Stiri on Roxana-Mălina Chirilă

De prin lume adunate – 9.12.20 (se închide Questia)

Sun, 13 Dec 2020 08:18:29 +0000

1. Un clip despre colapsul civilizației, văzut prin prisma dezvoltării de software:

Tipul vede doar tehnologia pierdută de-a lungul timpului, lucru deja foarte impresionant, dar s-a uitat și foarte mult din gândirea umanistă. O impresie greșită pe care o avem acum e că suntem la vârful civilizației din toate punctele de vedere și că omenirea e mai deșteaptă decât a fost vreodată.

Dar oamenii, ca specie, au rămas cam la fel de zeci de mii de ani, nivelul de inteligență și creativitate sunt cam aceleași și diferența reală e că avem mult mai multă istorie pe care să construim prezentul și mult mai multe idei pe care le-am explorat.

(De exemplu, suntem mai inteligenți decât Albert Einstein pentru că avem Facebook și telefoane mobile? Nu prea. Dar decât Isaac Netwon pentru că avem apă caldă care vine prin țevi?)

Însă unele lucruri au căzut în uitare pentru că nu ne-au mai interesat, sau pentru că erau foarte nișate. Cărțile de dezvoltare personală de azi sunt apă de ploaie comparativ cu ce se gândea în Evul Mediu, când evoluția persoanei (spirituală, e drept) era o preocupare de bază. Ignoranți în ce privește trecutul, Tony Robbins-ii și Jordan Peterson-ii de azi încearcă să reinventeze roata, dar în trecut au existat calești.

2. Mihai Iovănel a scris despre „Ion” de Liviu Rebreanu.

Atât de mult mi-a displăcut abordarea literaturii române în liceu încât am evitat să citesc cărțile din bibliografie multă vreme. Deși, personal, nu mi se pare foarte important ca romanele din trecut să fie „actuale” ca să le pot citi (nu mă interesează actualitatea; totul se aplică și nu se aplică la situația de acum, indiferent de perioadă istorică), nu pot decât să mă gândesc că poate e ceva interesant și la literatura română.

Dar nu dacă vii cu o abordare școlărească, cum se întâmplă când ești în liceu și zici că nu vrei să mai vezi literatură română niciodată.

3. Facebook e o platformă din ce în ce mai slabă.

Dorin s-a lăsat o ultimă oară de Facebook și povestește de ce. Între timp, Facebook a fost dat în judecată de SUA pentru monopolizare. Cory Doctorow are o părere interesantă pe Twitter în privința asta: Facebook a cumpărat companii care să țină utilizatorii în familia de companii Facebook și să scadă competiția, dar treburile negative, gen moderarea, sunt făcute de colaboratori externi, astfel încât să poată da vina pe ei când se întâmplă lucruri nasoale.

Se spune că conținutul pe care-l promovează e intenționat cel slab, extremist, fals, care dezinformează – pentru că ăla prinde mai bine utilizatorii.

4. Se închide Questia pe 21 decembrie 2020.

Questia este o bibliotecă digitală enormă de cărți și articole academice, folosită de cercetători și universități din întreaga lume.

Mi se pare extrem de ciudat că nimeni nu vorbește despre asta – nici măcar un articol mic, mai ales că era un site cunoscut, alături de JSTOR. Știe cineva ce se întâmplă? Se mutase toată lumea altundeva?

Reporterii profesioniști cărora le faci tema pentru acasă

Tue, 04 Nov 2014 15:23:02 +0000

M-a contactat o tipă de la ProTV să mă invite să discutăm despre Coursera, pentru că am scris la un moment dat despre subiect aici pe blog. I-am răspuns că sunt de acord. În fond îmi place enorm ideea de educație online, pot vorbi despre ea și-n fața camerei.

Pentru cei care nu știu, Coursera e un site unde sunt cursuri ținute de profesori de la unele dintre cele mai mari facultăți din lume. Și sunt cursuri ținute foarte mișto și adaptate pentru învățatul online: clipuri relativ scurte cu cursurile ținute de profesori, bibliografii pe care le citești online, teste… La final primești o diplomă simbolică prin care se demonstrează că ai făcut respectivul curs. Coursera nu e singurul site de genul – mai sunt și altele, printre care și EdX unde sunt alte universități mari (gen Harvard).

Bun, reporterița a început cu întrebări de mi-a stat mintea în loc: cursurile sunt gratuite? Păi, da, i-am răspuns. Sunt. Am scris pe blogul meu că sunt, în primul paragraf al articolului pe care l-a găsit ea. Când intri la Coursera pe site absolut primul lucru pe care-l vezi, scris cu litere gigantice, e „Take the world’s best courses, online, for free.” Deci, cele mai bune cursuri din lume, online, pe gratis.

Apoi a început să-mi pună întrebări gen „De unde iau ei bani, atunci?” Păi, am răspuns, există și varianta în care tu dai niște bani și ei confirmă că tu ai făcut cursul, îți verifică identitatea. I-am explicat și de specializări, care sunt un fel de pachete de cursuri plătite, cu o diplomă colectivă.

„Și care e suma pe care o plătești pentru un curs?” Nu știu care e suma, că n-am făcut niciodată cursurile pe bani – a, văd acum după două clickuri că e cam 50 de dolari.

După încă două întrebări despre valoarea diplomei, m-am trezit că-i făceam tipei tema de casă, căutăm eu chestii pe net pentru ea. Chiar și un copil de clasa a opta face mai multe pentru o compunere decât face ea pentru un reportaj. Am comentat cu cineva faza, exprimându-mi opinia despre nivelul profesional al tipei care nici măcar n-a intrat pe site-ul Coursera înainte să decidă că vrea să facă o știre despre Coursera. Răspunsul lui cinic și corect? „Da, dar e mai simplu să-i dai tu mură-n gură”.

Corect, singura problemă fiind că pot oricând să-i dau informații greșite sau să fac un mișto crunt de ea, cum au pățit cei de la Click! – Glorie Mielului! Și pot să fac ce fac acum și să nu mai caut, pentru că și timpul meu e pe bani.

Alte întrebări: „Și universitățile ce câștigă? Ce contract au cu Coursera?” Da, pentru că înainte să se înființeze site-ul m-au chemat pe mine la negocierile cu universitățile. Eram fix acolo când au bătut palma.

„Diplomele sunt recunoscute în România?” Habar n-aveți cât de aproape era să primească răspunsul, „Da, dacă se uită cineva la ele zice: ia te uită, astea arată ca niște diplome!” Recunoscute ca ce? Unde? În ce sens? Apropo, mie nu mi-a păsat de aspectul ăsta. Nu, nu știu, nu mi-a păsat. Nu, n-am chef să aflu.

Și cireașa de pe tort: a citit ea pe ceva site că undeva Ministerul Educației ar fi spus ceva de Coursera și ea a văzut ceva cu 18 specializări noi la Coursera care erau recomandate – acolo despre ce era vorba? Nu înseamnă că diplomele au valoare aici?

Deci acesta este jurnalismul în România de azi: nu e destul să le faci temele jurnaliștilor, mai trebuie să știi și ce au citit azi dimineață. Nu știu dacă reporterița primește undă verde să facă știrea asta, dar încep să sper că nu.

Aș fi putut să aștept cu articolul până după știrea/non-știrea ei, dar dacă nu intră pe site-ul Coursera să vadă despre ce e vorba, bănuiesc că nu intră iar la mine să vadă dacă nu cumva vorbesc de ea. Iar dacă vede, perfect, uite un mesaj pentru ea: după cum ziceam și la telefon, ideea Coursera e să educe oamenii care altfel nu ar avea acces la cursuri universitare bune, nu să producă diplome. Dintre cele două, educația chiar are valoare. (spre deosebire, aș adăuga, de diploma ei de jurnalism)

Jocul de-a știrile românești, partea a II-a

Sat, 25 Oct 2014 05:50:51 +0000

Acum vreun an și ceva propuneam un joc de societate cu știrile românești. Ideea era simplă: se citește un titlu de știre și persoana își dă cu părerea dacă e titlu din Adevărul, Cancan sau Times New Roman.

Cineva a simplificat ideea, a ajuns la Times New Roman versus știre pe bune – și a făcut un site dedicat, comicsans.ro.

Nu știu dacă să mă laud sau să mă plâng că nu vezi picior de comic sans pe site (nu că TNR ar fi scris cu Times New Roman).

Știri. Zău?…

Sat, 03 Aug 2013 16:55:32 +0000

Odată ca niciodată, am ajuns să mă uit la Observator, la Antena1 azi.

Până acum avusesem senzația că toate criticile legate de Antene pe care le are lumea sunt legate de politică, că sunt obiecții la stilul lui Mircea Badea sau al lui cum-îl-cheamă Gâdea.

Acuma văd că Observatorul e varză. O știre despre Mazăre fâlfâind pe scenă ca Indiana Jones, de care reporterița se declara încântată cu un zâmbet mare, larg și fals. Și l-au tot dat și l-au tot dat de începusem să mă întreb dacă Mazăre stătuse să se fâțâie pe scenă jumătate de oră înainte să se întâmple ceva interesant.

O știre despre o fată de 14 ani care are boala somnului și care a fost prezentată cu… umor? Ca fapt divers? „Dacă [am uitat cum o cheamă] ar fi un personaj din basme, ar fi Frumoasa Adormită” + un soundtrack cam vioi-ironic. Mda. Ce urmează? „Dacă [o persoană care s-a sinucis aruncându-se de la etajul 10] ar fi un personaj din benzi desenate, sigur n-ar fi Superman.”

Jocul de-a știrile românești

Mon, 15 Jul 2013 09:17:05 +0000

Acest joc se poate juca în orice moment din zi sau din noapte. Limita minimă de jucători: doi. Limita maximă: necunoscută. Spațiul: real sau virtual. Se poate juca pe viu, la telefon, prin skype, pe messenger sau chiar și prin scrisori (deși atunci foarte lent). Oricum se poate comunica, se poate juca. Datorită simplității regulilor, jocul poate fi reluat într-o clipă, fără a necesita în prealabil o propunere de joc.

Cum se joacă:

Primul jucător citește un titlu de știre pe monitor. Monitorul nu le este vizibil celorlalți jucători.
Ceilalți jucători trebuie să ghicească dacă știrea e din Adevărul, Cancan sau Times New Roman – la nevoie, cele trei opțiuni se pot înlocui cu alte ziare din categoriile „serios”, „de scandal” și „pamflet”.

Exemplu:

A: Regiunea Autonomă Nicuşor Constantinescu. Preşedintele CJ Constanţa interzice de trei ani Curţii de Conturi să-l controleze.
B: Times New Roman.
A: Adevărul.

A: Basarabia, prima Euroregiune Funcţională a României!
B: Times New Roman.
A: Adevărul.
B: Iar?!

A: După trei ani fără nici o comandă, fabrica de anvelope de tramvai din Caracal s-a închis
B: Zi-mi te rog că e Times New Roman. Te rog mult. De data asta.
A: Da.

A: EXCLUSIV Nu se mai feresc să îşi arate sentimentele. Antonia şi Alex Velea locuiesc deja împreună?
B: Cancan.
A: Adevărul. Preluată de pe Click.ro.
B: Ai trișat! N-ai voie cu preluări!
A: E din Adevărul, sau nu-i din Adevărul?! De la ei e. Așa că gura.

A: Traian Băsescu a câştigat procesul intentat lui Dinu Patriciu
B: Adevărul.
A: Tee-hee. Cancan.

Distracție plăcută!

Elevii, șpaga și bacalaureatul

Fri, 05 Jul 2013 20:35:03 +0000

Azi am fost în vizită la bunică-mea, pe care am găsit-o stând rezemată pe câteva perne pe canapea și uitându-se la televizor.

„Tu ai copiat vreodată?” m-a întrebat.

Am clipit confuză. De obicie mă întreabă ce mai fac, cu ce mă ocup, dacă mama e bine, dacă… Tot felul. Azi, o întrebare despre rigoarea academică la care aș fi preferat de departe să nu răspund.

Și-mi pică ochii pe televizor. 100 de elevi, gata să fie strânși de la nu știu ce liceu Dimitrie Bolintineanu și duși la poliție pentru… șpagă?… Ha. Ok. Televizorul a fost dat pe mut și m-am uitat cu bunica la modele de tricotaj și tipuri de lână, dar mai târziu am băgat un nas pe Mediafax și Gândul – și acum și pe Adevărul.

De la prima impresie a bunicii (elevii au fost arestați pentru copiat) și până la ideile mele tentative de acum (elevii au fost luați aproape cu japca să dea declarații și 16 sunt implicați mai adânc în problemă pentru că sunt pe o listă care sugerează că ar fi dat șpagă) e o cale destul de lungă. Dar din care lipsesc profesorii – cel puțin din media.

Hai să vă spun o chestie: elevii nu dau șpagă singuri. N-au cum. Șpaga e o chestie care necesită cel puțin două persoane: cel care o dă și cel care o primește. De copiat e mai simplu, ești doar tu cu fițuicile, dar aici sunt cel puțin două părți ale problemei. Una e formată din elevi. Cealaltă din…

Profesori. Supraveghetori. Cineva cu autoritate. Hai să presupunem prin absurd că eu aș fi vrut să dau șpagă să trec bacul. Nu știu. Poate aș fi intrat în panică în ultimul moment, poate aș fi dat la geografie și aș fi știut dincolo de orice îndoială că urma să mă tragă în jos materia enorm în condițiile în care eu urma să-mi depun dosarul la facultate. Oricum ar fi, aș fi decis la un moment dat că vreau să dau 500 de euro ca să trec examenul cu notă mare. Ce aș fi făcut?…

Habar n-am.

Ăsta e răspunsul corect: habar n-am. Când eram elevă într-a 12-a nimeni nu mi-a pus vreodată tentația în față. N-aș fi știut la cine să mă duc, pe cine să mituiesc. Majoritatea profesorilor mei presupun că ar fi fost oripilați la gândul că le-ar fi oferit cineva șpagă. Îmi imaginez o privire de gheață din partea dirigii, ochii ca niște raze X care m-au făcut să plâng într-a noua pentru că greșisem ceva definiție și i-a îndreptat ca pe niște lasere înspre mine, vocea tăcută, „Ce ai spus, Mălina?” Cred că aș fi leșinat pe loc. Sau poate profa de engleză, pe vremea aia cu țigara, interpretând cuvintele care mi-ar fi ieșit pe gură, pe urmă… Nici nu știu. Urlete? Sau doar „Nu sunt supărată, sunt doar dezamăgită”? Profa de română cred că ar fi tras niște bubuituri și pe urmă o reclamație oficială. Pe profa de informatică n-o știu destul de bine, dar cred că nu ar fi fost prea impresionată de mine.

În schimb, am o prietenă din altă parte de România care spune că la liceul ei șpaga era instituționalizată. Cam toată lumea dădea. Problema ei a fost să NU dea, să se opună unui curent de „dar dacă pe urmă îți/ne poartă pică?”

Problema e și cu elevii. Normal. Că ar putea să fie corecți, să învețe, să studieze, să fie integri. Dar până la urmă trișatul face parte din natura elevului. __Și la noi se copia. Și la noi se chiulea. Nimic nou sub soare! Face parte din jocul educației să oprești chestiile astea. Să explici de ce nu e bine, să convingi elevii să n-o facă.

Profesorii ar trebui să știe mai bine. Ei sunt în cele din urmă cei care pot să facă jocurile, care pot să dicteze tonul, acțiunile, sistemul. Dacă profesorii nu permit ideea de șpagă, elevul nu va avea la cine să meargă cu banul. Cei mai mulți nu vor îndrăzni. Profesorul e cel care ia șpaga, care se comportă împotriva firescului, care instigă practic la neregulă. Fără el, elevul ar încerca doar să copieze. Dacă e oprit și de la copiat, poate că în sfârșit înțelege că e groasă treaba… Dacă nu e oprit, dacă nu i se spune că ce face el e greșit și n-ajunge departe așa, atunci vorba românului: „Merge și așa”.

Profesorul bineînțeles că vrea și el să iasă bine și niște bani în plus nu strică niciodată – dar ar trebui să fie deasupra acestor lucruri. Pentru elev distanța dintre copiat și dat ban ca să scape când copiază nu e atât de mare. Mai face doar un pas. Profesorul, în schimb, știe foarte bine ce face. Știe că are puterea să oprească chestia asta, datoria să-i spună elevului că această cale îi e închisă. Nu poți, nu ai voie să trișezi. Dar el face pe dos.

Din punctul meu de vedere ar trebui măcar pomeniți mai des profesorii în știrea asta. Să aflăm care sunt problemele care-i pasc pe ei, măsurile luate în privința lor. Vreți să speriați lumea prin știri cu șpagă și poliție? Perfect. Speriați-i și pe cei care ar trebui să vegheze împotriva cazurilor de genul ăsta, nu să le ia sub aripa lor protectoare. Pomeniți ce se întâmplă cu cei din poziția de autoritate care profită de situații pe care ar trebui să le controleze și să le aplaneze.

Autocarele, microbuzele și transportul românesc

Mon, 24 Jun 2013 19:06:26 +0000

Bănuiesc că dacă vă uitați la televizor mai mult ca mine, sau dacă intrați mai des pe site-uri de știri, ați aflat deja de accidentul unui autocar românesc în Muntenegru. 18 morți, restul răniți, accident grav, picaj într-o prăpastie. Cam ăsta e rezumatul.

Toată presa vuiește, politicienii se implică. Văd pe Mediafax că Ponta a declarat că miercuri e zi de doliu național, în rest cei rămași în viață vor fi aduși înapoi cu avionul și cu medicii lui Arafat lângă ei. Pe undeva recunosc că mi se pare de o ironie amară situația – dacă pici într-o prăpastie în Muntenegru le pasă mult mai multor români de tine decât dacă ai fi picat într-o prăpastie în România. Se mobilizează o grămadă de lume, de la presă la prim-ministru, pentru că faci parte dintr-un grup de 47 care a avut o neșansă extraordinară. Pe undeva e ca faza cu Huidu: dacă altcineva cu o grămadă de bani făcea accidentul ăla, nu mai era același lucru. Aflai știrea într-un breaking news, eventual – dacă o aflai. Și pentru că victimele (sau vinovatul) erau mai puțin descrise, erau mai puțin identificabile, erau mai puțin plânse pentru că nu le simțeai povestea la fel de puternic (sau n-aveai pe cineva clar pe care să arăți cu degetul). Ne uităm la tragedii dintr-un punct de vedere și ni se pare că e cel corect. Îl raționalizăm.

E adevărat.

Cum îl cheamă pe șofer? Cine e? Ce trebuie să pățească?

Am dat pe google „sofer muntenegru omorat oameni”, să văd câți cer arestarea sau trimiterea la închisoare a șoferului autocarului, pe principul Reductio ad Huidum. Am dat de un singur articol care a pomenit faptul că șoferul autocarului ar trebui_,_ dacă mai trăiește, să pățească ceva. Citez:

Şoferul are un atestat profesional, dacă mai trăieşte trebuie să-şi piardă acest atestat pentru că a omorât 19 oameni, şcoala de şoferi care l-a pregătit trebuie desfiinţată, centrul de pregătire profesională care i-a pus atestatul în mână trebuie văzut dacă a făcut sau nu pe bune cursurile respective, dacă are pregătirea, dacă acest şofer a trecut pe la examinare şi cum a trecut.

Asta în condițiile în care un pasager zice:

Şoferul a încercat să depăşească la intrarea într-un viaduct, accelerând. Am început să strigăm la el să încetinească. A accelarat, a încercat să evite maşina din faţă şi a sărit peste parapet. Limita de viteză a fost de 50 km/h, iar el avea undeva pe la 90 km/h.

Diferența – de fapt diferențele – dintre șoferul ăsta și Huidu e că în cazul ăsta e și el victimă. Și că practic a dus la moartea mai multora. Și că e un no-name – literalmente! N-am reușit să aflu cum îl cheamă. Spun asta nu pentru că vreau să reduc cazul la Huidu, sau ca să strig după sângele șoferului vinovat (nu mă interesează, justiția să o descurce dacă omul mai e în viață), ci ca să demonstrez privirea selectivă, logica imperfectă, capacitatea factorilor minori de a ne influența părerile și judecata. Prima reacție pe care o avem s-ar putea să nu fie cea mai rațională, cea pe care am vrea s-o avem dacă ne-am gândi mai bine.

Asta e una. De fapt voiam să vorbesc despre altceva. Despre faptul că transportul public din afara orașelor e de fapt un pericol public. Acum câțiva ani am fost cu microbuzul de la Brașov la București, iar șoferul gonea ca un nebun tembel pe serpentinele montane, luând curbe pe contrasens, peste banda continuă. N-am avut niciun accident, dar de atunci n-am mai folosit microbuzul decât pe ruta Sfântu Gheorghe-Brașov, pe care șoferii sunt destul de calmi. Și am sfătuit pe toată lumea să nu ia microbuzul pe distanțe mari.

Acum câteva luni m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă, care m-a rugat să stau doar de o parte a lui când vorbesc cu el, pentru că nu aude cu o ureche. De ce? pentru că a fost implicat într-un accident de microbuz și de atunci… na. Iar sora lui, în același microbuz, s-a accidentat grav la picioare și i-a luat mult până să meargă din nou.

Augustin Hagiu, consultantul transporturilor din articolul de mai sus, care zicea că șoferului ar trebui să i se confiște atestatul, spune că e de vină sistemul românesc – mai ales prin faptul că „Relaţia dintre agenţiile de turism şi transportatori este dirijată de un singur criteriu major: preţul.” Nu știu de ce înclin să-l cred. Probabil că unii vor să salveze niște bani, iar șoferii vor să salveze niște minute, dacă tot o duc prost. Nimic rău în asta, doar n-o să pățească tocmai ei ceva, nu? Nu?…