Scris in Disperare on Roxana-Mălina Chirilă

Cum mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români

Sat, 01 Feb 2014 08:11:39 +0000

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii.

Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România. Am râs amar și am jubilat că n-am încercat să scot nicio carte aici.

Haideți să vă extrag câteva citate. Întâi din Manolescu însuși:

În ce mă priveşte, am încasat o singură dată în 23 de ani un avans, iar de plătit mi-au fost plătite parţial cinci sau şase cărţi şi integral una singură („Istoria critică“) din peste 20. Cu aceeaşi excepţie, nu mi s-au comunicat niciodată nici tirajul, nici exemplarele vândute.

Prima oară am zis: „Poftim? A scris 20 de cărți și de-abia dacă i s-a plătit una cum trebuie? Omul ăsta ce păzește?…”

Traducătorul lui Zelazny a tradus 10 cărți fără să i se plătească pentru editura Tritonic și de-abia pe urmă a spus că există o problemă. Lumea a sărit să zică, pe bună dreptate, că e fraier. Dar să vă spun o chestie: cărțile alea ale lui Zelazny sunt niște broșurici, nu sunt chestii de dimensiuni George R.R. Martin-ești. De fapt, în străinătate există și o ediție în care Cronicile din Amber sunt un singur volum (pe care-l am acasă, e gigantic, dar totuși e unul singur). Da, traducătorul putea să se prindă că ceva e nasol la mijloc. Corect.

Dar Nicolae Manolescu îl întrece fluierând la capitolul fraiereală. Să scrii 20 de cărți de-a lungul cine știe câtor ani și să nu fii plătit deloc pentru 13-14 înseamnă că de fapt nu te respecți ca scriitor, ești un zero barat când vine vorba de a-ți aprecia valoarea. Înseamnă că dacă eu vreau și mă cheamă editură, te fac sclavul meu. Ce o să-mi faci? O să scrii un articol despre mine în Adevărul? Mă doare-n cot! Eu te vând, te vând, te vând și pe urmă îți pretextez că de fapt uite, n-am bani acum, încearcă după un deceniu, sau poate după ce mori.

Hai, încă un citat:

Dacă e să fac o legătură între una şi alta, trebuie să spun că Editura Gramar, la care a apărut cartea, a scos an de an, începând din 2000 sau 2001, câte un tiraj, plătindu-mi corect sume în jur de şapte milioane de lei vechi pentru fiecare. […] Poate că spre 100.000 de exemplare ar fi mai aproape de adevăr. Şi asta, datorită faptului că „Arca lui Noe“ se află în bibliografia şcolară.

Asta o fi cartea cu plata integrală, bănuim, din moment ce spune că plata e corectă. 100.000 de exemplare în 10 ani. 10.000 de exemplare într-un an, pe care primește 700 lei. 7 lei la suta de exemplare. Ca să-i iasă un procent decent ca drept de autor, gen 7%, nu pot să presupun decât că cartea lui se vinde cu 1 leu. Sper totuși că a greșit numărul de zerouri.

Articolul despre scriitorii care o duc în agonie și extaz precizează că Manolescu nu e singurul care muncește degeaba și se bucură de asta:

De cele mai multe ori volumele sunt reeditate, iar procentul cuvenit din vânzările acestor reeditări nu ajung întotdeauna în buzunarele autorilor.

Dacă știi că procentul nu ajunge la tine, de ce nu faci ceva? De ce nu te duci la Uniunea Scriitorilor, să ceri să acționeze cumva, să faci ceva pe cale juridică, să te impui? Ordinul Arhitecților s-a organizat frumos și a obținut tot felul de chestii bune. Notarii au și ei ordinul lor care le face viața frumoasă. Scriitorii au o Uniune, dacă încep să se poarte ca atare pot să ajungă undeva.

Aaaaa, stai, că Nicolae Manolescu cel tras în piept de mai bine de 13 ori e președintele Uniunii Scriitorilor. Și problema lui cea mai mare la toată treaba asta cu înșelatul care e?

Aş fi îndatorat revistei „Forbes“ dacă mi-ar comunica de unde deţine informaţia care se referă atât la tiraje, cât şi la cuantumul drepturilor de autor onorate, nu doar din simplă curiozitate, dar, ca preşedinte al USR, mi-ar folosi să ştiu cu cât editurile (nemenţionate) au înşelat USR la plata taxei de timbru. Casc ochii a uimire şi la tirajele altor scriitori, fie din 2012, fie din 2014 (!), acestea din urmă aparţinând chiar „Weekend Adevărul“. Îmi dau seama de ce sume a fost privată USR.

Plata taxei de timbru? Pe bune? Mă președintele lui pește prăjit, se pare că diverși scriitori, cu tine în frunte, nu sunt plătiți. Au probleme cu editurile. Treaba e nasoală, nu există educație, oamenii ăștia nu știu că au drepturi. Nu știu că un contract e la fel de puternic pentru ei cum e pentru altcineva din alte domenii. Sunt plătiți cu procente de rahat. Nu-și știu tirajele. Și problema ta e că în uniunea ta nu intră niște taxe. Tipic! La ce e bună Uniunea asta, dacă nici măcar președintele ei nu e în stare să facă ceva pentru sine ca scriitor?

Dar dacă tot îl doare taxa de timbru: după ce ia banii pentru Uniune, ar putea să-și angajeze pe cineva la juridic, ca să afle ce pot face efectiv. În afară de a poza în martiri, că n-am compasiune pentru ei. Modul lor de a acționa aproape că mă asigură că în clipa în care aș publica în România aș fi țepuită de edituri – de ce să am compasiune? Sunt fraieri nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru scriitorii ce vor să vină. Dimpotrivă, frații mei incapabili să vedeți consecințele (in)acțiunilor voastre: am dispreț. Am supărare.

Continuăm cu un citat din T.O. Bobe:

Nu sistemul editorial e vinovat pentru că scriitorii nu pot supravieţui, ci sistemul de educaţie. Câtă vreme învăţământul umanist din România rămâne la nivelul actual (actual din ultimii vreo 60 de ani), nu doar scriitorii, ci toţi artiştii vor câştiga mai puţin decât orice muncitor necalificat.

În lumina chestiilor de mai sus, citatul ăsta arată că Bobe ori e pafarist, ori e extrem de norocos că și-a primit banii, ori vorbește prostii. Știu că lumea nu prea cumpără cărți la noi, în special nu românești. Asta se poate schimba, până la urmă. Dar dacă autorii continuă să nu știe ce-i cu viața lor, tot o să moară de foame, indiferent cât de buni sau populari ar fi.

Apoi urmează niște chestii fascinante:

Cezar Paul-Bădescu, care a scris, în 2005, romanul „Luminiţa, mon amour“, în timpul unei burse în Germania, spune că o soluţie pentru tinerii scriitori ar fi bursele literare plătite de stat

„Dacă eşti recunoscut ca un scriitor valoros şi vrei să te dedici câţiva ani unui nou roman, ar trebui să poţi face asta beneficiind de o bursă minimală din partea unui organism de breaslă sau de stat. Eu unul nu am luat nicio remuneraţie de la Festivalul de Literatură de la Iaşi“, spune Dan Lungu.

Deci, scriitorii vor burse. De la stat. Hahahahaa! Nu. Sunteți ditamai scriitorii și nu consider că voi sau eu merităm bani de la organizații și guvern ca să ne subvenționeze. Eu intenționez să câștig până la urmă din treaba asta, cât s-o putea. Din procentele oferite pentru dreptul de autor, pentru că sunt o idealistă incredibilă (și pentru că public în condiții mai bune). Dacă nu se poate, nu se poate, fac altceva. Iar voi teoretic ar trebui să puteți câștiga deja. În plus, cine să dea bursele cui? N-avem destule scandaluri deja?

Cred că problema bănească pornește și dintr-un loc ca ăsta:

„Calitatea literaturii nu rezidă însă în numărul de exemplare vândute, acesta fiind un criteriu extra-literar“, a punctat scriitorul Norman Manea.

Citatul e corect. Dar e o problemă: la noi se consideră des că a nu face ceva pentru bani înseamnă să ignori cumva aspectul bănesc. Fals! Un artist face ceea ce face din drag de artă, pentru că altfel alegerea meseriei e ilogică: nu e una bănoasă sau sigură. Dar el are tot dreptul să spere că va fi plătit – și plătit bine. Nu doar la limita subzistenței. Dacă înoată în bani, e perfect și așa. Nu e o trădare a ființei lui interioare, nu e o trădare a artei. Este absolut ok ca după ce ai lucrat la o carte să faci ce poți ca să fii și plătit pentru ea. Chiar dacă ești artist.

Nu neg că există scriitori buni care s-ar putea să nu vândă decât puțin pentru că sunt prea rafinați/ciudați/subtili pentru gusturile majorității. Dar nu toți! Dumnezeule, nu toți ar trebui să fie așa.__

Eu personal scriu pentru că-mi place să scriu. Însă de publicat, public pentru audiență și, în final, și pentru bani. Când m-am uitat după edituri am vrut să văd care sunt condițiile pe care le oferă, procentul din vânzări pe care ți-l dau, avansul (dacă există), problemele pe care le-au avut în trecut alții cu editura respectivă (neplăți etc.). Da, am ajuns la Big World Network, care nu e o editură mare și n-o să mă umple de bani prea curând, dar îmi place ce-mi oferă mie ca scriitoare – de la editare la echipă deschisă și mișto, la posibilitatea de a înregistra și varianta audio. Sunt oameni care acceptă sugestii și pe care pot să-i contactez oricând să punem țara la cale.

La noi procentele pentru dreptul de autor sunt mici – în careva din articolele astea scrie de 7%, 10%. Țin minte că am văzut alăturarea Humanitas – 12% la un moment dat. În străinătate la edituri mari și sigure, procentul e de 6.5-10% pentru cărți necartonate și 10-15% pentru cărți cartonate – iar vânzările sunt mult mai mari. La edituri nu foarte mari, găsești des procente de 30%, 40%. Pe măsură ce editura devine mai mică procentul crește mai tare pentru a compensa cât de cât tirajul mic. Am auzit că MacMillan ar da 20% și că Avon (romane de dragoste, nu cosmetice) dau 25% până la 10.000 de exemplare, 50% după – și 25% pentru cărțile digitale.

Aud din când în când câte un scriitor român zicând că nu știe câte cărți i s-au vândut, sau că suspectează că ediția ar fi falsificat datele despre tiraj și ar fi vândut mai multe cărți decât îi declară lui. Poftim? E inadmisibil!

Apoi, ce face editura pentru scriitori? Le organizează lansări de carte? Interviuri în reviste sau ziare? Îi promovează în vreun fel? În mai multe feluri? Comunică cu ei? Le oferă serviciile unui editor? Atenție, când zic editor nu zic corector. Zic omul ăla care vine și-ți ia cartea la pigulit, îți spune unde ești neclar, unde ceva nu bate, unde poate e mai bine să reformulezi etc. E o muncă și asta.

Se pot face diverse chestii – pot să vin cu câteva idei repejor, sunt sigură că dacă Uniunea Scriitorilor și-ar bate capul ar putea veni cu altele mai bune. De exemplu, se poate face o listă a editurilor rău-platnice care să fie postată undeva oficial sau semi-oficial, cu numărul de plângeri înregistrate – ca să știi cu cine merită să colaborezi și cu cine nu. Desigur, ca să funcționeze strategia ar trebui ca oamenii să nu se mai vândă gratis, ceea ce e mereu o problemă (care mă lasă perplexă). Ar trebui să enervezi niște edituri, care s-ar putea să nu mai vrea să te publice (și pierderea ta ar fi…?).

Uniunea ar putea decreta că trebuie să faci parte din Ordinul Scriitorilor ca să publici. Cu ce taxă de admitere? Păi una modică, să zicem, dar care să te facă să-ți simți apartenența. Și din care să se facă ceva util pentru comunitatea scriitorilor, ca să o facă să și câștige ceva, oricât.

Poate o colaborare cu traducătorii? Prin afară unul din motivele pentru care scriitorii autohtoni sunt mai des întâlniți în librării decât cei străini e că un traducător e scump și e mai simplu să-ți încerci norocul cu cei din zonă, care primesc procente, nu sume fixe și mari.

Sau să zicem că ești tras în piept de editură tu, au fost și alții, dar nimeni nu face nimic. Situația actuală, cu alte cuvinte. Ce faci tu ca individ? Păi, poți să-ți iei soarta-n mâini. Dacă ți-ai păstrat drepturile pe digital, poți să vinzi pe Amazon cu Kindle Direct Publishing. Primești până la 70% din vânzări. De unde află lumea de tine? Îi anunți tu, îți faci puțină reclamă, două concursuri cu cărți gratis sau ceva. Că și dacă vinzi trei lulele, trei surcele, tot e mai bine decât dacă vinzi 1000 de exemplare pe care nu-ți vezi niciodată banii.

Poți să publici în străinătate. Poți să-ți faci editură. Poți să cauți edituri serioase la noi – poate, poate or exista totuși? (ce bună ar fi lista aia, dacă nu s-ar sfii scriitorii să spună ce experiență au avut cu diverși)

Dar în primul și-n primul rând e bine să nu mai fii un fraier care plânge pe net că nu-și ia banii și pe urmă se duce să mai publice încă un volum pe care să nu-și ia banii.

Provocări și Liiceanu

Sat, 30 Nov 2013 20:04:45 +0000

Azi am avut o zi plină, care a fost ultima zi plină din zilele astea pline.

De la 18:00 am fost la librăria Humanitas în Brașov ca să particip la prezentarea de carte a lui Liiceanu. (nu, nu asta mi-a umplut ziua, dar încep în ordine inversă) Eu în general nu sunt mare fan Liiceanu – ca să fiu, ar fi trebuit să-i fi citit mai mult de o carte. Dar am citit doar Apel către lichele, așa că mă declar cel mult interesată de Liiceanu.

Bun. Suficient motiv să mergi la o lansare de carte. Chiar dacă nu erai momentan prin oraș(ul cu pricina).

Am ajuns destul de târziu și nu mi-a venit să cred cât de multă lume era acolo. Era plin de oameni, de începuse să-mi pară rău că aveam rucsacul în spate și că nu venisem cu mâinile în buzunare, pentru că simțeam că ocup spațiul degeaba. N-am prins loc în față… sau în cameră… sau în fața camerei unde era Liiceanu, dar l-am auzit la boxe. 10 puncte pentru librăria Humanitas la faza cu boxele, că deja mă gândeam cum mă duc la plimbare pentru că n-aud nimic.

În deschidere a vorbit directorul bibliotecii județene din Brașov, care a spus câteva generalități laudative, cum se poartă. Apoi, Liiceanu a glumit puțin pe tema titlurilor înțelese greșit – de la un tip care a cerut odată „Despre ingineri” de Andrei Pleșu; la alții care cereau cartea lui Liiceanu, „Ferestre deschise” sau „Uși închise” sau alte variațiuni; la altcineva care ceruse noua lui carte, „Către micul meu turnător”.

Ei bine, cartea se numește „Dragul meu turnător”. Se pare că atunci când a devenit liber accesul la dosarele Securității, Liiceanu s-a dus să vadă și el dacă l-a urmărit cineva. Și a aflat că da, a fost sub observație. Și asta l-a pus pe gânduri. Nu pentru răzbunare de vreun fel, ci pentru că e o violare a spațiului personal care s-a petrecut cu atâția oameni într-un sistem atât de dur încât te întrebi de ce s-a putut întâmpla așa ceva și cum s-a ajuns aici. Răspunsul pe care-l dădea e că în general am devenit mai puțin violenți la nivel de specie prin civilizație: religie, pacturi cu Dumnezeu (sau cu noi înșine) să nu încălcăm anumite principii, faptul că nu ne lasă conștiința în pace dacă omorâm pe cineva, dacă furăm, dacă… Însă sunt anumite sisteme care scuză răul, sau îl prezintă ca bine – în momentul în care e îndreptat împotriva cuiva. Comunismul, naționalismul, fascismul.

O să-i citesc cartea, că pare interesantă.

Înainte de asta, azi am reușit să termin NaNoWriMo cu bine. Sau, mai exact, cu 50.100 de cuvinte, cu 100 în plus față de cele 50.000 necesare ca să „căștigi”. Începusem luna relativ ok, chiar dacă nu scriam exact cât ar fi trebuit. La un moment dat însă m-am luat cu altele, sau am editat prea mult la Flight from Hell, sau am scris în general prea mult la Flight from Hell. Am mai scris, am mai șters, am mai rescris. E uimitor cum 10 pagini (și la dublu spațiu și alea) pot să-ți mănânce vreo 10-15 ore. Adaugi și înregistrări, chestii, și mno. Devine mai complexă situația.

Acum 3 zile am descoperit că eram pe la vreo… 20.000 de cuvinte? Cam așa. Și cu un Proiect Nr. 2 bulit, varză, blocat. Nu mai mergea nicăieri.

Așa că am zis: pot să scriu 30.000 cuvinte în 3 zile? Răspunsul se pare că e „da”. Am început să tastez la o idee pe care am avut-o la un moment dat și am tot continuat să tastez, și după câteva ore mergea treaba și după alte câteva ore…

Deci, dacă scrii vreo 8-10 ore pe zi, ajungi pe la 10.000 de cuvinte. Sau cel puțin, așa ajung eu. Știu că unii pot mai mult, dar aia e limita mea. Am fost ca-n transă. Am scris o chestie care se voia un roman ușurel (și cam așa e) și n-am fost atentă la chestii gen caracterizări, detalii, coerență totală, gramatică, ăăă… și altele.

Mai jos, graficul cu statisticile mele de la NaNo: E interesantă experiența în sine de a scrie foarte repede. Îți vine o idee, o bagi, n-ai timp să te gândești la ce ar trebui să se întâmple, așa că se întâmplă ce se întâmplă. M-am trezit cu ceva mai mult fir narativ decât mă așteptam și cu niște chestii destul de metaforice la care nu mă așteptam.

N-am terminat în 30.000 de cuvinte. Eventual pe la 50.000 presupun că s-ar termina manuscrisul, varianta 1. După care editare la greu. După care editare la ușor. După care știu pe unde l-aș putea trimite.

Jeez. Peste 150.000 taste apăsate în 3 zile, și asta fără discuții pe messenger, bloguială, mail-uri și toate cele.

Merit un Borderlands 2? Merit. Sau Portal 2. Sau Batman: Arkham City. Sau Batman: Arkham Asylum. Și n-am terminat Mark of the Ninja. Și nici Sacred 2. Dar World of Tanks doar mâine, că azi n-am foarte mult timp, și dacă îmi dau ăștia o zi de premium, vreau să am o zi întreagă în care să joc la greu.

Și poate termin și Pendului lui Foucault odată, că nu mai am nici 100 de pagini din el și tocmai a devenit super-mișto.

Și mai am niște cărți de citit. De fapt, mai am multe cărți de citit.