Star Trek on Roxana-Mălina Chirilă

Fanfiction vs. imitație

Sat, 21 Mar 2020 19:40:34 +0000

Mă uitam la niște clipuri azi făcute de tipii de la RedLetterMedia, care discutau de noile serale Star Trek – și sunt perfect de acord cu ei că Star Trek: Discovery e o varză și că nu prea are legătură cu serialele originale. Vă recomand clipurile lor, sunt foarte mișto.

Dar motivul pentru care scriu articolul e că povesteau și de un serial pe care nu l-am văzut, numit The Orville, care cică seamănă puternic cu serialele Star Trek vechi, ajungând să copieze estetică, abordare, până și fire narative. Lucru care se vede chiar și dintr-o privire:

Star Trek: The Next Generation

The Orville

Spune unul dintre ei ceva de genul, „E ca fanfiction la Star Trek și nimeni nu vrea să vadă fanfictionul făcut de tine.”

Eu aș zice că, din câte spun ei și din câte am văzut din puținele imagini din The Orville, acolo e vorba de o imitație, nu de fanfiction.

Despre imitații

Când ceva devine un fenomen de masă, de obicei apar și imitațiile, care vin să copieze originalul ici și colo, în punctele esențiale, dar care pretind a fi opere originale.

Să zicem că Star Trek are mult succes și vreau să creez ceva care să semene cu Star Trek. Să fie Star Trek, dar să fie făcut de mine și de studioul meu. O să fac așa: o să iau o navă spațială, o să inventez un căpitan capabil, și o să-i dau un echipaj creat din diverși oameni foarte capabili la ce fac. O să bag doi-trei extratereștri printre ei. După care o să-i trimit prin spațiu să întâlnească noi civilizații și să rezolve tot felul de probleme pe căi mai mult sau mai puțin diplomatice.

Poate că o să ratez fix esența serialelor Star Trek, dar pot să fac serialul meu să arate a Star Trek. Pot să-l fac să semene și vizual, mai ales dacă aranjez asemănător cabina de comandă, le dau tuturor uniforme colorate în funcție de munca pe care o fac pe navă, le pun la dispoziție teleportări și așa mai departe.

E același lucru, dar că nu chiar.

Ce-i aia fanfiction?

„Fanfiction” înseamnă „ficțiune scrisă de fani”. După cum ziceam și în lucrarea de masterat când am scris-o acum niște ani, denumirea e sugestivă, dar vine cu asteriscuri. Partea de „ficțiune” e destul de clară: e vorba de povești. Ce înseamnă, însă, că sunt „scrise de fani”? Dacă eu sunt fană Harry Potter, va fi automat orice poveste scrisă de mine „fanfiction”? Evident că nu.

„Fanfiction” (pe scurt „fanfic”) se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva. Fanficurile preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Fanficurile nu ascund opera originală, ci se bazează pe ea. Dacă autoarea unui fanfic Star Trek vrea să scrie despre Picard, nu o să inventeze un nou personaj gen Picard, ci o să-l folosească direct pe Picard. Dacă are nevoie de un USS Enterprise, nu o să inventeze o navă gen USS Enterprise, ci o să folosească direct nava cu pricina și o să presupună că cititorii știu despre cine și ce e vorba.

Originalitatea nu constă într-un pic de vopsea nouă aruncată peste vechile personaje și decoruri, ci în punerea întrebării, „Ce-ar fi dacă?” Povestea pleacă de la opera originală, dar poate să ajungă foarte departe de ea și în foarte multe moduri.

Era pe undeva un grafic cu chestiile astea… Ah, da, aici.

Poți să ai o extensie a operei originale, o poveste care are loc după ce se încheie povestea originală.

De exemplu, am citit la un moment dat un fanfic bazat pe Harry Potter, în care căsătoria lui Harry cu Ginny Weasley era pe destrămate, iar munca de Auror (vrăjitor-polițist) nu-i aducea satisfacții. În fine, nu stau s-o povestesc aici, dar până la urmă își dă seama că trebuie să divorțeze, își schimbă meseria și, după ce învață să lucreze cu sticla, devine artist sticlar.

Hei, de ce nu?

Alternativ, am citit și povești care au loc înainte de opera originală.

Țin minte una despre Remus Lupin, vârcolacul din Harry Potter, care cu mulți ani înainte de evenimentele din cărți se mutase în România. Povestea începea cu Albus Dumbledore care venea într-un București din primii ani de după Revoluție, în căutarea lui Lupin.

**Sau poți să ai aterări, în care lucrurile coincid cu opera originală până la un punct, iar de la un moment dat încolo diferă. **

Să zicem că, atunci când Harry Potter are 15 ani, decide că n-are nicio șansă să-l învingă pe Voldemort, așa că fuge în lume ca să-și trăiască viața. Merge în călătorie prin Europa și are o serie de aventuri gen „Omul cu un pantof roșu”, în care toată lumea îl crede mare spion și de fapt toți cei care-l urmăresc mor în accidente care sunt doar o coincidență.

Poți să ai și povești cu aceleași personaje (aproximativ), care se întâmplă într-un univers alternativ.

De exemplu, un univers în care vrăjitorii din familiile vechi au propriile ritualuri și magii care nu se predau la Hogwarts.

Sau un univers bazat pe Marvel, în care Asgard e o organizație paramilitară, iar Loki e unul dintre asasinii de top ai lumii. Bucky Barnes, soldatul iernii, e unul dintre agenții de top din FBI. Iar Steve Rogers e artist.

Astea sunt doar câteva opțiuni, dar ideea e că fanficurile deseori intră în dialog cu opera originală și o transformă – evident, uneori mai strălucit, alteori mai puțin strălucit. Deseori, autorii nu încearcă să imite stilul originalului, ci scriu în propriul lor stil. Au elemente din original care le plac mai mult și pe care le păstrează sau accentuează – și elemente care le plac mai puțin și pe care le lasă uitate.

Ziceam la început că fanficurile:

se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva [și] preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Dar pentru că lucrurile nu sunt mereu clare și ușor de etichetat, există intersecții între fanfiction și non-fanfiction, ca atunci când ai povești bazare pe opere ale căror drepturi de autor nu (mai) aparțin nimănui.

De exemplu, în romanul „Jane Eyre” de Charlotte Bronte (publicat în 1847), Jane Eyre este o femeie relativ săracă, care ajunge guvernanta fetei lui Rochester, un tip bogat, de care se îndrăgostește. Dar când să se căsătorească, află că el e deja căsătorit cu Bertha Mason, o femeie din colonii care a înnebunit și pe care o ține acum ascunsă în podul casei.

În 1966, a fost publicată cartea „Întinsa Mare a Sargaselor” de Jean Rhys, care o are ca personaj central pe Bertha Mason și care îi dezvoltă povestea atât din colonii de dinainte de căsătorie, cât dezamăgirea trăită în căsnicie și, într-un final, în Anglia. Personajele și locurile sunt date cu numele lor din cartea lui Charlotte Bronte, deci chiar dacă „Întinsa Mare a Sargaselor” stă în picioare foarte bine de una singură, merge cel mai bine dacă știi și „Jane Eyre”.

Într-un fel, e fanfiction, doar că nu e o problemă să fie publicată oficial și în librării.

Sunt unii care argumentează că „Paradisul pierdut” al lui John Milton și „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri sunt fanfiction bazat pe Biblie.

Deci fanfic vs. imitație, la Star Trek

Când m-am uitat la clipurile de la RedLetterMedia, mi s-a părut impropriu zis că „The Orville” ar fi fanfiction – din câte ziceau cei doi, pare mai degrabă imitație, pentru că, spun ei, se iau elemente, inclusiv fire narative din original și se reamestecă. Din ce zic ei, nu sună a poveste de tipul „Ce-ar fi dacă?”

Dimpotrivă, dacă trebuie să fac o paralelă între fanficuri și vreunul dintre serialele discutate de ei, aș zice că serialele Star Trek noi seamănă mai degrabă cu fanficurile. Se bazează pe original, dar spicuiesc din el bucăți și reinventează restul.

În serialul Picard, ca să reiterez punctele zise de ei:

Jean-Luc Picard a fost într-adevăr căpitan pe USS Enterprise;
dar a fost prieten foarte bun cu Data, spre deosebire de serial;
și a rămas traumatizat pentru că a fost Borg odată;
e mai multă inegalitate socială;
Federația e mai puțin pașnică;
romulanii sunt mistici, trăsătură pe care n-o aveau înainte.

În Star Trek: Discovery:

Spock are o soră, de care nu știa nimeni înainte;
e mai mult misticism (ai profeții și chestii);
au o tehnologie mai avansată decât în serialele inițiale;
totul e mai bătăios.

Sunt reinterpretări divergente, chiar și în cazul lui Picard, care teoretic e o continuare a serialului original.

Evident, nu sunt fanficuri, pentru că sunt create de deținătorii drepturilor de autor, dar dacă tot s-a aruncat cuvântul „fanfiction”, l-aș folosi mai degrabă aici. Se simte că au o altă viziune creativă în spate. Au venit cu povești noi, au reinterpretat personajele vechi, au reinventat mult.

Problema e că, dacă e ceva de la care mă aștept să respecte regulile stabilite de opera originală, atunci acel ceva este o creație oficială realizată de deținătorii drepturilor de autor și recomandată ca fiind o continuare. Apoi, au fost prea mulți bucătari acolo care până la urmă au stricat ciorba.

Dar altfel, reinterpretările creative nu sunt neapărat un lucru rău. Nu poți să urmărești la nesfârșit căpitani care rezolvă probleme similare în același mod. Și, hei, până la urmă toată arta povestirii e un dialog, o reinvenție, o reinterpretare într-o măsură mai mare sau mică. Ideal e să reușești să spui o poveste bună. Nu o varză în care uiți mâine ce ai făcut ieri, sau o copie ieftină după ce a făcut altcineva cândva.

Până una-alta, vă las cu un fanfic pe care l-am citit mai demult și pe care mi l-am amintit zilele astea, cu toată carantina.

Îi zice „When the lights go on again” și e scrisă de seanchai și elspethdixon și este aici, pe enervantul site Live Journal. Se bazează pe universul Marvel, dar pe cel al benzilor desenate, așa că anumite lucruri diferă de filme – nu că ar conta prea mult, e universul Marvel, am prins și eu din mers mișcarea pentru că nu am citit benzile.

Extratereștrii invadează pământul și reușesc să impună un regim tiranic, mai ales asupra unor orașe. Steve Rogers (Căpitanul America) conduce rezistența, iar Tony Stark e luat ostatic și obligat să analizeze și să refacă tehonologie pentru extratereștri.

Dar extratereștrii au și ei problemele lor: planeta lor s-a dus pe copcă, și-au pierdut o mare parte din populație, au lupte politice interne și indivizii lor trag care hăis, care cea. În plus, captivii își dau seama repede că noii lor stăpâni nu numai că sunt nepăsători cu privire la sănătatea lor, dar nici nu înțeleg exact cum funcționează biologia umană și cum să-și păstreze captivii în viață.

Povestea e aici. O recomand cu căldură – e destul de lentă, dar e memorabilă. Conține o societate bine dezvoltată, supereroi care au probleme umane, biologie și alte tipuri de știință, spionaj, politică, și toate bine scrise.

Convențiile fanilor nu sunt pentru scriitori

Tue, 20 Nov 2018 09:43:21 +0000

Mi-a dat cineva un link către articolul lui Michael Haulică, „Comic-conizarea sefeului românesc”, din care am înțeles un lucru: scriitorii români nu prea pricep ce sunt convențiile fanilor. Sau ce e cu fanii în general.

În primul rând, convențiile _fanilor _(Comic Con, Nijikon) nu sunt despre creatori. Spun asta după mai bine de 15 ani petrecuți prin diverse fandomuri, începând cu fandomul Harry Potter și continuând prin diverse fandomuri de manga, Supernatural, Marvel șamd: niciodată nu m-am dus la o convenție ca să slujesc la altarul creatorului. M-am dus pentru prieteni și pentru distracție, chit că sunt atât de timidă în grupuri mari că am stat mai mult pe margine. M-am uitat la prietenii mei cum s-au fugărit cu șurubelnițe sonice și daleci mici cât palma. M-am dus să văd aleea artiștilor și să mă gândesc dacă vreau să cumpăr postere cu Aizen și Gin din Bleach – NU oficiale, de-ale noastre.

[][2]

Sau Unohana. Îmi place imaginea asta la nebunie. <3

Zice Haulică:

Se știe că industria de entertainment e foarte pricepută în a scoate bani din orice, uneori mult mai mulți bani din produse conexe decît din opera principală. Așa ajungem la figurine, tricouri etc. și, revenind la sefeul nostru cel de toate zilele, ar trebui să spunem: OK, să luăm exemplul comic-conurilor, să încercăm să facem și noi ce fac EI. Să dezvoltăm o industrie a figurinelor reprezentînd personajele din Abația lui Dan Doboș? Sau pe cele din seria Tenebre a lui Daniel Timariu ori din seria Protectorii a Rodicăi Bretin? Pentru a avea succes însă, ar trebui ca participanții să fi citit mai întîi Abația și Tenebre și Protectorii. Dar tare mi-e teamă că romanele sînt mai greu de prizat decît benzile desenate sau filmele și ar fi dificil de găsit fie și 10.000 de fani ai lui Rimio de Vassur sau Qiqirn.

După cum ziceam, la convenții mergi mai des ca să cumperi ce au făcut alți fani decât ca să cumperi produsele oficiale, care s-ar putea să fie prea scumpe și nu prea interesante – n-o să uit dezamăgirea unei persoane cu care am fost la Comic Con și care a descoperit că nu putea cumpăra benzi desenate la reducere, ci doar la suprapreț.

Dar dacă stau să mă gândesc, oamenii ca Haulică vorbesc de „fandom”, dar au la fel de multe în comun cu ideea de fandom pe cât are McDonald’s cu scoțienii și kilturile.

S-o luăm de la început: _fanii _din fandom. În general, ca să existe fani, trebuie să existe un text bun – și zic „text” în sensul dat de teoria literară, de orice set de semne care pot fi „citite” și interpretate. O carte e un text, un film e și el un text (chit că e unul audio-vizual), un joc e un text. E cea mai largă accepțiune a cuvântului „text” de care știu, dar se potrivește de minune aici și n-o folosesc degeaba.

Totul pornește de la un _text _care strânge în jurul lui oamenii. Pentru fanii care merg la convenții, textul bun nu e unul perfect, ci unul care poate fi iubit în ciuda imperfecțiunilor sale, care poate fi interpretat și răsinterpretat, care lasă loc imaginației, speculațiilor, ideilor, criticii. Iar textul respectiv nu mai e doar al creatorului, ci e și al lor. Iar pentru că e al lor, își creează spații în care să interacționeze cu textul respectiv și unii cu alții.

Hai să lucrăm Star Trek, seria originală cu Kirk și Spock – nu doar pentru că le va fi familară celor din fandomul SF, ci pentru că e o serie extrem de importantă în istoria fandomului occidental.

Seria TV a fost lansată în 1966 și a strâns fani relativ repede, dacă e să ne luăm după faptul că două fane, Devra Michele Langsam și Sherna Comerford, au pus pe picioare prima revistă (primul fanzin, dacă vreți) Star Trek în 1967, când serialul era încă la primul sezon. Prima convenție de Star Trek a fost organizată tot de fana Sherna Comeford în 1969, fără celebrități, doar între fani. Prima conveție mare de Star Trek, cu actori, a fost organizată tot de fani, în 1972, după încheierea seriei originale.

Nu creatorii au împins de la spate fenomenul, ci fanii. Fanii, care lăsați de capul lor au făcut reviste, au scris cântece, s-au întâlnit la convenții și întâlniri mici, au urmărit aceleași episoade de zeci de ori, uitându-se la ele pe casete video copiate după casete video. În 1969, când NBC a întrerupt serialul pentru că nu era foarte bine cotat, fanii au făctu o petiție pentru continuarea lui – chit că n-a ajutat la mare lucru.

Fanii urmăresc, reinterpretează, rearanjează materialul. Se implică nu pentru că _li s-au creat condiții _pentru asta, ci în ciuda faptului că nu li s-au creat, creându-și singuri. În zilele vechi, își făceau revistele pe unde puteau, cu ce bani puteau, trăgând la xerox (o tehnologie mai scumpă atunci decât e azi) numere de reviste, trimițându-și-le prin poștă. Uneori, seriile traversau oceanul și ajungeau pe alt continent nu pentru că serialul respectiv era lansat oficial în altă țară, ci pentru că fanii aduceau cu ei (sau trimiteau) casete video înregistrate din țara originală, cum parcă a fost cu seria britanică Blake’s 7 care a fost gustată în SUA și cum s-a întâmplat mai recent cu tot felul de serii de manga și anime traduse de fani.

Vorbesc din memorie – evident că n-am fost prezentă la fenomene în anii ‘60 și ‘70, dar mă bazez pe ce-mi aduc aminte din cercetarea făcută când îmi scriam lucrarea de disertație – majoritatea lucrării era despre fanfiction, dar am avut și o parte despre istoria fandomului la nivel general.

Mi-e foarte târșă să caut varianta finală a lucrării mele care e undeva, dar în principiu ce zic despre Star Trek și convenții de demult se bazează pe două cărți: „Enterprising Women” de Camille Bacon-Smith, o carte destul de influentă despre istoria începuturilor de fandom, chit că autoarea e hotărâtă să studieze fenomenul ca o antropoloagă și își împinge oarecum teza de la spate, lucru care îi influențează perspectiva și poate că influențează câteva detalii – însă informațiile despre atmosfera primelor convenții și despre ce se întâmplă acolo sunt aur pur. A doua e „Textual Poachers” de Henry Jenkins, care e și fan, nu doar cercetător și are o abordare ceva mai puțin antropologică, mai puțin personală.

Când cauți informații despre fandom, totul e despre fani, fani, fani și iar fani, nu despre _creatori. _Lumea fanilor e una bogată în creativitate și entuziasm, dar se învârte în jurul textului sursă, nu a creatorilor. Creatorii sunt invitați, părerea lor e cerută, dar nu sunt centrali.

Fanii nu interacționează cu textul prin creatori, iar uneori creatorii pot avea reacții negative când își văd personajele transformate în fel și chip, fie că e vorba de Anne Rice care dădea în judecată persoanele care postau povestiri cu vampirii ei pe internet, sau de George R.R. Martin, care recent, chiar în 2010, era anti-fanfiction.

E și normal să nu atârne de creatori, când interpretările și transformările lor sunt uneori complet diferite de ale creatorilor – cel mai cunoscut cuplu din istoria fandomului e Kirk/Spock, prima povestire despre ei fiind publicată în 1974 și deschizând calea spre multe alte povestiri K/S. Atât de influentă a fost perechea asta încât nu poți vorbi de istoria fandomului fără Kirk/Spock – iar de la de la simbolul „/” dintre numele lor a ajuns să se folosească denumirea „slash” pentru fanfictionul homoerotic. (Mulțumim, Star Trek, de terminologie!)

Revenind la oile noastre cu fandomul SF românesc, pentru că am divagat cam mult pe teme istorice – convențiile pe care le propune Haulică nu sunt convenții de fani. Sunt întâlniri ale autorilor cu publicul, pentru că sunt organizate de ei cu scopul se de a se promova pe ei.

Ar fi convenții ale fanilor dacă ei înșiși ar fi fani de ceva care să nu fie ei înșiși și s-ar întâlni acolo ca să se bucure de acel ceva. Dacă ar face o convenție Star Trek unde ar vinde tricouri făcute de ei cu „I Grok Spock” și ar pune clipuri video cu Kirk cutreierând galaxia pe melodia „Go West” de Pet Shop Boys, i-aș crede că e o convenție de fani.

Nu zic că ar trebui să facă convenția asta (deși probabil că s-ar distra) și nu cred _absolut deloc _că i-ar ajuta să-și vândă propriile cărți, dar zic că au pus carul înainta boilor. Nu poți să construiești convenția și să te aștepți să vină fanii. Întâi fanii, pe urmă convenția. Iar ca să existe fani, trebuie să ai textul. Iar ca să ai textul, trebuie să creezi un text care să strângă fani în jurul lui. Fandomul Star Trek nu există pentru că au fost create convenții, ci convențiile au fost create pentru că exista un fandom Star Trek.

În plus, nu sunt perfect sigură că și-ar dori acești fani. Am urmărit la un moment dat o discuție între Dan Doboș și un cititor al „Abației” lui, în care cititorul zicea că „Abația” e mișto, că e cu călugări ninja spațiali, iar Dan Doboș se burzuluia incredibil și spunea că „Abația” e despre _accidentul tehnologic _și că cititorul nu pricepe cartea. Dacă la treburi de-astea superficiale e atât de mare problema și atât de mare cearta, cum ar fi să descopere slash despre cărțile lor?

Mă gândesc la Nic Dobre descoperind „Pasiunea ghețarilor”, un fanfic despre romanul lui, „Căldura ghețarilor”, în care personajul principal și prietenul lui cel mai bun din copilărie, sunt prinși într-o furtună de zăpadă pe Terra încă îngețată, care n-a apucat să fie terraformată la loc. Găsesc cu greu o galerie sub ghețuri și, în timp ce așteaptă să treacă urgia, stau de vorbă. Își dau seama că atracția dintre ei a mocnit mereu, iar acum, pentru prima oară după atâta amar de vreme, și-o pot înfăptui într-o scenă atât de fierbinte încât ar putea topi toți ghețarii de pe planetă.

Mă întreb dacă ar fi fericit sau îngrozit. Mă întreb dacă ceilalți din cenaclurile de SF ar fi încântați sau dezgustați.

Zice Haulică:

Un Romcon nu va semăna cu un Comic-con niciodată, și nu numai pentru că volumele autorilor români se vînd în tiraje sub 500 de exemplare. Și nu, faptul că 45.000 de oameni vor trece pe lîngă un stand cu cărți SF&F nu cred că va duce la dublarea tirajelor.

Foarte adevărat. Nu poți să faci o convenție generalistă ca să atragi fani – e util să faci act de prezență pe ici, pe colo, ca să afle lumea de tine, dar să organizezi un eveniment pentru zeci de mii de fani de diverse doar ca să vinzi 500 de cărți e absurd.

Dar din păcate, nu le e clar _de ce _nu merge ideea cu convențiile:

Cum să atragem cît mai mulți participanți? Probabil tocmai oferind ceea ce scrie în meniu, dar la un înalt nivel calitativ.

Convențiile lor nu sunt convenții de fani – sunt conferințe ale autorilor. Vor să-și facă un pic de marketing – și frate, în „fandomul SF” românesc sunt ahtiați după sfaturi de marketing. Când am fost la lansarea „Căldurii ghețarilor” a lui Nic Dobre, era un vorbitor acolo, Liviu Surugiu, care ne zicea tuturor celor din sală cum se promovează el dând „friend” tuturor pe Facebook, că nu știi cine cumpără pe urmă o carte. Când am fost la alte lansări, discutau despre cum să-și publice și să-și vândă cărțile.

E absurd. Au nevoie întâi de texte bune, pentru că majoritatea sunt cam la nivelul a ce se scrie în liceu (știu asta, pentru că scriam la fel în liceu). Au nevoie de editori buni, ceea ce până acum se pare că le-a lipsit. Au nevoie de studiu, de șlefuire a aptitudinilor. Nu de convenții, nu de atras fani, ci de muncă ca să _aibă ce vinde. _Ah, și de o bună înțelegere a nivelului la care sunt acum, a avantajelor lor și a dezavantajelor lor. Dar munca cu tine și editarea textelor e grea, e mai ușor să vorbești de cum să vinzi și să te prefaci că textele în sine nu au nicio problemă.