SF on Roxana-Mălina Chirilă

[11 iun] Cartea de azi: „Eu, robotul” de Isaac Asimov

Sat, 15 Jun 2019 17:48:13 +0000

Isaac Asimov e unul dintre marii scriitori SF clasici (mai trebuie să zic chestia asta?). S-a născut în 1920, a studiat chimia la facultate, și-a dat doctoratul din ea și a scris atât de mult încât a ajuns să renunțe la cariera de om de știință și să devină scriitor cu totul.

„Eu, robotul” nu e un roman – e o colecție de povestiri scurte publicate în mare parte în anii ‘40 și adunate în colecție în 1950, dar care au fost editate să se potrivească în același univers. Roboții lui Asimov nu sunt violenți și nu sunt o amenințare la adresa oamenilor – în schimb, sunt programați sub anumite reguli foarte stricte, care creează uneori probleme neprevăzute.

Cartea nu are foarte multă acțiune, dar e inteligent scrisă – la fel ca „Fundația” lui Asimov, propune probleme care par dificile sau chiar imposibil de rezolvat și le găsește o soluție simplă, elegantă și la care nu te-ai fi gândit. E un pic învechită, dar dacă o consideri un univers paralel în care omenirea a dezvoltat puternic inteligența artificială, dar nu și calculatoarele, e excelentă.

La noi e disponibilă pe eMag, Libris și în o grămadă de librării. În fond, e o carte clasică a genului.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: Cum se termină seria Dune, de Frank Herbert

Wed, 05 Sep 2018 08:01:01 +0000

[Notă: Această postare este scrisă de mac gregor]

Dune e cel mai fain SF din istorie. Desigur, e o parere subiectiva, dar e parerea foarte multor oameni, deci asa e.

Frank Herbert nu a terminat povestea. Ultimele volume sunt din ce in ce mai slabe, se simte ca autorul isi pierde suflul.

Ce a lasat in urma lui sunt o serie de notite, pe baza carora fiul lui impreuna cu scriitorul de SF Kevin J. Anderson au finalizat seria cu Hunters of Dune si Sandworms of Dune. Cartile acestea sunt la nivel de fan fiction, ceea ce conteaza fiind ideile lui Frank Herbert care se ghicesc in fundal si ce inseamna ele pentru serie.

N-am sa povestesc actiunea, dar am sa spun cum se termina si care e scopul intregii povesti. Daca n-ati citit macar prima carte (care e musai), OPRITI-VA ACUM. Urmeaza spoilere.

In universul Dune, oamenii au exterminat masinile in Jihadul Butlerian. De fapt insa, victoria este doar temporara, inteligenta artificiala reusind sa scape dincolo de planetele locuite de oameni. AI-ul se poate reintoarce oricand, cu capacitati necunoscute, dezvoltate in sute de ani.

In sensul asta, crearea de Mentati nu mai e doar din necesitatea de a inlocui cu ceva masinile, ci e si parte a unei curse a inarmarii impotriva reintoarcerii masinilor. (Mentatii sunt oameni antrenati sa faca proiectii mentale foarte complexe folosind capacitati intuitive).

Desigur, varful maxim de intuitie este capacitatea de a prevedea viitorul. Asta e Paul Atreides, care ar fi arma umana suprema impotriva masinilor.

Spre neplacerea lui, el descopera ca unele viitoruri pot deveni inevitabile. El insusi devine prizonierul unui astfel de viitor, soldatii lui omorand milioane intr-un jihad universal, fara ca el sa poata opri macelul. Il poate imblanzi pe alocuri, dar odata facuti destui pasi intr-o directie, viitorul devine inevitabil.

Mai mult, el vede foarte, foarte multe viitoruri posibile in care omenirea e exterminata de masini. Nu poate anula de unul singur posibilitatea.

Ce va face el ca raspuns, si singura varianta in care omenirea poate scapa, e sa declanseze un viitor in care oamenii sa nu se opreasca niciodata din explorarea spatiului si colonizare. Fuga la infinit. Sa nu poata fi prinsi niciodata intr-un singur loc si exterminati.

Ciclul Dune se termina cu reintoarcerea masinilor. Are loc batalia finala, in care se va vedea daca capacitatile umane dezvoltate pana atunci sunt mai puternice decat AI-ul.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „The World of Null-A”, de A. E. van Vogt

Mon, 13 Aug 2018 09:54:13 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Am citit-o acum mult timp, in varianta romaneasca. Am ramas cu impresia ca e una din cele 3 carti mari ale SF-ului, dar nu as mai fi pariat pe restul detaliilor. Asa ca am recitit-o din nou.

In mod clar, e una din cele 3 Carti Mari ale SF-ului.

Toate SF-urile se bazeaza pe reinnoirea unor ramuri ale stiintei. Ori se descopera robotica, ori brusc calatoria spatiala e posibila, etc. Lumea null-A sapa mai adanc: revizuieste totul de la logica aristoteliana incoace.

Pe scurt, logica care zice ca un kil de branza egal un kil de branza este anulata. Lumea e un Pamant paralel, care a pornit de la ideea ca Aristotel greseste, si ca intre un obiect si altul exista minim vreo 10.000 de diferente. Dimpotriva, nimic nu e niciodata la fel ca altceva.

Iar daca cineva este identic cu altceva, se produce un fenomen de teleportare intre cele 2 obiecte.

Asta + psihologia semantica, alta chestie stiintifica care exista in realitate dar nu a devenit niciodata dominanta, au dus la un program de antrenament mental care face ca orice om sa fie capabil sa se adapteze fara frictiuni la realitate. Viitorul e frumos, oamenii au colonizat planeta Venus, cu copaci uriasi.

Atunci pamantul este atacat de un Imperiu Galactic cu logica aristoteliana, rational, cu nave imense, resurse aproape infinite, si conduse de niste tipi care iubesc energia razboiului. Primul atacat este Venus, in intregime pasnic, dar oamenii inarmati cu bate si antrenament mental reusesc sa invinga Imperiul.

Daca in clipa asta ati ciulit urechile, inseamna ca v-ati prins ca asta e jumatate din Star Wars. Doar ca Lumea null-A a fost scrisa in 1956. Mai mult, A E Van Vogt a descris genial raportul de forte dintre Imperiul Galactic si Liga Galactica/Republica, nu asa simplist ca Lucas.

Asta nu mai e asa surprinzator cand afli ca a declansat de unul singur prima epoca de aur a SF-ului, si ca i-a influentat pe Philip K Dick si Asimov, si ca Star Trek nu ar fi existat fara Calatoriile Navei Spatiale Beagle, si nici Alien fara o povestire de-a lui.

Poate ca Van Vogt nu e la fel de coerent ca Asimov. Dar ca nivel de zbor a imaginatiei e acolo sus, printre cei mari.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Problema celor trei corpuri”, de Liu Cixin

Sat, 28 Jul 2018 10:44:09 +0000

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor]

Cartea e scrisa de un tip care, indiferent ce zice el, de fapt e un mare admirator al violentei sangeroase. In primul capitol un profesor de fizica este omorat in bataie pe scena publica pentru ca a predat teoria Big Bang, care nu era corecta politic (Mao spusese la o bere ca nu iese nimic din nimic, iar teoria asta sustine contrariul, ca tot universul a iesit din nimic. Fiind incorecta politic, profesorul trebuia omorat). Plus alte scene. Not cool.

O forta care detine puteri aparent miraculoase e pornita sa opreasca evolutia stiintei pe Terra. Armata se prinde ca e ceva real ce depaseste nivelul actual al umanitatii si declanseaza pregatiri de razboi internationale. Cartea urmareste efortul de infiltrare in respectiva forta ca sa afle ce se intampla.

Respectivii beneficiaza de sprijinul unor liberali progresisti, genul de deraiati care uraste umanitatea pentru ca polueaza si ca omul e rau pentru planeta. Acestia, majoritatea din elita financiara si intelectuala, se grabesc sa isi distruga specia si pe ei insisi. Al doilea subiect dezagreabil, apare la fel de des ca si violenta. Urat.

Ce salveaza cartea e partea de speculatie stiintifica excelenta si care se desfasoara intr-un ritm din ce in ce mai rapid. Problema celor trei corpuri care se atrag reciproc e popularizata foarte bine. Partea de dezvoltare stiintifica in istorie e atractiva. Cand ajunge sa descrie cum creeaza extraterestrii o inteligenta artificiala impachetata in doar 2 protoni atinge chiar nivelul poetic.

Inteleg de ce a luat premiul Hugo in 2015. Desi nu mi-au placut unele chestii politice (se simte ca e scrisa de un chinez), o recomand.

[9 mai] Cartea de azi: „Umanii” de Matt Haig

Mon, 21 May 2018 07:15:44 +0000

După ce am citit câteva cărți de Matt Haig (e drept, nu prea multe), am descoperit că e genul de autor pe care l-aș citi când vreau să mă binedispun. Scrie ușurel, cu idei simpatice și întorsături de situație dulci fără să fie siropoase.

În „Umanii” (2013), un extraterestru dintr-o specie hiper-rațională vine pe pământ să ucidă pe oricine a avut contact cu o teorie matematică ce ar putea fi extrem de periculoasă în mâinile greșite. În fond, noi, oamenii, suntem niște creaturi puse pe război, haotice, oribile, care ar putea distruge multe lucruri bune dacă ar avea multă putere.

Însă când ajunge pe pământ și intră aproape literalmente în pielea profesorului de matematică care a făcut descoperirea, începe să descopere că oamenii nu sunt chiar atât de răi.

Deși teoretic e SF, „Umanii” e mai degrabă o carte despre ce înseamnă să fii om – e plină cu mici gânduri și sfaturi de viață, iar la final are chiar o listă cu multe din ele. De ex.:

46. Un paradox. Lucrurile de care nu ai neapărat nevoie pentru a trăi – cărțile, arta, cinematograful, vinul și așa mai departe – sunt exact lucrurile de care ai nevoie pentru a trăi.

Nu e chiar ce aș citi de obicei, dar nu-mi pare rău că am pus mâna pe ea și știu că sunt mulți cărora le place stilul.

Cartea e disponibilă în română pe site-ul Nemira (au și ebook-ul pe site), pe eMag și pe Libris (unde au doar ebook-ul). În plus, e disponibilă în engleză pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[3 apr] Cartea de azi: „Marțianul” de Andy Weir

Wed, 04 Apr 2018 08:55:21 +0000

Are loc o misiune umană pe Marte. Cercetătorii își văd de treabă, dar are loc o furtună și trebuie să plece în viteză, ca să fie siguri că ajung întregi înapoi pe Pământ. Cel mai inventiv tip din echipă are o idee despre cum ar putea să rezolve situația în așa fel încât să nu fie nevoiți să fugă, dar din păcate e lovit de o bucată de metal și ucis, iar ceilalți pleacă în grabă, devastați de moartea lui.

Doar că omul nu e mort. Se trezește după furtună rănit, vai de capul lui, părăsit pe o planetă ostilă vieții și cu sisteme și provizii care n-au fost gândite să reziste pe termen prea lung. Ar putea să depună armele și să se obișnuiască cu gândul că o să moară de foame sau în vreun accident, dar e inventiv, tobă de carte și n-are altă treabă decât supraviețuirea.

E prima carte a lui Andy Weir, publicată în 2011 și a avut atât de mult succes încât cei de la Hollywood s-au băgat imediat pe fir și au ecranizat-o în 2015. E un fel de „Robinson Crusoe” în spațiu, cu diferența că Robinson Crusoe era pe o insulă unde aerul se putea respira și găsea chestii de mâncare. Se citește repede, are ceva umor și multă știință care e prea mult peste cunoștințele mele de bază ca să-mi dau seama dacă e vreo problemă cu ea sau nu.

„Marțianul” e disponibil pe eMag și Libris în română și pe Book Depository și Amazon în engleză.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Alexandru Lamba – “Sub steaua infraroșie” [recenzie]

Sat, 03 Mar 2018 12:22:04 +0000

[Această postare NU face parte din seria „Cartea de azi”. E o recenzie mai amănunțită și nu o recomandare.]

Am cartea lui Alexandru Lamba, „Sub steaua infraroșie” de la scurt timp după publicare. Am citit-o pe jumătate în 2016, după care a fost un scandal printre cenaclurile de sefiști români și am zis că nu vreau să adaug gaz pe foc scriind o recenzie sinceră a unei cărți recent publicate. Nu am terminat-o, ca să nu mă mănânce palmele să vorbesc despre ea. A fost o alegere rară: nu deseori mi se întâmplă să pun o carte jos din motive care țin de sfera socială.

Între timp, cartea nu mai e recent publicată, iar eu mi-am dat seama că e multă supărare în cenaclurile de SF românesc indiferent de an, anotimp, recenzie, părți implicate șamd., iar unii din acele cercuri sunt mai toxici decât dâra de otravă a lui Singed. Deci n-are sens să aștept un moment propice în care să nu se creadă că mă leg de cineva. (Pentru mai multe detalii despre ultima nebunie cu scandalagii din SF-ul românesc, Dorin are un articol.)

Sub steaua iubirii

„Sub steaua infraroșie” de Alexandru Lamba vrea să fie un roman de dragoste combinat cu hard SF, dar nu prea stă în picioare în niciuna dintre ipostaze, mai ales dacă te uiți la ea un pic mai profund sau ai câteva cunoștințe de fizică. Cartea a fost nominalizată la unele dintre premiile românești de SF pe care nu le urmăresc, a avut o oarecare priză la public.

Alexandru Lamba a fost lăudat pentru munca de documentare științifică pe care a depus-o, dar n-aș fi atât de sigură de acuratețea teoriilor lui. (Unele lucruri sunt clar greșite, altele sunt un pic problematice.)

Cartea e scrisă din perspectiva unui tip care cutreieră spațiul într-o navă spațială și îi scrie iubitei lui o scrisoare lungă. Ea e pe Pământ, poate înghețată criogenic, el se va întoarce după sute de ani (dacă nimerește drumul înapoi) și explică și lucruri pe care ea le știe deja, pentru cazul în care scrisoarea lui e găsită mult după moartea ei.

Stilul lui e deosebit de siropos – atât de siropos încât o face pe Barbara Cartland să pară mai cu picioarele pe pământ. Dar se citește ușor și repede.

Problema științifică

Alexandru Lamba folosește o grămadă de termeni tehnici ca să pară totul foarte SF. De exemplu, nava spațială nu încetinește, ci își reduce viteza prin accentuarea pantei arccotangentei, iar oamenii de pe navă aruncă cu tot felul de cifre și concepte științifice.

Folosirea de jargon științific și termeni vagi ca să creeze impresia de lume puternic tehnologizată nu e o problemă deloc, se mai poartă și în alte zone. Problema e că încercarea de a da un aer de acuratețe științifică scoate în evidență lucrurile care nu sunt ok.

De exemplu, personajul principal își petrece o mare parte din timp în afara atracției gravitaționale, dar e musculos și frumos pentru că joacă volei în imponderabilitate marți. Ceea ce e fals, studiile NASA arată că poți să faci o grămadă de sport în spațiu și tot pierzi o parte importantă din masa musculară. Nu ne dăm seama de asta pentru că ne petrecem toată viața pe pământ, dar aici ne folosim mușchii încontinuu ca să stăm în picioare, să ne opunem gravitației când pășim, când ridicăm mâna, când facem orice. În spațiu, nu prea e cazul.

Apoi, personajul principal face sex în imponderabilitate – de două ori e menționat explicit, dar implicația ar fi că e vorba de ceva regulat 1ignorați jocul de cuvinte. Ceea ce nu e complet imposibil, dar e, conform studiilor, destul de dificil pentru că tipilor le e greu să-și mențină erecția, dat fiind faptul că gravitația nu le trage sângele în jos, iar inima tinde să-l pompeze mai mult în sus (pentru că trebuie să învingă forța gravitațională).

Imponderabilitatea, chiar dacă e des menționată în roman, pare mai degrabă o chestie care să ia ochii decât una atent gândită și studiată.

Iar extratereștrii au viruși cu care pot infesta calculatoarele umane „indiferent de sistemul de operare”, ca să parafrazez cartea. Ceea ce e cam greu în condițiile în care ar trebui ca extratereștrii să fi dezvoltat o informatică similară informaticii noastre, care să funcționeze cu biți și valori binare și așa mai departe. E cam la fel de probabil cum ar fi să mergem pe o planetă extraterestră și să ne întâmpine cei de acolo cu rochii făcute pe măsura astronauților, care să fie potrivite pentru orice ocazie.

În ultimul rând, nu prea le am eu cu fizica relativistă, dar nava spațială frânează prin transformarea energiei sale cinetice în bolovani – își transformă deci energia în surplus în materie. Ceea ce sună ca o idee bună, dar nu sunt foarte convinsă. Viteza, la fel ca energia cinetică, de altfel, e o chestie relativă. De exemplu, eu am în timp ce scriu asta și o viteză de 0 m/s, și o viteză de peste 1000 km/h, și o viteză de 30 km/secundă. Prima viteză e relativă la sol, pentru că „stau pe loc”; a doua e relativă la centrul Pământului, pentru că planeta se învârte cu mine; a treia e relativă la Soare, pentru că Pământul se învârte în jurul lui.

Aici devine complicat. Un corp care se mișcă cu o viteză constantă e nemișcat în propriul său sistem de referință și are nevoie de o forță care să acționeze asupra sa ca să-și schimbe viteza. În același timp, corpul poate să accelereze și să decelereze în funcție de sistemul de referință.

Cartea asta pomenește des un convertor de energie cinetică în materie (și viceversa) fără să ia în considerare faptul că energia cinetică nu există pur și simplu, ci e relativă la ceva. Problema e că, dacă energia cinetică ar funcționa cum zice el, nava ar putea de exemplu să _frâneze _pe Pământ ca să zboare spre Lună, dacă Luna e în sens invers mișcării de revoluție a Pământului. De ce? Pentru că nava și-ar reduce energia cinetică față de Soare și s-ar învârti mai lent sau deloc în jurul lui.

Iar dacă nava așteaptă ca Luna să se afle de cealaltă parte a Pământului, apoi frânează iar ca să zboare înapoi, avem un frumos perpetuum mobile care mai și creează materie în urma sa.

Consecvența în dragoste

Personajul principal e pe nava spațială pentru că poate comunica telepatic cu iubita lui – de fapt, poate comunica telepatic cu orice persoană pe care o iubește profund. Când era mic, putea citi gândurile mamei sale și le putea influența pe ale ei. Pentru că telepatia e instantanee și deci nu e constrânsă de probleme gen viteza luminii, e trimis în spațiu ca să servească pe post de releu de comunicare cu Pământul, prin intermediul ei.

Până aici, nicio problemă (Lamba nu încearcă să explice fenomenul, așa că e mai ușor de acceptat). Doar că telepatia vieții funcționează după reguli foarte arbitrare. La începutul cărții, e de necontrolat și afectează persoana iubită fără ca el să poată face ceva în privința asta. La finalul cărții, „iubirea” care o declanșează e doar cea sexuală, așa că tipul poate s-o întrerupă pur și simplu culcându-se cu altcineva, dar continuând să fie îndrăgostit lulea de gagica de pe Pământ.

Bănuiesc că de fapt telepatia e afectată de firul narativ, ca să fie o poveste sfâșietoare despre dragoste și sacrificiu, dar meh.

În final…

Am tot așteptat o explicație pentru ce se întâmplă cu firul narativ cu extratereștrii și elipsoidul Dyson al vieții. Doar că nu există una, personajul principal se cară din peisaj înainte să se clarifice care-i faza, așa că excursia spațială e cam degeaba și e acolo doar ca să susțină povestea sfâșietoare despre dragoste și sacrificiu.

Când lucram în televiziune, aveau ăia o vorbă: vrem o poveste să plângă coafezele. O spuneau un pic cam de sus – ideea era că nu există femeie mai simplă și mai ușor de emoționat de o poveste siropoasă decât o coafeză, lucru care mi s-a părut un pic insultător la adresa lor. Dar ar fi fost încântați de povestea asta: nu stă în picioare la o analiză atentă, scârțâie în multe puncte, dar dacă o citești și o iei de bună, e sentimentală, dătătoare de lacrimi și are o atmosferă SF.

Dacă și-o dorește cineva, cartea e disponibilă pe Libris.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      ignorați jocul de cuvinte
    </td>
  </tr>
</table>

[2 mar] Cartea de azi: „Războiul bătrânilor” de John Scalzi

Fri, 02 Mar 2018 20:46:04 +0000

Nu prea poți să nu fii intrigat de un roman care începe cu personajul principal, un tip care tocmai împlinește 75 de ani, care se duce la mormântul soției înainte de a se înrola în armată alături de tot felul de oameni aflați mai degrabă la finalul vieții decât la începutul ei.

John Scalzi știe să creeze o lume care să aibă logică și să fie și genială în același timp. Poate și să te prindă în ea și să-ți spună o poveste. Nu e o poveste foarte complexă sau profundă, dar nici nu remarci asta în timp ce bătrânii se pregătesc de luptă, redescoperă plăceri vechi, își descoperă puteri noi și se bat cu o grămadă de rase extraterestre letale în timp ce glumesc între ei.

E o carte simpatică, nepretențioasă, cu un dram de umor, care se citește repede. Mi-ar plăcea să am mai multe de zis despre ea, dar, după cum ziceam, nu e foarte complexă și dacă mai spun câteva lucruri, o să spun cam tot ce se întâmplă în ea.

E disponibilă în română pe site-ul Nemira, pe eMag, pe Libris. Iar în engleză, poate fi găsită pe Book Depository (cu livrare gratuită).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[1 mar] Cartea de azi: „Războiul lumilor” de H.G. Wells

Thu, 01 Mar 2018 19:22:31 +0000

Avem o săptămână SF? Așa pare. Și pentru că e joi, va fi SF clasic.

H.G. Wells s-a născut în Anglia în 1866, adică în plină perioadă victoriană. A învățat binișor latină în școală, ceea ce nu are absolut nicio relevanță pentru cartea asta, și a mers la o facultate de științe unde a studiat biologia, ceea ce are foarte multă relevanță pentru cartea asta.

„Războiul lumilor” e o carte despre invazia marțienilor pe pământ și încercarea oamenilor din Anglia de a le face față, descrise de un martor ocular la evenimente, care are un stil destul de sec. Mi s-a părut interesant pentru că personajele, abordarea și o parte din lume par foarte actuale, dar se simte puternic lipsa de modalități de informare în masă (mai ales când lucrurile precum ziarele nu mai circulă). Nu știm cum reacționează sus-pușii din guvernul britanic sau casa regală la invazia extraterestră, dar simțim totul de la nivelul unui om de rând care fuge de moarte aproape sigură și urmărește totul încercând să priceapă ce se întâmplă.

Pe scurt, marțienii au o tehnologie atât de avansată încât sunt aproape invincibili. Bravii soldați englezi le fac cumva față o vreme cu diverse tertipuri, dar pierderile sunt enorme și lucrurile nu stau prea bine pentru omenire.

Cartea a fost adaptată de mai multe ori – printre altele, o adaptare radiofonică sub forma unui fals buletin de știri, creată de Orson Wells, care a rămas de pomină pentru că unii ascultători au crezut că erau știri reale.

Poate fi cumpărată în română de pe eMag sau Libris și în engleză în format fizic de pe Book Depository. Iar în engleză mai e disponibilă gratuit în format digital pe Project Gutenberg.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[28 feb] Cartea de azi: „Ghidul autostopistului galactic” de Douglas Adams

Wed, 28 Feb 2018 20:37:42 +0000

„Seamănă cu Douglas Adams” cred că e chestia pe care am auzit-o cel mai des în ultimele zile (și ca afirmație, și ca întrebare), așa că a sosit și momentul „Ghidului autostopistului galactic”.

Douglas Adams a fost un povestitor și un scriitor care nu voia cu adevărat să scrie romane – legenda spune că atât de tare a tras de timp când scria „Ghidului autostopistului galactic” încât până la urmă s-au dus, i-au luat manuscrisul neterminat și l-au publicat așa. Iar asta explică de ce povestea nu se termină nicicum.

Însă Adams a fost scenarist – a lucrat un pic cu grupul de comedie Monty Python (a și apărut scurt în vreo două episoade de-ale lor), a fost implicat și în Doctor Who și nu numai. Iar „Ghidului autostopistului galactic” a început ca teatru radiofonic la BBC înainte să ajungă roman și, mai apoi, o „trilogie în cinci volume”.

Cartea e un SF comic-absurd, în care Pământul e pe cale să fie demolat pentru a face loc unui proiect intergalactic, iar Arthur Dent e salvat de la moarte de prietenul lui, Ford Prefect, care e un autostopist galactic extraterestru. Îl cheamă așa pentru că atunci când a ajuns pe Pământ a greșit specia dominantă a planetei și a vrut să se integreze purtând un nume des întâlnit.

Împreună, cei doi pornesc fără scop sau destinație prin galaxie, având tot felul de aventuri.

Cartea a fost publicată la un moment dat la editura Nemira – văd că acum nu mai e disponibilă, dar există în continuare în engleză pe Book Depository ca volum individual sau chiar și ca volum care cuprinde toate cele cinci cărți ale „trilogiei”.

Și dacă vreți ceva care să semne cu Douglas Adams… seria TV Doctor Who. E despre un extraterestru care se plimbă alandala prin univers și ia pământeni cu el. Și are umor absurd, britanic.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[27 feb] Cartea de azi: „Fundația” de Isaac Asimov

Tue, 27 Feb 2018 16:08:02 +0000

Discutam de curând cu un prieten despre faptul că, pentru un om de știință, Asimov dă foarte puține detalii despre modul în care funcționează tehnologia viitorului. Sau poate că, tocmai pentru că era atât de bine pregătit, își știa limitările.

În schimb, cărțile lui se axează pe poveste și, mi se pare, pe situații care par aproape fără rezolvare. Există nave spațiale care circulă cu viteze mai mari decât cea a luminii, există scuturi futuriste care pot apăra purtătorul de proiectile, există planete splendide, dar sunt mai degrabă decorul și nu partea de bază a „Fundației”. Nici măcar societatea viitorului nu e baza, ceea ce e excelent, pentru că oamenii din acea lume hiperavansată au idei de anii ‘40-‘60 – ceea ce nu e de mirare, pentru că Asimov a început s-o publice (pe bucăți, e drept), în 1942.

Cartea în sine cuprinde mai multe povești despre un Imperiu Galactic ce decade lent și o planetă de enciclopediști aflată la capătul galaxiei, care încearcă să păstreze toată cunoașterea lumii și să supraviețuiască împotriva amenințărilor din jur. Dar nu e o carte de aventuri, cât una de ipoteze așezate, despre ingeniozitate și rezolvări pașnice – și e doar prima parte dintr-o serie mai lungă.

Asimov s-a inspirat din căderea Imperiului Roman pentru a scrie „Fundația”, așa că sunt tot felul de paralele, dar nu e obligatoriu să știi istorie ca să te bucuri de carte.

E disponibilă în limba română pe eMag și pe Libris. În engleză, poate fi cumpărată în format fizic cu livrare gratuită de pe Book Depository sau în format digital de pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[26 feb] Cartea de azi: „Pământul lung” de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Mon, 26 Feb 2018 17:42:53 +0000

Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa.

Pe celelalte Pământuri nu există omenire, dar altfel lucrurile seamănă mai mult sau mai puțin cu ce este sau ar fi putut fi la noi. Uneori geografia e diferită, alteori plantele și animalele nu prea seamănă cu ale noastre. Totul e sălbatic, nou și neexplorat.

Personajul principal pleacă într-o călătorie de explorare de-a lungul lumilor paralele, împreună cu un mecanic de motociclete tibetan reîncarnat într-un super-calculator – în „Pământul lung” nu există un fir narativ, dar există foarte multă explorare și o grămadă de idei. E o călătorie mai mult decât o poveste, dar e o călătorie interesantă prin multe istorii posibile prin care nu a trecut lumea noastră.

E singura carte de SF scrisă de Terry Pratchett pe care am citit-o (de Stephen Baxter nu țin minte să fi citit altceva) și, deși nu e cea mai bună carte a lui sau cel mai bun roman SF din toate timpurile, e mișto și memorabilă. Aștept și următorul volum în română din seria asta, pentru că au trecut aproape doi ani de când au scos cei de la Nemira „Pământul lung”.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul Nemira, eMag sau Libris. În engleză e disponibilă cu livrare gratuită pe Book Depository sau în format digital pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[16 ian] Cartea de azi: „Străin într-o lume străină” de Robert A. Heinlein

Tue, 16 Jan 2018 05:47:46 +0000

Acum câțiva ani, am dat peste o listă cu cele mai bune romane SF din toate timpurile – și pentru că nu prea știam genul, am zis că lista respectivă e un loc bun din care să-mi încep educația în domeniu.

„Străin într-o lume străină” nu era primul de pe listă, dar era printre primele. A fost o surpriză… ciudată.

Valentine Michael Smith e un tip care a fost crescut pe Marte după ce părinții lui, exploratori din prima expediție pe planeta roșie, au murit acolo. Când vine a doua expediție, se constată cu stupoare că el e încă în viață și e readus pe Pământ, unde e complet străin de societatea umană. Valentine Michael Smith petrece câțiva ani învățând tot felul de lucruri despre ce înseamnă să fii om, după care își pornește propria religie marțiană a iubirii, înțelegerii și puterilor paranormale.

Pentru că Heinlein a așteptat cu publicarea cărții până la „momentul potrivit”, a publicat-o în 1961, taman când începea mișcarea hippy, așa că a avut o influență enormă asupra ei – iar pentru că a avut o influență enormă asupra lor, acum tot felul de aspecte din „Străin într-o lume străină” par inspirate din grupări New Age, chit că legătura cauză-efect e cam inversă.

E bine scrisă, are personaje solide, momente memorabile, o poveste care surprinde. Nici nu e de mirare că a fost prima carte SF care a ajuns pe lista de bestselleruri din New York Times.

Cartea poate fi găsită în limba română pe eMag și pe Libris, iar în engleza originală pe Book Depository (în format fizic) și pe Amazon (în format digital).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

John Scalzi – seria „Războiul bătrânilor”

Tue, 03 Oct 2017 15:22:00 +0000

Când oamenii din țările avansate ale lumii ajung la 75 de ani, li se oferă ocazia de a se înrola în armata care apără omenirea de amenințările extraterestre. Iar ideea sună bine: dacă te acceptă cu un picior în groapă și te fac apt de luptă, înseamnă că, orice ar fi, ai ocazia s-o duci ceva mai bine decât înainte.

Ce-mi place la John Scalzi e că are un stil ușor, vioi și cu un pic de umor. E în stare să creeze un univers interesant și să-l dezvolte nu doar în „Războiul bătrânilor”, ci și în continuări, dar pune problema simplu și clar chiar și când e vorba de știință.

Mai exact, dacă există autori care îți povestesc cum curentul electric ionizează cuantic niște convertori divergenți ai materialelor profisinergicasnice, sau alte abureli care sună pompos și nu înseamnă nimic, Scalzi vine cu idei simple și clare. De exemplu, soldații care apără umanitatea sunt verzi. De ce? Pentru că au clorofilă, ca să poată face fotosinteză în caz de nevoie. Sau au tot felul de îmbunătățiri genetice – oamenii de știință au decupat ADN-ul uman, au păstrat bucățile care chiar fac ceva, le-au înlocuit pe celelalte cu chestii utile, apoi au reasamblat totul în așa fel încât să iasă de acolo ceva cu formă umană și, voila!, gata super-soldatul.

În prima carte din serie, „Războiul bătrânilor”, John Perry părăsește pământul și mormântul soției și se înrolează în Forțele de Apărare ale Uniunii Coloniale, care se ocupă de tot ce înseamnă „umanitate în spațiu”.

În a doua carte, „Brigăzile fantomă”, Uniunea Colonială e trădată de un om de știință care decide să se alieze extratereștrilor. Pentru că e extrem de bun la ce face și are o grămadă de informații sensibile pe care le poate folosi împotriva omenirii, Uniunea Colonială decide să-l cloneze și să-i insereze clonei o copie a minții originalului. În fond, trădare, trădare, dar să afle și ei de ce s-a întâmplat chestia asta.

În a treia carte, „Ultima colonie”, Scalzi se întoarce la povestea lui John Perry, care între timp a părăsit Forțele de Apărare, s-a recăsătorit, a adoptat o fată și acum e șefuleț într-o colonie. Asta până când Uniunea Colonială îl trimite să înființeze o colonie nouă – și nu că vreau să dau totul afară din casă, dar pare că va fi cam ultima colonie a oamenilor.

Poveștile se citesc repede și te țin cu sufletul la gură, de nu știi când au trecut toate paginile. Din punctul ăsta de vedere, recomand cu căldură seria, care a apărut la Nemira (și e disponibilă și pe eMag sau Libris). Mi se par potrivite și pentru oameni care citesc o grămadă de SF, și pentru cei care gustă mult mai puțin genul de obicei.

Din punctul de vedere al traducerii… primul volum l-am citit în engleză, al doilea a fost citibil în română, dar** ultimul volum scos, „Ultima colonie” scârțâie din toate încheieturile**. Nu știu cât din vină îi aparține Cristinei Ghidoveanu, care a tradus volumul, și cât redactorului Stelian Bigan și lectorului Ecaterina Derzsi. Așa că îi menționez pe toți. (Mai există Cârcotașii? Mai spun „Rușinică”?)

Pe partea de traducere (probabil), există replici precum: „Atunci cred că o să mă relaxez și-o să mă încălzesc la razele talentelor mele superioare de conducător” (p. 16), care m-au făcut să wtf-uiesc împreună cu prietenii.

La redactare/traducere/lipsă de atenție, am observat lucruri ca: „Era plăcut să ajuți oamenii și era la fel de plăcut că oamenii îmi ascultau sfaturile.” (p. 14) Sau: „nu eram de fapt o unealtă a colonialismului, sau cel puțin dacă eram, eram unul realist” (p. 16).

Până la urmă, am făcut tot posibilul să-mi dezactivez partea de creier pe care o folosesc la muncă și am reușit să intru în spiritul cărții, ignorând cu voioșie toate problemele. Ori au fost mult mai puține după primele 30-40 de pagini, ori am reușit eu să le ignor – până când am ajuns la pagina 142, unde scria așa: „Vârcolacii nu m-au observat; erau concentrați în întregime asupra lui Yoder, care continuă să stea neclintit. Doi dintre dacă se mișca. Nu s-a mișcat.”

Am citit de mai multe ori paragraful, pentru că mi s-a părut că am sărit un rând. Dar nu-l sărisem eu, îl săriseră ei. Problema asta deja nu mai e de traducere, ci probabil de redactare – cineva probabil a vrut să facă o modificare și a șters o bucată de text cu totul.

Nu știu ce s-a întâmplat cu „Ultima colonie” – poate că Nemira a trimis din greșeală o variantă intermediară a cărții la tipar și nu și-au dat seama. Însă speranța mea e că textul va fi revizuit pentru următoarele ediții (dacă acestea vor mai exista).

Ovidiu Eftimie – “Arhanghelul Raul” [recenzie]

Fri, 18 Nov 2016 19:28:31 +0000

Pe scurt, într-o țară plină de scriitori care vor să scrie numai capodopere care să-ți dea de gândit, Ovidiu Eftimie scrie o carte numai bună de citit pe tren.

„Arhanghelul Raul” nu e nici despre cum ne îndreptăm cu toții către schimbări climaterice apocaliptice, nici despre cum ne mănâncă corporațiile de vii și ne transformă în sclavi, nici despre accidente tehnologice. E despre niște nași de tren care pun mână de la mână din banii de șpagă ca să oprească nițel sfârșitul lumii care vine pe căi supranaturale, pentru că până face ministerul ceva în direcția asta murim cu toții – de bătrânețe, dacă nu de apocalipsă.

Raul, un tânăr promițător din marketingul românesc, e lovit de un camion și ajunge pe lumea de dincolo, unde diavolul se confruntă cu o problemă majoră: n-are bere. Bine, ar mai fi o problemă și cu niște morți care vor să fugă și să invadeze lumea celor vii și habar n-are cum să-i oprească, dar pe aia i-o deleagă lui Raul – e creativ? Păi să fie creativ până la capăt și să găsească o soluție.

În lumea viilor, un alt tânăr promițător, agent secret, e trimis să descopere unde dispar toți banii luați ca șpagă de nași, pentru că toată lumea știe că iau o grămadă, dar nu-i vede îmbrăcându-se bine sau construindu-și vile.

Cartea e SF cu o brumă de fantasy (Hades și râul Styx nu-s chestii foarte științifice) și cu multe, multe mici elemente din birocrația românească și aparatul de stat pe care le recunoști de la o poștă – evident că locomotiva care călătorește în timp e mereu în revizie, pentru că n-au reușit ăștia nicicum s-o repare odată.

Ce-mi place e că totul se leagă. Fiecare element absurd are o explicație (linia 1 din gara din Brașov e rezervată, dar de ce?!), firele narative se țes bine împreună, de atunci când iei cartea la recitit vezi cum se pregătește deja finalul. În plus, e scrisă simplu, cu mult dialog, cu multă acțiune – în afară de primele 10-15 pagini, în care Eftimie prezintă lumea, face câteva glume și ne explică ce-i cu fiecare personaj; dar cele 10-15 pagini trec repede.

E și o carte foarte românească -- are genul de umor pe care-l avem în bancuri, nașii mai beau o pălincă și dacă au o lume de salvat, birocrația o știm. Dar mai mult decât atât, povestește ce se întâmplă într-un stil care-mi amintește nu de Caragiale, San Antonio, Douglas Adams sau alți scriitori, ci de prietenii ăia care ies la o bere și, la un moment dat, se pun pe povestit episoade din viața lor sau a prietenilor, „că nu-ți vine să crezi așa ceva, îți stă mintea-n loc, ca la noi la nimenea.” Are genul ăla de pasiune pentru povestit și de haz de ai spune că le-nflorește bine, dacă n-ai ști că e SF cu totul.

Metrouri în spațiu

Wed, 13 Jan 2016 07:58:03 +0000

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui.

În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis:

„N-arată cam ciudat soarele?”

Ne-am uitat în sus și, într-adevăr, soarele era compus din hexagoane concentrice, cu o gaură alburie în mijloc, și era mai palid decât de obicei.

Aproape instantaneu, lumea a început să urle și să intre în panică. Colega ne-a explicat repede că, atunci când soarele are forma hexagonală înseamnă că emite niște radiații extrem de nocive. Șeful de pe navă ar fi trebuit să stea cu ochii-n patru după așa ceva, dar nemernicul se închidea toată ziua în birou și juca Sacred, așa că nu se ocupa de nimic.

Ne-am repezit în sus pe scări la ultimul etaj, unde era o stație de metrou spațial. Lumea se arunca în vagoane, se înghesuia ca în Tokyo la ora de vârf – „Atenție, se închid ușile!” – și metroul a plecat fără noi.

Noroc că secretarul navei spațiale era cu noi (deși semăna enorm cu Darth Emo din noul Star Wars) și a găsit o platformă cu roți, de genul celei pe care se cară marfă în magazine. Am sărit toți pe ea am luat-o cu viteză prin mulțime… și fix peste o balustradă.

Am căzut în gol cale de câteva etaje, am trecut prin podeaua pe care era construit parcul și am aterizat în subsolul stației.

„Nimeni n-o să creadă că am făcut treaba asta intenționat, ca să ajungem la o navă spațială,” ne-a spus secretarul Darth Emo. „Oricum, radiațiile solare pot fi blocate mult mai bine de o centură de asteroizi, care se află fix sub stația noastră. Cei din metrou n-au nicio șansă, pe unde au luat-o ei.”

Undeva, departe, metroul șerpuia prin spațiu. Noi am sărit în nava spațială și ne-am pus pe așteptat, iar un ecran începe numărătoarea inversă… de la 45 de minute. Care ar fi putut să fie ori lansarea noastră, ori momentul în care ajungeau la noi radiațiile solare, dar ori nu-mi aduc aminte, ori nu știam nici atunci.

…eram în bucătărie și povesteam toată nebunia asta de vis. El a așteptat să ajung până la capăt, a dat aprobator din cap și m-a întrebat: „Dar de ce juca șeful stației spațiale Sacred?”

„…” am zis eu. „Soare hexagonal, metrouri în spațiu – și ție ți se pare imposibil că juca ăla Sacred? E un vis, de ce să nu joace Sacred?”

„Pentru că e un joc foarte prost.”

Am bombănit ceva cum că ar fi fost ok la vremea lui.

Urmează stația Pluto, cu peronul pe partea dreaptă.

Stanislaw Lem – Solaris [recenzie]

Sun, 02 Aug 2015 07:48:15 +0000

Despre Solaris nu știam aproape nimic înainte să o iau în mână. Știam că e SF. Știam că a fost odată un film numit Solaris în regia lui Tarkovski. Și știam că există o melodie după Bach, The Sea Named Solaris, deci existau șanse să fie vorba despre o mare undeva prin poveste.

Ceea ce înseamnă că am citit Solaris în totală necunoștință de cauză, o experiență pe care o recomand călduros – dacă aș fi știut „despre ce e vorba” n-aș mai fi intrat la fel de tare în atmosferă.

În principiu nu vreau să ofer spoilere, dar în cazul în care are cineva de gând să citească volumul în curând fără să știe mare lucru despre el, se poate opri din citit aici. Zău, fac o pauză, pun câteva rânduri goale.

Așa. Revin, pentru cei care ori știu ceva despre poveste, ori nu sunt deranjați de spoilere, ori n-au de gând s-o citească prea curând. Solaris începe cu o atmosferă de horror, care din punctul meu de vedere e partea care face toți banii. Un cercetător ajunge pe o planetă ostilă vieții umane, toxică până în cele mai mici detalii, acoperită de un ocean ciudat și care nu se supune calculelor fizice făcute de oamenii de știință.

Cu alte cuvinte, ceva e dubios rău – și ca să fie totul și mai dubios, ar trebui să mai fie doar trei alți oameni pe planeta respectivă, tot cercetători. Doar că au rămas doar doi: al treilea a murit într-o sinucidere dubioasă. Atmosfera de început mi s-a părut că seamănă cu cea din Amnesia: The Dark Descent (jocul pe calculator). Nu sunt monștri care să atace la fiecare pas, dar ceva nu se leagă, se aud zgomote ciudate și tot stai cu sufletul la gură până când așteptarea că se va întâmpla ceva teribil e mai teribilă decât ce s-ar putea întâmpla. Imaginația oferă o mie de versiuni de sfârșituri oribile pentru cercetători.

Dar la un moment dat, Solaris schimbă macazul: devine o poveste filozofică, încărcată de teorii și istorii, plină de monologuri tehnice sau lirice sau tehnico-lirice. Într-un fel, am simțit că se poticnește în respectivele monologuri, că se citește mai degrabă ca un eseu îmbinat cu un dram de acțiune. Ideile legate de limitările noastre de înțelegere (ca oameni) sunt interesante, teoriile legate despre alte tipuri de inteligență sunt și ele la fel. Doar că scârțâie, narativ vorbind.

Deși mi-a plăcut enorm mai ales din cauza atmosferii ciudate de la început (numai bună de horror), am avut însă senzația pe alocuri că nu doar inteligența extraterestră nu reușește să înțeleagă cu adevărat oamenii, ci nici cartea în sine. Nu reușesc să-mi dau seama dacă a fost cu intenție sau nu, dar face senzația de stranietate cu atât mai puternică.

O recomand, e o experiență în sine.

Listă de cărți SF

Mon, 22 Jun 2015 04:01:54 +0000

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Atenție: nu mă refer la definiții de dicționar, nici la definiții absolute, ci la criteriul după care am ales cărțile SF.

SF – Science Fiction. Tradus la noi ficțiune științifico-fantastică. E vorba despre lumi care au la bază criterii științifice, chiar dacă știința prezentă acolo a fost depășită între timp. Propun criteriul unei lumi raționale și au o brumă de pretenție că ar putea fi compatibile cu lumea noastră, așa cum o cunoaștem noi. Elemente tipice: nave spațiale, extratereștri, tehnologie hiper-dezvoltată, drame care se întreabă unde ajunge omenirea, acum că a evoluat atât.

Fantasy. Literatură fantastică. Nu se referă la fanteziile pe care le ai cu ochii deschiși, nici la gândurile cu bărbați bogați și case mișto, ci la fantastic și magie. Sunt lumi în care supranaturalul și vrăjile au întâietate – poate au reguli, dar încalcă regulile lumii noastre, așa cum le cunoaștem noi. Elemente tipice: elfi, spiriduși, baghete magice, dragoni, vrăji.

În rest, lista conține doar cărți citite de mine și doar cărți care au un renume. De cele necitite nu vreau să-mi dau cu părerea (evident), iar cu cele fără renume mă întindeam, altfel aș fi menționat URSSA lui Sergiu Someșan și de Cameleon: Baza a lui Vlad B. Popa, care sunt SF-uri românești citibile și ok de felul lor. 🙂

Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift. Deși acum cartea e deseori considerată a fi pentru copii și pare a fi fantastică, la originile ei era o satiră la adresa societății în care trăia Swift – inclusiv a oamenilor de știință de la acea vreme, gen Isaac Newton. Se spune că ar fi prima carte în care e descris un bombardament aerian, de exemplu, iar cetățenii din Laputa au o insulă zburătoare pe care o mențin în aer cu ajutorul unui magnet mare, care respinge pământul.

Frankenstein, de Mary Shelley. În ciuda a ceea ce cred mulți, Frankenstein era creatorul, monstrul era… monstrul (îmi pare rău pentru Shelley, ea ca autoare nu i-a dat nume intenționat, dar toată lumea a avut grijă încă de la bun început să confunde creatura cu creatorul). Stilul e greoi – mie mi s-a părut mult mai greoi decât al lui Swift, de exemplu – dar povestea în sine e interesantă, în special pentru că monstrul e o persoană foarte coerentă și sensibilă, respinsă încontinuu de creatorul ei. Bine, rămâne un monstru, pentru că se răzbună ca unul pentru respingere.

Omul invizibil, de H.G. Wells. Un tânăr, fost student la medicină, a renunțat la o viitoare carieră de doctor ca să studieze optica. A reușit să dezvolte o cale prin care să devină invizibil, dar n-a mai reușit să devină vizibil la loc. E o carte gen „ai grijă ce-ți dorești”, cu o notă de „faptul că ești genial nu înseamnă că nu ești și prost… sau antipatic”.

Un yankeu la curtea regelui Arthur, de Mark Twain. Un american de secolul 19 călătorește în trecut și ajunge la curtea regelui Arthur, unde începe rapid să modernizeze tot ce prinde. Nu neapărat că epoca modernă ar fi foarte genială, dar imaginea unor cavaleri într-un sandwich de lemn pe care sunt scrise reclame e mult prea mișto. Nu că numele fiicei yankeului, „Alo-centrala”, n-ar fi și el perfect.

Fundația, de Isaac Asimov. Una dintre cărțile MARI de SF, întâmplător și una dintre cele mai greu de găsit, dintr-un motiv care-mi scapă. O carte care se bazează mai puțin pe personaje și mai mult pe mișcări de mase, schimbări de mentalități și jocuri de putere. Politică, știință și natura umană.

Eu, robotul, de Isaac Asimov. O altă carte MARE de SF, pe care n-am reușit s-o reperez pe nicăieri în română. E o colecție de 9 povestiri pe tema roboților, care a făcut istorie cu protocoalele care stau la baza programării roboților. E o carte despre mici „aha!”-uri și paradoxuri, cu întorsături de situație interesante.

Străin într-o țară străină, de Robert A. Heinlein. O misiune pe Marte descoperă un copil uman, Valentine Michael Smith, care a fost crescut de marțieni după moartea părinților lui, primii oameni care au ajuns vreodată pe Marte într-o misiune de explorare. „Străinul” din titlu e evident el, așa că petrece o vreme destul de lungă plimbându-se pe Pământ și încercând să învețe ce e cu oamenii, dar partea cea mai memorabilă din carte e când VMS începe să propovăduiască iubirea și-și întemeiază o religie de-a dreptul hipiotă. Ce e mișto e că Heinlein a venit cu ideile pline de dragoste puțin înainte de nebunia anilor ‘60.

Sfârșitul copilăriei și 2001: Odiseea spațială, de Arthur C. Clarke. Extratereștrii cei foarte înțelepți au decis să contacteze pământenii. În mentalitatea unor oameni are loc un salt al conștiinței care-i transformă din ființe umane în ceva complet inuman și aproape impersonal. Nu, cele două cărți nu seamănă altfel, doar ideile de bază sunt extrem de similare. În prima extratereștrii vin pe Pământ și controlează umanitatea cu totul, în a doua un tip într-o navă spațială, cu un calculator psihopat la bord, se duce să exploreze o chestie ciudată din spațiu.

Mâna stângă a întunericului, de Ursula K. Le Guin. O planetă numită Iarnă, în care populația este androgină și manifestă caracteristici ale unui sex doar în perioada de împerechere și unde „Regele a rămas însărcinat” e o propoziție absolut nesurprinzătoare. Și un ambasador care e un om obișnuit, surprins într-o luptă politică și urmărit pe o planetă întreagă ostilă, înghețată și teribil de frumoasă. Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit vreodată.

Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick. O lume în care animalele aproape că au dispărut, iar oamenii emigrează pe capete în afara pământului. O poveste despre androizi care devin aproape umani și eterna întrebare: ce ne facem când ei seamănă prea tare cu noi?

Neuromantul, de William Gibson. Singura carte din toată lista asta care mi s-a părut cu adevărat dificil de citit – nu că n-ar avea premiile Hugo și Nebula, care practic spun că altora le-a plăcut enorm. Un hacker care intră în Matrice cu toată conștiința încearcă să fure de la un angajator – și se trezește cu neuronii cei mai importanți la meserie arși. Se duce pe la medici, află că nu se poate reface și se avântă într-o lume de drogi și criminalitate.

Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Omenirea luptă împotriva unor extratereștri-insecte și au nevoie de un geniu care să poată empatiza cu dușmanul și să-l poată învinge cu forțe inferioare – dintr-un motiv sau altul, copiii sunt cei mai buni candidați la postul ăsta. Ender, un puști nu foarte social, e recrutat pentru chestia asta și trece prin tot felul de teste, din ce în ce mai dificile, ca să devină conducătorul de care e nevoie. Spre deosebire de film, cartea vorbește despre ce fac și fratele și sora lui în timp ce e la antrenamente – mai exact, încep să manipuleze politica și gândirea de pe Pământ cu ajutorul internetului… aproximativ. O chestie de reținut e că internetul lor nu seamănă cu al nostru – e accesibil în principiu doar elitelor și folosește mai ales la comunicări importante.

Oryx și Crake, de Margaret Atwood. Ingineria genetică a ajuns departe, animalele au fost încrucișate și modificate – și un geniu cretin a distrus omenirea. Genul cărții e deseori numit „ficțiune speculativă”, ceea ce înseamnă „această autoare e prea mare și serioasă ca să scrie SF.”

Ghidul autostopistului galactic, de Douglas Adams. Umor de la cap la coadă, deseori foarte memorabil. Începe cu birocrație și distrugerea Pământului și continuă în aceeași venă.

1984, de George Orwell. Cartea de referință în materie de distopii. Lumea se împarte în trei mari puteri, iar protagonistul lucrează la stat pentru una dintre ele, care e autoritară, tiranică și socialistă în felul ei. În departamentul lui, adevărul se rescrie neîncetat pentru a corespunde adevărului politic, istoria e mereu în schimbare și minciuna e adevăr. Singura problemă cu 1984 e că atât de multe idei din ea s-au răspândit în cultura noastră generală încât și-a pierdut taman elementele inovative și surprinzătoare – „camera 101”, „Dintotdeauna am fost în război cu Estasia”, „Fratele cel mare”, „dublugândit”, „2 + 2 = 5”.

Minunata lume nouă, de Aldous Huxley. Viitorul e perfect pus la punct din vedere tehnologic – doar că oamenii mor devreme din cauza drogurilor care-i fac extrem de fericiți. Societatea în sine e o închisoare a fericirii, în care profunzimea e aruncată la gunoi pentru veselie generală. Conține multe idei care-i vor face foarte fericiți pe cei care cred că tehnologia ne face rău și dezvoltarea științifică ne dezumanizează.

Fahrenheit 451, de Ray Bradbury. Pe scurt: cărțile sunt arse pentru ca toată lumea să fie mai fericită. Chiar dacă trebuie smulse cu forța și arse cu de-a sila.

Atlasul norilor, de David Mitchell. Șase povestiri din trecut, prezent și viitor legate între ele, cinci rupte la mijloc în așa fel încât să o înconjoare pe cea centrală ca petalele unei flori (sau ca straturile unei cepe, depinde ce metaforă vă place). Foarte minuțios scrisă, fiecare poveste cu stilul ei specific – un tur de forță al măiestriei stilistice (cel puțin în engleză), dar povestirile nu mi s-au părut foare puternice. Bine, au elemente memorabile, cum ar fi clonele specializate care lucrează în fast-food-uri de dimineața până seara, fără să aibă prea multe gânduri proprii…

Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. O poveste despre Al Doilea Război Mondial și despre ce înseamnă să fii răpit de extratereștri care arată ca niște pompe de desfundat chiuveta.

Ursula K. Le Guin – Lumea lui Rocannon [recenzie]

Sat, 15 Nov 2014 07:36:41 +0000

Inițial am încercat să-mi dau seama dacă o cheamă Semley sau Somley, ca pe urmă să decid că sunt două persoane distincte, ca în cele din urmă să-mi dau seama, după un „Lidy Somley”, că Nemira nu avea corector la vremea respectivă.

Traducerea e o ciudățenie: pe de o parte, Mihai Dan Pavelescu (traducătorul) a venit cu traducerea superbă „vântelegar” pentru „windsteed” al lui Ursula K. Le Guin (e vorba de un fel de cai-motani înaripați). Pe de altă parte, unul dintre personaje se excita din cauza pericolului, nu pentru că ar fi fost pervers, ci pentru că în engleză era „excited” – pe care dacă ar fi fost să-l traduc greșit, l-aș fi tradus barem cu „agitat” (e greu cu „excited”, ce-i drept).

Și da, vorbesc de traducere înainte de carte, dar o fac cu un motiv pun: e greu să n-o remarci, mai ales în prima parte. Dar hai să ne întoarcem la oile Ursulei K. Le Guin.

Lumea lui Rocannon e o carte destul de dezamăgitoare, dacă o citești după Mâna stângă a întunericului (cum am făcut eu). Personajele nu par foarte reale, acțiunea pare destul de neînchegată.

Începe cu o povestire despre Lady Semley, o doamnă de viță nobilă, dar rămasă fără avere, care-și amintește că în familia ei exista odată un giuvaer care valora cât un regat, și care se hotărăște să meargă să-l găsească. Pornește pe vântelegarul ei, se duce la un fel de spiriduși din pădure, de acolo e trimisă la piticii din munți, care o duc printr-o „noapte foarte lungă” până la un muzeu interplanetar, de unde-și ia colierul. Când se întoarce află că au trecut mulți ani, fiica ei a crescut și a ajuns femeie în toată regula și soțul ei a murit. De vină e teoria relativității și diferența trecerii timpului dintre cei rămași și ea care a călătorit prin spațiu.

E interesantă ideea, mai ales că oferă o explicație SF a basmelor în care cineva descoperă că deși pentru el a trecut o noapte, pentru restul oamenilor a trecut o vreme îndelungată. Din câte am aflat, partea asta a fost publicată ca o povestire de sine stătătoare cu vreo doi ani înaintea romanului.

Restul cărții este despre Rocannon, etnolog la muzeul vizitat de Lady Semley, care vine pe planeta ei ca să o studieze. Însă, când e acolo, nava lui e distrusă și companionii lui sunt uciși de ceva rebeli împotriva alianței planetare din care Rocannon face parte. Își ia drept companioni niște locuitori ai planetei respective și, călare pe vântelegari, pornesc în căutarea rebelilor.

Problema e că deși Rocannon se purta uneori de parcă ar fi ținut la companionii lui, sau de parcă ar fi avut ceva legături mai puternice cu ei, n-am simțit nicio clipă chestia asta. N-am simțit că ajung să-i înțeleg pe cei din jurul lui, sau că viețile sau morțile lor m-ar influența foarte tare. Acțiunea nu m-a prins nici ea foarte tare, să zic că stau cu sufletul la gură. Uneori avea punctele ei forte, interesante – alteori, ei bine, nu.

Nu e foarte memorabilă, așa că nu mă miră că n-o prea găsesc nicăieri de cumpărat (nici la noi, nici în străinătate). Dar mă face curioasă cu privire la evoluția Ursulei K. Le Guin ca scriitoare.

Ursula K. Le Guin – Mâna stângă a întunericului [recenzie]

Wed, 12 Nov 2014 16:08:16 +0000

Băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta

Mâna stângă a întunericului e primul roman de Ursula K. Le Guin pe care-l citesc, deci habar n-am ce e tipic pentru ea și ce nu e. Nu sunt nici mare fan SF de felul meu (deși am mai citit câte ceva), așa că nu pot să trasez comparații cu alte cărți importante din domeniu. Dar în caz că nu v-ați prins, chiar mi-a plăcut.

E un SF care se bazează mai puțin pe științele reale și mai mult pe științele umaniste, explorează mai puțin posibilitățile științifice, mai mult cele culturale. În anumite zone suferă de boala majorității SF-urilor, care le face să fie pătrunse de viziunea despre societate/viață pe care o aveau oamenii la momentul respectiv și care acum pare puternic învechită (rolurile în societate ale bărbaților și femeilor, de exemplu), dar asta-i viața.

Genly Ai e Trimisul unei organizații interplanetară pe Iarnă, o planetă aflată undeva la marginea universului cunoscut. Scopul lui acolo e să-i convingă pe locuitori să se alăture organizației – locuitorii însă sunt foarte prinși de politicile lor planetare, neîncrezători în el și în misiunea lui, nu înțeleg beneficiile alăturării.

Primele pagini ale Mâinii stângi ale întunericului sunt de coșmar – te pierzi în termeni inventați, în denumiri ciudate, într-o paradă ciudată al cărei scop nu-l înțelegi, în detalii despre măsurarea timpului și obiceiuri dubioase. Când în sfârșit începi să prinzi ideea te trezești aruncat în legendele de pe Iarnă. Dar după ce reușești să rămâi în picioare în mijlocul vâltorii de lucruri neobișnuite, cartea devine chiar interesantă.

Una dintre ideile de bază din carte e că locuitorii de pe Iarnă sunt, într-un fel, hermafrodiți: se nasc capabili să fie oricare dintre cele două sexe și o dată pe lună intră în călduri, organele genitale ale unui sex dispar și cele ale celuilalt sex ajung să se manifeste în totalitate. Nu manifestă neapărat mereu același sex, pot să fie într-o lună bărbați, în alta femei. Genly, care e bărbat, e văzut ca un „Pervers” pentru că sexualitatea lui e mereu manifestată.

Dar problema sexuală nu e singura abordată: pe Iarnă, una din religii e un misticism care refuză să creadă sau să nu creadă într-un Dumnezeu, a cărei filozofie este la bază „Nusuth” – „Nu contează”…

Diferența de manifestare, de obiceiuri, de comunicare între Genly și locuitorii Iernii este atât de puternică încât îi este aproape fatală lui Genly când îi scapă subtilitățile – și orice ajutor sau sfat primit de la Estraven, unul dintre localnici, se transformă rapid în otravă din cauza naivității Trimisului. Din perspectiva asta, cartea e un contact între culturi și în același timp o poveste despre respect și încercarea de a crea punți acolo unde sunt mai mult neînțelegeri.

Din altă perspectivă, e o carte despre prietenie și despre o aventură nebunească în tărâmuri înghețate și periculoase, despre liniște, frumusețe și moarte.

Mâna stângă a întunericului șerpuiește imprevizibil prin Iarnă, trecând de la o cultură la alta, de la o viziune la alta, de la un pericol la altul. O recomand, dar e de citit la gura sobei, că planetei nu i se spune „Iarnă” degeaba. Îți îngheață suflarea numai când auzi de toți ghețarii și de toate zăpezile de acolo.

Nota de subsol 1: „Băi” e un apelativ complet ok în zona mea, la fel cum dentistului meu i se pare complet ok să-i spună unui dinte „dânsul”.

References
↑1