De ce să nu scrii ca Tolkien, chiar dacă scrii fantasy

Mon, 10 Apr 2017 18:34:20 +0000

Mă întrebam la un moment dat de unde vine obsesia scriitorilor și traducătorilor de fantasy din România de a băga cuvinte învechite pe unde apucă, de spui că toată lumea e musai Tolkien. Și pe urmă m-am prins: pentru că nu e foarte clar de ce Tolkien e Tolkien și se descurcă atât de bne cu limbajul pompos/arhaic… și de ce nu toată lumea trebuie să fie Tolkien.

John Ronald Ruen Tolkien era filolog. Ba mai mult, era profesor de literatură, specializat în perioada medievală. Era un om care putea citi Beowulf în original – ba l-a și tradus. Pentru cine nu știe, Beowulf e probabil cel mai vechi poem lung scris în engleza veche și arată așa:

Dacă vi se pare că nu-l puteți citi din cauza fontului, iată cum arată varianta transcrisă:

Hwæt! Wé Gárdena      in géardagum	
þéodcyninga      þrym gefrúnon·	
hú ðá æþelingas      ellen fremedon.	
Oft Scyld Scéfing      sceaþena þréatum	
monegum maégþum      meodosetla oftéah·	
egsode Eorle      syððan aérest wearð	
féasceaft funden      hé þæs frófre gebád·	
wéox under wolcnum·      weorðmyndum þáh	
oð þæt him aéghwylc      þára ymbsittendra	
ofer hronráde      hýran scolde,	
gomban gyldan·      þæt wæs gód cyning.

Tolkien a avut și ambiția de a scrie poezie în stilul în care scriau cei de pe la anul 900, când rimele nu erau la modă, dar aliterația da, iar versurile erau împărțite în două. Așa a ajuns să înceapă să scrie inclusiv un poem despre regele Arthur, care sună cam așa:

Dark wind came driving   over deep water,
from the South sweeping   surf upon the beaches,
a roaring sea   rolling endless
huge hoarcrested   hills of thunder.

Ce vreau să spun e că Tolkien era un om al cărui domeniu de studiu era vechiul. Ba mai mult, avea o pasiune pentru lucruri apuse în urmă cu vreun mileniu, în parea întunecată a epocii medievale. Știa vremurile, știa mitologia, știa regulile după care se scria atunci. Așa că putea să sune autentic.1Apropo, Middle-Earth? V-ați întrebat vreodată de ce Stăpânul inelelor se peterce în Pământul de Mijloc și habar n-avem ce există în rest? Ei, Middle-Earth are legături etimologice clare … Continue reading

Să încerci să imiți stilul lui Tolkien fără să ai pregătirea lui e ca și cum aș încerca eu să scriu un personaj bucureștean: „Bă fraiere, ej nebun, hai să băgăm o shaorma cu dă toate că îi dăcât 10 lei. Ce Lipscani, bă, ești dus, e o stație de metrou până acolo și e nașparliu la ora asta, nu-i nimic deschis și pă bune că mi să strânge stomacul de foame și ăla de face shaorma aici e boss de boss. Nu, bă, mi-e o lene maximă să mă duc până la dracu-n praznic și aici e super tare, nuș ce te deranjează.”2A trebuit să revin să corectez, pentru că scrisesem „nu-i dăcât” din pur reflex.

…#superautentic, sunt sigură.

Așa. Și atunci, cum poți să scrii fantasy cu dragoni, într-o lume paralelă, fără să bagi la tot pasul jilțuri, pocale, oameni care spun „rogu-vă”, cuvinte ca „a muștrului” folosit cu sensul de „a antrena soldați” (pe care nu-l știe nimeni, dar care există în dicționar) și alte chestii care i-ar face pe străbunicii noștri să râdă cu lacrimi, că prea sunt folosite aiurea? Nu e lipsit de credibilitate dacă ai ființe magice care vorbesc modern?

Păi, dacă scrii de regate imaginare, dragoni, elfi, sânziene și ce-o mai fi, nu e ca și cum toate creaturile astea ar fi existat cu adevărat și ar fi învățat să vorbească la un moment dat când româna era după „i pak”, dar înainte de „scaun” și „pahar”. Poate că spadasinii, regii și dragonii vorbesc limba _care se vorbește curent _la ei. Tradusă cu vorbirea curentă de la noi.3Oricum, limba din vremea medievală de la noi e moartă și îngropată. Deși brusc îmi dau seama că ar fi mișto ca un elf să dea raportul cu „I pak, domniia ta, au venit niscaiva călători … Continue reading

După cum demonstrează străinii încontinuu, magia poate fi și veche, și nouă ca în cărțile de fantezie urbană. Poate fi în universuri paralele care n-au legătură cu lumea noastră, în universuri legate de al nostru, în universul nostru. Pot fi axate pe stil și imitând vechiul. Pot crea lumi într-un mod științific și exact, cu un stil foarte simplu și în limbaj modern.

Gama e foarte largă. Tolkien era îndrăgostit de cărți vechi și de lingvistică, dar asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să scrie poezie cu aliterații și să inventeze limbi noi. E în regulă să descoperi că stilul lui pur și simplu nu ți se potrivește și că tu ai altul, că pe tine te pasionează _altceva. _Când începi să scrii, te ajută mult să imiți ce au făcut alții, dar la un moment dat e timpul să vezi dacă tot ce ai imitat chiar ți se potrivește și să începi să faci schimbări sau inovații.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Apropo, Middle-Earth? V-ați întrebat vreodată de ce Stăpânul inelelor se peterce în Pământul de Mijloc și habar n-avem ce există în rest? Ei, Middle-Earth are legături etimologice clare cu Midgard, tărâmul oamenilor din literatura nordică (Asgard, unde sunt zeii ca Thor, Odin și Loki era alt tărâm, de exemplu).
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7025_1501('footnote_plugin_tooltip_7025_1501_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7025_1501_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      A trebuit să revin să corectez, pentru că scrisesem „nu-i dăcât” din pur reflex.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7025_1501('footnote_plugin_tooltip_7025_1501_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7025_1501_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Oricum, limba din vremea medievală de la noi e moartă și îngropată. Deși brusc îmi dau seama că ar fi mișto ca un elf să dea raportul cu „I pak, domniia ta, au venit niscaiva călători pre râu în jos”.
    </td>
  </tr>
</table>

Scris: Stil, autenticitate, nerăbdare, efecte

Sat, 30 Aug 2014 07:50:54 +0000

Din când în când mă contactează câte cineva să-mi dau cu părerea cu privire la creațiile lui/ei literare. Mai un străin, mai niște români, dar ideea e aceeași: „Ce spui de asta?” Am constatat că mă repet destul de mult, suficient de mult ca să încep să mă întreb dacă nu cumva am fixații. Dar, după câteva întrebări încolo și-ncoace, am aflat că mai remarcă și alții aceleași lucruri.

1. Tendințe interne și internaționale de scris prost

La străini am remarcat o problemă cu ieșitul din tipare. Primele încercări de scris sunt deseori nesurprinzătoare, cu un fir narativ care nu prea excelează, fără curajul de a face lucruri noi. Inclusiv am avut un șoc când una dintre tipele care scria niște chestii de-ți stătea mintea-n loc pentru un public restrâns a dat-o pe o poveste foarte generică atunci când încerca să atingă un public larg.

La români alta e problema. Românii încearcă multe, pot fi surprinzători (sau neinteligibili, depinde), dar sunt repeziți. Nu au timp, sunt mereu pe fugă: romanul trebuie scris, trebuie scris acum, trebuie să fie un roman, trebuie să fie acesta! Au un timp scurt alocat pentru treaba asta, deci n-au timp de prostii, fiecare secundă trebuie folosită pentru scrisul romanului! Bine, nu toți, nu e o boală de care suferi în virtutea cetățeniei, dar tendința generală e de a pune ideea pe hârtie, că restul nu contează.

2. Mic glosar al caracteristicilor unui text

„Ideile cărții” sunt acele chestii care, la fel ca genurile epic, liric și dramatic, sunt o obsesie românească, nu universală. De obicei, aceste idei trebuie să fie: a. filozofice, ca în poeziile lui Eminescu despre steaua care a răsărit undeva departe; b. să învețe omul ceva despre viață și lume – deci tot filozofice, dar la o scară mai puțin eminesciană. Părerea mea e că se pune prea mult accent pe treaba asta, dar e doar părerea mea.
Firul narativ este, practic, acțiunea romanului. La noi e considerat tot relativ important, dar depinde de autor exact cât de important. În principiu aș zice că stăm binișor sau chiar bine aici.
Stilul este acea caracteristică a textului care ține de puterea de transmitere a ideilor, stărilor, imaginilor etc. în felul în care o vrea autorul. Recitiți fraza asta, că e importantă. Puteți sări peste restul articolului dacă vreți, fraza asta spune totul.

3. Preconcepții despre stil

Stilul este prost înțeles, poate pentru că ni s-au băgat pe gât așa-zisele „expresii frumoase” când eram mici. Sau poate e din cauza comparațiilor, a metaforelor și a celorlalte figuri de stil poetice lăudate la infinit.

Însă stilul nu înseamnă (doar) metafore și comparații, chiar dacă aparțin de el. Stilul poate fi înflorit, poate fi minimal, poate fi naiv, poate fi cinic. Te poate face să suni ca un țăran simpatic, sau ca un drogat. Poți să scrii mai simplu, ca oamenii să zboare peste pagini, poți să scrii măreț ca să ai un aer de greutate. Oricare ar fi situația, ai deja un stil. Poate fi generic, poate fi distinctiv, poate fi naiv, poate fi filozofic. Dacă e înnăscut, perfect. Dacă știi să scrii într-un singur fel, s-ar putea să fii pus în încurcătură dacă vrei să schimbi registrul.

Dacă stăpânești partea de stil, stăpânești expresivitatea. În momentul în care ai un personaj dărâmat, cititorul simte dărâmarea aia. În momentul în care vrei să spui că e o femeie care arată extraordinar, ești capabil să zici mai mult decât „Era bună. Avea sânii mari și talia de dimensiuni acceptabile.” Vrei să scrii acțiune? Zboară cuțite, săbii, pistoale, mitraliere și James Bond încoace și-ncolo de zici că ești în 007: Pirații din Caraibe vs. Rambo.

Problema unui stil prost e că te trage în jos și cititorul nu știe exact de ce. Se plictisește, e sceptic, te înțelege greșit. S-ar putea să creadă că n-ai idei, s-ar putea să-ți spună că ce scrii tu nu-l prinde. Poate îți spune că e bine, că asta spun mulți când n-au ce spune. Sau și mai bine, tu ai scris pagini de thriller psihologic și el îți spune că e cea mai tare comedie pe care a citit-o în ultima vreme.

O altă concepție greșită e că stilul e forțat oricând încerci să scrii ceva și că e obținut prin întoarcerea asupra textului de o mie de ori. Fals. Stilul se învață, la fel cum se învață și desenatul. Prinzi câteva mișcări, după care le folosești cu din ce în ce mai mult succes și cu din ce în ce mai multă ușurință. După ce-ți intră în sânge, scrii binișor din prima, excelent după ce revii o dată. Deci: stilul se învață; după ce-l înveți, merge din ce în ce mai ușor.

O a treia concepție greșită e că stilul înseamnă non-autenticitate/minciună. Textul inițial e „adevărat”, textul „stilizat” e „fals” – probabil părerea asta e o consecință a concepției greșite nr. 2. Însă stilul înseamnă expresivitate și deci dacă stăpânești partea de stil, textul ****e mai fidel intențiilor și ideilor tale.

4. Exercițiu pe tema dată

Ca exemplu, scot de la naftalină un început de poveste de-al meu din 2005, când eram convinsă că stilul e o bătaie de cap inutilă:

Preotul intră în camera întunecată a bătrânei ducese. Ochii lui ageri scrutară camera surprinzător de simplă pentru o femeie de rangul bătrânei. Muribunda era întinsă pe pat şi părea mai liniştită decât mulţi alţii pe care preotul îi văzuse aproape de sfârşitul vieţii. Lângă pat, pe unul din cele două scaune din încăpere şedea o călugăriţă severă, în vârstă.

Călugăriţa se ridică de pe scaun şi îşi plecă uşor capul sub formă de salut, părând puţin nemulţumită.

-Părinte.

A se remarca: expresia forțată „ochii lui ageri scrutară”, numărul scaunelor din cameră (nimănui nu-i pasă câte scaune sunt, dar ca începătoare mobilam camera de parcă ar fi contat), faptul că nu știu cum să vorbesc despre ducesă și cum să spun că ar trebui să aibă o cameră bogată, dar n-are. Apoi, faptul că nu e nimic interesant mai sus. Eu-din-trecut ne spune că ar trebui să fim mirați de ce liniștită e bătrâna când moare, dar eu nu-s.

O pauză scurtă, ca să comemorăm sacrificiul pe care-l fac recunoscând că textul e al meu. (da, scriam cu diacritice de atunci, nu că m-ar fi ajutat prea mult)

(o muribundă bătrână care nu prea mișcă, cine s-ar fi gândit?)

(Preotul o fi fost în război, de a văzut atâția muribunzi zburdalnici încât rareori vedea unul mai lipsit de viață)

Așa. Revenim. Azi aș începe o povestirea pe ușor altă direcție (deși nu merită începută deloc). Nu mă mai bazez pe aceleași elemente, am renunțat la încercarea de a transmite idei înțelepte (dacă vreau să comunic lumii ceva punctual am un blog la dispoziție). Sunt mai cinică și-mi plac situațiile complexe, jocurile între personaje. Hai să zicem ceva de genul, păstrând elementele concrete din varianta veche:

Timp de treizeci de ani ducesa nu lăsase pe nimeni să intre în dormitorul ei și-și păstrase casa tăcută și întunecată ca o chilie, dar acum fii mari scotoceau prin toate dulapurile; preotul nu știa ce căutau și nu voia să afle. În hol, fiicele cărau o scară ca să urce în pod și să-și împartă bijuteriile de familie, în timp ce soții lor se certau cu o servitoare.

Dormitorul ducesei fusese invadat, apoi abandonat – era singurul loc unde nu era nimic de valoare și deci era singurul loc liniștit din casă. Nonagenara privea în gol, liniștită, poate fără să-și dea seama de ce se întâmpla în jurul ei, inconștientă poate și de călugăriță bătrână și severă care o veghea de pe un scaun.

Preotul se îndreptă spre pat, întrebându-se dacă mai avea pe cine să împărtășească. Călugărița se întoarse spre el și se ridică în picioare, salutându-l cu o formalitate exagerată, aproape batjocoritoare.

– Părinte.

Nu e tocmai cea mai extraordinară chestie pe care am scris-o în viața mea, dar nu vreau s-o duc nicăieri și n-am nimic de zis de fapt. Circumstanțe atenuante.

Acuma, povestirea originală era, în mod regretabil, un fel de parabolă cu morală la capăt. (dacă mai fac vreo mărturisire jenantă o să încep să regret că nu beau destul de des ca să am alcool la îndemână, să pot să-mi înec amarul) Asta înseamnă că stilul ar trebui să fie simplu, fără zorzoane cu răutăți familiale, cu personaje schițate și mesaj la final. Dacă e să simplific înspre direcția asta:

Bătrâna ducesă era vegheată pe patul de moarte de o călugăriță severă. Ușa camerei simple și întunecoase se deschise și preotul intră pentru ultima împărtășanie.

– Părinte, zise călugărița.

Dacă toată povestirea merită doar o jumătate de pagină, varianta asta e ok. Cititorul nu moare de plictiseală pe drum, are o imagine relativ clară a atmosferei și situației și nu își bate capul cu tot felul de detalii despre personaje, relații dintre personaje, avere, moșteniri. Puțin mai jos, după pasajul ăsta, merge băgată o jumătate de frază despre cum ducesa e o femeie austeră și s-a rezolvat și camera simplă și întunecoasă.

5. Ce ține de stil

Vocabularul folosit, registrul cuvintelor (într-un fel vorbești când povestești de lumea realistă a mahalagioaicelor, altfel când ai o poveste de dragoste în secolul 18)
Nivelul de detalii date
Direcția pe care sunt date detaliile respective (decor, relații între oameni, caracterizare – care e importantă în contextul de față?)
Organizarea frazelor pentru a obține diverse efecte (scurte: merg pentru acțiune; complexe, cu „paranteze”: sunt mai dificile, funcționează pentru ceva filozofic; lungi și curgătoare, în care nu se revine la idei precedente: fluență, scufundare în text; etc.)
Raportul între povestit concepte și povestit scene (Herman Hesse vs. Salman Rushdie – două extreme)
Șamd. Practic poți enumera aici cam orice poți face cu câteva cuvinte, orice alegere care se reflectă în felul în care scrii o frază, de la greșeli de gramatică intenționate la înlocuit înjurături cu $@#$!!!

Toate astea pentru ce? Pentru a obține o anumită reacție de la cititor. Partea proastă e că sună foarte complicat, mai ales când le despart în halul ăsta pe tot felul de criterii. Dar aici iese la iveală analista din mine, cea care stă să descoasă probleme aproape obsesiv.

Partea bună e că după ce începi să prinzi șmecheria, stilul e simplu și vine automat. Și nu e necesar să ai toate lucrurile de mai sus împărțite pe categorii clare și distincte. Ăsta e doar stilul meu de a aborda problemele. 😛

Stiluri proprii de conversație

Sun, 29 Sep 2013 19:12:35 +0000

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.

Obosită în scris: mai vag/neclar/pompos/supărat/sec/alt ton decât intenționam.

Obosită în scris când am ceva care trebuie formulat mai clar, în special pentru prieteni: engleză.

În viața de zi cu zi, discuții politicoase: cam ca în scris, uneori mai cenzurat și curat, în funcție de context.

În viața de zi, cu prietenii: ca în discuții politicoase, plus „ioi”, „mă”, „măi”, „bă”. „Mă” de obicei vine înainte de explicații. „Bă” înainte de explicații în care Am O Poziție (variantă: „Deci. Bă. Nu poți să…”). „Măi” când încerc să-l fac pe celălalt să asculte. Distincțiile nu sunt mereu clare.

În viața de zi cu zi cu persoane care știu engleza: româno-engleză, care-mi vine mai repede. Dacă aproximativ toată discuția e în română, bag un accent mai de româncă și-n engleză.

În engleză, discuții mai politicoase: cam ca în română la discuții, minus „ioi”, „bă”, „măi”, „mă”, din motive de lipsă a lor în engleză.

În engleză la discuții cu prieteni: „and then she was like,” în loc de „and the she said” (cred că de la adolescenți americani mi se trage); „there’s a bunch of people” în loc de „there are a bunch of people” (dezacord de persoană). O predispoziție pentru folosirea cuvântului „like”.

Cu Linda sau în general ca fangirl: apare „omg”, abundență de „like”, uneori punctuație exagerată, „effing” ca substituent de înjurătură cu f., eventual caps lock, „This.”, puncte ca mod de accentuare a ideilor, alte chestii care m-ar zbura din societatea civilizată. Mostră: „Omg. This. Did you like see this?!!!! THE CAKE IS AN EFFING LIE!”

Singurul motiv pentru care nu sunt îngrozitor de exuberantă pe blog la fiecare două săptămâni e că n-am aflat încă exact cum aș exprima treaba asta în română. Nu vreau să mă sinucid cu tone de împrumuturi din engleză. Și în română parcă exuberanța sună fals. A văzut careva chestii scrise în ton de mega-entuziasm în dulcea noastră limbă?

References
↑1

Stiluri on Roxana-Mălina Chirilă