Statistici on Roxana-Mălina Chirilă

8 ani de blog – o poveste cu statistici

Sun, 22 Nov 2020 21:53:38 +0000

În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români. Experiența e, per total, mult mai puțin satisfăcătoare decât aș fi sperat, ducându-mă în timp la concluzia că motivul pentru care mulți români emigrează e că nu mai pot suporta atmosfera sufocantă creată de cei din jur.

Vă așteptați la flori, mulțumiri și „omg, s-au făcut opt ani <3”? Ghinion. Sunt oameni cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă, câțiva oameni mișto strânși pe drum și câteva persoane ale căror nume mă bucur mereu să le revăd (sau în unele cazuri, mă întreb ce mai fac). Dar dacă e să trag o linie, aș zice că ies foarte vag pe plus cu blogul ăsta.

Începuturi: 2012-2015

Blogul pe care-l citiți acum s-a născut dintr-o necesitate de PR.

În 2012, am mers la o conferință internațională despre secte unde am vorbit despre MISA. Știam că yoghinii au obiceiul de a târî prin noroi pe oricine e contra lor, deci puteam să mă aștept să facă la fel și cu mine. Nu voiam ca singurele informații despre mine de pe Google să fie ale lor și cele scrise de câțiva jurnaliști interesați doar de clicuri.

Am decis să preîntâmpin problema și să mă asigur că lumea găsește prostiile mele înainte să le găsească pe ale altora – dacă nu ești deosebit de cretin, tinzi să le fii mai simpatic celor din jur atunci când te văd vorbind de diverse decât atunci când scrie cineva ceva gen „Aşa cum ne-au obişnuit deja cei din grupuleţul minuscul al calomniatorilor ridicoli ai şcolii de yoga MISA, Chirilă nu se dezminte nici ea de stilul mizerabil şi fără scrupule al unor „paiaţe media” de teapa Ceciliei Tiz şi avo-căţelului Rapcea.” și „Pe blogul personal, Chirilă se lamentează că ar fi o victimă a şcolii de yoga MISA, dar, dincolo de aceasta, ea este cea care, cu un tupeu colosal atacă, discreditează şi calomniază şcoala de yoga.” (sursa)

Așa că am început să scriu pe roxanamchirila.wordpress.com. La scurt timp după aceea, mi-am luat domeniu și hosting propriu și m-am mutat aici.

Blogul ăsta a fost primul meu contact cu social media din România. Nu eram pe Facebook, Myspace sau unde mai erau românii pe vremea aia. Nu urmăream personalități de la noi. Intram cel mult pe blogul lui Mihai Rapcea, pentru că acolo se adunase majoritatea lumii care fusese la MISA și mă interesau păreri și noutăți în privința asta, dar blogul lui nu era tipic pentru internet, iar Rapcea mi se părea că avea unele poziții în extremă.

(Pozițiile xenofobe și homofobe au fost printre motivele pentru care am ajuns după o vreme să nu-l mai urmăresc și nici să nu mai intru în contact cu el.)

Întâmplător, perioada în care am creat blogul a fost și cea în care ajung să-i cunosc pe Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie. Prin ei, am cunoscut și alți bloggeri, am aflat că există VIP-uri gen zoso și am descoperit grupurile de social media românească, care nu semăna deloc cu ce știam eu. (Și de la care am învățat cum e cu drepturile de autor pe net și alte chestii importante.)

Înainte de finalul lui 2012, sălășluiam în fandomul internațional de limba engleză, în care cutumele și așteptările sunt diferite. Fandomul e o subcultură de creativitate, dialog, anonimat și nesiguranță, creată de oameni cu hobby-uri creative în comun. Se întinde pe forumuri, site-uri de comunități de blogging (livejournal, Tumblr) fanfiction.net, Archive of Our Own și nu numai. Comunitatea e cel mai important lucru, dar existența pe platforme e deseori precară, depinzând de toanele deținătorilor de platforme. Forumurile mureau uneori brusc, site-urile mari decideau că suntem indezirabili și ne blocau, unii creatori își trimiteau avocații să hăituiască indivizi care scriau, să zicem, povești despre vampirul Lestat.

Social media românească era – și este – complet diferită. Am descoperit mulți bloggeri care voiau să facă campanii, fie de marketing, fie sociale. Voiau proiecte. Bloggerii brașoveni voiau să convingă RATBV să devină mai bun. Unii bloggeri voiau să construiască case pentru săraci, sau alergau, sau făceau tot felul de lucruri pentru vizibilitate.

Am învățat multe despre ce să nu fac (preluatul de articole e furt), dar am și văzut că nu mă potriveam cu oamenii din „blogosferă”. Apoi am avut surpriza să descopăr bloggeri care nu se considerau bloggeri tocmai pentru că nu erau în „blogosferă” și nu erau de acord cu valorile celor de acolo.

Articol cu articol, am învățat să scriu în limba română. Știu că sună absurd. Nu eram analfabetă, nici pe departe, dar după mulți ani de zile în care am comunicat în scris aproape exclusiv în engleză, nu aveam fluență în română. Frazele îmi ieșeau chinuite, oricât mă străduiam să le editez.

Chiar și așa, scriam mult, dar, deseori, foarte perisabil. Nu reușeam să reproduc la mine ceea ce îmi plăcea din afară. Încă funcționam pe sistemul din fandom, de jurnal deschis, și aveam postări ca asta, personale, care sunt foarte neinteresante în 2020. Încă vorbeam mult despre MISA, dar începeam să-mi extind subiectele.

Sporadic, primeam propuneri să promovez diverse, de la lumânări la evenimente, dar rareori am acceptat. Cumva, nu-mi ședea bine să fac reclamă la lucruri de care nu-mi pasă. După o vreme, am învățat arta răspunsului sictirit.

Culmea sictirului am atins-o când am primit un mail cu un anunț de presă, fără formulă de adresare, fără formulă de încheiere, fără cap și fără coadă, despre faptul că venea cineva de la Comisia Europeană în Brașov. După ce am început să răspund că nu sunt interpret, mi-am dat seama că probabil nu asta voiau de la mine. Am răspuns cu un simplu „Și?”, de la „Și ce-mi pasă mie?”

Când am primit un răspuns un pic nervos de la omul care-mi spunea că mi-a trimis chestia pentru că am blog, mi-am dat seama că PR-ul românesc e în budă.

Altfel, m-am obișnuit relativ rapid cu faptul că e plin de comentatori supărați și am primit și o amenințare pe mail. În general, comentatorii care au venit să mă porcăie s-au împărțit în două categorii: yoghini care luau apărarea MISA și a lui Gregorian Bivolaru și oameni de cultură care luau apărarea lui Cărtărescu sau a altor personalități literare și nu numai.

Să te pună dracu’ să vorbești rău de MISA sau să scrii recenzii de rău la artă!

Un pic de experiență: 2015-2018

După suficient timp, m-am mai obișnuit cu blogul și am mai renunțat la postările prea personale și la tonul prea entuziast. Am început să mă gândesc ceva mai mult ce vreau să adaug pe blog și să mă reorientez spre postări ceva mai bine structurate.

Nu vreau să dau impresia că aș fi scris mereu doar lucruri importante, ci menționez o tendință.

Am constatat din ce în ce mai mult că social media din România nu e ce-mi doresc. Chiar și excluzându-i pe cei care încearcă să atragă bani prin toate căile posibile și care văd „conținutul” doar ca pe chestia care le aduce bani, e greu. Sunt mulți generaliști, oameni care scriu despre de toate și despre nimic, despre evenimente curente și politică, despre știrile din SUA și nu numai.

Nu prea ai nișe. N-ai oamenii mărunți care să-și vadă de treaba lor și să posteze despre pasiuni mărunte. Lipsesc cei care scriu din hobby, despre hobby, fără să se cosmetizeze pentru campanii. Sau poate nu i-am găsit eu.

Încă simt lipsa lor. Bănuiesc că există grupuri pe Facebook cu temele astea, dar Facebook nu e al nostru. Facebook este un site unde nu poți intra dacă nu ai cont și dacă nu știi unde să mergi. În momentul în care va pica Facebook, în momentul în care adminul va șterge comunitatea, în momentul în care se va întâmpla ceva, adio grup. Vor dispărea nu doar cei care vor să dispară, ci și cei care încă își găsiseră un locșor acolo pentru ei.

În 2018, am pornit Cartea de azi, în care să scriu despre o carte pe zi. Voiam altceva decât vedeam în jur. Am ajuns, cu întârzieri și hopuri, să postez cărți cât să ocup zilele până la finalul lunii iunie, dar dificultatea a venit de unde nu m-am așteptat.

În primul rând, voiam ca recomandările mele să poată fi găsite în librării, așa că petreceam destul de mult timp încercând să dau de urma cărților și să văd dacă ele sunt disponibile în română sau nu. În al doilea rând, asta-mi ocupa tot blogul. Aș fi avut nevoie de un spațiu separat.

În al treilea rând, a devenit clar la un moment dat că prea puțină lume era cu adevărat interesată de chestia asta, cel puțin în forma în care era.

Perioada actuală 2018-2020

Blogul mă nemulțumește. Sentimentul că nu-mi găsesc locul se accentuează. Scriu din ce în ce mai puțin, ajungând pe la vreo postare pe săptămână. Scriu ceva mai bine și mai documentat, dar blogul, Facebookul și în general oamenii de pe social media mă fac să simt că totul e cenușiu și nimic nu e bine.

Cam de la începutul perioadei datează o postare despre cărțile ieftine de entertainment din secolul 19, așa-numitele „penny dreadfuls”. Am documentat-o temeinic, am scris-o pe cât de bine am putut și am constatat că unora le pasă… dar nu multora.

Perioada de început din 2019 a fost deprimantă rău. După ani de zile pe netul românesc, îmi lipseau lucrurile care să-mi placă. Anii de blog mi-au demonstrat că discuțiile au loc doar între anumite limite. E plin de oameni care nu știu mai nimic, dar care se poartă de parcă ar ști totul. Fie că e vorba de Andrei Pleșu, de oameni cu doctorate sau de oameni fără mari pretenții intelectuale, e aproape imposibil să găsești un discurs nuanțat.

Mă gândeam și încă mă gândesc ocazional să renunț la blog. Și-a jucat rolul. A acoperit zgomotul. M-a ajutat să scriu mai bine în română. Mai are ceva de oferit?

Când era dracul mai negru, m-am întors în fandomul internațional, iar efectul asupra stării mele de spirit a fost enorm. Nu neapărat că nu sunt proști acolo, pentru că sunt (printre care unii care cred că personajele fictive au drepturi), dar sunt și persoane pe care le pot urmări și care au poziții mișto. Am dat de oameni cu hobby-uri la care sunt foarte talentați, sau care încearcă hobby-uri noi. După ce am văzut suficientă lume care se străduie să învețe și multă încurajare din partea celor din jur, m-am apucat și eu de tricotat, ceea ce iar mi-a îmbunătățit starea de spirit.

Dar simt că e nevoie de altceva în România. Încep să cred că oamenii care emigrează plini de ură pe țara asta sunt cei care nu neapărat că au dat ei înșiși de problemele ei, ci au ascultat prea mult ce se spune public. Cu tot respectul pentru bloggerii, influencerii șamd. mari și bine cunoscuți, ce. Pana. MEA?! Îmi vine să-mi tai venele numai citindu-i.

În opt ani de zile, tot nu mi-am dat seama cum să aduc ceea ce-mi place în exterior și aici. E o problemă prea mare ca s-o pot apuca și nu știu dacă am profunzimea necesară ca să pot veni cu un discurs nuanțat și relevant.

Iar dacă aș avea un astfel de discurs, ar avea și un public?

Statistici

Ok, hai să intrăm în pâine! Îmi plac la nebunie statisticile, deci hai să vedem ce s-a întâmplat în anii care au trecut și să tragem niște concluzii! (Până nu dau iar în depresie.)

Iată statisticile pentru primul an complet de blog, 2013:

[][13]

Statisticile pe 2013

După cum ziceam, aveam mai multe articole despre MISA decât despre orice altceva. Postările tind să fie foarte comentate de oameni care erau la momentul respectiv sau fuseseră înainte pe la MISA, de unde și vizualizările.

O postare pe care o remarc acolo e Curiozitate satisfăcută, de care efectiv nu-mi amintesc că am scris-o, dar pe care o recunosc ca stil. E despre MISA, nu spune mare lucru, dar se adresează comunității de care știam că există. Are 185 de comentarii, cu două ordine de mărime peste numărul obișnuit de comentarii de pe blog din ziua de azi. Dar, odată trecut timpul ei, probabil că lumea a ajuns acolo doar din greșeală.

[][15]

Statistici curiozitate satisfăcută

Hai să nu pun fiecare an aici, ci să adaug doar ce e mai interesant. După cum se vede din cămila asta de imagine, 2015 a fost anul cu cel mai mare trafic pe blog:

Încă scriam aproape zilnic, având 224 de postări în tot acel an. Nu mai scriam chiar toate prostiile. Aveam și un pic de vechime. Hai să vedem cum arată statisticile mai desfășurate pe 2015:

[][17]

Statistici 2015

La „Posts & pages”, ce are o bară albastră în stânga e scris în anul respectiv. Restul sunt postări mai vechi. Se vede deja că unele postări vechi atrag mai multă lume decât postările noi. În unele cazuri nu e de mirare. Tocmai se lansase filmul Cincizeci de umbre întunecate, așa că, în februarie, au venit peste 100 de oameni pe zi să citească articolul.

Sunt interesante însă postările care n-au legătură cu evenimente și care totuși aduceau lume: O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate, de exemplu, a fost multă vreme una dintre cele mai populare postări pe blog o vreme lungă, datorită algoritmilor de la Google.

Perioada de top a postării a fost în 2015-2016. În 2019 și 2020, articolul a devenit din ce în ce mai puțin citit, până a coborât la maximum 10 cititori pe lună (față de 10-20 pe zi în perioada de vârf):

[][20]

Statistici pentru „Listă de cărți recomandate”.

Aceeași tendință e valabilă și pentru Mașa și ursul și celelalte articole „vechi” care se văd în listă, cu excepția Poveștii cu Sodoma și Gomora, al cărei vârf e prin 2017-2018 (între noi fie vorba, nu-mi mai place cum e scrisă aia).

Dar cel mai fascinant lucru s-a întâmplat cu Un scurt rezumat al istoriei reale a omenirii, o postare în care făceam mișto de conspiraționisme, făcând rezumatul istoriei omenirii conform celor care cred în reptilieni și alte bazaconii. Cred că a fost primul meu viral real și a explodat ca niciodată. Am avut 6282 de vizualizări în ziua respectivă, din care 4555 pe postarea cu pricina.

Ce s-a ales apoi de ea? Praful.

Hai să ne uităm la statisticile în timp:

[][24]

Statistici scurt rezumat al istoriei reale a omenirii

Dap, după primul puseu de hiperpopularitate, n-a mai fost citită decât rar spre deloc.

Hai să mai sărim un pic în timp și să ajungem la 2019, când deja postam mult mai puțin și deja începeam să-mi pun întrebări gen „Este acest blog o mare, mare, mare greșeală?”

Printre primele 10 postări ca popularitate din 2019, _niciuna _nu a fost scrisă în anul acela. A trebuit să merg pe vederea desfășurată ca să ajung la primele postări noi ca număr de vizualizări.

În mod interesant, primele două postări noi mai populare sunt legate de muncă: Cum traduci intraductibilul și Cum am tradus în română Tom Clancy’s The Division 2.

Încă sunt de părere că articolul despre The Division 2 e unul dintre cele mai bune pe care le-am scris pe blog. Îmi explic meseria cu toate chichițele ei, povestesc de munca efectivă din cadrul jocului, e un tur de forță aprobat de Ubisoft. E mai editat și mai bine structurat decât multe altele. Dar n-a prins pe cât de mult speram.

Asta-i viața.

Hai să vedem cele mai populare postări din toate timpurile!

Sunt lucruri pe care le poți prezice în viață, de exemplu că o postare despre o carte foarte discutată va fi citită când e lansat filmul (50 de umbre). Sunt lucruri pe care le înțelegi, de exemplu că dacă abordezi un subiect de nișă (BDSM), e posibil ca postarea să devină populară pentru că alții se jenează să scrie despre subiect.

Și apoi, există Cât fierbem porumbul, o postare scrisă la plezneală în 2013 în care spuneam că habar n-am cât fierbem porumbul, pentru că indicațiile diferă. Am un pic peste 900.000 de vizualizări pe blog, deci 3% dintre oamenii care au intrat pe blogul meu au intrat ca să vadă cât fierbe porumbul.

Uite ce statistici:

Se vede care e sezonul porumbului doar din numerele astea. Doamne iartă-mă, peste 100 de vizualizări pe zi în iulie. Dacă aș vrea să fac succes și să vând pe la advertiseri, în iulie le-aș arăta cifrele blogului, frumos umflate de porumb.

Astea fiind zise, hai să vedem care mai e situația acum. Statisticile incomplete pe noiembrie 2020:

Două postări noi între primele… 13? Se pare că am prins 13 acolo. În rest, postări vechi. Despre „Fluturi” de Irina Binder e o postare din 2019 care n-a fost extrem de populară inițial, dar devine acum.

Mi se pare interesantă evoluția. Pe lângă faptul că probabil Google consideră postarea ca având acum o autoritate mai mare decât în 2019 (pentru că e mai veche), situația sugerează că Irina Binder e căutată – ori de fani, ori de cei care o urăsc. Oricum ar fi, Binder e genul de subiect care polarizează. Părerea mea e că, în ciuda reputației pe care o au, fanii Irinei Binder probabil vor păreri noi despre ce au citit – există o dorință de a discuta o carte pe care ai citit-o. Vrei o analiză. Vrei, parcă, să spui ceva, să afli ce a vrut altcineva.

Apreciez faptul că nu au venit fanii Irinei Binder să mă certe pentru analiza critică. Au fost mult mai maturi decât fanii lui Cărtărescu. Probabil s-au obișnuit cu critica, dar respect.

O altă evoluție interesantă e cea a Ce te faci ca filolog, în care discut opțiunile de viață și carieră ale filologilor:

Are mai multe vizualizări în ultima vreme decât a avut când am postat-o, după o perioadă de lipsă de interes. M-aș fi gândit că brusca creștere a vizualizărilor din primăvară se datorează viitorilor studenți care-și verifică opțiunile, dar nu pare să fie cazul, pentru că e o postare populară și în noiembrie. O fi legat de pandemie? O fi legat doar de Google? Naiba știe.

Interesantă e și Autorizația de traducător e un eșec al Ministerului Justiției, o postare din 2018 în care-mi vărsam năduful pe autorizație și povesteam de ce am renunțat la ea (autorizația a plecat, profesia a rămas; sunt traducătoare în continuare).

Doar din statistici, aș spune că e o postare relevantă pentru o anumită nișă, de unde și căutările. Dar comentariile sunt cele care arată că e o problemă și că autoritățile sunt ca niște curci bete care nu dau indicații clare și nu ajută oamenii care vor să-și înceapă sau să-și oprească activitatea.

Încotro?

Habar n-am. Nemulțumirea mea cu blogul, social media românească și universul continuă.

Pe de o parte, vreau să povestesc nimicuri. Vreau să povestesc că citesc E.A. Poe și ce păreri am despre ce scrie el. Vreau să recomand cofetăriile care-mi plac, restaurantele de la care comand, magazinele de fire de tricotat, pentru că găsesc chestii mișto și prima tendință e să le spun și altora. (Luado pentru ciocolată, Dei Frati pentru mâncare în Brașov, Sizkra pentru mâncare în Sfântu Gheorghe și momentan comenzi, Irika – Knit Happens pentru tot ce ține de tricotat, Life in a Spoon și Lavender în materie de cofetării în Brașov, Passage pentru burgeri în Brașov etc.) Vreau să povestesc ce chestii am mai încercat, ce rețete am adaptat, ce pulovăr nu reușesc nicicum să fac. Tâmpenii mărunte de viață.

Nu, nu vreau să le pun pe Facebook. Le vreau la mine sau deloc.

Uneori vreau să fac clipuri video, sau chiar live-uri în care să discut cu lumea, dar nu prea le am cu chestiile video. Iar live nu pot, mă stresez și mă pierd.

Vreau și să discut de lucruri serioase. Vreau să intru în miezul unor probleme. Să fac analize. Să despic firul în patru. Să mă uit din mai multe unghiuri la situațiile prin care trecem sau la lucruri din trecut.

Vreau să povestesc de meseria mea și de ce trebuie să faci ca softul tău să fie traductibil.

Vreau să vă povestesc ce mai citesc de pe net și ce discuții se mai poartă în cercurile mele. Uneori, îmi vine să comentez și aici ce se discută la nivel mărunt în străinătate. Să vă povestesc de faza cu Destiel și alegerile americane.

Vreau multe, dar să fim serioși. Nu toate sunt realizabile, mai ales dacă nu vreau să fac din blogul ăsta un hobby obositor. Dacă nu vreau să fie prea aleatoriu.

Viața e o colecție de lucruri aleatorii, de interese mici și mari, de bancuri care ți se par amuzante și pe care vrei să le dai și altora și de gânduri mari, care te macină mult. Blogul e un loc cu multe limitări, unde e bine să păstrezi o coerență care e doar o iluzie.

În același timp în care vreau să fac totul, vreau să nu fiu aici. În ciuda faptului că vreau să scriu pe blog, blogul în sine nu-mi aduce prea multe bucurii. Am avut câteva discuții faine de-a lungul timpului, dar… dar. În mod real. Cred că eram mai fericită pe vremea când eram doar în fandom.

*moment de reculegere pentru vremurile în care eram tânără și nu știam de social media din Ro*

Pentru că mă deranjează haosul inerent al blogului, faptul că am de toate și nimic, mă gândesc să reorganizez tot. Să trec prin toate cele 1494 de postări (1495 cu asta) și să le refac pe două mari categorii: postări mărunte și postări relevante. Nu e vina nici a cititorilor, nici a lui Google că postările de care chiar îmi pasă, alea bune, alea pe care aș vrea să le promovez, nu au avut parte de public. E treaba mea să le scot în față.

…Și acolo ar fi de muncă.

Mi-ar plăcea să existe o variantă care să mă satisfacă. Ceva care să mă facă să mă simt că blogul nu doar îmi satisface o nevoie de a comunica, ci chiar îmi aduce bucurie. Nu știu exact care e, dar…

Între timp, o să mă retrag lent de pe Facebook. Probabil nu o să mai dau share la postări acolo decât sporadic, pentru că îmi displace monopolul pe care încep să-l aibă asupra canalelor de informare.

Mi-ar plăcea să închei postarea cu mii de mulțumiri că sunteți alături de mine și de inimioare optimiste, dar hai să fim serioși. Dacă sunteți prin aceleași cercuri pe care le văd și eu, înseamnă că suntem în același stres împreună. Iar dacă sunteți în alte cercuri, e ok, 2020 a avut grijă să fim toți în rahat stresant.

Fie să trăim vremuri mai bune, să avem parte și de tihnă și să reușim să creăm o lume în care să ne placă să trăim.

Media, COVID-19 și statistici

Mon, 11 May 2020 16:19:25 +0000

Acum vreo două săptămâni spuneam că mă uit pe statisticile legate de COVID-19 din alte părți și că dădusem peste niște grafice interesante. Mai exact, mă uitam pe cum a crescut numărul total de morți din anumite zone în perioada asta față de perioadele anterioare.

Vă dau un screenshot cu graficele actualizate din The New York Times:

Singurul motiv pentru care dau graficele astea în loc să pun doar linkul către ei e că am descoperit că multă lume e incapabilă să dea clic pe linkuri. Deci… ok, screenshoturi.

Zona albastră din grafice reprezintă media istorică a morților în zona respectivă. De ce media istorică? Pentru că, deși nu poți prezice cu siguranță când moare o persoană, la nivel de mase e relativ previzibil câți mor într-o perioadă și din ce cauze, cât timp nu apar situații excepționale. Până și accidentele rutiere sunt cât de cât previzibile – nu ai 100 de morți pe șosele într-un an și 100.000 de morți pe șosele în anul următor. Singura chestie ieșită din comun acum e COVID-19, deci graficele astea ne arată care e impactul bolii la nivel general.

În UK, de exemplu (primul grafic), vedem o creștere vertiginoasă. În New York (ultimul grafic), la fel. În Norvegia și Danemarca nu există mari diferențe.

Un screenshot cu datele în tabel, tot de la The New York Times:

Prima coloană e zona, a doua e creșterea procentuală a numărului de morți, a treia e creșterea efectivă a numărului de morți, a patra e numărul de morți raportate ca fiind cauzate de COVID-19 și a cincea e diferența între numărul de morți totale din perioada asta și cele raportate ca fiind din cauza COVID-19.

Ce (nu) ne spun datele astea?

Există o oarecare marjă de eroare în privința mediei, deci nu putem ști absolut sigur fix câte morți a cauzat pandemia, fie direct, fie indirect.
Probabil că există oameni netestați care au murit de COVID-19 în anumite zone (de exemplu, în UK).
Dar nu înseamnă că toți cei care au murit în exces au murit neapărat pentru că au făcut COVID-19. În US, de exemplu, din cauză că s-a crezut o vreme că anumite medicamente ajută la vindecarea COVID-19, medicamentele respective au dispărut de pe piață și n-au mai ajuns la cei care aveau nevoie de ele pentru că aveau alte boli. Sau oamenii au murit pentru că au încercat să se „apere” cu leacuri după ureche care le-au făcut mai mult rău.
Datele ne spun că virusul poate să omoare oameni destul de repede, mai ales dacă scapă de sub control (UK, New York).
Dar nu ne spun nimic despre România.
Și nu ne spun nici despre cum se simt acum cei care au depășit boala. Faptul că nu mai au COVID-19 nu înseamnă că sunt bine, sănătoși tun. Am auzit că mulți au probleme cu plămânii și după ce virusul a depus armele, dar nu putem ști de aici câți.

Astea fiind zise, am așteptat pe cineva care să facă același gen de grafice și pentru România. Și, în sfârșit, au făcut-o cei de la Recorder.

Statisticile României și ce ne spun ele

Pun două grafice, unul dintr-o zonă foarte afectată (Suceava), altul dintr-o zonă foarte puțin afectată (Harghita):

Spre deosebire the cei de la The New York Times, oamenii de la Recorder au luat decesele din aprilie din anii trecuți și din 2020.

După cum se vede, diferențele sunt… sincer, nu foarte mari. Chiar dacă toată lumea știe de dezastrul de la spitalele din Suceava și despre cât de tare au scăpat situația de sub control, creșterea numărului de decese față de aprilie 2019 e de 20%. Și, după cum spun cei de la Recorder, de 30% față de media ultimilor cinci ani.

Ce (nu) aflăm de la Recorder?

Titlul articolului fiind „Cum a evoluat mortalitatea în luna aprilie: cifrele care demontează teoria „ar fi murit oricum””, aflăm că cei de la Recorder au un click baitist de serviciu care le scrie titlurile.
Textul articolului fiind mai degrabă echilibrat și argumentat, probabil direcția de click bait e impusă de sus.

Dar la modul mai serios, fluctuațiile fiind destul de mici, ar fi prins bine să vedem cum evoluează situația în județele astea și în restul anului. Cei de la Recorder spun, pe bună dreptate, că media fluctuează în funcție de perioada anului, deci comparația cu aceeași perioadă a anului e cea mai relevantă… dar dacă am avea grafice cu tot anul pentru ăștia cinci ani, am putea vedea dacă numărul de morți e în general pe o pantă ascendentă în Suceava.

În linii mari, însă, ce putem vedea e că situația de la noi e, într-adevăr, mult mai ușoară decât cea din alte părți.

Unii citesc asta ca însemnând că virusul e o nimica toată, o furtună într-un pahar cu apă, dar putem să ne uităm la SUA, UK, Italia, Spania, Olanda și Belgia ca să vedem că lucrurile puteau fi grave. (Și încă mai pot fi.)

Rămân două posibilități:

exceptionalismul poporului român, pe care toate relele îl ocolesc, inclusiv bolile;
am făcut noi ceva.

Acuma, există o posibilitate ca într-adevăr să avem un avantaj față de Occident: unii spun că s-ar putea ca vaccinul anti-tuberculoză care se face pe la noi să ajute și contra COVID-19. Nu e sigur că se întâmplă așa, pentru că lucrurile astea trebuie verificate, nu pică cunoașterea în capul oamenilor deștepți prin grație divină.

Oricum, parcă nu e genul de teorie pe care vrei să te bazezi foarte mult, pentru că dacă te înșeli, omori o grămadă de oameni.

Dar am și făcut ceva. S-au oprit rapid adunările mari. Unele cafenele și restaurante și-au închis ușile chiar dinainte să fie dat vreun ordin. Încă de când se știa doar de vreo 400 de cazuri, s-au interzis adunările de peste 3 persoane. S-au închis rapid școlile. N-a durat foarte mult până când am început toți să stăm acasă și să ieșim doar cu declarații.

Măsurile poate că par exagerate acum, dar să nu uităm:

aveam o grămadă de oameni veniți din alte țări, inclusiv ăla care a fost în Israel, s-a întors în țară și a sărbătorit 8 martie dând COVID la toată lumea;
nu puteam ști sigur câți dintre cei veniți erau bolnavi și cât de tare respectau carantina;
ne-am dat toți seama târziu că anumite țări care nu erau pe lista de risc (Austria, Israel) erau de fapt cu probleme și că nimeni nu le monitorizase;
testarea era lentă (și nici acum nu e foarte rapidă);
sistemul nostru medical e cum e.

La noi s-a mers pe foarte multă prudență. Se vede pe la americani cum e să te situezi la polul opus: să nu testezi bine, să iei măsuri târziu, să ai încredere că tu scapi. Și să te trezești cu o criză națională mult mai mare, care probabil se va întinde pe mult mai mult timp.

**Nu s-a terminat. Lucrurile o pot lua la vale și la noi. **Dar arată că, în ciuda faptului că avem o grămadă de incompetenți în diverse locuri, în ciuda faptului că ne place să ne plângem, am făcut ceva bine. Oamenii au respectat izolarea suficient încât să nu se îmbolnăvească pe capete unii pe alții și să nu crească rapid numărul de bolnavi.

Despre ziare, site-uri de știri, televiziuni și nu numai

Mi s-a zis că ăia de la Recorder scriu ca dobitocii și stai să vezi ce frumos sunt analizate datele despre Italia sau din alte părți.

Ok. Sfat general: presa românească e de tot rahatul și nu trebuie crezută pe cuvânt. Serios. Dacă se raportează o știre, probabil că s-a întâmplat ceva, dar ori nu e ce spun ei, ori nu e cum spun ei, ori au spicuit informația, ori au învârtit-o.

De mulți ani de zile vorbesc cu presa din țară și din străinătate, de obicei despre MISA, și vă pot zice așa:

în România, mi s-a întâmplat să-mi ia interviu o reporteriță care nu știa că Gregorian Bivolaru are o legătură cu MISA;
în România, mi s-a întâmplat să scriu un articol pe blog în care să pomenesc o chestie (de exemplu, am vorbit de Coursera când era un site nou și mișto) și să apară o tipă de la ceva ziar și aproape să-mi ceară să-i scriu un articol pe tema asta, ba să-i și explic subiectul;
în România, mi s-a întâmplat ca un site de știri să se uite la un interviu dat cuiva din străinătate, să mă citeze, traducând aproximativ din engleză, și să aibă tupeul incredibil de a spune că sunt informații incendiare în premieră;
în străinătate, mi s-a întâmplat să vorbesc cu un jurnalist care să creadă că, în comunism, existau la modul uzual proteste de stradă ale minorităților;

Există tot felul de oameni, unii mai profesioniști, alții mai puțini. Pe la noi, s-a cam mers pe ideea de „plătim angajații puțin, facem click bait, câștigăm bani” și s-a dus pe apa sâmbetei profesionalismul. Nu prea se selectează bine subiectul, concluziile par trase uneori de copii de clasa a doua, ziarele gen Adevărul nu sunt decise dacă merg pe CanCan sau seriozitate. E greu să faci treabă bună când oamenii de la vârf ți se opun, și cam am impresia că se opun.

De-asta, știrile se iau cu un dram de scepticism. Tot ce e pe net, mai ales dacă e opinie? Dramul de scepticism.

Eu mă uit așa, dar nu neapărat în ordinea asta:

cine dă informația?
care e informația?
_ce înseamnă _informația?

„Cine” nu se referă la interesele politice din spatele articolelor, ci la sursa informației date. În articolul de la Recorder, informația despre decese nu e dată de cei de la Recorder. Ei doar au sistematizat-o în grafice. Sursa, în cazul de față, este dată de ei ca fiind „direcțiile județene de evidență a persoanelor, care centralizează numărul actelor de deces înregistrate în fiecare lună.”

Pe de altă parte, cei care spun că nu e adevărat că „s-ar fi murit la fel și fără Coronavirus” sunt cei de la Recorder. Afirmația aia le aparține lor, nu celor de la evidența populației.

Am văzut că multă lume confundă autorii. De exemplu, mie mi s-a reproșat că, atunci când spun a mia oară aceleași chestii despre MISA, le declar ca fiind incendiare – eu nu susțin așa ceva, aia e adiția click bait făcută de presă.

Apoi, uneori vrei să verifici dacă informația e redată corect. Se mai întâmplă ca cineva să spună un lucru și presa să reinterpreteze drastic.

Vorbesc acum din amintiri vechi de câțiva ani, dar am auzit că la o facultate de literatură, o studentă protesta că voia să învețe și despre cărți scrise de femei sau minorități etnice, nu doar despre marile cărți scrise de bărbați albi. În schimb, presa a spus că voia să învețe _doar _despre cărți scrise de femei și minorități și deloc despre cărți scrise despre bărbați albi. Evident, cele două poziții sunt complet diferite – eu am învățat și despre cărțile scrise de surorile Bronte, dar asta nu înseamnă că am învățat doar despre cărți scrise de femei sau minorități.

„Care” înseamnă să separi opinia de informație.

Zic cei de la Recorder:

La Buzău e chiar cea mai mică mortalitate din luna aprilie în ultimii patru ani. O explicație poate fi aceea că în această perioadă de izolare s-a murit mult mai puțin în accidente rutiere.

Asta e o opinie, nu o informație. E o posibilitate, dar nu e verificată. Nu e un lucru sigur – chiar și eu mă pot gândi la alternative. Poate că au plecat mulți oameni din Buzău și e populația mai scăzută; poate că oamenii de acolo se omorau des unii pe alții și acum n-au avut voie s-o facă; poate că aveau multe birturi pe marginea apei și oamenii mureau înecați în timp ce se îndreptau beți morți spre casă.

E o posibilitate, asta cu accidentele rutiere, dar nu e o chestie sigură. De obicei, ce ține de intențiile oamenilor e o părere, nu un fapt.

În ce zic eu, eu presupun că șeful de la Recorder vrea click bait, dar poate că jurnaliștii au decis să folosească titlul ăsta cu bună știință. Sau poate că ei chiar cred că au demonstrat ceva fără putință de tăgadă.

Eu _presupun _că cifrele de la noi arată o situație ok, dar poate că viitorul îmi va demonstra că greșesc.

„Ce înseamnă” e o chestie mai complicată decât pare.

Și e foarte important și ce nu înseamnă ceva, după cum ziceam și mai sus. E important să avem date, dar și interpretarea lor e complicată.

De exemplu, „numărul cazurilor de COVID-19 din România” raportat azi la ora 13:00 de Ministerul Sănătății și de MAI ca fiind de 15.588, nu înseamnă că avem 15.588 de bolnavi de COVID-19 pe teritoriul țării în momentul de față. În primul rând, pentru că e numărul cazurilor totale_, _din care s-au vindecat 7.245, deci avem 8.643 de bolnavi… Și în al doilea rând, pentru că toate numerele astea sunt despre oameni care au fost testați și ale căror teste au ieșit pozitive. Numărul real de cazuri este imposibil de aflat, pentru că ar trebui să ne testeze pe toți în același timp și să ne dea rezultatele instantaneu, cu acuratețe de 100%, înainte să se poată schimba situația și să se îmbolnăvească cineva, să se însănătoșească sau să moară.

Sunt multe detalii mărunte care pot afecta imaginea de ansamblu și pe care le avem mai mult sau mai puțin în vedere.

În fine. Ideea e: gândiți un pic lucrurile. Nu trageți concluzii pripite, nu-i lăsați pe alții să le tragă pentru voi. Vedeți unde e informație, chiar dacă opinia e slabă; vedeți unde e doar opinie, bazată pe informații șubrede.

Și feriți-vă să credeți pe cuvânt presa, mai ales dacă e de pe la noi. Hai că într-un The New York Times sau The Economist am încredere că pot scrie un articol bine gândit, mai ales dacă nu e despre politică, dar în Adevărul, Pro TV, Antene, Digi24 și restul n-am.

Ah, și nu luați 100% de bun nici tot ce zic eu. Sunt filolog, naiba știe ce ratez când interpretez date despre pandemie. Probabil că îmi scapă multe și nici nu-mi dau seama de asta.

E un virus, nu o invazie tătară

Mon, 27 Apr 2020 19:40:05 +0000

Intrând pe net din când în când, văd oameni care zic că stăm închiși în case degeaba, pentru că, na, nu s-a întâmplat mai nimic. Ce mare lucru? Se prognozau mii și zeci de mii de morți și de-abia dacă avem câteva sute. Și de ce n-avem mai mulți vindecați? Nu două săptămâni dura boala? Și poate că se raportează cam mulți morți de coronavirus! Orice moarte e coronavirus! Și ne vrem LIBERTATEA, nu să ne poruncească guvernul să stăm în case! Huo, tirania!

…of.

Hai, pe rând.

1. Unde-s morții? S-a tot zis de morți, și iaca nu-s.

În mod normal, aș înțelege scepticismul: dacă nu vezi cu ochii tăi o chestie, pare că nu se petrece nimic. În țară au fost în total vreo 10.000 de cazuri, șansele sunt mari să nu știm pe nimeni cu boala asta, de unde să fim siguri că ea există și că într-adevăr ne apărăm de ceva? De unde știm că nu stăm ca proștii?

Păiiiii… Nu suntem singuri pe lume. Există țări și regiuni foarte afectate. Am văzut la italieni cât de nasoală poate fi treaba. Am auzit de la spanioli. În orașul New York au murit 22.000 de oameni, deci de două ori mai mulți decât avem noi cazuri.

Numărul de morți crește cu numărul de cazuri. Dacă reducem numărul de cazuri, mor mai puțini oameni de coronavirus. Dacă stăm în casă, reducem puternic numărul de cazuri. Faptul că nu vedem oameni bolnavi peste tot e un mare succes.

„Dar stai!” zice internetul. „Cum putem ști că e de la COVID-19? De unde știm că oamenii ăia nu mureau oricum repede?”

Pe lângă statisticile despre câte teste s-au făcut și câți oameni au fost depistați ca având virusul, există o statistică destul de dură care ne spune care e situația: numărul total de morți. Sau, mai exact, diferența dintre media numărului total de morți din perioada asta din anii trecuți și numărul total de morți din perioada asta din acest an.

Nu poți să știi cu precizie când o persoană va da ortul popii – un om poate muri mâine, călcat de o mașină, sau poate trăi până la 108 de ani. Nu știi. În schimb, media morților din diverse cauze tinde să fie relativ constantă, fiind modificată în timp de lucruri precum sistemul medical, nivelul de trai, obiceiurile populației, dar trebuie circumstanțe deosebite ca să se modifice drastic de la un an la altul.

Știți e e o circumstanță deosebită? COVID-19. E singura circumstanță enormă de anul ăsta, deci dacă suprapui graficul morților de acum peste graficul morților de anul trecut, vezi câte morți sunt în exces. Poate că nu sunt toate direct din cauza virusului – poate că sunt și din cauza supraîncărcării sistemului medical, dar creează o imagine mai clară a problemei.

Grafice de tipul ăsta am văzut pe NY Times și Economist și unele, ca cel din New York, arată drastic:

Ce e cu roșu e atribuit oficial COVID-19 – ei au supraraportat niște morți (sunt cam singurii care au făcut treaba asta, după cum se vede din celelalte grafice de pe cele două site-uri), dar se vede clar că totalul a crescut vertiginos.

Noi nu suntem cu moț. Putem să ne îmbolnăvim și să murim. Ce s-a întâmplat, însă, a fost că restricțiile s-au impus devreme în România, așa că virusul s-a răspândit mult mai greu decât la ceilalți. În SUA, în UK, în Spania și în alte locuri restricțiile s-au impus târziu și rezultatele sunt cele care sunt.

Poate crește și la noi – de-aia încercăm să evităm răspândirea. De-aia stăm în case. Tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta la noi.

2. Unde-s vindecații? Nu ziceau ăștia de vindecare în 2 săptămâni?

Motivul pentru care se stă în izolare două săptămâni e că în 2 săptămâni după un contact cu cineva pozitiv vezi dacă te îmbolnăvești sau nu. Da, și cazurile ușoare se vindecă în 2 săptămâni, deci e coincidență de durată, dar cele mai grele tind să dureze mai mult. Sau, dacă ai ghinion, durează mai mult.

Altfel, boala nu e chiar ca o gripă. Am o cunoștință, englezoaică stabilită în Berlin, care a făcut o formă mai ușoară a bolii după ce a luat COVID-ul ăsta păcătos și și-a povestit experiența pe net. Are în jur de 35 de ani (din câte țin minte că zicea și din câte mă uit la ea), în general era sănătoasă tun și a prins-o COVID-ul în a doua jumătate a lui martie, pe 17-19 cândva.

Și-a pierdut temporar mirosul, a făcut o pneumonie ușoară, dar i s-a zis să stea acasă și să nu meargă la spital. N-a fost testată, pentru că nici Germania n-are capacitate de testare infinită, dar i s-a confirmat că, după simptome și manifestări, aia a făcut.

Încă își revine – încă nu poate respira ușor. Obosește rapid. Din câte am înțeles, i-a afectat și un ochi. Pe 15 aprilie se bucura că a putut, pentru prima oară de la îmbolnăvire, să mănânce o pizza întreagă fără s-o apuce nădușelile. Momentan, are probleme pentru că s-ar putea ca, din cauza sistemului imunitar slăbit, să fi dat în altă boală.

Deci, vindecarea durează și nu e de la sine înțeles că, dacă scapi, sari pur și simplu în picioare și-ți reiei ușor viața. Și poate că chestia aia cu „2 săptămâni” a fost prost transmisă către public.

3. Libertate! Libertaaate!

Ăsta e un refren pe care l-am văzut mai des pe la americani, dar îl preiau și idioții de la noi. Cum adică, să fie ei trimiși în case? Cum adică, să nu aibă libertate de mișcare? Ce e tirania asta? Mai ales că pericolul a fost evitat, nu?! Ei au curaj! Noroc că vine 15 mai și se mai eliberează restricțiile, și-așa n-avem multe cazuri.

Fraților, e un virus, nu o invazie tătară. Pe virus îl doare fix în cot de cât de bune au fost tehnicile noastre de evaziune de până acum. N-o să se dea bătut pentru că am stat un pic în case, n-o să se decreteze învins și o să se retragă, lingându-și rănile, în peștera de lilieci din care a sosit. Nu e slăbit de cumințenia noastră. Nu are onoare, nu are respect pe câmpul de bătălie, nu poate fi respins prin tratative, nu e impresionat de curaj. Au fost oameni care s-au dat viteji și care s-au îmbolnăvit apoi – unii au și murit.

Dar avem căi de luptă, cum sunt dezinfectarea, statul la distanță unii de ceilalți, măștile și toate celelalte precauții. S-a tras destul de timp încât să aflăm, măcar, că măștile sunt eficiente, și să apucăm să și facem rost de ele. Am apucat să ne obișnuim cu rutinele de grijă, cum ar fi spălatul pe mâini și dezinfectatul telefoanelor și suprafețelor. E bine. Ne ajută. Sperăm că destul.

Aveți grijă de voi. Convingeți-i și pe ceilalți să aibă grijă.

3 luni de „Cartea de azi” (date, statistici și capturi de ecran)

Sat, 31 Mar 2018 21:55:27 +0000

La sfârșitul lui 2017, mi-am propus să recomand câte o carte în fiecare zi în 2018. Doar în 2018, deci e un proiect intens, dar care se mai și termină. O descriere mai pe lung a proiectului e deja aici, n-o mai repet.

Așa. Cui îi plac statistile? În afară de mine – de mine știu.

Au trecut teri luni și am vorbit până acum de 90 de cărți.
Au mai rămas nouă luni și 275 de cărți.
În momentul de față, lista mea de recomandări are 295 de titluri. Mai am de adăugat 70 pe ea. (Bine, zic „titluri”, dar există și câteva notițe mai puțin organizate)

Screenshot cu lista:

Știu că sunt 293 în imagine și că ultima dată e cea de azi. Mai sunt două cărți trecute mai jos, care vor urma.

Ce articole din „Cartea de azi” citește lumea

Cele mai populare patru postări din seria „Cartea de azi” au fost:

1 ianuarie, „Harry Potter” – 133 de vizualizări.
2 ianuarie, „Colecționarul” – 133 de vizualizări. (Deci tot pe primul loc, cum ar veni. Care-s șansele?!)
3 ianuarie, „Dragonul de gheață” – 132 de vizualizări.
27 februarie, „Fundația” – 115 vizualizări.

După cum se vede, sunt primele trei zile din ianuarie. Îmi explic popularitatea postărilor prin faptul că proiectul era nou, lumea era curioasă și încă era oarecum vacanță. Nu-mi explic apropierea numărului de vizualizări nicicum, mă depășește.

Cea mai puțin populară postare e… ok, e cea pe care am postat-o fix înainte să mă apuc de scris articolul ăsta. Motivele sunt evidente, cred.

Cea mai puțin populară postare în afară de cea de azi e cea de pe 22 martie, „An Essay on Criticism” – 9 vizualizări. Cred că suferă de o combinație fatală de „N-am publicat-o pe Facebook” și „bleah, eseu și critică, sună nasol”. Ca idee, e un eseu sarcastic în versuri despre ce greșesc criticii când își fac treaba.

Mi-e o lene teribilă să număr, dar majoritatea postărilor din seria asta au undeva între 20-60 de vizualizări. Pentru că blogul meu e destul de mic, numerele astea nu pot să spun că mă surprind.

În care și ce nu e „Cartea de azi” e tot carte.

Seria a fost mai populară în ianuarie și februarie decât în martie, ceea ce iar nu mă surprinde -o să discut mai jos de ce.

Topul articolelor despre cărți citite în 2018

Ok, v-am zis care sunt statisticile pentru „Cartea de azi”, dar de-a lungul timpului am mai scris recenzii și recomandări de cărți. Prin magia lui Google, unele dintre ele sunt mai populare acum decât au fost la publicare.

Prima postare e o recenzie pe care am scris-o în 2013 la „50 de umbre întunecate” – 746 de vizualizări de pe 1 ianuarie și până acum. Mi-e groază să mă uit ce am scris acolo. Mi-e groază să-mi amintesc de serie.
A doua postare ca popularitate e despre „Faust”, de Goethe – 595 de vizualizări. (Articolul a fost citit de 193 de ori în anul în care a fost publicat)
A treia e lista de cărți recomandate și nerecomandate, pe care am scris-o într-o doară și fără să mă gândesc prea mult la ea – 467 de vizualizări de pe 1 ianuarie, 26.962 de vizualizări în total. E cea mai populară postare de pe blogul ăsta.
A patra e o recenzie la „Negru și roșu” de Ioan T. Morar – 365 de vizualizări.
A cincea e o recenzie la „O” de Pauline Reage – 213 vizualizări. (Articolul a fost citit de 51 de ori în luna în care a fost publicat)

Toate sunt postări vechi. „50 de umbre” are un film nou, „Faust” e mere de actualitate, lumea vrea recomandări de cărți, „O” e iar o carte mereu interesantă.

Ce nu înțeleg absolut deloc e de ce recenzia la „Negru și roșu” e atât de populară. Cartea a fost publicată în 2013, eu am scris de ea în 2014, nu văd să fie brusc citită. Sunt frapată – dacă are cineva o explicație, vă rog, ziceți-mi și mie care e faza.

Din culise

Statisticile sunt neimpresionante, dar acesta e un blog neimpresionant. Poate că, în timp, articolele astea vor prinde aripi în mod inexplicabil, la fel ca recenzia la „Negru și roșu” de care ziceam mai sus. Sau poate că nu. E ok.

Dacă la începutul lui ianuarie aveam câteva articole pregătite în avans, în martie am rămas în urmă cu câte o zi sau chiar două. Unii n-au observat. Bănuiesc că unii da, dar n-au zis nimic. M-am cam supărat să știu că nu reușesc să public zilnic, cum voiam – dar mi s-a atras atenția că sunt un pachet de stres și anxietate și n-ar trebui să adaug la asta prin hobby-uri. Așa că în martie am încercat s-o iau mai ușor cu toate (mai ales cu munca) și recomandările de cărți au mai întârziat și ele uneori.

Însă de obicei recomand cărți pentru că îmi plac poveștile și vreau să împart bucuria asta cu alții. Au fost câțiva care mi-au zis că au găsit câte ceva care să le placă printre recomandări, deci cred că merită proiectul.

Scrierea unei recomandări poate dura în jur de jumătate de oră sau o oră, în funcție de carte. Partea care-mi displace cel mai mult e să pun toate link-urile. Toaaaate link-urile. Link către varianta în română, link către varianta în engleză, link către postarea principală, link către împușcă-mă. Uneori îmi vine să scriu un haiku și să-l recomand pe ăla doar ca să n-am ce link-uri pune.

**Ce tot vreau să fac, dar mi-e lene **e să fac o postare-cuprins cu toate recomandările. Însă asta ar însemna o grămadă de copy-paste de link-uri.

Ah, dacă vreți statistici generale de pe blog, iată vizualizările pe săptămâni pre-proiect și din timpul proiectului:

Vizualizări pe săptămâni.

La începutul lui martie au început să cadă statisticile. Sunt mai multe motive aici. Primul ar fi că am început să răspund mai greu la comentarii (chiar n-a fost luna mea cea mai fastă). Al doilea ar fi că am mai întârziat cu postările. Iar al treilea ar fi că am început să nu mai postez pe Facebook tot ce scriu pe blog, pentru că mă gândesc să renunț încet-încet la Facebook și voiam să văd cât de tare se simte diferența.

Cam asta e.

Ba nu, mai e un lucru. Voi, cei care mi-ați scris câte ceva legat de proiectul ăsta, fie în comentarii, fie în privat, mi-ați făcut ziua mai bună decât ar fi fost altfel.

Din culisele pieței de carte

Tue, 14 Jun 2016 18:14:59 +0000

Câte cărți vinde George R.R. Martin în România? Câte cărți vinde un scriitor român? Câți cititori de SF și fantasy sunt în țară? Ce fac cei de la Uniunea Scriitorilor cu banii primiți de la edituri? Și, inevitabil: câtă lume mai citește cărți?

Am multe curiozități despre lumea cărții, dar la noi e mai ușor să auzi discursuri pompoase decât să găsești detalii concrete – sau jurnaliști care să pună în mod real întrebări.

Noroc cu ICR Podcast, că au invitat-o în emisiune pe Ana Nicolau, șefa de la Nemira, și i-au pus tot felul de întrebări concrete, la care a răspuns cu date concrete. Așa am aflat că editura Nemira scoate 15 cărți pe lună, cât de mari sunt tirajele medii (și cele mari), unde merg banii plătiți de cumpărătorii de carte (în procente!) și tot felul de chestii interesante.

Însă vă anunț de pe acum: nici măcar ea nu știe ce fac cei de la Uniunea Scriitorilor cu banii. Dar știe cam câți ar vrea USR să primească – și e plin de zerouri la sfârșitul sumei.

E una dintre cele mai interesante emisiuni de la ICR Podcast. Dați play, că merită.

Tot în ianuarie se numără bobocii

Thu, 01 Jan 2015 13:32:15 +0000

Anul trecut pe vremea asta postam statisticile blogului în 2013. Hai să fie tradiție!

Blogul acesta a fost înființat în ianuarie 2013, când am transferat articolele pe care le aveam pe wordpress pe domeniu propriu.

Am avut până acum 201.000 vizite în total, dintre care vreo 133.000 anul ăsta (68.000 am avut anul trecut). Cu alte cuvinte, n-am avut chiar o creștere de 100% din punctul de vedere al vizualizărilor, dar nici foarte departe n-a fost.

Tind să am peste 4.000 de vizitatori pe lună.

Cele mai vizualizate postări au fost:

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate.
Spațiu pentru desfășurare Rapcică. (mă felicit în continuare pentru ideea bună de a face postarea aia, că e și cea mai comentată și plină de off-topicuri care au rămas restrânse acolo)
Mașa și ursul. (nu știu de ce)
De ce să vizitezi Sf. Gheorghe (și ce să faci acolo).
Cel mai vizitat blog din România?

Alte statistici:

În clipa asta sunt 6069 de comentarii pe blog.
Am scris 341 de postări, ceva mai puține decât anul trecut.
Mi-au venit 8442 de click-uri de pe Facebook, 63 de pe Google Plus, 765 de pe Twitter și 366 de pe Reddit. Cel mai tare mă uimește că au venit persoane de pe Google Plus.

Îmi place schema asta pe care a făcut-o WordPress cu postările mele. Zilele cu verde deschis sunt cu o postare, cele cu verde închis sunt cu mai multe postări.

Violență domestică împotriva femeilor/bărbaților

Mon, 04 Aug 2014 03:11:15 +0000

E vreun secret pentru cineva că la noi se traduc știri într-o veselie și că uneori chestiile sunt reprezentate aiurea în presă? Sper că nu e. Ce mi-a atras atenția de curând e o statistică interesantă care spune că 40% din victimele violenței domestice sunt bărbați. Am băgat un ochi pe net, se pare că știrea stă în picioare și așa e… dar nu la noi, ci în Marea Britanie.

Violența domestică ține în cele din urmă și de cultură. După cum spuneam de curând, situația femeilor din Turcia, de exemplu, nu e la fel cu situația femeilor de la noi (și nici situația bărbaților n-are cum să fie identică, în consecință). Și chiar dacă ai spune că britanicii seamănă mai mult cu noi pentru că nu suntem musulmani și femeile nu se îmbracă conform religiei în niciuna din țări și avem cu toții acces la educație și suntem de acord că fiecare om e o persoană care are dreptul la muncă… nu suntem chiar identici.

Luarea mot-a-mot a articolelor despre relații, familie, sex nu are cum să fie fără probleme. Cum ar fi, de exemplu, dacă v-aș spune că o treime din tinerii de sub 30 de ani n-au avut niciodată un iubit/o iubită, m-ați crede? Dacă v-aș zice că 45% din femeile de 18-24 de ani sunt neinteresate de sex – și că 25% din bărbați sunt și ei neinteresați, ce ați spune? E adevărat! Dar… în Japonia, nu la noi. Cam la fel e și cu statisticile despre violența domestică. Chiar dacă le iei de la o altă „țară civilizată”, sau de la o „societate asemănătoare” ai șanse s-o dai în bară – și contează mult și cum e făcut studiul, dar asta e altă poveste.

E greu să găsești date despre violența domestică România, dar dacă ai două ore de pierdut noaptea (ca mine) și te interesează subiectul (ca pe mine), poți afla câte ceva.

De exemplu, am dat peste un articol cu statistici făcute pe baza datelor obținute de serviciile sociale. Citez (îngroșările/sublinierile sunt ale mele):

Statisticile realizate de Agenţia Naţională de Protecţia Familiei până în 2009 şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în continuare, pe cazurile de violenţă în familie înregistrate în perioada 2004-2011 indică un număr de aproximativ 82.000 de cazuri; în aceeaşi perioadă au fost înregistrate 800 decese.

Distribuţia victimelor violenţei în familie în funcţie de sex şi vârstă, în perioada 2006– 2008, arată că procentul femeilor, majore, victimizate prin violenţă în familie fluctuează între 34,01% şi 40,76% din numărul total al victimelor cu sex şi vârstă precizată – adică între 3135 şi 3816 femei agresate anual au fost raportate Agenţiei Naţionale de Protecţia Familiei care răspundea de centralizarea datelor referitoare la violenţa în familie.

Procentul adulţilor de sex masculin victime ale violenţei în familie în aceşti 3 ani oscilează între 7,01% şi 7,73%.

Distribuţia în funcţie de relaţia cu agresorul pentru aceiaşi 3 ani arată că între 49,46 % (2007) şi 58,7% (2008) din cazuri s-au petrecut în relaţii parteneriale (căsătorie, logodnă, relaţii consensuale), în relaţii parentale incidenţa s-a plasat între 34 şi 44%.

Cu alte cuvinte, femeile au un procent de 5-6 ori mai mare decât al bărbaților, dar copiii o duc cel mai prost.

Alt studiu a fost făcut prin întrebarea unui eșantion de 1050 de persoane despre cazuri de violență domestică pe care le știu. Celor care spun „ce-i aia 1050?! E puțin!”, le reamintesc că în general sondajele sunt făcute cu eșantioane relativ mici și sunt surprinzător de exacte.

Citez (îngroșările sunt în original):

43,5% dintre români declară că “de la începutul acestui an (2013), au auzit printre cunoştinţe sau în zona în care locuiesc de situaţii de violenţă în familie”. 44,5% nu au auzit de astfel de cazuri în proximitatea lor anul acesta, în timp ce 12% au ales să nu răspundă. Întrebarea este un indicator victimologic tipic, iar faptul că peste 40% dintre români au auzit de cazuri de violenţă în familie în interiorul reţelelor sociale proprii demonstrează o prezenţă semnificativă a fenomenului.

In rândul celor care au declarat că au cunoştinţă de asemenea cazuri, 65,9% au precizat că în cazul despre care au auzit victima era o soţie, 37,9% că victima era un copil, 19,7% un bătrân, 4,4% un soţ.

Cred că e interesant sondajul: n-au întrebat direct „sunteți victimă?”, ci „ați auzit de victime?” Nu se bazează pe faptul că victima recunoaște că a fost abuzată, ci pe abilitatea persoanelor din jur de a-și da seama că victima e abuzată – uneori ceilalți se prind mai repede. E drept, alteori… nu. Dar e interesant oricum. (aveți aici și varianta grafică)

E o diferență față de statisticile obținute prin serviciile sociale, ceea ce mi se pare normal, dat fiind faptul că se punea problema în două moduri efective (persoane care au apelat la servicii vs. cunoscuți care știu).

Procentul legat de bărbații victime e, iar, mult mai mic decât cel legat de femeile victime. Să mă surprindă? Nu, nu mă surprinde. Suntem o societate per ansamblu mai tradițională – de-aia în care dacă bărbatul mai face și urât uneori, se înțelege, că-i bărbat, ce să-i faci. Și e un avantaj dacă „nu bea, nu mă bate…”

Acuma, o chestie interesantă legată de procentele din exterior: și ale alltora semănau mai tare cu ale noastre în trecut. În SUA, de exemplu, statisticile legate de infracțiuni spun că violența bărbaților împotriva femeilor a scăzut puternic (în 1993, 9.8 femei din 1000 erau agresate, în 2004 numărul era de 3.8), în timp ce violența femeilor împotriva bărbaților a scăzut mult mai puțin (de la 1.6 la 1.3). Înseamnă că, procentual (nu și numeric), violența împotriva bărbaților a crescut în raport cu cea împotriva femeilor. Numeric, per total, e mai puțină violență domestică (infracțională, cel puțin) acum decât mai demult.

Numărul de morți legate de violență domestică (din SUA, e vorba de același studiu) a scăzut și el, dar nu proporțional: în 1976 au fost uciși de parteneri de viață 1,357 de bărbați și 1,600 de femei, iar în 2001 au fost uciși 440 de bărbați și 1,247 de femei.

Sunt mai multe chestii de reținut din treaba asta:

după cum ziceam mai sus, nu toate statisticile luate din afară ni se potrivesc
programele anti-abuzuri împotriva femeilor au folosit la ceva
faptul că un număr e mai mic decât altul nu înseamnă că numărul respectiv e irelevant: procentul abuzurilor împotriva bărbaților a devenit mai semnificativ tocmai din cauza scăderii celorlalte
dincolo de concursul „cine e mai victimă, femeile sau bărbații?”, copiii sunt cei mai vulnerabili
și bătrânii sunt vulnerabili
dacă într-adevăr vrei să găsești date despre violența domestică la noi, se poate

Cel mai vizitat blog din România?

Sat, 05 Jul 2014 04:45:47 +0000

De o vreme încoace pe T5.ro blogul român cel mai vizitat nu mai este zoso.ro. Este nationalisti.ro. Schimbarea s-a produs brusc: de unde nici nu-l auzisem vreodată, a sărit pe primul loc. De la 14.000 vizitatori pe lună în aprilie a ajuns la vreo 230.000 vizitatori în mai și la 425.000 în iunie.

Dar există moduri de a vedea ce-i cu statisticile unui site. Te uiți la ce alte statistici mai are, în afară de vizitatori și afișări. Și deja pare destul de interesant faptul că nationalisti.ro are cam tot atâtea afișări câți are vizitatori (eu am cam dublu-triplu afișări).

Primul lucru la care m-am uitat a fost bounce-ul. Care era clar din afișări/vizitatori că urma să fie foarte mare. Ce înseamnă bounce? Înseamnă că cineva a ajuns pe site-ul tău cumva, dar s-a uitat doar la pagina pe care a picat, n-a mai dat click pe altceva. La mine e la vreo 67%, vin oamenii de pe Facebook (uneori reddit), citesc un singur articol, pleacă. Ajung aici de pe Google, citesc sau nu, pleacă. În 33% din cazuri, rămân să mai dea un click, să mai scrie un comentariu.

La nationalisti.ro? 95% bounce. 95% din oameni văd doar o pagină și pe urmă fug. Iar durata medie a unei vizite, atunci când chiar mai dau un click, e de 7 secunde.

Partea cea mai tare e însă la repartizarea vizitatorilor pe țări:

Ca să ne fie clar: 40% din vizitatori sunt din SUA, 11,65% sunt din Taiwan. Incredibil cât de mulți americani și taiwanezi sunt interesați de naționalismul românesc!

Nu, normal că americanii în general nu-s interesați de articole în română scrise de naționaliști români. Probabil că cifrele există din cauza roboțeilor neostoiți care dau clickuri pe site. Sunt umflate puțin cu pompa. Puțin mai mult. Aproape de tot.

Statistici pe blog – 100.000

Sun, 06 Apr 2014 19:06:07 +0000

Un anunț pentru cei interesați de statistici (sau curioși, sau…)

Azi am depășit 100,000 de pagini vizualizate de când am lansat blogul în ianuarie anul trecut. În perioada asta (ultima lună, cel puțin, ultimele trei poate) în fiecare zi ajung pe blog peste 100 oameni, care se uită la peste 200 de pagini (în total, evident). Acesta fiind minimul, pentru că media, îmi spune Google Analytics, e de 143 de vizitatori și 350 de pagini afișate (am instalat Google Analytics doar de pe la jumătatea lui ianuarie, deci nu are datele complete de la începuturi și până în prezent).

Chestia care mă încălzește cel mai tare e că sunt aproape 3500 de comentarii pe blog. Pentru că spune mai elocvent decât orice alt număr că nu doar se citește, nici nu se aterizează accidental, ci se și discută.

Așa că mersi că treceți pe aici, că unii dintre voi spuneți câte ceva și că recomandați câte un articol sau tot blogul mai departe. Mersi și pentru corecturi, acolo unde sunt necesare (chiar dacă uneori, ca în ultimele câteva zile, îmi ia mai mult timp să le și fac).

P.S. O chestie pe care-mi spun statisticile că ar trebui s-o fac odată e că să termin volumul 3 din seria 50 de umbre și să-i scriu recenzia. Că am lăsat-o-n aer. (M-am plictisit, ok?)

Despre trafic pe site-uri

Sun, 19 Jan 2014 08:58:27 +0000

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor. Nu e pentru bloggeri mari, care își cunosc meseria, ci pentru vizitatorii mei, pentru cei care n-au bloguri, pentru cei care au bloguri mici, sau cei care nu s-au preocupat cu partea tehnică din spatele blogului/site-ului lor.

Cum afli care e traficul de pe site-ul/blogul cuiva? E o întrebare interesantă. Câți vizitatori unici am eu? Câtă lume dă click și unde? Cum stau în raport cu ceilalți?

Răspuns: nu poți. Decât dacă-ți spun eu. Ceea ce e valabil și pentru alții, cu blogurile/site-urile lor. Nu există chestii care să poată măsura efectiv ce fac vizitatorii pe site-ul respectiv decât dacă administratorul le instalează acolo. Deci, eu am pe acest blog două contoare care contorizează diferite statistici. Vizitatori (numărați după IP-uri), număr de click-uri pe diverse pagini, număr de vizite (adică vii, stai 5 minute, e o vizită. Vii peste 5 ore și e altă vizită). Etc. Dar nu există o cale sigură prin care alt site, sau cineva exterior, poate să-mi măsoare mie datele astea decât dacă îi dau eu voie.

Buuun. Hai să discutăm despre locurile mai cunoscute unde găsești topuri cu site-uri și metodele lor de contorizare.

1. Alexa.com

E unul dintre site-urile cele mai cunoscute cu statistici despre site-uri. Ai topul a milioane și milioane de site-uri din lume, fiecare cu un număr de ordine. Al meu, azi, e pe la 8 milioane. Acum vreo săptămână era pe la 6 milioane, deși traficul meu a crescut între timp.

Faptul că menționează atât de multe site-uri și că e un top atât de bine cunoscut face lumea să creadă că e un top destul exact și clar – dar pe ce bazează? Din câte am înțeles, în principiu contorizează acțiunile făcute pe internet pe browsere care au instalate Alexa toolbar. Aveți Alexa toolbar?… Nici eu. Era un toolbar destul de uzual prin 2005, cred, dar între timp nu prea mai e. Așa că procentul de trafic înregistrat e mult mai mic decât cel real și datele, în special pentru site-uri care nu sunt folosite de un segment foarte larg al populației lumii, nu sunt foarte apropiate de realitate.

Bine, există și varianta, cu plată dacă nu mă înșel, în care îi dai datele tale reale de trafic. Ceea ce eu nu fac și majoritatea site-urilor nu fac.

Deci: are o relevanță, dar nu chiar așa de mare pe cât ți-ai imagina.

2. Trafic.ro

Trafic.ro îți dă o chestie care apare pe fiecare pagină a site-ului tău și care înregistrează click-urile de pe site. Reține IP-uri și le folosește ca să contorizeze numărul de unici, reține click-uri pentru numărul de „views”, înțelege ideea de vizite și le contorizează și pe alea.

Nu toată lumea are trafic.ro, pentru că sunt enervanți. Îți fac disponibile date pe care tu n-ai chef să le faci disponibile, îți cer bani, îți trimit mail-uri. Am avut și eu trafic.ro vreo câteva zile, dup-aia am fugit ca de draci și m-am trezit cu un telefon în care mă întrebau de ce am fugit ca disperata. Uite, de-aia.

Am auzit zvonuri vagi că ar fi umflat din când în când statistici, dar asta e altă poveste. Presupunând că sunt corecți și onești, ceea ce e posibil, e cea mai exactă statistică despre vizitatori/views pe care o veți vedea, dar poziția din topul lor (gen „site-ul nr. 12 din categoria bloguri”) nu reprezintă o poziție dintr-un top real al tuturor site-urilor din România. Reflectă poziția în topul trafic.ro.

3. Zelist.ro

Topurile Zelist sunt o completă perplexitate a misterului inefabil din existența blogurilor. Adică, nu știu exact cum au reușit să creeze un algoritm de sortare a site-urilor care să aibă o relevanță minimă, nelegată de aproape nimic. Sunt înscrisă pe zelist.ro pentru că în fiecare săptămână am ceva la care să mă mir.

Pe ce se bazează zelist? Pe link-uri date de alte bloguri și site-uri înscrise în zelist. Primești un anumit punctaj care este calculat pe baza cui îți dă link. De exemplu, printr-o postare, blogul Eftimie.net, care un scor de 1.8518, îmi oferă mie un scor de 0.119555. Ce înseamnă numerele astea, habar n-am. Ideea e că scorul pe care mi-l oferă se adaugă la scorul meu, iar orice link dau eu oferă scoruri celor pe care-i linkuiesc. Astăzi, cel mai iubit blog din România este, conform zelist, cel al lui Tudor Chirilă.

Dacă sunteți nedumeriți, așa suntem toți. E un fel de joc complicat cu numere, jucat în grup, în care din când în când apare câte un site gen umbrelaverde.ro care a fost multă vreme site-ul nr. 1 din zelist, dar care nu exista. Era mort ori de luni, ori de ani. Cert e că nu exista, dar era nr. 1.

Să recapitulăm. Care sunt variantele descrise: cu contor pe site (chestia cea mai clară), cu contor la vizitatori (dar nu toți vizitatorii au contorul), cu factori externi (link-uri și alte alea, dar care nu spun chestii prea clare). Dar dacă eu nu fac publice datele de pe site, voi nu prea aveți cum să le știți.

Contoare, pentru posesorii de site-uri, sunt multe: de la WordPress (pentru că folosesc platforma lor), de la statcounter.com, cel de la enervantul trafic.ro, și Google Analytics face asta (dar n-am folosit niciodată) etc. Posesorul de site poate ști oricând care e situația lui, dar în ciuda aparențelor, nu prea există un top clar, complet corect, pe care să-l poți vedea oricând și care să cuprindă toate site-urile. C’est la vie.

Later Edit: 4. T5.ro

Mi s-a atras atenția în comentarii (mulțumesc, Vlad B. Popa) că există site-ul ăsta. Preia datele din Google Analytics și face topul pentru România. Funcționează similar cu trafic.ro (contor pe site-ul efectiv) și are aceeași specificație: oferă date exacte, dar nu cuprinde toate site-urile posibile și imposibile. Doar pe cele care folosesc Google Analytics.

Ziarul Adevărul ne amuză cu sfaturi pentru 2014

Wed, 01 Jan 2014 19:53:46 +0000

Există un articol pe site-ul Adevărul care se numește „Ce să schimbi în 2014 ca să-ţi meargă bine în viaţa sexuală şi profesională”. Recunosc că m-a atras mai tare decât orice articol gen „N-o să-ți vină să crezi!”, „Incredibil”, „Șocant!” pentru că n-am mai întâlnit pe nimeni care să vorbească deschis despre promovarea pe motive sexuale. Îmi și imaginam trucuri despre cum să-ți inviți colegul la un sex oral discret în biroul lui, sau metode subtile de a transmite că ce vrei în schimbul unei relații cu șefa e postul de director adjunct.

Din păcate, Adevărul nu ne spune lucruri atât de imorale și totuși utile. În schimb, suntem repede puși în temă cu adevărata problemă:

Potrivit datelor furnizate de British Natsal, o organizaţie care are ca scop studiul comportamentului interuman şi al stilului de viaţă britanic, o personă din zece caută antidotul pentru o viaţă sexual împlinită.

După tone de articole despre cum să-ți îmbunătățești viața sexuală, Adevărul ne spune adevărul: e prea mult! Ne-am săturat, căutăm antidotul, vrem sex prost! Articolul ne va oferi puțină dezinformare și niște sfaturi proaste, deși ar fi fost mult mai simplu să ne zică: „Spuneți Dragă, adu-mi te rog o cafea nu înainte, nu după, ci în timp ce. Rezolvă problema brusc și pe o perioadă lungă.”

Sexologul britaniă subliniază faptul că inhibiţia sexuală începe să se instaleze din momentul în care partenerii uită sau evită să se mai sărute. Lipsa schimbului de salivă dintre parteneri împiedică transportul de testosteron, hormonul responsabil cu creşterea libidoului în cazul ambelor sexe.

Pentru că aici am rămas zen, am căutat pe net după cercetări din domeniu. După care am căutat sexologul cu pricina: Tracey Cox, care se pare că a studiat jurnalismul și psihologia. Nu-i nimic rău în asta, doar că n-am găsit cercetări care să demonstreze așa ceva. Oricum, un nou studiu al cercetătorilor britanici a descoperit că românii nu prea știu diferența dintre cercetători și alte grupuri sociale care-și dau cu părerea. 😉

sărutul trebuie practicat cu sfinţenie, cel puţin două minute pe zi, argumentează Cox.

Pentru detalii, mergeți la Patriarhie. (scuze! Nu m-am putut abține.)

Specialista britanică insistă ca perechile să experimenteze noi locuri de făcut amor. În bucătărie, în grădină sau în baie, pe maşina de spălat pusă în funcţiune.

În… grădină? Adică în zona aia unde ai trei pomi și vezi toate geamurile vecinilor? Care vecini văd și ei prin geamuri? Zona aia care de obicei e vizibilă din stradă? În fine, merge pentru exhibiționiști, persoane care au un căsoi cu curte interioară și cei care trăiesc la zece kilometri de civilizație.

Provocaţi-vă iubitul sau iubita să-şi aleagă un magnet, să-l pună pe frigider şi să-l mute zilnic, poziţia lui devenind astfel un barometru sexual. Partea de sus a frigiderului semnifică dorinţă intensă, partea de jos este asociată lipsei chefului de sex, iar zona de mijloc trădează un interes scăzut

Nu e un sfat așa de rău pentru cei care nu se pot exprima (ingineri?), dar necesită completări: în stânga e chef de perversiuni, în dreapta e dorința de sex normal. Unghiul de rotație dă ora la care vrei să se întâmple actul.

Cumpăraţi-vă o carte cu conţinut erotic şi daţi frâu liber inspiraţiei. Dacă vă temeţi de reacţia partenerului, citiţi în paralel şi marcaţi cu o culoare paginile care v-au atras atenţia. La sfârşit, puneţi în practică scenariile care au coincis.

:-O NU vandalizați cărțile, ffs! Cercetătoare britanică pe fenea, prima lege a cercetării e să nu mâzgălești cărțile dacă vrei să ai o viață lungă și fericită. Sau poate că tipa parte din trupa aia enervantă care a pus mâna pe cărțile din bibliotecă înaintea mea și le-a făcut imposibil de citit.

angajaţii trebuie să-şi „muleze“ comportamentul pe necesităţile companiei şi să vină la masa negocierilor întotdeauna cu soluţia-cheie. Publicaţia „Forbes“ a făcut publică o listă cu sfaturi pentru lucrătorii care, în 2014, vor să ia taurul de coarne şi să plece acasă cu “premiul cel mare”. Principala strategie este, spun editorii site-ului, anticiparea nevoilor departamentului, prin indentificarea şi valorificarea oportunităţilor de muncă.

E perfect să dai sfaturi despre muncă imediat după sfaturi despre sex. Posibilitățile de glume porcoase cu angajați care-și „mulează” comportamentul pe necesitățile companiei, iau taurul de coarne și anticipează nevoile departamentului devin nelimitate. Uite doar câteva sugestii:

bancuri despre „luatul taurului de coarne” în poziția cowgirl inversată (menționată în articol)
bancuri despre cum poți anticipa necesitățile întregului departament și un calcul estimativ al numărului necesar de prezervative și/sau vibratoare
identificarea și valorificarea oportunităților în contextul pixurilor căzute de pe birou

Vă las să vă distrați cu inventatul de bancuri. Nici Adevărul nu dă detalii, ci trece direct la secția de modă.

Codul bunelor maniere, tradus în limbajul industrie modei, interzice cu desăvârşire femeilor să mai îmbrace în 2014 o fustă mini din jeans sau să iasă pe stradă în trening.Tot la categoria „Aşa nu“ intră şi tricourile cu inscripţii, cizmele cu bot ascuţit şi toc cui, pantofii cu botul exagerat de pătrăţos sau şapca împopoţonată cu paiete. Aceleaşi reguli de bun-simţ dizolvă grijile domnişoarelor vizavi de blugii mamei cu talie înaltă, ascunşi pe rafturile de sus, şi bentiţele din liceu, cu flori sau funde încrustate.

Femeilor li se interzice cu desăvârșire, dar bărbații au voie?
A te îmbrăca într-un tricou inscipționat e egal cu a-ți băga degetele în ciorba altuia? Sau doar cu scuipatul sâmburilor de măsline în pumn?
Blugii mei de la mama cu talie înaltă sunt disponibili în rafturile de jos, de unde-i iau din când în când. Codul bunelor îmbrăcăminți insistă să mi-i mut sus? Nu de alta, dar tot ce e sus e ori cu cărți, ori extrem de greu accesibil.

În zona roşie, de alertă, se află şi pantalonii de trening inscripţionaţi pe dos, relatează „Business Insider“. Mall-urile, străzile, buticurile de la colţul străzii şi, în general, toate spaţiile destinate comerţului au fost populate de faimoşii pantaloni sport inscripţionaţi pe spate cu mesajul „Juicy Couture“. În 2014, mesajul trebuie să dispară cu tot cu pantaloni.

Îmi place modul în care au interpretat faptul că compania Juicy Couture a fost vândută altcuiva care îi schimbă complet direcția. Foarte creativ.

În ianuarie se numără bobocii, sau ceva de genul

Wed, 01 Jan 2014 13:58:31 +0000

Blogul de aici de față a fost pornit în ianuarie 2013, când m-am mutat cu el de pe cel vechi de la wordpress.com.

Am avut vizitatori din 94 de țări (!!!), chestie care ar fi mult mai impresionantă și și-ar merita semnele de exclamare din paranteză dacă n-aș ști că cel puțin unul dintre vizitatorii mei regulați intră prin proxy și de fiecare dată apare din altă țară. Ceea ce înseamnă probabil că am vizitatori din, hm, 20 de țări maxim + o grămadă de proxy.

Câteva luni am fost certată cu Google, pentru conținut duplicat (preluat de pe blogul vechi). Oricum, în ultima vreme Google nu te mai lasă să vezi majoritatea căutărilor cu care ajung oamenii pe site-urile tale (o fi un efort de a reduce numărul postărilor gen „căutări ciudate”, de care mă fac și eu vinovată). Dar chiar și așa, am vreo două-trei statistici:

mulți oameni ajung aici pentru căutări legate de pornografie. Chestia asta mă încălzește pentru că înseamnă că troll-uiesc la greu internetul.
cea mai tare căutare pe anul 2013: „cand aspiratoarele vorbesc paianjenii se ascunde”
cele mai multe căutări pe google cu care sunt găsită sunt legate de numele meu, yogaesoteric sau diverse cărți.

Cele mai vizualizate postări au fost:

Ceea ce-mi amintește că n-am terminat de citit 50 de umbre descătușate.

Am scris 371 de postări, ceea ce e puțin înfricoșător, dacă stau să mă gândesc.

Blogul are momentan 2.518 comentarii. În total au fost trimise 26.369 până la ora la care scriu postarea asta, ceea ce înseamnă că vreo 24.000 de comentarii au fost spam. La început de-abia dacă îmi intrau câteva comentarii în spam pe zi, zilele astea au ajuns să fie sute (7.570 în decembrie, îmi spune filtrul, și azi deja 159, la nici 4 PM). Asta pentru că cineva spunea odată că mai bine să vedem toți spamuiala decât să aștepte câteva ore să-i aprob comentariul.

Dat fiind faptul că blogul nu are un specific pe bune, nu sunt persoană publică și nu fac nimic foarte impresionant aici, mi se pare mișto că am avut aproximativ 68.000 de vizualizări anul ăsta și am peste 2.000 de vizitatori pe lună în ultimul timp. Cu alte cuvinte, dacă scriu regulat am toate șansele ca în 5 luni de zile să am același trafic pe care-l are zoso într-o zi.

Aceste date v-au fost comunicate pentru că-mi plac statisticile.

Statisticile cititului din Adevărul (sau cum să induci lumea în eroare)

Fri, 23 Aug 2013 21:03:03 +0000

Am dat peste un articol din Adevărul (de Cristina Hermeziu) care cred că vrea să spună că în România nu prea se citește, deși la a doua-treia citire îți dai seama că jurnalista-scriitoare nu spune pe șleau așa ceva deși se folosește de retorica subiectului. Uite cum începe articolul:

„Mai mult de o treime dintre români nu cumpără cărţi. De asemenea, 22% dintre români nu citesc nicio carte şi o persoană din cinci ar citi un titlu pe an. ”

Aflu că în România ar fi scăzut dramatic consumul de cărţi. Cum stau lucrurile în Franţa? Te apucă ameţeala cînd compari potenţialul de circulaţie a unei cărţi în cele două ţări.

Vedeți accentul pe românii care nu cumpără și nu citesc? O singură persoană din cinci citește (o carte pe an)? E retorica lui „nu citim”, pe care o știu pe dinafară, așa că normal că am crezut inițial că asta zice și ea.

Așa. Aflăm că în Franța 60% din oameni citesc mai multe cărți pe an (în cazul a cam 35%, peste 10 cărți). Observați accentul pe pozitiv: francezii citesc! 60% citesc, 35% citesc mult.

Reiau situația de la noi: „Mai mult de o treime dintre români nu cumpără cărţi. De asemenea, 22% dintre români nu citesc nicio carte şi o persoană din cinci ar citi un titlu pe an.”

Prima oară sună grav. O treime! O persoană din 5! 22%! Faci socoteala mental, aduni aiurea și ajungi la concluzia că o grămadă de români de-abia dacă se ating de cărți. După care, dacă te paște curiozitatea și-ți dai seama că nu se adună numerele ca să-ți dea 100% din populație, faci socoteala.

Statistici Franța:

60% – mai mult de o carte/an, din care:
35% – mai mult de 10 cărți/an.
_____
40% – 0-1 cărți/an (pentru că, evident, 60% nu se adună cu 35%, ci acel 35% face parte din 60%)

Statistici România:

22% – 0 cărți/an.
20% – 1 carte/an. (1 din 5, da?)
_____
58% – mai mult de o carte/an?
42% – 0-1 cărți/an?

Procentele sunt cam același ca la francezi, ceea ce înseamnă că situația pare gravă doar pentru că problema e pusă negativ de partea românilor (sunt menționați cei care nu citesc) și pozitiv de partea francezilor (sunt menționați cei care citesc).

Autoarea continuă așa:

„Comparaţia procentelor nu este atît de prăpăstioasă precum ar părea la prima vedere.” – păi prima vedere e dată de modul în care au fost aranjate statisticile, mulțam fain.
„Pînă la urmă 39% dintre francezi declară că nu citesc nicio carte într-un an.”

Bun! Integrăm asta în statisticile Franței, pentru o imagine mai concretă:

Statistici Franța:

60% – mai mult de o carte/an, din care:
35% – mai mult de 10 cărți/an.
39% – 0 cărți/an
_____
1% – 1 carte/an (oare cum au făcut sondajul ăsta? Ceva e dubios)

Jurnalista continuă:

Te apucă ameţeala însă cînd compari potenţialul de circulaţie a unei cărţi în România şi în Franţa. Ce şansă are o carte, odată tipărită, să ajungă în mîinile şi sub privirile unui cititor? Tirajul mediu al unei cărţi în România este de 1500 de exemplare pe când tirajul de ponire în Franţa este de 4000-5000 de exemplare. Ce înseamnă în cifre un bestseller? Un succes de librărie presupune în România 7000-10000 de exemplare vîndute; în Franţa vorbim despre sute de mii.

Deci, să reluăm. Procentul de cititori români e mai mare decât cel de cititori francezi (la o carte pe an), sau cam egal (pentru mai multe cărți pe an). Raportul de populație România:Franța e 1:3. Raportul de tiraj e 1:10 (aproximativ, e greu să-ți dai seama când compari mere cu pere). Faci socoteala și vezi că, per ansamblu, un francez cumpără de cel puțin 3 ori mai multe cărți decât un român (cărți noi, că alea contează la tiraj).

Hm. Păi de unde citesc, atunci? Împrumuturi? Piratat? Copii xerox? Cărți vechi de pe vremea bunicii? Anticariat? Kindle și cărți străine? Probabil că toate. Concluzia pe care o trag e că suntem mai săraci/mai puțin dispuși să cumpărăm cărți. Cred că o fi din cauză că stăm așa de prost la capitolul „salarii”.

Ceea ce mă surprinde e faptul că atât de mulți români citesc, în ciuda ideilor populare că n-o fac.

Dar, de parcă n-ar observa că discrepanța Franța-România în ce privește cititul (nu cumpăratul de cărți) e mică, autoarea articolului continuă prin a face elogiul Franței și a lăuda copiii francezi de grădiniță și școală care citesc; termină apoteotic: „Lumea era însă atît de largă. Azi ea încape în dreptunghiul unui ecran. Românii sunt printre cei mai mari consumatori de internet din Europa.” De parcă internetul, săracul, te-ar opri să citești cărți (Gutenberg, Amira, Torquere, Big World Network, etc.etc.etc.)

Mă întreb dacă a dat intenționat tenta asta articolului? Sau intenția a fost prost expusă și neclară și articolul doar a ajuns să semene a critică la adresa „românilor necititori”? Sau pur și simplu nu și-a dat seama că statisticile ei demonstrează altceva?