante, editarea lor ca să arate mai ok.
Reformatarea întregii cărți după niște standarde cât de cât. (în străinătate editurile au de obicei standarde de formatare pe care trebuie să le respecți ca să te ia în considerare; la noi ai noroc dacă afli unde poți trimite un manuscris, că sunt secretoși...)

Chiar și presupunând că autorul ar fi dispus să se adapteze rigorilor editoriale, e multă, multă muncă la mijloc. Nu mă mir că editurile nu vor să-și asume bătaia de cap, pentru că ar trebui să-l ghideze ca să devină un scriitor barem acceptabil și: a) s-ar putea să nu știe cum s-o facă; b) nu cred că le merită efortul.

Am scris toate astea pentru că nepublicarea nu e musai o conspirație împotriva cuiva, nu e neapărat vorba de o nepotrivire ideologică, de un sistem închis, de răutate. Se poate să fie vorba pur și simplu de o neconcordanță cu standardele minime.

Scriitori vorbind despre scris ca meserie

Mon, 31 Mar 2014 08:29:26 +0000

Am urechi lungi cu care aud nu doar ce e pe blogul meu, ci uneori și ce se vorbește prin alte părți. Mi se aduce un reproș murmurat (sau chiar vorbit) despre faptul că sunt prea personală când vorbesc despre scris ca meserie reală, nu ca vis. Și, ca atare, că generalizez.

Da, sunt personală pentru că era un articol despre experiența mea personală ca persoană care lucrează în domeniu și deci știe câteva ceva despre el. Îi știu și pe alții, le-am citit părerile, le-am auzit părerile, am stat la cafele cu scriitori amatori, m-am băgat la editare, am citit texte încă nefinisate, am auzit autori scrâșnind din dinți – cam știu ce și cum mișcă. Însă e o muncă titanică să vă port pe toate coclaurile pe care am umblat cu anii.

Vorbesc de mine, cam cum ar putea vorbi bunică-mea de ce făceau farmaciștii acum 20 de ani, sau cum pot vorbi ai mei de ce fac arhitecții, sau cum un număr îngrijorător de mare de cunoscuți de-ai mei ar putea vorbi despre programatori. Normal că nu se petrece totul la fel pentru toți, dar în mare lucrurile pe care le-am zis sunt prezente într-un fel sau altul.

O chestie pe care am subestimat-o e forța mitului scriitorului talentat care nu învață să scrie, nu muncește mult și din greu, nu muncește constant, doar scrie. Se știe că alții fac și dreg altfel, că Baltagul a fost scris în două săptămâni, că eu vorbesc doar de artă comercială/scris literar (am fost acuzată de ambele, deși n-am pomenit niciuna), Dan Brown scrie ușor (și bănuim fără să fi exersat vreodată) etc.

Bien, hai să încep o litanie a altora care spun chestii asemănătoare, ca să mai dărâm din piedestalul ăsta scriitoricesc:

John Cleese, de la Monty Python, cel mai mare grup umoristic din UK, vorbind despre creativitate (pe scurt, cu cât muncești mai mult, cu atât iese mai bine, iar cei care sunt geniali muncesc mai mult ca alții):

În introducerea de la Jonathan Strange & Mr Norrell (nedisponibilă online, cred) Neil Gaiman spune că e înfricoșător să citești o primă povestire scurtă a cuiva care să aibă foarte multă siguranță pentru că e ca și cum ai vedea pe cineva care se așează pentru prima oară la pian și cântă o sonată. Chestia asta face referire la Susanna Clarke și e citată în articolul de aici.

Tot Neil Gaiman povestește că la un moment dat când i se părea că scrie cel mai prost roman al tuturor timpurilor a sunat-o pe editoarea lui să-i spună că are o carte de doi lei, iar ea i-a răspuns că așa fac toți scriitorii cu care are de-a face. Hullo, probabil că oamenii ăștia își storc creierii ce să facă și cum să dreagă, au nesiguranțe, revin asupra a ceea ce fac și, în lung și în scurt, muncesc.

James Patterson scrie thrillere și le spune altora că majoritatea scriitorilor profesioniști scriu tot timpul anului, în fiecare zi. Or fi muncind.

Cathy Day e autoare pe direcția mai literară și predă creative writing pentru studenți care abordează mai multe genuri, de la literar la fantasy, la Ball State University. La un moment dat a participat într-un studiu despre creativitate. Ei și altor câteva persoane (care se ocupau cu alte chestii, nu cu predatul scrierii) li s-au trimis 50 de poezii, 50 de povestiri și 50 de eseuri pe care să le aranjeze în ordinea creativității. Ceilalți au prezis că urmau să le aranjeze complet subiectiv și diferit, pentru că toată creativitatea asta e subiectivă. Cathy Day a prezis că aranjările urmau să fie destul de consistente și că ceea ce judecau toți membrii juriului era tehnica, nu creativitatea. Și a avut dreptate.

Ce a scris JK Rowling înainte de Harry Potter? Nimic? Greșit. Spune că scria aproape încontinuu de la șase ani.

Charles Dickens a început ca jurnalist. La începuturile carierei a scris și o povestire atât de extraordinară încât ați auzit cu toții de ea: A Dinner at Poplar Walk. După care a evoluat dinspre jurnalism spre The Pickwick Papers. După care au început să apară romanele de care ați auzit. (wiki)

Nu mai știu cum am dat de articolul ăsta, dar Alex Keegan, care scrie romane polițiste și literare, le recomandă începătorilor să nu se apuce de romane, ci de povestiri scurte.

Marquez spune că faptul că e un scriitor care scrie intuitiv e un mit. A învățat multe de la alți autori și „trucurile” le-a luat din jurnalism. Iar în A trăi pentru a-ți povesti viața povestește la un moment dat și cum într-unul dintre romane personajele au început să scape de sub control și să facă ce voiau ele, nu ce voia el, iar asta i se păruse o chestie bună la momentul respectv. Nu mai știu exact pasajul, că n-am cartea la dispoziție și oricum am citit-o acum câțiva ani, dar vedem iar un proces de învățare și de obișnuire cu procesul. În plus, făcea jurnalism, care e tot legat de scris.

Stephen King are o întreagă carte despre scris. La începutul ei spune că nimeni nu-i întreabă pe scriitorii populari despre limbajul pe care-l folosesc – doar pe cei ca DeLillo sau Updike. Dar și scriitorii ca el, ăștia pe care-i citește multă lume, cei care scriu ușor de citit, și lor le pasă de felul în care sună cuvintele pe hârtie, de arta scrisului, de formulări.

Dinți albi e primul roman al lui Zadie Smith, care are interesanta proprietate că autoarea a progresat de la început până la final. Așa că finalul e vizibil mai bine scris decât începutul.

George R.R. Martin, ăla de-a scris Urzeala Tronurilor, le recomandă scriitorilor începători să citească, să scrie (pentru că vor deveni din ce în ce mai buni pe măsură ce scriu) și să înceapă cu povestiri scurte, care sunt perfecte pentru învățat, greșeli, etc. Compară autorii tineri care vor să înceapă cu un roman sau o întreagă serie cu cei care învață să se cațere pe stânci mergând direct pe Everest.

În secolul 19 se publicau romane foileton într-o veselie. Printre alții, Dickens a publicat așa, câte un capitol/număr. Alexandre Dumas – Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo, la fel. Coliba unchiului Tom. Anna Karenina. Sherlock Holmes. Deci iar, muncă susținută destul de constant într-o anumită perioadă de timp.

Momentan nu se mai (prea) scriu foiletoane, așa că munca e mai puțin bătută în cuie, dar necesită un efort. Constant? De obicei da.

Din păcate, cu cât sunt mai vechi scriitorii, cu atât ai mai puține șanse să afli ce au scris înainte să publice, sau cum scriau. Așa că majoritatea exemplelor sunt comerciale…

Nu vreau să spun că nu există echivalenți de Mozart și Dali în literatură. Poate că tu ești un altfel de scriitor, genul ăla de geniu nativ care apare de nicăieri. Poate că ești ca Lightning on the Wave, o tipă care a scris o serie profundă, filozofică și politică de 5 ori cât Război și Pace într-un an. Poate că ai viteza de scriere a tipelor care scriu romane ușurele de dragoste și vei publica la fel de devreme ca Paolini. Poate că scrii un roman în două săptămâni, ca Sadoveanu cu Baltagul lui și va prinde publicul la fel de tare ca romanele lui Dan Brown.

Dar majoritatea oamenilor nu sunt așa. Nici majoriatatea scriitorilor. Dacă stai să citești nu doar romanele și să-ți imaginezi ce fain le-au scris într-o lună, ci le citești și interviurile, blogurile, dacă ciulești urechile când spun „scriam de când aveam șase/șapte/opt ani”, când spun cum se jucau de-a zeii nordici atunci când citeau mitologie, începi să vezi munca din spatele talentului. Dacă mergi pe site-uri unde scriu amatori (deviantArt, fanfiction.net) și ai șansa să-i prinzi în evoluție, vezi diferențe mari între „acum cinci ani” și „acum”. Dacă te uiți la sfaturile date des, vezi „Citește!” repetat din nou și din nou – ești expus la mai multe stiluri, înveți prin exemplu.

Știu, mitul e frumos, toată chestia asta cu geniile care se așează și scriu perfect din prima. E atractiv, e frumos, e optimist, e înălțător. Dar din punctul meu de vedere realitatea e mai importantă decât visul. Și e și mai frumoasă: scriitorii stau și-și muncesc textele, sunt activi în procesul de creație, îl controlează. Nu sunt relee pasive ale unei inspirații care nu ține de ei, ci sunt mai degrabă magicieni care știu cum să manipuleze cuvinte și idei.

Sfat: Nu-ți urma pasiunea.

Thu, 27 Mar 2014 14:06:38 +0000

Tocmai am terminat de scris sezonul 3 de Flight from Hell. Da, dacă ești nou pe blog, scriu în sezoane. Mi-am ales o editură mai șui, care publică un capitol/săptămână, stil serial TV. Am scris treizeci și șase de capitole de aproximativ 2500-3000 de cuvinte fiecare (ultimele nu-s publicate încă).

Și cum pluteam eu pe norișorii lui „în sfârșit sunt la zi cu scrisul”, cineva mi-a dat link către o chestie gen „urmează-ți visele, fă ce-ți dorești”. Despre cum să renunți la slujba sigură, dar neplăcută, și să faci ceea ce-ți dictează pasiunea. Iar cei care voiau să facă altceva voiau să fie pictori, scriitori…

Pentru că sunt la polul opus celor care ar vrea să facă altceva și sunt cea care face ce vrea (și încearcă să-și găsească o linie de plutire), mă simt deosebit de calificată ca să vă spun că oamenii care dau sfaturi de-astea trăiesc într-un univers paralel. Cei care vă cheamă la conferințe despre cum să faci ce vrei, cum să atingi ce-ți dorești și cum să-ți urmezi pasiunea sunt vânzători de fum, nu oameni care fac tot ce vor cu viața lor, ci oameni care visează. Cei care-și „urmează pasiunea” nu cheamă nediscriminat tot felul de persoane să li se alăture pentru simplul fapt că se respectă prea mult și-și respectă munca prea mult.

Răspunsul meu la „Urmează-ți pasiunea” e „N-o face”. Dacă vrei o viață mai ușoară, o viață strălucitoare și miraculoasă, nu-ți urma pasiunea. Dacă n-ai încredere în tine, nu-ți urma pasiunea. Dacă nu știi ce faci, nu-ți urma pasiunea. Dacă îți imaginezi deja cum o să fie să plutești pe culmile succesului, nu-ți urma pasiunea. Pentru că probabil că pasiunea asta o să înceapă să scadă încet-încet până nu mai rămâne nimic din ea, pentru că n-o să te ducă nicăieri decât spre dezamăgire.

Eu fac exact ce-mi doresc: traduc și scriu. Sunt și am fost plătită pentru ambele, uneori mai bine, uneori mai prost. Am tradus cărți, am făcut subtitrări, am transcris înregistrări audio (foarte puțin, e drept), am scris scenarii excesiv de proaste pentru o emisiune TV, am scris povestiri, scriu un roman. Și pasiunea mea e la fel de cinică ca-n prima zi.

De ce spun cinică? Pentru că sunt multe chestii care nu ți se zic, dar care ar trebui să le taie aripile multora.

1. Scrisul e muncă. Arta e muncă.

E cel mai clar la filme, care au nevoie de tot felul de echipe, aparate, logistică, buget șamd. E mult chin. E clar și la teatru, când știi că oamenii ăia au repetat piesa de x-șpe ori, că au nevoie de decoruri și costume și de tot felul. La pictori e clar că trec printr-o perioadă de învățare, că rareori încep prin a fi buni și doar uneori sfârșesc prin a fi foarte buni.

Scrisul are o aură de mister în care se ascunde toată munca. Nu se bagă bani, timpul băgat… cât îți poate lua să scrii două sute de pagini, nu? Și e distracție și imaginație și revelații și poezie și…

Și alte minciuni. Nu e mereu o distracție. Nu e ca-n filme, să ai geniu și talent de la mama natură și totul să meargă ușor. În primul rând spun asta pentru că scriu din școală și lumea mă considera foarte bună de atunci – pentru un copil. Nu din punctul de vedere al literaturii publicate sau publicabile. Am produs munți de proză proastă, fiind convinsă că de data asta iese ceva bun (și câteva căpițe de poezie proastă, pentru că deși nu-s poetă, nu-mi interzic să încerc). De obicei munții ăștia au ajuns la gunoi. Ore de muncă, zile de muncă, luni de muncă – gunoi. Deloc costisitor pentru buzunarul meu, o gaură neagră pentru timpul meu.

După ce am scris o cantitate de texte proaste mai voluminoasă decât câteva copii de „Război și pace”, consider că scriu bine. Nu genial! Nu încă genial, firarpoveștileviețiicarenuiescumtrebuie. Bine. Între clipa în care am declarat eu că o să fiu scriitoare și cea în care consider că sunt au trecut ani. Acum vine partea distractivă, în care am șanse să câștig un ban. În care lumea se bucură să mă citească, în care oamenii își aduc aminte despre ce era vorba în ce au citit. Excelent! Pot mai mult. Drumul nu s-a încheiat, dar în punctul ăsta durează de vreo 10 ani, cu întreruperi și cu bâlbâieli și cu prostii. Poate de mai mult, chiar, dar la început visam să scriu, nu scriam.

(există și nivelul scriitorului mediu, pe care-l citești, e ok, dar peste câteva luni nu mai poți să-ți aduci aminte nimic din ce-ai citit.)

Ce se întâmplă în faza asta? Scriu o primă variantă a textului – în câteva ore am șanse să produc 3-4 pagini. Dacă merge ușor, e o poveste mai ușurică, mai cu umor, mai… dacă am niște ceai/cafea/alcool/limonadă/apă/toate de mai sus, și dacă e o zi superbă pentru scris, pot să produc 20 de pagini. Dacă fac mișcarea asta prea multe zile la rând, mi se arde toată scriitoriceala, trebuie să fac o pauză să-mi revin ca să nu scriu inepții neinteresante.

După faza asta trec la editări, care uneori ajung rescrieri. Alte câteva ore, ajungem pe la 4-5 pagini în total (sau la vreo 2 zile pentru alea 20 de pagini). După care trec la editări de nuanță. În cazul bun, trimit textul din faza asta la editori, care trec prin el și mi-l trimit înapoi cu corecturi, pe care le corectez și eu.

Toate astea nepunând la socoteală timpul în care stau să mă întreb „și pe urmă ce se întâmplă?” – când mă plimb, când sunt pe autobuz, când merg până la cafenea, când sunt la duș. Când stau în fața paginii și zic „ok, acum e momentul în care regândesc totul ca să aibă substanță”.

Mă joc în fiecare an în noiembrie să scriu 50.000 de cuvinte pentru evenimentul internațional NaNoWriMo, dar munca reală e așa cum o descriu și momentan are loc în fiecare săptămână. Scriu mai mult ca unii, mai puțin ca alții. Nu sunt perfectă din prima, nici pe departe, așa că revin din nou și din nou asupra textului. Îi invidiez pe cei care scriu bine natural, păsări rare…

Vrei să fii scriitor? E muncă. Pasiunea dispare după primele 30 de pagini, după care apare sporadic. Uneori crezi că mai bine te lași de meserie, că nu merge nimic. Sau vrei să fugi după eternul miraj al celuilalt roman, ăla care chiar o să fie bun.

Nu e vorba doar de a face ce-ți dorești, ci de a-ți dori atât de tare să faci un lucru încât să-l faci fără să ai șef, fără să te bată nimeni la cap, fără să ți se ceară nimic. Sună bine? Doar la prima vedere, pentru că fără un termen-limită și necesitatea unui efort susținut poți să tot „scrii” cu anii, dar să nu faci altceva decât să te gândești că la un moment dat te apuci de romanul ăla.

Și, după cum ziceam, de-abia am început să mă consider scriitoare. Mai durează până să ajung să fiu o scriitoare care poate supraviețui din asta. Nu mă plâng, explic. Pentru că dacă te bagi, e muncă. E la fel de muncă cum e să faci contabilitatea, să calculezi rezistența stâlpilor din case, să lucrezi cu baze de date. Nu de același gen, evident, dar tot e cu transpirație și oboseală.

2. Îți faci singur loc în lume

N-o să mergi la interviuri de angajare decât dacă te angajezi la TV sau la alții care vor o chestie foarte specifică. Și dacă te angajezi la TV în România, felicitări: din experiența mea, haosul e mare, respectul e minim și satisfacția ta, dacă vrei să scrii pe bune, o să fie aproape inexistentă. O să scrii despre ce „prinde la public” în clipa aia (când eram eu, scandaluri) într-un ritm amețitor. Dacă ai noroc, poate că o să prinzi condiții mai bune. Dacă nu, meh.

În rest, nu te „ia” nimeni. Nu vine nimeni să-ți ofere cecuri mari fără să vadă ce ai produs deja (decât dacă ești Susanna Clarke). O să trebuiască să scrii înainte să știi dacă vrea cineva să cumpere ceea ce scrii tu. Dacă faci ca mine sau alții și scrii pe gratis câteva tone, s-ar putea să vină particulari să te întrebe dacă poți să le scrii cutare-sau-cutare, pentru o sumă care, surpriză!, n-o să fie de ordinul miilor de euro (deși la un nivel mai mic și mai uman, am fost plătită și sunt plătită ok pentru diverse proiecte – particulari faini yay!).

O să trebuiască să cauți piețe care să ceară ce scrii tu, să verifici dacă editura sau revista nu dă țeapă după țeapă (valabil și la traducători). Pentru edituri mari îți trebuie agenți, dar n-am (încă) experiență în domeniul ăsta. Și o să constați că și aici e de muncă, că aici te confrunți cu chestiile perfect materiale cu care o sintagmă gen „urmează-ți visele” îți sugerează că n-o să ai de-a face. Câți bani îți oferă editura X? Câți bani îți oferă editura Y? Ești pe profil? Ce beneficii îți oferă, în afară de bani? Cercetare să vezi cum e văzută editura.

Iar dacă vrei să te promovezi, să-ți faci o imagine, să interacționezi cu fanii, hei, uite! Încă niște chestii pe care le faci tu singur.

3. Prejudecăți și răspunsuri

Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să te obișnuiești cu faptul că toată lumea o să râdă de tine. O să râdă colegii de clasă, profesorii de facultate (normal că s-a râs de mine, de la un profesor din facultate, urmat de colege, la taică-meu mi-a zis mai demult că și lui i-ar plăcea să stea toată ziua cu burta la soare și să nu facă nimic).

Și oamenii ăștia au dreptate, pentru că sunt mulți care spun că vor să scrie, dar nu scriu. Au idei bune, au idei mărețe și filozofice, dar n-au textul scris, iar în clipa în care încearcă totuși să-l pună pe hârtie devine clar că nu prea merge treaba. Printre ăștia poți să fii și tu! E ușor. Trebuie doar să visezi.

Aprob râsul de cei care spun „vreau să fiu scriitor”. Dacă ai îndoieli când se râde de tine, mai bine faci altceva.

Dar presupunând că scrii, presupunând că ești citit (uite două chestii dificile în sine), într-o scurtă perioadă o să trebuiască să te confrunți cu o chestie de care iar nu-ți spune nimeni: criticile nasoale. Poate că sună normal, „critici”. Poate că se mai aude de criticile valoroase, de cele care, după părerea mea, sunt cele mai bune lucruri pe care le poți primi. Te ajută să crești, să vezi unde poți îmbunătăți pe viitor, cum se văd poveștile tale din afară.

Dar și după ce te-ai obișnuit cu criticile constructive, te confrunți cu criticile rele. Critici nemeritate, critici care există doar pentru că persoana care le scrie decide că pentru a-și face datoria trebuie să găsească nod în papură, critici care demonstrează clar că n-au înțeles despre ce era vorba nu pentru că ai fost neclar, ci pentru că nu erau atenți. Critici care te vor scoate din minți pentru că sunt nedrepte, pentru că tu ai scris despre Eminescu și ei îți reproșează că n-ai scris despre Arghezi, pentru că tu ai scris de genii și ei voiau să scrii despre comunism, pentru că ți-au scris o recenzie favorabilă și ți-au dat o singură stea, care-ți face punctajul final să pice vertiginos, ceea ce contează în a-i influența pe alții să te citească.

M-am confruntat mai puțin cu astea decât alții, sau poate pur și simplu am uitat de ele, dar îi văd constant pe alții ciocnindu-se din nou și din nou de chestii de-astea. Ce înseamnă să scrii mare pe romanul tău „gay romance” și să vezi că ți se reproșează că ar fi un roman bun, dacă personajele n-ar fi homosexuali! O stea.

Primul instinct e să-i corectezi. Al doilea e să-i întrebi de ce naiba n-au citit ditai eticheta. Mai bine îl urmezi pe al treilea, de a ignora și a-i lăsa pe alții să explice. Pe al treilea îl câștigi când citești recenziile de o stea sau două stele, pline de plângeri stupide, ale unora dintre cele mai mari cărți din literatura universală. Dacă Nabokov, Kipling și alții au pățit-o, te poți împăca și tu cu problema.

Bine, că există și recenziile alea mișto, care-ți încălzesc sufletul, care-ți spun cât de mult le-a plăcut ce-ai scris și la ce s-au gândit când te-au citit. Care-ți spun că vor mai mult, că te țin minte după ani de zile cu o povestire.

4. A fi scriitor

„Sunt scriitoare” nu este, în ce mă privește, descrierea faptului împlinit de a fi scris. Este verbalizarea unei acțiuni constante. Eu scriu, eu caut piețe, eu corectez, eu editez, eu progresez, eu creez, eu sunt scriitoare. Sunt în plină demonstrație a acestui „a fi”, într-o zbatere de a-mi câștiga spațiul ăsta destul cât să nu ajung să spun „eu am fost scriitoare”.

Nu e o vacanță constantă, nu mai mult decât e o vacanță constantă să fii un programator pasionat care are de lucru. Sigur, îmi place enorm ceea ce fac, pentru că altfel aș fi renunțat demult pentru că nu-mi rentează și s-ar putea să nu-mi renteze încă o vreme. Poate niciodată (dar refuz să accept asta – refuz pe care-l manifest scriind și publicând). Însă am zile în care simt că-mi pierd încrederea, în care nu reușesc să fac ce mi-am propus, în care arunc la gunoi lucruri pe care le-am făcut cu greu, în care mă întreb dacă Flight from Hell n-o să fie un eșec complet în ciuda unui an de muncă (pentru că mai vine un sezon, ultimul, deci se împlinește anul), în care mă întreb ce naiba fac, în care sunt complet nesigură pe mine și pe puterile mele.

Și continui să mă ocup de scris pentru că vreau, nu pentru că visez sau pentru că mi-aș dori. Pasiunea e o mică parte a problemei. Faptul că știu să învârt cuvintele și știu să duc povestea înainte e important. Dar fără efort constant n-ajung nicăieri. Cărțile nu se scriu. Le scriu. Le scrii. În fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Alții fac cursuri de specializare, tu stai să-ți studiezi problemele ca să vezi singur unde trebuie îmbunătățit și cum. Dacă ai noroc, ai un editor/critic lângă tine să-ți spună păreri educate din exterior. Alții sunt împinși de la spate de șefi, care vor să primească de la ei echivalentul de valoare al banilor pe care li-i oferă. Ca scriitor, nu te împinge nimeni de la spate să dai ce ai mai bun din tine: poți muri liniștit de foame, nederanjat.

Urmează-ți pasiunea? Doar dacă ești gata să te dai peste cap pentru ea în mod repetat, în combinații atletice interesante și demne de Jocurile Olimpice – fără să ai o plasă de siguranță când cazi, fără să ți se garanteze că ajungi undeva. Sigur, ai speranța, care face cam cât o ceapă degerată, și te ai pe tine, care de preferință valorezi mai mult. Cât mai mult? Depinde de tine.

Aceasta nu este o poveste de succes, pentru că după niște ani buni n-am atins niciun succes. Însă învârt rotițe, vreau să văd dacă nu reușesc să fac mașinăria să se învârtă totuși pentru mine. Dacă, fiind în aceeași situație, ai intra în panică și n-ai ști exact cum să te scoți și cum să-ți aranjezi viața, nu te lua după mine.

O poezie pentru o cafea

Wed, 19 Mar 2014 15:35:11 +0000

Aflată acum: pe 21 martie (adică vineri), tot felul de cafenele din țară te lasă să-ți plătești cafeaua cu o poezie. Evenimentul e organizat de Julius Meinl.

În Sf. Gheorghe sunt două cafenele care fac chestia asta, Coffee No1 (de care n-am auzit până acum, dar cred că știu unde e) și cealaltă e Agumbe (în incinta teatrului, unde nu știam că există ceva).

În Brașov nu e nicio cafenea care face promoția asta, pentru că așa e Brașovul, dezamăgitor uneori. E o aplicație pe facebook la link-ul ăla care îți arată unde-s toate cafenelele astea (și dacă-s în orașul tău).

Eu nu sunt poetă, dar nu spune nicăieri că trebuie produsă o poezie bună.

Alți scriitori

Wed, 26 Feb 2014 08:23:33 +0000

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.

Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!” (în anumite cazuri asta va fi pentru că cititorii vor petrece prea mult timp râzând de ce a scris autorul, care nu e deloc ce voia să scrie) Iar cei care scriu „ușor de citit” ar putea adăuga „de fapt așa nu-mi place să editez că mă bazez pe faptul că scriu perfect din prima. Însă promit că am un fir narativ”. (dar promisiunea nu înseamnă că firul ăsta narativ chiar valorează ceva)

Totul e să nu-mi las fața să înghețe când aud oricare din descrierile astea. Optimismul spune „poate acum o să fie e altfel”, colțurile buzelor se îndreaptă în sus și pot să pun liniștită întrebarea „Despre ce e vorba?”, sau variațiunile ei care includ „Și despre ce scrii?” și „Oh?”

„Încerc să scriu cursiv, cum se vorbește,” mi-a spus la prima întâlnire.

„A? Mișto ideea,” am răspuns, ignorând fiorii reci de pe șira spinării. „Și despre ce scrii?”

Cum-necum, mi-a trimis niște capitole. Puteam să văd un eventual început de poveste acolo, dar era genul ăla de fir narativ care începe lent și nu te prinzi dacă urmează o chestie mișto sau una interminabilă. Stilul mă cam făcea să strâng din dinți, mai ales că autorul suferea, la fel ca mine, de o mică problemă a coordonării timpurilor în limba română (trecutul e criminal, special făcut de strămoșii noștri lingvistici daco-romano-slavo-draci să sune prost indiferent cum îl învârți). M-am gândit cum să-i spun omului părerea mea sinceră.

O estimare rapidă la ochiometru mi-a spus că era amator, probabil care nu și-a pus prea multe chestii pe net unde ajung la o grămadă de oameni și deci neobișnuit să-și primească șuturi la fiecare trei pași. Puțin tact și vreo trei ocolișuri în loc de abordarea directă, cu tact (sunt unii care spun că vor adevărul crunt. Aiurea, criticile sunt percepute ca fiind cu două grade mai rele decât sunt, așa că tactul, și nu sinceritatea absolută, duce la o înțelegere corectă a situației). „O să ai nevoie de niște corecturi,” i-am zis. I-am explicat faza cu verbele și am așteptat să văd ce se mai întâmplă. Cred că i-am spus și că mi-e greu să estimez ce-i cu cartea respectivă din cele 10-20 de pagini pe care mi le dăduse.

Peste multă vreme a apărut cu alte capitole de început ale altui roman. Am dat click pe primul capitol cu o oarecare teamă – și m-am trezit în fața unui text care părea scris de cu totul alt om. Cursiv, fluent, interesant, ironic, mișto. În loc să încep să-mi fac semne mentale pe marginea capitolului, mă uitam siderată la un text care într-adevăr era fluent, cursiv, dă-l încolo, și mă interesa subiectul. Și mă făcea să râd.

Mă, să nu-l iei la bătaie pe om?… L-am sunat să-i spun că diferența majoră dintre primul roman și al doilea e că wtf dude, ești altă persoană și scrii foarte fain, ce naiba. (sau poate nu l-am sunat, că nu prea sun oamenii. Om fi vorbit pe messenger.)

„A,” îmi zice. „Păi primul simțeam că trebuie să-l scriu.” Și-mi explică că uite-așa și pe dincolo, el simțea că e necesar să scrie o chestie mai standard, mai ca din canoane. Îmi explică tot felul de concepte și idei și chestii legate de primul roman, genul de analiză pe text pe care ar încuraja-o profesorii de română aproape de pretutindeni. Al doilea roman l-a început pur și simplu și-l scrie de drag. Îi place, scrie chestii care-i plac.

În timp ce-mi povestea toate astea, eu îmi treceam în revistă toate chestiile bune pe care le-am scris ca să nu descind într-o invidioasă mică și rea.

Povestea asta are o morală: există și scriitori buni, doar că se ascund undeva, uneori și de ei înșiși, într-un „trebuie” sau într-un „așa se face”, sau chiar într-un fel de spirit civic: ar trebui și noi să avem așa ceva! Chestii copiate, imitate, chestii „care prind la public” dintr-un fel de neștiință/insecuritate în ce privește originalitatea. Sau poate încearcă să scrie idei și nu povești, că se bate la nesfârșit apa în piuă în școli cu ideea unui text și superba metafizică a lui Eminescu. Naiba știe.

Altă fază: mă contactează un tip cu care mă știam din online să ne-ntâlnim, mergem la o bere. Îi dau răspunsul scutitor de momente nepăcute: „Am prieten. Do you wish to continue? y/n.” Tipul alege varianta cu continuatul și, peste ceva timp, ne reperăm unul pe altul printr-o mulțime ca toate mulțimile.

Mă întrebam ce putea omul să vrea de la mine – varianta cea mai simplă era eliminată. Vorbisem cu maică-mea în ziua aia și ea propusese ideea că el ar fi vrut să mă angajeze, deși tipul lucrează într-un loc care nu-i tocmai de nasul meu. Eu îi răspunsesem maică-mii că poate îi plăcuse omului personalitatea mea și avea chef de stat la povești – chestie care a amuzat-o teribil. Părinții sunt acele creaturi paradoxale capabile să te creadă și mult mai important decât ești, și vai de capul tău. Bineînțeles, te cred ambele în același timp.

Așa că acum eram cu tipul într-una din zilele când nu eram într-o formă teribilă de povești și glume, și nu știam exact ce să spun ca să nu pară că mi-am angajat pe altcineva mai inteligent să-mi scrie textele de pe blog. Și deodată tipul îmi zice,

„De fapt voiam să mă întâlnesc cu tine pentru că ești scriitoare și eu scriu un roman.”

Fir-ar, mi-am zis. Așa, din prima?… Rezumatele sună de obicei de zece ori mai prost decât cartea, de obicei. Știți cum e când un prieten povestește absolut entuziasmat un film fain pe care nu l-ați văzut?… Exact. Sună ca naiba. M-am resemnat cu faptul că urma să petrec vreo oră reconstruind în minte o chestie probabil alambicată și nu foarte interesantă ca să mă prind ce pot să-i răspund.__

„Despre ce?” l-am întrebat.

„Stai să ne așezăm undeva.”

Ne-am învârtit o vreme până să găsim un local în care să fie locuri libere și în care el să bea o bere și eu să beau o cafea care, din păcate, n-avea alcool.

Băi și începe omul să povestească – sunt sceptică o frază. Două. La a treia deja încep să fiu interesată. Pe la mijloc l-aș fi luat de guler dacă se oprea. Și pe la sfârșit am prevăzut – și s-a dovedit că aveam dreptate – că urma să zâmbesc larg și aiurit de fiecare dată când cineva spunea „CFR” în următoarea săptămână.

Omul are umor. Are și talent de orator, ca să-și țină publicul țintuit pe scaun. Știe să învârtă niște ițe și să scoată un fir narativ interesant. Dă Doamne să aibă și un stil mișto, mi-am zis. Văzusem ceva chestii de-ale lui, dar nu pe direcția de literatură și nu știam (și în continuare nu știu) cum arată un text de el într-un alt registru.

După care m-a întrebat, „Auzi, dar romanul tău despre ce e?”

„E vorba de o tipă și un înger care sunt în Iad…” am început. Am mai continuat vreo două propoziții, după care mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să spun ceva interesant/inteligibil și că sunt atât de obișnuită cu romanul încât nu mai am frenezia aia a povestirii. M-am declarat K.O. și m-am târât afară din ringul scriitoricesc cu toată grația de care eram capabilă (nu era prea multă).

Din păcate romanul e încă în scriere și n-am văzut nimic din el. Dar aștept.

Ăștia doi nu m-au făcut să-mi schimb părerea generală despre scriitorii români, dar îmi demonstrează că există speranță și că optimismul lui „Poate de data asta scrie bine” nu e nerealist. Există oameni care scriu bine, oameni care au idei faine. Oameni pe care i-ai citi nu ca pe Puric, că au idei pe care să le pui pe Facebook, ci pentru că te fac să râzi, pentru că te țin prins în fața paginilor, pentru că de-abia aștepți să vezi ce chestii le-au mai trăsnit.

Iar dacă-ți place să scrii, cred că ideea e asta: scrie cartea pe care ai vrea s-o citești, pentru că atunci vor dori s-o citească și alții.

P.S. Această postare demonstrează perfect cum poți să amesteci timpurile verbale atât de tare încât un editor să-și pună mâinile în cap și să plângă.

Vești bune din lumea literară românească

Thu, 20 Feb 2014 23:09:43 +0000

3 chestii.

Acum nu foarte mult timp, ziceam că mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români care habar n-au pe ce lume trăiesc. Oamenii sunt atât de departe deasupra problemelor existențiale comune că nici măcar nu-și știu tirajele și nici nu-i interesează.

Ei bine, mi s-a atras atenția azi că alți scriitori români sunt mult mai cu picioarele pe pământ. Chiar îi interesează cum se descurcă volumele lor pe piață, chiar se bucură să afle că se vând, că plac, că lucrurile sunt în regulă.

În primul rând, Adelin Petrișor spune că Țara cu un singur gras a ajuns la un tiraj de 5500 de exemplare la Polirom. Fără să pună la socoteală varianta digitală (eu am cumpărat ebook-ul, deci știu că n-am contribuit la număr :-P). Și mă bucur, pentru că mi-a plăcut. Dar dincolo de asta, ne spune că tirajul în general e de 800-1000 de exemplare la editura cu pricina, chestie care mi se pare bine de știut pentru cei care vor să scrie în România.

Pe urmă, Simona Tache scrie pe blog că Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut s-a vândut în 8500 de exemplare în două luni, la Editura Trei. N-am citit-o, nu știu ce-i cu ea.

Oricum, ăștia doi mă fac să mă gândesc că nu e totul pierdut: există scriitori care se iau în serios și-și cer datele de la edituri. Și le și primesc! Minune. Asta e una.

A doua: mi s-a trimis un link către un concurs de povestiri scurte (până în 6000 de caractere, cu spații – aproximativ trei pagini). Data limită de înscriere e 10 martie, vârsta minimă e de 15 ani. Cele mai bune se publică. Locurile 1 și 2 primesc ceva participări gratis la evenimente de creație literară. Habar n-am cine-s oamenii și pare să fie o chestie mai mult pentru adolescenți, dar merită menționată. Detalii aici.

A treia: editurile din România par să aibă alergie la scriitori, așa că de obicei nu reușești să afli cum/unde ar trebui să trimiți un manuscris nici să iei la puricat tot internetul. No, am dat de una care anunță clar că primește manuscrise: Datagroup. Din păcate, nu spun care e formatul în care trebuie trimis manuscrisul, ce tipuri de cărți caută, dacă îți pun la dispoziție un editor bun sau nu, dar e un pas înainte: există o adresă de mail și un anunț că sunt interesați. Și dacă ai noroc sau știi unde-i găsești pe oamenii de acolo, afli chestii gen „avans” și „publicitate”. Chiar dacă anunțul e scris în doi peri…

Later edit: se pare că Datagroup primește manuscrise în orice format și de orice gen, iar avansul e 10% din prețul cărții pentru primele 1000 de exemplare.

Cum mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români

Sat, 01 Feb 2014 08:11:39 +0000

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii.

Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România. Am râs amar și am jubilat că n-am încercat să scot nicio carte aici.

Haideți să vă extrag câteva citate. Întâi din Manolescu însuși:

În ce mă priveşte, am încasat o singură dată în 23 de ani un avans, iar de plătit mi-au fost plătite parţial cinci sau şase cărţi şi integral una singură („Istoria critică“) din peste 20. Cu aceeaşi excepţie, nu mi s-au comunicat niciodată nici tirajul, nici exemplarele vândute.

Prima oară am zis: „Poftim? A scris 20 de cărți și de-abia dacă i s-a plătit una cum trebuie? Omul ăsta ce păzește?…”

Traducătorul lui Zelazny a tradus 10 cărți fără să i se plătească pentru editura Tritonic și de-abia pe urmă a spus că există o problemă. Lumea a sărit să zică, pe bună dreptate, că e fraier. Dar să vă spun o chestie: cărțile alea ale lui Zelazny sunt niște broșurici, nu sunt chestii de dimensiuni George R.R. Martin-ești. De fapt, în străinătate există și o ediție în care Cronicile din Amber sunt un singur volum (pe care-l am acasă, e gigantic, dar totuși e unul singur). Da, traducătorul putea să se prindă că ceva e nasol la mijloc. Corect.

Dar Nicolae Manolescu îl întrece fluierând la capitolul fraiereală. Să scrii 20 de cărți de-a lungul cine știe câtor ani și să nu fii plătit deloc pentru 13-14 înseamnă că de fapt nu te respecți ca scriitor, ești un zero barat când vine vorba de a-ți aprecia valoarea. Înseamnă că dacă eu vreau și mă cheamă editură, te fac sclavul meu. Ce o să-mi faci? O să scrii un articol despre mine în Adevărul? Mă doare-n cot! Eu te vând, te vând, te vând și pe urmă îți pretextez că de fapt uite, n-am bani acum, încearcă după un deceniu, sau poate după ce mori.

Hai, încă un citat:

Dacă e să fac o legătură între una şi alta, trebuie să spun că Editura Gramar, la care a apărut cartea, a scos an de an, începând din 2000 sau 2001, câte un tiraj, plătindu-mi corect sume în jur de şapte milioane de lei vechi pentru fiecare. […] Poate că spre 100.000 de exemplare ar fi mai aproape de adevăr. Şi asta, datorită faptului că „Arca lui Noe“ se află în bibliografia şcolară.

Asta o fi cartea cu plata integrală, bănuim, din moment ce spune că plata e corectă. 100.000 de exemplare în 10 ani. 10.000 de exemplare într-un an, pe care primește 700 lei. 7 lei la suta de exemplare. Ca să-i iasă un procent decent ca drept de autor, gen 7%, nu pot să presupun decât că cartea lui se vinde cu 1 leu. Sper totuși că a greșit numărul de zerouri.

Articolul despre scriitorii care o duc în agonie și extaz precizează că Manolescu nu e singurul care muncește degeaba și se bucură de asta:

De cele mai multe ori volumele sunt reeditate, iar procentul cuvenit din vânzările acestor reeditări nu ajung întotdeauna în buzunarele autorilor.

Dacă știi că procentul nu ajunge la tine, de ce nu faci ceva? De ce nu te duci la Uniunea Scriitorilor, să ceri să acționeze cumva, să faci ceva pe cale juridică, să te impui? Ordinul Arhitecților s-a organizat frumos și a obținut tot felul de chestii bune. Notarii au și ei ordinul lor care le face viața frumoasă. Scriitorii au o Uniune, dacă încep să se poarte ca atare pot să ajungă undeva.

Aaaaa, stai, că Nicolae Manolescu cel tras în piept de mai bine de 13 ori e președintele Uniunii Scriitorilor. Și problema lui cea mai mare la toată treaba asta cu înșelatul care e?

Aş fi îndatorat revistei „Forbes“ dacă mi-ar comunica de unde deţine informaţia care se referă atât la tiraje, cât şi la cuantumul drepturilor de autor onorate, nu doar din simplă curiozitate, dar, ca preşedinte al USR, mi-ar folosi să ştiu cu cât editurile (nemenţionate) au înşelat USR la plata taxei de timbru. Casc ochii a uimire şi la tirajele altor scriitori, fie din 2012, fie din 2014 (!), acestea din urmă aparţinând chiar „Weekend Adevărul“. Îmi dau seama de ce sume a fost privată USR.

Plata taxei de timbru? Pe bune? Mă președintele lui pește prăjit, se pare că diverși scriitori, cu tine în frunte, nu sunt plătiți. Au probleme cu editurile. Treaba e nasoală, nu există educație, oamenii ăștia nu știu că au drepturi. Nu știu că un contract e la fel de puternic pentru ei cum e pentru altcineva din alte domenii. Sunt plătiți cu procente de rahat. Nu-și știu tirajele. Și problema ta e că în uniunea ta nu intră niște taxe. Tipic! La ce e bună Uniunea asta, dacă nici măcar președintele ei nu e în stare să facă ceva pentru sine ca scriitor?

Dar dacă tot îl doare taxa de timbru: după ce ia banii pentru Uniune, ar putea să-și angajeze pe cineva la juridic, ca să afle ce pot face efectiv. În afară de a poza în martiri, că n-am compasiune pentru ei. Modul lor de a acționa aproape că mă asigură că în clipa în care aș publica în România aș fi țepuită de edituri – de ce să am compasiune? Sunt fraieri nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru scriitorii ce vor să vină. Dimpotrivă, frații mei incapabili să vedeți consecințele (in)acțiunilor voastre: am dispreț. Am supărare.

Continuăm cu un citat din T.O. Bobe:

Nu sistemul editorial e vinovat pentru că scriitorii nu pot supravieţui, ci sistemul de educaţie. Câtă vreme învăţământul umanist din România rămâne la nivelul actual (actual din ultimii vreo 60 de ani), nu doar scriitorii, ci toţi artiştii vor câştiga mai puţin decât orice muncitor necalificat.

În lumina chestiilor de mai sus, citatul ăsta arată că Bobe ori e pafarist, ori e extrem de norocos că și-a primit banii, ori vorbește prostii. Știu că lumea nu prea cumpără cărți la noi, în special nu românești. Asta se poate schimba, până la urmă. Dar dacă autorii continuă să nu știe ce-i cu viața lor, tot o să moară de foame, indiferent cât de buni sau populari ar fi.

Apoi urmează niște chestii fascinante:

Cezar Paul-Bădescu, care a scris, în 2005, romanul „Luminiţa, mon amour“, în timpul unei burse în Germania, spune că o soluţie pentru tinerii scriitori ar fi bursele literare plătite de stat

„Dacă eşti recunoscut ca un scriitor valoros şi vrei să te dedici câţiva ani unui nou roman, ar trebui să poţi face asta beneficiind de o bursă minimală din partea unui organism de breaslă sau de stat. Eu unul nu am luat nicio remuneraţie de la Festivalul de Literatură de la Iaşi“, spune Dan Lungu.

Deci, scriitorii vor burse. De la stat. Hahahahaa! Nu. Sunteți ditamai scriitorii și nu consider că voi sau eu merităm bani de la organizații și guvern ca să ne subvenționeze. Eu intenționez să câștig până la urmă din treaba asta, cât s-o putea. Din procentele oferite pentru dreptul de autor, pentru că sunt o idealistă incredibilă (și pentru că public în condiții mai bune). Dacă nu se poate, nu se poate, fac altceva. Iar voi teoretic ar trebui să puteți câștiga deja. În plus, cine să dea bursele cui? N-avem destule scandaluri deja?

Cred că problema bănească pornește și dintr-un loc ca ăsta:

„Calitatea literaturii nu rezidă însă în numărul de exemplare vândute, acesta fiind un criteriu extra-literar“, a punctat scriitorul Norman Manea.

Citatul e corect. Dar e o problemă: la noi se consideră des că a nu face ceva pentru bani înseamnă să ignori cumva aspectul bănesc. Fals! Un artist face ceea ce face din drag de artă, pentru că altfel alegerea meseriei e ilogică: nu e una bănoasă sau sigură. Dar el are tot dreptul să spere că va fi plătit – și plătit bine. Nu doar la limita subzistenței. Dacă înoată în bani, e perfect și așa. Nu e o trădare a ființei lui interioare, nu e o trădare a artei. Este absolut ok ca după ce ai lucrat la o carte să faci ce poți ca să fii și plătit pentru ea. Chiar dacă ești artist.

Nu neg că există scriitori buni care s-ar putea să nu vândă decât puțin pentru că sunt prea rafinați/ciudați/subtili pentru gusturile majorității. Dar nu toți! Dumnezeule, nu toți ar trebui să fie așa.__

Eu personal scriu pentru că-mi place să scriu. Însă de publicat, public pentru audiență și, în final, și pentru bani. Când m-am uitat după edituri am vrut să văd care sunt condițiile pe care le oferă, procentul din vânzări pe care ți-l dau, avansul (dacă există), problemele pe care le-au avut în trecut alții cu editura respectivă (neplăți etc.). Da, am ajuns la Big World Network, care nu e o editură mare și n-o să mă umple de bani prea curând, dar îmi place ce-mi oferă mie ca scriitoare – de la editare la echipă deschisă și mișto, la posibilitatea de a înregistra și varianta audio. Sunt oameni care acceptă sugestii și pe care pot să-i contactez oricând să punem țara la cale.

La noi procentele pentru dreptul de autor sunt mici – în careva din articolele astea scrie de 7%, 10%. Țin minte că am văzut alăturarea Humanitas – 12% la un moment dat. În străinătate la edituri mari și sigure, procentul e de 6.5-10% pentru cărți necartonate și 10-15% pentru cărți cartonate – iar vânzările sunt mult mai mari. La edituri nu foarte mari, găsești des procente de 30%, 40%. Pe măsură ce editura devine mai mică procentul crește mai tare pentru a compensa cât de cât tirajul mic. Am auzit că MacMillan ar da 20% și că Avon (romane de dragoste, nu cosmetice) dau 25% până la 10.000 de exemplare, 50% după – și 25% pentru cărțile digitale.

Aud din când în când câte un scriitor român zicând că nu știe câte cărți i s-au vândut, sau că suspectează că ediția ar fi falsificat datele despre tiraj și ar fi vândut mai multe cărți decât îi declară lui. Poftim? E inadmisibil!

Apoi, ce face editura pentru scriitori? Le organizează lansări de carte? Interviuri în reviste sau ziare? Îi promovează în vreun fel? În mai multe feluri? Comunică cu ei? Le oferă serviciile unui editor? Atenție, când zic editor nu zic corector. Zic omul ăla care vine și-ți ia cartea la pigulit, îți spune unde ești neclar, unde ceva nu bate, unde poate e mai bine să reformulezi etc. E o muncă și asta.

Se pot face diverse chestii – pot să vin cu câteva idei repejor, sunt sigură că dacă Uniunea Scriitorilor și-ar bate capul ar putea veni cu altele mai bune. De exemplu, se poate face o listă a editurilor rău-platnice care să fie postată undeva oficial sau semi-oficial, cu numărul de plângeri înregistrate – ca să știi cu cine merită să colaborezi și cu cine nu. Desigur, ca să funcționeze strategia ar trebui ca oamenii să nu se mai vândă gratis, ceea ce e mereu o problemă (care mă lasă perplexă). Ar trebui să enervezi niște edituri, care s-ar putea să nu mai vrea să te publice (și pierderea ta ar fi…?).

Uniunea ar putea decreta că trebuie să faci parte din Ordinul Scriitorilor ca să publici. Cu ce taxă de admitere? Păi una modică, să zicem, dar care să te facă să-ți simți apartenența. Și din care să se facă ceva util pentru comunitatea scriitorilor, ca să o facă să și câștige ceva, oricât.

Poate o colaborare cu traducătorii? Prin afară unul din motivele pentru care scriitorii autohtoni sunt mai des întâlniți în librării decât cei străini e că un traducător e scump și e mai simplu să-ți încerci norocul cu cei din zonă, care primesc procente, nu sume fixe și mari.

Sau să zicem că ești tras în piept de editură tu, au fost și alții, dar nimeni nu face nimic. Situația actuală, cu alte cuvinte. Ce faci tu ca individ? Păi, poți să-ți iei soarta-n mâini. Dacă ți-ai păstrat drepturile pe digital, poți să vinzi pe Amazon cu Kindle Direct Publishing. Primești până la 70% din vânzări. De unde află lumea de tine? Îi anunți tu, îți faci puțină reclamă, două concursuri cu cărți gratis sau ceva. Că și dacă vinzi trei lulele, trei surcele, tot e mai bine decât dacă vinzi 1000 de exemplare pe care nu-ți vezi niciodată banii.

Poți să publici în străinătate. Poți să-ți faci editură. Poți să cauți edituri serioase la noi – poate, poate or exista totuși? (ce bună ar fi lista aia, dacă nu s-ar sfii scriitorii să spună ce experiență au avut cu diverși)

Dar în primul și-n primul rând e bine să nu mai fii un fraier care plânge pe net că nu-și ia banii și pe urmă se duce să mai publice încă un volum pe care să nu-și ia banii.

Sfaturi despre scris (și de ce să nu le urmezi)

Thu, 30 Jan 2014 09:50:27 +0000

Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic.

Din păcate, există o problemă cu metoda.

1. De la cine înveți să scrii

Îl știi pe tipul ăla care scrie romanele alea faine, pe care le citește toată lumea de la noi? Ok, bine, are criticii lui și sunt oameni care nu-l suportă, și multă lume zice că scrie prostii, sau că scrie chestii prea populare, dar în general e un fenomen gagiul. Cum îl cheamă?… Hai, că e în interviuri pe Youtube… și a avut lansarea aia…

A, stai. Nu-l cheamă, pentru că nu există. Să zicem că Mircea Cărtărescu ar fi ajuns la statutul de „scriitor cu popularitate” acum câțiva ani, când a scris-o pe aia cu „De ce iubim femeile”. În rest, nu tu Stephen King, nu tu JK Rowling, nu tu Dan Brown, nu tu Terry Pratchett, nu tu Marquez, Stephenie Meyer, EL James…

De la cine vrei o teorie complexă, dar clară, despre stil, acțiune, personaje etc.? Cine vrei să te învețe toate dedesubturile? Ai noștri sunt rareori capabili să se ajute pe ei înșiși. Cu asta nu vreau să spun că românii sunt incapabili să scrie, dar deseori nu știu cum să purceadă la drum. Sunt, la rândul lor, neîndrumați. N-avem o tradiție, n-avem nici măcar o mare cultură a cărților, ca să ajungem la o masă critică în care să apară câțiva care să descopere, să revoluționeze, să facă ceva mișto. Așa că, la scară mică, e plin de oameni care scriu și nu știu de ce nu sunt citiți.

În alte părți sunt mult mai mulți scriitori mari – dar rareori ei nu prea scriu despre scris, că-s ocupați să scrie chestii mai mărețe. Și poate nici măcar n-au o teorie solidă în spatele talentului pe care să ți-o poată expune. Poate că o fac natural. Ceea ce e perfect ok, dar inutil pentru tine.

Din păcate sunt o grămadă de cărți despre cum să scrii, majoritatea scrise de oameni care nu știu să scrie, dar care vor să câștige un ban. Și ei știu că există scriitori amatori care vor să scrie mai bine, așa că profită de piața asta. Sunt ca ăia cu cărțile și sfaturile de slăbit, care își dau cu părerea despre nutriție sau alimentație sănătoasă. Nu nutriționiștii, profitorii. Cei care se trezesc de dimineață și scriu „Cum să te lași de slăbit”, citesc trei cărți pe tema asta și fac o supă lungă generală pe care ți-o vând ție. Sau mai găsești amatorii entuziaști, care cred că au descoperit America și vor să ți-o împărtășească.

Deci: multe zerouri, uneori valoare.

2. Sfaturile în sine

Orice carte bună începe cu un prolog. Trebuie să-ți faci fișe, ca să știi exact ce ai scris până acum în roman. Trebuie să nu abordezi anumite teme, dar e de preferat să abordezi teme noi. Imperios necesar: umorul! La fel ca povestea de dragoste. Scrie propoziții scurte! Și mult dialog. Să nu începi niciodată propoziția cu „dar” sau „și”.

Sunt tone de sfaturi și aș mai putea continua încă vreo jumătate de pagină cu ele, cel puțin.

Uite care e faza: dacă urmezi majoritatea sfaturilor de mai sus _poți _să scrii un bestseller, dar nu e neapărat necesar să-ți pese de ele. Sunt ceva de genul „Dacă vrei să pictezi, asigură-te că ai o femeie undeva în tablou. Femeia e imperios necesară!” Mnu. Nu e. Sunt mult cărți fără prolog, o grămadă de autori au memoria destul de bună sau editori destul de atenți ca să n-aibă nevoie de fișe cu personajele și acțiunea. Este posibil să scrii o carte interesantă despre vampiri, chiar dacă par fumați. Șamd.

Sfaturile sunt ori un fel de generalități observate la alții, ori un ghid care încearcă disperat să te facă să scrii mai puțin prost – dacă nu știi ce faci, ești mai puțin enervant dacă aplici anumite idei.

Partea proastă la ele e că s-ar putea să te îndrume pe anumite cărări de pe care să-ți fie greu să ieși mai târziu.

3. Grupuri de literatură

Faci parte dintr-un grup de scriitori amatori? Felicitări! Probabil că, dacă rămâi ferm pe poziție și ai talent, o să poți să scrii o grămadă de povestiri bazate pe frustrările pe care le vei trăi acolo.

Scrisul e personal, nu e matematică și lucrurile sunt mult mai puțin clare. Ceea ce duce la tot felu de probleme. Nu doar în România. Peste tot. Probabil că ce-ți imaginezi e că te duci în fața celorlalți cu un text demn de autorul tău preferat și ei sunt încântați. Adevărul e că probabil că o să te duci cu un text necizelat și o să te întâlnești cu o grămadă de vulturi. Fiind grup de literatură, o să simtă nevoia să te critice – uneori chestia asta întrece măsura, pentru că scriitorii amatori sunt rareori critici desăvârșiți. Pot să facă exces de zel, să interpreteze greșit ce ai spus tu acolo (pentru că te compară cu ce au ei în cap) sau chiar să te facă să te simți ca naiba.

E universal. Am auzit plângerile astea și de la prieteni din alte țări care au participat pe viu sau online la așa ceva.

Chestiile astea pot fi evitate dacă persoanele au trecut de punctul în care simt nevoia să atace și să demonteze tot, dacă există un moderator care să aducă discuția pe un făgaș normal, dacă e cineva acolo care se pricepe și la oameni, și la texte și știe ce face cu ambele.

4. Și atunci cum înveți să scrii?

Dacă vrei să înveți de la persoane:

te duci să vezi ce spun autorii mari, pentru că lor le merge treaba. Nu-i crezi pe cuvânt și nu te bazezi pe unul singur, pentru că s-ar putea să greșească.
cauți pe cineva care să aibă o minte clară și critică. La noi „critică” are o conotație negativă, dar pentru mine e una pozitivă: un critic care îți vede textul înainte să-l publici e cel mai bun prieten al tău. O să îți spună unde ești neclar, unde scârțâie ceva, o să-ți pună întrebări, o să se chinuie să vadă unde voiai să ajungi și când ai aruncat totul într-o ceață generală. Criticul nu are mereu dreptate, dar deseori te ajută să vezi cum e perceput textul tău din exterior

Sfaturile bune:

nu sunt cele care îți spun ce să faci, ci cele care îți explică cum funcționează anumite principii. Cel mai bine e dacă-ți spun și de ce. „Scrie propoziții scurte!” e un sfat prost – evident că Sud Americanii nu fac asta și totuși scriu mișto. „Scrie propoziții scurte pentru scenele de acțiune pentru că dau senzația de viteză” deja e mai util. În momentul în care îți explică viteza cu care citește cititorul și diferența dintre interpretarea unei virgule și a unui punct din perspectiva rapidității evenimentelor merită să pui articolul la bookmarks.
îți pot spune cum să procedezi în viața reală ca să evoluezi. Sunt sfaturi gen „citește mult” sau „ascultă conversațiile altora ca să înțelegi cum vorbesc oamenii cu adevărat”. „Citește mult în afara genului în care vrei să scrii”. Nu sunt mereu bune, dar când sunt, sunt de notat.
nu sunt universal valabile. Ce funcționează pentru unul nu funcționează pentru celălalt. Sunt scriitori care fac fișe cu personajele și acțiunea, alții care nu; unii scriu totul de la cap la coadă, un cuvânt după celălalt în ordinea în care apar în roman – alții scriu o scenă din capitolul X, pe urmă una din capitolul III și până la urmă le unesc într-un tot. Unii își planifică totul de la bun început, alții inventează pe măsură ce scriu. Șpilul e să te prinzi ce tip de scriitor ești și să mergi pe chestiile care te ajută.

În general:

nu toți criticii îți sunt prieteni, și nu toți criticii îți sunt dușmani. Există un echilibru între a nu schimba nimic, pentru că ești „neînțeles” și a schimba totul pentru că ești „amator”.
prietenii care îți spun „Ce mișto! Îmi place cum scrii!” și rămân la nivelul ăsta sunt utili în două direcții: 1. încurajare, de care probabil că ai nevoie. 2. să-i convingă pe alții că textul tău merită citit după publicare. NU sunt persoanele pe care te bazezi pentru păreri. NU sunt. NU. Părerile alea favorabile sunt lipsite de context – nu știi dacă scrii bine pentru un elev de a cincea, pentru un amator, pentru cineva care n-a mai scris nimic niciodată, pentru un cunoscut de-al lor, pentru un scriitor adevărat. Sunt bine intenționați, te ung pe suflet, dar nu te fac mai bun.

Scrierea creativă se predă de prea puțin timp ca să fi fost sistematizată. Încă seamănă cu un schimb de rețete culinare, în care ne împărtășim chestii care merg. Profesorii de așa ceva din afară nu știu mereu ce fac sau dacă fac bine ce fac. E încă o junglă.

La sfârșitul zilei…

Thu, 14 Nov 2013 21:34:53 +0000

Îmi dau seama că nu mai am, efectiv, energie. Și că n-aș mai putea să scriu The Piano Demon într-o singură zi, cel puțin nu în zile cum a fost asta.

Lumea întreabă mereu, „Cum e cu inspirația?” și răspunsul e: „Nu există inspirație care vine și pleacă. E un mit. E o scuză. De fapt, te așezi și scrii. Dacă nu merge, schimbi ceva, pentru că înseamnă că nu scrii ce trebuie.”

Ceea ce e foarte valabil, numai că presupune că ai un scaun sub fund, o tastatură în față, ceva de băut și cam atât. Eventual muzică. Și nicio interacțiune timp de vreo 10 ore. Eventual vreo oră-două de pauză cândva, hai. Dar tot rămâi cu vreo 8 ore în care te prefaci că tu și lumea nu aveți nimic de împărțit. (Piano Demon e scris în vreo 8-9 ore) Repeți din nou și din nou. După ceva timp, ai o cantitate considerabilă de text. Poate că inspirația e de fapt o scuză ca să-i anunți pe ceilalți că azi chiar ai treabă. „Scuze, nu pot vorbi acum, azi mi-a venit inspirația, n-o am decât cinci zile pe lună.”

Nu e foarte interesant din afară, bănuiesc. În capul tău ai o schemă 3D a unei întregi situații, personaje complexe care interacționează. Scrii și nu vezi tastatura, te uiți la ecran și nu vezi cuvinte. Vezi imagini, vezi stări, vezi sentimente, vezi interacțiuni. Empatizezi cu fiecare, îl vezi, îl cunoști, îl știi. Ai o simulare întreagă în minte, cu x-șpe detalii. Ideal, îți aduci aminte că acum cinci săptămâni ai scris niște chestii de care trebuie să te legi acum.

Complexitatea crește în momentul în care se întâmplă o chestie ieșită din comun (pentru că trebuie să simulezi tot felul de detalii), sau în momentul în care personajele au trăiri psihologice mai intense (la fel), sau când vrei să descrii atmosferă/scrii mai poetic (pentru că trebuie să te uiți în jur și să vezi ce e în lumea aia).

Înțeleg: tot ce se vede în exterior e că cineva stă la calculator și tastează. Nu e foarte fascinant. Dar asta e toată faza. Stai și tastezi câteva ore, după care rescrii și editezi un timp cel puțin egal.

Stau cu căștile pe urechi, mă uit la hârtie și mi-e greu să scriu. Cel mai greu e când încerci să-ți dai seama exact cum funcționează ce vrei să scrii, care e atmosfera, de unde începi – totul începe să se contureze, începi să vezi locul, să simți personajele, decizi cine și ce face… Și apoi o replică, o întrebare, o chestie căreia trebuie să-i răspunzi cu mai multă atenție decât „Încă un cappuccino, vă rog” și îți scapă din mână. Iar o iei de la capăt.

Dar știu ce fac: în weekend îmi închid telefonul, nu intru pe messenger și mă prefac că ceilalți și cu mine n-avem nimic în comun.

Ploua mocănește cu scriitori căzuți din rai.

Fri, 25 Oct 2013 20:32:23 +0000

Într-o bună zi Dumnezeu și-a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat afară înspre Pământ. În spatele lui, niște îngeri scuturau cearșafurile și băteau pernele. Dintr-o plapumă aruncată pe un fotoliu a zburat o singură pană moale de înger (doar nu credeți că Dumnezeu are pene de gâscă în așternuturi) care a plutit prin fața lui Domnului și l-a gâdilat pe la nări. Dumnezeu a strănutat peste ea și pana s-a umplut de spirit divin, iar apoi a fost purtată de curenții raiului înspre Pământ, ca să se întrupeze.

Privind în sus, oamenii au văzut cum pe raze de soare coborau Florin Iaru, Cirstian Teodorescu, Liviu Radu și Daniel Dincă. Și au început să se închine în fața lor și să le aștearnă covoare roșii pe care să aterizeze. În jurul lor răsuna aproape asurzitor vocea lui Mircea Cărtărescu: „Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul?”

Cei patru veniți din ceruri au continuat să coboare pe scări invizibile, însoțiți de vocea lui Cărtărescu: „Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei”.

Mulți oameni și-au făcut cruci. Alții s-au întrebat de ce disecă Cărtărescu aripi de fluturi. Iar cei patru veniți din ceruri au ajuns la nivelul solului, pe covoarele roșii. Vocea lui Cărtărescu a răsunat ultimele acorduri: „cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă?!”

După ce ecourile lui Cărtărescu s-au spart de capetele nedumerite ale populației și cei patru și-au recăpătat stabilitatea pe picioare, Daniel Dincă a ieșit în față și a zis: „Noi suntem scriitorii! Noi scriem Literatură!” Iar poporul s-a închinat în fața lui.

Și așa s-a născut lumea literară românească contemporană. Sau cel puțin, așa-mi imaginez eu scena.

*****

Amica Linda e momentan voluntară la Salonul de Carte din Iași, unde aleargă de colo și colo și face tot felul de chestii interesante (gen, aproape dă nas în nas cu regalitatea, sau e strivită de un raft de cărți – deși nu ambele în același timp). Bineînțeles, Literatura cu care tot dă nas în nas pe acolo e Literatură. Cu L mare și superioritate. Pentru că, nu-i așa, din când în când plouă cu scriitori căzuți din rai, care ne merită tot respectul deși nu le-am mai auzit numele până acum și când le deschidem cărțile ni se strepezesc dinții.

Cred că Literatura ne omoară, literar vorbind. Avem tot felul de scriitori care vor să scrie ceva extraordinar, filozofic, magnific, superior, genial, deosebit, strălucit, revelator, metafizic. Nimeni nu pare să vrea să scrie ceva mișto. Un bestseller? O carte de-aia de întorci paginile să vezi ce se întâmplă? Mă întreb care sunt cei care scriu ca să distreze, ca să te facă să sari de colo-colo și să zici „cool!”

Acum vreo 2 luni, în Brașov fiind, am întrat în librăria Șt. O. Iosif și m-am convins să mă apropiu de rafturile cu scriitori români. Am pus mâna pe o carte, i-am citit rezumatul și aproape mi-a stat inima în piept de bucurie: pe coperta din spate scria de Tolstoi, care o iubea pe Anna Karenina, care însă era îndrăgostită de Flaubert, dar el alerga după Madame Bovary, care la rândul ei… sau ceva de genul. Nu mai știu exact ce și cum și cine.

Mi-am imaginat ceva gen The Eyre Affair, cu personaje și scriitori care se întâlnesc într-un univers alternativ. Ți-l imaginezi pe Tolstoi la patru ace, umblând după eleganta Anna Karenina, care se îndrăgostește de Flaubert, amatorul de experiențe sexuale exotice? Și tot așa? Pentru că eu da și aș fi vrut enorm să citesc povestea.

Ehhh… Era o impresie falsă. La o primă răsfoire mi-au căzut ochii pe câteva fraze la care aș fi avut nevoie de DEX și la o a doua răsfoire am văzut chestii sforăitoare. Am pus cartea jos, i-am uitat titlul și scriitorul. Țin minte doar ideea și acel ar-fi-putut-să-fie.

*****

Cei patru de mai sus. Scriitorii veniți din ceruri. Florin Iaru și Cristian Teodorescu sunt acum la Iași, au fost la ceva întâlnire a scriitorilor. I-a menționat Linda și am dat pe Google după ei, că n-am auzit de ei în viața mea. Am remarcat, spre stupoarea mea, că au două poze în care au cam aceeași expresie, cu sprânceana ridicată și ușor încruntați.

Florin Iaru! Fă fața de scriitor!

Teodorescu! Fă fața de scriitor!

S-ar putea să nu reușesc niciodată să devin o Scriitoare Adevărată pentru că nu pot să ridic sprânceana așa.

Liviu Radu e traducător și scriitor de fantezie, publicat pe la Tritonic. A scris „Waldemar”, un roman/nuvelă de buzunar cu iele, care… merge. E ok. Aproximativ. E singurul peste care am dat ca scriitor și traducător, că i-am remarcat cărțile la Tritonic.

Apropo, toți oamenii ăștia seamănă între ei, sau mi se pare mie?

Liviu Radu nu face fața de scriitor, că nu era pe fază.

Daniel Dincă e un tip care mi-a spus că e faimos în zona Dobrogei și mi-a arătat ultima filă a unei cărți semnate de el, pe care scria tirajul de 20.000 exemplare.

Daniel Dincă are propria lui față de scriitor.

E un tip care scrie niște chestii destul de naive (am citit „Întoarcerea înțeleptului alb”) și vinde în jde-mii de exemplare. Cum? Păi, se duce de colo-colo și le vinde pe la școli, pentru premiile de sfârșit de an școlar, și alte alea. Cel puțin, așa spunea când mi-era gazdă la mare în Costinești.

I-am ales aproximativ la întâmplare. Doi care se produc acum, unul care iese în față dacă bați rafturile SF&F, unul care are ceea ce pe aici prin România poate fi considerat bestsellere, deși nu știu pe nimeni care să fi auzit de el. Puteau fi și alții, pentru că oricum n-aude lumea de ei. O chestie despre care o să vorbesc după asteriscuri.

*****

Linda s-a întâlnit cu un editor de la Tritonic. Care e locul unde l-au publicat pe Neil Gaiman, tipul ăla de tot vorbesc eu despre el, care a scris Zei Americani și Nicăieri și Pulbere de stele (American Gods, Neverwhere, Stardust). Și l-au publicat și pe Liviu Radu, care mai și traduce pentru ei.

Două chestii zicea tipul: 1, că românii ar trebui să citească mai mult SF&F. 2, a întrebat-o pe Linda de ce nu a publicat în România, în loc să publice în străinătate. (Linda are multe nume, printre care și Eliza Enea). Și nu știu ce i-a răspuns, ce n-a răspuns, dar sunt un număr de lucruri legate de publicatul în România care sunt, mda.

Uite care e faza:

Editurile din România fac treaba românește. Tot dai de cărți traduse prost, dar nimeni de la editură nu pare să-și dea seama de chestia asta. Cărți scrise prost, în care editorul părea să zică „Lasă că e bine și-așa”. Oameni care nu știu exact care le e rostul acolo, care nu remarcă nimic care să sune ciudat sau dubios – când toată lumea își dă seama. Când lucrez cu oameni din străinătate și fac ceva care e câtuși de puțin ne-ok, văd comentariul pe margine.

Exemplu: Flight from Hell, episodul 1, luat la pigulit de două tipe:

Uneori sunt pagini întregi la care n-au mare lucru de zis, alteori sunt corecturi, comentarii și alte alea peste tot. Și primesc mail-ul: „E ok, ești mulțumită de schimbări?” sau „Poți să modifici în punctele x, y, z, că e neclar?” În România se întâmplă oare la fel? Ca traducător n-am văzut chestia asta. N-am auzit de editori care să dea feedback, care să-ți arunce traducerea în față că le-ai băgat un morcov în fund tuturor personajelor.

Pe la noi am remarcat mentalitatea asta, că scriitorii descind în perfecțiune și nu trebuie făcut mare lucru după ce scriu prima variantă a textului pe hârtie. Plouă din cer.

Pe urmă, în România nu ești promovat. Nu țin minte când am pus mâna ultima oară pe o carte românească pentru că am auzit de ea. Să fi fost „De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu? Aia a lui Dan Puric, de vorbea toată lumea de ea? (mă rugase cineva să i-o cumpăr, i-am cumpărat-o și pe urmă mi-a zis că tocmai și-o luase, așa că am rămas cu ea -_-) În alte părți poate că nu voi fi prea promovată, aici am garanția faptului.

Pentru că toată lumea știe, aici auzi de scriitorii buni când plouă liniștit din cer și textele lor permează conștiința poporului prin osmoză.

Și, trei, procesul de publicare în România e un mister complet. Dacă scriu un roman de dragoste și vreau să-l vând la ditai editura din străinătate, știu unde să mă duc. Dacă vreau să public fantasy sau SF la ditamai editura din străinătate, știu unde să mă duc. Literatură în serie – păi unde sunt acum. Hei, dacă vreau să public literatură erotică homosexuală, știu și atunci unde să mă duc! (cu mulțumiri lui Nicole Wilkinson, care a scris Requiem of Janus și In Darkness Dwells, amândouă cărți bune pe direcția asta)

Vreau să public la Tritonic?… Hmm. Haaa. Hmmm. Mda. Habar n-am cum să încep. Ceea ce nu e un semn bun, că înseamnă că nu-s foarte comunicativi și deschiși în general, nu? Valabil și pentru alte edituri.

Să tot așteptăm să plouă cu scriitori români, dară.

Câteva mituri despre scris

Mon, 30 Sep 2013 14:31:45 +0000

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc.

Adevărul: Nu neapărat. G.G. Marquez spunea prin autobiografia lui că are editori care-i corectează romanele, pentru că el se încurcă în accente și alte alea. Confirm: și eu fac greșeli care-mi sunt corectate. Perfecțiunea limbajului din cărți se datorează mai degrabă editorilor și corectorilor care iau textul la puricat.

Însă: Dacă trimiți un manuscris care arată de parcă l-ai fi tastat cu piciorul stâng într-o limbă pe care ai învățat-o azi noapte, ai mari șanse să n-ajungi nicăieri cu el. Pentru că dacă tu îți bați joc de tine, de ce ai merita efortul altcuiva?

2. Romanele, nuvelele și povestirile se scriu având la bază planuri, schițe și fișe de personaje.

Adevărul: Am mai zis și altă dată că nu e adevărat. Se pare că sunt unii care își fac planuri și știu exact ce și cum vor scrie (gen Cathy Day, scriitoare și profesoară de creative writing) și sunt alții care încep să scrie și află despre ce scriu pe măsură ce scriu (gen eu; sau, dacă vreți pe cineva mai impresionant, Neil Gaiman). Ce merge, merge.

Însă: E indicat să știi cum funcționezi ca scriitor, ca să știi ce te ajută și ce nu.

3. Scriitorii adevărați au talent din fragedă pruncie.

Adevărul: La fel ca în alte domenii, talentul se mai și face. Pe măsură ce trece timpul și exersezi, înveți lucruri și evoluezi. Văd la mine că e o distanță mare între ce scriu acum și ce scriam în 2006-2007.

Însă: Ajută mult dacă ai de la bun început ceva pe care să te bazezi când scrii. Stil? Poveste? Dialog? Dacă simți că nu ai excelat niciodată, e suficient și să ai pasiune destulă cât să-i dai înainte.

4. Există cărți care te învață să scrii literatură.

Adevărul: Există și cărți care te învață cum să fii fericit, să ai succes sau „să fii femeie”. Asta nu înseamnă că și funcționează pe bune. Din câte am aruncat un ochi, multe din ele sunt scrise de oameni care nu scriu literatură (probabil pentru că scriitorii care au succes au altă treabă) și sunt pline de reguli care de fapt pot fi încălcate fără să plângă nimeni. Dacă titlul e ceva gen „Cum să scrii un roman de succes în 10 pași”, poți să arunci cartea la gunoi, împreună cu cărțile „Cum să faci bani nefăcând nimic” și „Cum să slăbești fără dietă, fără pastile, fără gimnastică, fără efort și fără să schimbi nimic din stilul tău de viață”.

Însă: Dacă citești mult, mai prinzi câte ceva. Dacă iei cărțile și pasajele care ți-au plăcut și încerci să-ți dai seama care sunt aspectele care te-au încântat, prinzi mai multe. Dacă te uiți atent cum anume sunt create aspectele respective și cum funcționează din punct de vedere tehnic, e cu atât mai bine. Dacă nu te limitezi cu cititul la un singur gen, ci citești ce apuci și de unde apuci, ai o plajă mai mare de idei/tehnici pe care poți să le folosești și poți să începi să și inovezi.

5. Scriitorii au ceva de zis și idei de transmis.

Adevărul: Depinde de scriitor. Unii vor să ajute oameni, alții vor să educe, alții vor să se exprime. Uneori scriu pentru că nu pot să nu scrie. Cei din primele categorii probabil că simt că au ceva de zis și idei de transmis. Ceilalți probabil că vor doar să povestească.

6. Scriitorii exprimă exact ce și-au pus în cap să exprime.

Adevărul: Știți întrebarea aia, „Ce-a vrut să spună scriitorul?” Dacă era atât de clar răspunsul, nu mai era nevoie să fie pusă. Scriitorii au în cap ceva, încearcă să exprime acel ceva și se vede pe urmă exact cât de tare au reușit să transmită ce era în capul lor. Dar pentru că oricâte descrieri și subtillități ai băga, tot nu poți să pui absolut tot ce ai în cap pe hârtie, șansele sunt ca nu toată lumea să vadă același lucru când citește. Și și dacă vede, s-ar putea să reacționeze diferit.

Însă: De cele mai multe ori, dacă e stăpân pe tehnică, o să exprime clar acele lucruri pe care vrea să le accentueze, sau care-l interesează pe el. Care sunt alea, depinde de scriitor. În „Micuțele doamne” de L.M. Alcott sunt clare lecțiile morale. În „Urzeala tronurilor” a lui G.R.R. Martin de care vorbește toată lumea acum sunt clare firele narative și trăsăturile de bază ale personajelor, din care fiecare înțelege ce vrea.

7. Romanele sunt scrise pe fugă, când vine inspirația și arată cam la fel la început cum arată la sfârșit.

Adevărul: Dacă n-ai inspirație, îți faci. Am văzut că există persoane capabile să scrie 12-13.000 cuvinte/zi, dar majoritatea oamenilor nu pot să scrie 25-30 de pagini în fiecare zi, în mod susținut. Pot să scrie o pagină/două, mai degrabă. Și durează. Și durează. Șiiiiii durează. După care cel mai adesea autorul își ia textul la modificat și corectat de vreo 2-3 ori (pentru chestii mari, gen schimbat de scene, reorganizare, rescris etc.), după care mai corectează puțin, după care trimit la editură și se corectează iar.

Două cuvinte despre Seamus Heaney

Fri, 30 Aug 2013 17:38:50 +0000

Am văzut acum câteva minute un R.I.P. scurt pe timeline-ul unei prietene. Am dat pe Google, să văd dacă la noi s-a scris ceva despre el de către cineva mai avizat ca mine. Doar agenții de presă care repetă aceleași știri despre premiul Nobel din 1995, că și-a donat operele Bibliotecii Naționale a Irlandei. Și, inevitabil, că e „unul dintre cei mai cunoscuți poeți din lume”. Cu toate astea, nu văd pe cineva care să fi scris vreun articol de parcă ar fi auzit de Seamus Heaney înainte de ziua de azi.

Aceleași idei, preluate și răspreluate, pe scurt, fără miez. Conchid că Heaney era cunoscut în lume, obscur la noi.

Dacă stau să mă gândesc, știu prea puține persoane care citesc poezie. Nici eu nu sunt mare cititoare de poezie și nu pretind că aș fi fost vreodată. Eu sunt cu proza, am fost mereu cu proza – poezia doar dacă era suficient de veche încât să suplinească rolurile de azi ale prozei.

Prima oară când am auzit de Heaney eram în facultate, la un curs opțional de poezie irlandeză unde profesoara era absolut încântată de el. Am citit Sloe Gin – Lichior din porumbe.

Lichior din porumbe

Vremea senină a ienupărului
s-a-ntunecat în iarnă.
Ea a hrănit porumbele cu gin
și a-nchis strâns borcanul.

Când l-am desfăcut
am simțit parfumul nemișcării
astringente a unei tufe
ridicându-se în cămară.

Când l-am turnat
era tăios
și strălucea
precum Luceafărul.

Beau în cinstea ta
în porumbe albastre-negre
prinse în marmură de fum, amare
și de încredere.

Traducerea îmi aparține. Interpretarea s-o facă cei care știu poezie.

Au mai fost și alte poezii. La sfârșit de semestru, având de ales între a da un examen sau a traduce o poezie dintr-un poet irlandez, am ales traducerea. Momentan ar fi foarte potrivit să spun că l-am tradus pe Heaney, dar de fapt l-am tradus pe Derek Mahon („Șopron părăsit în Comitatul Westford”), care mi s-a părut mai atrăgător la vremea respectivă.

Țin minte că Ioana Zirra, profesoara noastră de la acel curs și profesoara noastră de studii irlandeze la maesterat, era foarte încântată de el.

La un moment dat am descoperit traducerea lui Heaney la Beowulf, care e considerat primul poem epic în limba engleză (datează din primul mileniu al erei noastre). Și care e sigur primul lucru pe care-l studiezi la literatură engleză în facultate. __Nu se pune problema să-l citești în original – engleza veche seamănă foarte vag cu cea medievală, care seamănă aproximativ cu cea modernă. Uite aici primele patru versuri:

Hwæt! We Gardena         in geardagum,
 þeodcyninga,         þrym gefrunon,
 hu ða æþelingas         ellen fremedon.
 Oft Scyld Scefing         sceaþena þreatum,

Noi în anul întâi am avut o traducere extrem de dubioasă și complicată. Nu mai știu dacă era asta, dar cam așa suna:

Lo! the Spear-Danes’ glory through splendid achievements
The folk-kings’ former fame we have heard of,
How princes displayed then their prowess-in-battle.
Oft Scyld the Scefing from scathers in numbers

(traducere din 1892 de Lesslie Hall, Ph. D.)

Ceea ce evident nu e o plăcere cât o extragere de dinți prin mijloace de tortură literară. Părerea mea despre folosirea unui limbaj dubios în traduceri de cărți vechi am explicat-o deja cunoscută.

Când am dat însă de traducerea lui Heaney, era parfum și splendoare.

So. The Spear-Danes in days gone by
and the kings who ruled them had courage and greatness.
We have heard of those princes’ heroic campaigns.

There was Shield Sheafson, scourge of many tribes,

Pentru prima oară Beowulf putea fi înțeles, putea fi apreciat și gustat. Beowulf ieșea din atmosfera cărților vechi, de neînțeles, prăfuite și uitate, retrezite la viață ca să chinuie studenți, și redevenea o poveste reală, care se petrecea aici-și-acum.

Așa. Danezii-Lăncilor din vremuri de demult
și regii care-i conduceau aveau curaj și măreție.
Am auzit de campaniile eroice ale acelor prinți.

Printre ei era Shield Sheafson, năpasta multor triburi,

(traducerea mea din engleza lui Heaney în română)

Schițe și scriitori

Sun, 25 Aug 2013 18:04:20 +0000

O lecție scurtă despre scriitori și scris: toată lumea face lucrurile altfel. Ce merge, aia merge.

Neil Gaiman a preluat controlul peste contul de Twitter de la Festivalul de Carte din Edinburgh, unde a răspuns la întrebări de la cititori timp de jumătate de oră.

Josh Davis (@Obby_Oss) a întrebat: @edbookfest Neil a scris „Oceanul..” fără să-i facă schița înainte. Cum te descurci cu ritmul & structura fără să scrii una? #edbookfest

La care Neil Gaiman a răspuns: @Obby_Oss Bine, mulțumesc.

Povestea cu romanele cărora trebuie să le faci rezumatul înainte să le scrii, pentru care trebuie să faci fișe de personaje și să hotărăști de la început ce și cum trebuie să aibă loc unde și când nu e universal valabilă 😛 Deși și nouă ni s-a sugerat că ar fi…

References
↑1