Studii Culturale Britanice on Roxana-Mălina Chirilă

Stilouri, scris de mână, chestii, caligrafie…

Wed, 29 Jan 2014 12:53:14 +0000

N-am mai încercat să scriu serios proză cu stiloul de prin liceu, când am scris vreo 50-60 de pagini de roman destul de prost într-un caiet studențesc, ca să-mi dau seama că n-am răbdarea să-l copiez pe calculator și că nici scrisul meu nu dă pe-afară de ce citeț e.

Prin facultate mai scriam chestii prin caiete și pe foi, când n-aveam ce face pe la cursuri. Dar nu serios, pentru că-mi lipsesc ori răbdarea aia excepțională a autorului care stă să transcrie, ori sclavul mic care se ocupă cu treburile astea în cazul altora.

Dacă aș avea un sclăvuleț care să mute tot în digital de cum aș termina, aș scrie și de mână, pentru că există o anumită plăcere să simți penița aia cum alunecă, să vezi literele cum se formează, să vezi pagină după pagină, să împrăștii prin toată casa foile și să simți că există. Să le vezi, nene, să le pui pe pereți, să le arunci pe jos, să te învârți printre ele. Cât scrii pe zi? O pagină? Două? Zece? Peste două săptămâni deja ai teancul, deja calculezi suprafața totală a povestirii tale, încerci să vezi dacă acoperi covorul, sau peretele, dacă ai putea să-ți tapetezi casa cu foi. Aș vrea să-mi pun povestirile, romanele eșuate, scenariile pe pereții unei case în ruină, să mă plimb printre ele cronologic, să văd sute, mii de pagini. Încercări reușite, încercări eșuate, nu contează. Acum le am doar în foldere (și ele incomplete, unele povești s-au pierdut în timp) și nu le simți la fel.

Dacă am de scris mai mult de câteva rânduri, nu folosesc pixuri. Am o caligrafie dificilă, cu un stil tipic (vreau să zic că scriu mic, urât și cu caractere ascuțite), nu e cazul să o fac și mai dificilă. Așa că am mereu, pe undeva, un stilou. Am scris cu stiloul toată școala, toată facultatea, am tocit penițe până a devenit imposibil să scrii cu ele. Îmi măsuram timpul petrecut învățând la japoneză după numărul de rezerve de stilou consumate în săptămâna respectivă.

Așa că din când în când salivez după stilouri. Momentan după ăsta:

[][1]

Stilou Parker Urban

Îmi place forma. Îmi plac liniile. Arată ca un stilou cu care scrii într-un SF urban, în care stai la etajul 70 și traficul zboară undeva prin fața geamurilor tale (la distanță reglementată, ca să nu deranjeze locuitorii diverselor clădiri). E cam scump pentru un moft și n-am nevoie de un stilou acum, dar mm. E fain.

Am dat și de un stilou al naibii de scump, ăsta, de la Faber-Castell:

[][3]

Stilou Faber-Castell pe care-ți dai economiile din ultimii ani

Cu aur de 24 de karate, lemn de stejar și tot tacâmul de chestii simandicoase pe care nu le-am înțeles niciodată.

Așa. Unde eram?

Când eram la masterat o profă nu ne-a lăsat să ne scriem temele pe calculator. Da, teme. Tipa era profă la ASE, unde preda engleză pentru comunicare în afaceri. Din diverse motive, a ajuns la Limbi și Literaturi Străine, Studii Culturale Britanice, unde ar fi trebuit să predea comunicare în afaceri, dar insista să predea tot engleză. Și ne dădea teme cum primești în gimnaziu/liceu, gen „răspundeți la întrebări” sau „completați spațiile goale”.

Am fi putut să ne ajutăm unii pe alții, să găsim pe cineva să transcrie textele, întrebările șamd. din foile ei xeroxate pe calculator și pe urmă să completăm toți unde trebuia, separat (nu, n-am fi copiat pentru că eram filologi și alea erau subiecte de gimnaziu), dar tipa a insistat să scriem totul de mână.

M-am enervat la faza respectivă, pentru că nu doar că ținea un curs degeaba și ne irosea timpul și nervii, dar avea și tot felul de cerințe absurde (la examen am avut întrebări gen „Ești CEO-ul unei mari companii și ai trimis un om în Suedia, dar suedezii se plâng că așa și pe dincolo – ce faci?” I s-a explicat că niciunul dintre noi nu are competența de a răspunde la întrebare, dar a insistat că e destul să scriem corect gramatical în engleză ca să ne dea 10 – wtf).

Așa că ce să fac? I-am scris toată „tema” în stilou, caligrafic. Sună bine? Poate, dar am schimbat caligrafia la fiecare 5-6 cuvinte. Tipar, cursiv, stil gotic, mare, mic, rotund, ascuțit – am căutat pe net după caligrafii și am folosit tot ce era ciudat, interesant și-mi pica la îndemână. Cu înflorituri, simplu, italic, bolduit. A fost o explozie caligrafică de care nu m-aș fi crezut în stare până atunci.

Rezultatul final a fost extrem de greu de citit, pentru că trebuia tot timpul să te adaptezi la ceva nou, să treci de la un tip de caractere la altul – cine nu mă crede să ia un text în word, să pună 3 cuvinte cu Times New Roman de 10, 4 cu comic sans de 12 și tot așa, schimbând stiluri la fiecare pas, până la capătul textului. Dar ce mi-ar fi putut reproșa femeia? Că am scris caligrafic? Să fim serioși. A tăcut mâlc și sper să mă fi înjurat la fel de tare pe mine cât am înjurat-o și noi pe ea.

Profil de profesor: Mihaela Irimia

Tue, 29 Jan 2013 10:58:48 +0000

Unul dintre lucrurile pe care în general nu le fac e să trag numele cuiva prin noroi în mod public. Trebuie să dai dovadă de destulă incompetență și să abuzezi suficient de tare de funcția ta ca să mă apuc să-ți dau numele când te vorbesc de rău. Dar o voi face acum în cazul profesoarei Mihaela Irimia, șefa masteratului de Studii Culturale Britanice, de la Universitatea din București.

Părerea mea sinceră, pe care o voi spune acum, nu se referă la dimensiunea de cercetător a Mihaelei Irimia. Nu se referă nici la capacitatea ei de organizare, de relaționare cu alte persoane importante din lumea universitară, sau la alte aspecte ale cuiva care se implică în lumea academică. Mă refer la ea strict în capacitatea de profesor universitar – cum am avut ocazia să o văd timp de doi ani de zile.

De ce vorbesc despre ea acum, la mai bine de șase luni după ce mi-am susținut dizertația și am trecut-o cu bine? Pentru că astăzi a dat dovadă de lipsă crasă de profesionalism și decență față de o colegă care a rămas șocată să fie luată la rost pentru niște lucruri care nu țineau de context, ci se întâmplaseră în urmă cu vreun an jumate. Dar să luăm problemele la rând.

Problema 1: Conferințe da, cursuri ba.

Am avut cursuri cu d-na Irimia de la început și, cred, poate, până la sfârșit. Între conferințe, organizări de conferințe, plecat în străinătate sau probleme de sănătate, Mihaela Irimia e mai mult de negăsit decât de găsit.

Am inbox-ul plin de mail-uri care sună așa:

Heya,

Mâine nu se face cursul doamnei Irimia.

Nevertheless, nu uitați că trebuie să participăm la conferința de pe 10-12 nov pentru minunatele credite.

Voilaaa!

Acuma, eu înțeleg că ai probleme sau ai conferințe – viața de profesor academic nu se rezumă la predat. Dar ar trebui să existe o limită. Dacă îți asumi responsabilitatea de a preda un curs de Istoria Ideilor, atunci indicat ar fi să îl predai, sau să faci în așa fel încât respectivii studenți să nu aibă de suferit de pe urma absenței tale.

Sunt atâtea variante – îmi trec prin minte recuperări, cum am făcut în cazul unei profesoare care a rămas însărcinată și care ne-a strâns pentru cursuri intensive înainte să plece. Sau cursuri pe mail, stabilite din timp. Când nu apari în clasă poți să apari pe net. Delegarea cursurilor! Rogi alt profesor să ți le țină (s-a întâmplat parcă o dată sau de două ori, infim).

În una dintre ultimele comunicări reproșa întregii grupe că nu fusese prezentă la curs… Pentru că era singura care nu știa că suntem în sesiune. De unde reiese o implicare totală.

Problema 2: Dar cum pui note?

Evident, dacă nu predai ai o mică problemă când vine vorba de evaluarea cunoștințelor. În primul semestru, dacă-mi aduc bine aminte, am avut de predat un eseu. Despre ce, nu mai știu… În al doilea semestru ne-a strâns la un examen în care ne-a pus o singură întrebare: „Ce sunt studiile culturale?” Sau poate era „Ce e istoria ideilor?” Careva din ele. Nu-mi aduc aminte decât că era o întrebare banală, de bază, atât de generală încât mă simțeam ca în Caragiale.
„Ce iaște istoria ideilor?”
„Istoria ideilor iaște ace disciplină care vede care or fi fost ideile în istorie.”
„Bravo! Școler cu aplicățiune! Nota zeșe!”

În condiția în care ceilalți profesori cereau eseuri bine documentate sau puneau întrebări specifice din materia predată, în fața unicei întrebări care se rezuma în fond la „spuneți ce știți” m-am simțit înșelată.

În alt semestru nici măcar nu s-a obosit să ne examineze în vreun fel. Ne-am trezit cu note, cândva, după ce rămăsesem toți cu restanță. Note pe ce? Dumnezeu știe. Poate pe prezența la conferințe. Ceea ce-mi amintește…

Problema 3: Conferințe obligatorii

Cred că toată lumea știe ce e o conferință. Dar nu e evident din prima exact ce înseamnă o conferință în cazul lumii academice. Conferința e ocazia de a afla ceva nou. E ocazia de a vedea pe cineva cunoscut. E ocazia de a face cunoștință cu un profesor cuoscut. E ocazia de a te întâlni cu alți oameni din domeniul tău. Poți să spui, eventual, „am fost acolo”, dar mai important e, din punctul de vedere al multora, că poți să abordezi o personalitate.

Spre deosebire de concerte rock, ai acces în culise și poți cunoaște starurile. Sau, dacă ești suficient de star, poți să călătorești puțin și să cunoști oameni noi.

Și e foarte în regulă să participi la conferințe și e foarte lăudabil că Mihaela Irimia participă peste tot și organizează și la noi. Într-un an a chemat-o chiar pe renumita Linda Hutcheon, personalitate de renume în post-modernism… Și una dintre autoarele de cărți academice pe care e o plăcere să le citești.

Totul ok, doar că era absolut, strict necesar ca Toți să fim acolo, cu amenințările de rigoare că Dacă Nu… ni se vor petrece lucruri îngrozitoare.

Am mai fost luați cu japca și la alte conferințe. Una pe tema limbilor pe moarte, alta în care un tip își prezenta o carte. Faptul că am fost luată cu japca la a doua a fost foarte neplăcut pentru că eu și încă două colege eram în facultate pentru cu totul alt motiv (anume, să ne discutăm dizertațiile cu profesoara coordonatoare pentru ultimele corecturi) și pur și simplu ne-am trezit cu atenționarea că Mihaela Irimia face parte din comisia de examinare și că dacă vrem să trecem cu bine am face bine să participăm la conferințe.

Superb. De când îmi doream să fiu șantajată într-o instituție publică, voi nu?

Problema 4: Studenții? Obiecte.

„Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi”, zicea Mihaela Irimia. Poate nu cuvânt cu cuvânt (a trecut ceva vreme de atunci), dar țin minte și acum șocul neplăcut pe care l-am avut când ne-a zis cuvintele astea. Eu eram acolo pentru că mă interesa ideea de cultură, mă interesa lumea academică, mă interesa, într-un cuvânt, subiectul. Nu ca să devin vânzătoare de pantofi.

Ca studenți am fost tratați ca niște piese pe o tablă. Dacă Mihaela Irimia spune să mergi la dreapta spre conferința asta, mergi la dreapta. Dacă-ți spune să o iei la stânga și să ignori faptul că are treburi mai importante decât tine, o iei la stânga. Și orice faci, nu-i ieși din cuvânt, pentru că pe cât e de neinteresată de tine, pe atât e de interesată de neascultarea ta.

E ușor de manipulat dacă știi ce să-i spui și ușor de enervat dacă ești sincer. Eu am spus ce trebuia ca să iau nota pe care o meritam. Colega mea, de care ziceam la începutul postării, a fost sinceră. Greșeală.

Profesoara a întrebat-o dacă a participat la conferința Lindei Hutcheon din toamna lui 2011.
„Nu,” a zis colega mea. „Am avut probleme de sănătate.”
Iar doamna Mihaela „Mickey” Irimia s-a lansat într-o tiradă despre cum ar fi trebuit să fie acolo, dacă tot o interesa subiectul. Dacă a folosit-o pe Hutcheon în lucrarea ei, ar fi trebuit să fie la conferință! Cum și-a permis să nu fie?… Doamna Mihaela Irimia nu acceptă scuze personale!

„De ce n-ai mințit?” am întrebat-o pe colega mea la telefon.
„Nu m-am gândit,” mi-a răspuns. „Asta a fost acum vreo 2 ani de zile, când, pe lângă altele, îmi curgea sânge din ochi. A fost demult și aveam o scuză bună.”
Da, sânge din ochi… Unii studenți trag o gripă, alții plâng spontan cu lacrimi de sânge și alte prostii de genul ăsta. Nu contează, Mihaela Irimia nu acceptă scuze că nu ajungi la conferința ei favorită.

Oricum, colega a trecut, cu 10 pentru lucrare și cu note mai mici la prezentare – cea mai mică, evident, de la Mihaela Irimia. S-a blocat pe ici, pe colo și știe că n-a mers totul strună – dar ideea nu e neapărat legată de notă. E vorba de modul în care ești tratat ca persoană, ca student, ca posibil viitor cercetător.

Ce face Mihaela Irimia în învățământ?

Întreb și eu, ca nebuna. Ce face Mihaela Irimia în învățământ? De învățat n-am învățat aproape nimic de la ea în ce privește materiile pe care le preda. N-am avut parte de examinări reale, de note date pe merit. În ciuda faptului că ne spunea încontinuu despre propria ei valoare, n-a prea împărtășit-o cu nimeni.

Ca șefă de masterat nu știu dacă avea habar cu ce se ocupau ceilalți profesori. Norocul nostru a fost că profesorii știau că trebuie să ajungă la cursuri, să-și predea materiile, să facă recuperări în caz de nevoie. Singura rebelă era chiar șefa tuturor, uitucă în ce privește masteratul pe care păsămite îl conduce.

Nu o să mărșăluiesc pe străzi pentru schimbarea lucrurilor, cum ni s-a repetat la masterat că s-a întâmplat prin anii ‘60. Suntem în 2013, România, o țară destul de pașnică (sau letargică?). Nu vreau să schimb lumea. Vreau doar să știu de ce înghițim comportamentul acesta, chiar și de la cineva care are mulți ani de studii și cercetări în spate. E în regulă să te substragi regulilor în momentul în care ai „evoluat” destul? Trebuie să fii menajat pentru că nu te descurci cu toate lucrurile pe care tu însuți ți le-ai asumat?

Mie mi s-ar părea normal să nu scuzăm indecența și lipsa de respect crase ale celor de la vârf mai mult decât le-am scuza în cazul celor de pe același nivel cu noi. Poate sunt eu nebună. Poate sunt împătimită. Dar când merg să studiez mă aștept să studiez, nu să fiu amânată, luată cu japca, privită de sus și împinsă de colo-colo. Mă aștept să plătesc pentru greșelile mele, dar nu pentru ideile tale.

Sau sunt absurdă? Convingeți-mă că greșesc.

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – masterate și parole

Sun, 27 Jan 2013 15:29:05 +0000

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am o colegă care nu și-a dat dizertația în vară, când mi-am dat-o eu. Așa că și-o dă acum, în vreo două zile. M-a sunat azi să-mi spună că a vorbit cu profesoara ei coordonatoare (care a fost, de altfel, și a mea):
-N. spune că e bine ce-am scris, îmi zice colega, dar că trebuie să mai citez o carte.
-Ce carte? am întrebat.
-Una de Bourdieu. Mi-a dat-o acum.

Acuma, partea interesantă e că ea își face dizertația cam pe același lucru pe care mi-am făcut-o și eu: fanfiction; ficțiune scrisă de fani. Putem discuta despre subiectul ăsta la un moment dat, o să scriu despre el pe blog, dar acum țin să precizez atât: că știu cam care sunt scriitorii de pe direcția de fancition. Marele Henry Jenkins, Camille Bacon-Smith – Matt Hills, de ce nu? Dacă vrei poți s-o adaptezi pe Linda Hutcheon, cu „Teoria Adaptării”, la subiectul tău. Dar Bourdieu?… Mi-a luat puțin timp să-mi aduc aminte cine e Bourdieu și ce vrea.

-De ce? am întrebat-o.
-Pentru că are mai multă trecere în fața comisiei decât Jenkins sau ceilalți. N-are legătură cu ce zic eu, dar dacă pot să bag un citat o să fie în regulă.

Criteriul după care iei o notă mai mare sau mai mică la dizertație e, se pare, nu cât de bine îți faci treaba, nu cât de tare ți-ai studiat domeniul, nu ce aduci nou. E vorba de autorii al căror nume îl scapi din colțul buzelor pentru că știi că așa trebuie. E un nepotism al surselor citate, o scurtătură șireată prin care noi ne facem că facem și ei se fac că notează.

Who the fuck is Bourdieu, din punctul de vedere al literaturii scrise de fani? Al unui curent interesant care există azi pe internet, care se dezvoltă în feluri nebănuite, care revolționează tăcut și modest bucăți din literatură?… Vorbim de tehnologie, de comunități, de probleme legale și reapariții al unor practici vechi în literatură, vorbim despre idei care se transmit ca „meme”-urile lui Richard Dawkins, despre intetextualitate și adaptare, despre… atât de multe lucruri. Dar ce să facem, dacă trebuie vom vorbi și despre Bourdieu și ne vom preface că asta voiam să spunem. Vom vorbi capitalul cultural al fanilor – care nu produc bani, nu produc nimic economic, dar din perspectiva artei produc niște texte post-moderne, cu puternice nuanțe meta-textuale care au o valoare în interiorul grupului chiar dacă nu este recunoscută în exteriorul lui etc.etc.etc.

Am terminat facultatea asta, știu ce cuvinte să folosesc. Dar oare facultății îi pasă ce am de spus în spatele cuvintelor? Îi pasă că poliloghia de mai sus e general-valabilă pentru un număr de grupuri și nu e specifică grupului meu?…

E interesant că Bourdieu a criticat lumea academică pentru rigorile uneori exagerate pe care le are în locuri în care ar trebui să fie mai relaxată. În domeniul vocabularului, de exemplu. Și tocmai el trebuie băgat într-o dizertație – pentru că va crește o notă. Va fi semnul secret între colega mea și profesori: ea se face că discută despre Bourdieu și ei se fac că îi dau notă pentru ideile ei. Bourdieu a fost tăiat în bucățele, mâncat și înglobat în marea lume a universităților: critica lui și-a pierdut tăișul, a ajuns o pictură teoretizată pe un perete care nu ne interesează. Acum, student X! Indică peretele!

…

Cred că nu surprind pe nimeni dacă spun că lucrările de licență strâng praful degeaba, necitite. „Pentru că sunt atât de slabe”, ar spune unii. Da, așa e. Sunt slabe! Am și eu una, pot să v-o arăt. E slabă. Am citit-o eu, a citit-o profesoara mea coordonatoare și e posibil să fi aruncat un ochi ceilalți din comisie – după care a ajuns să fie citită de alții și alții, dar nu din universitatea mea. Există atâtea și atâtea lucrări de licență predate în fiecare an, doar n-o să le citească cineva pe toate.

Dar nu-i nimic, dizertațiile de masterat sunt citite, nu?…

Nu. Vă spun sigur-sigur, pentru că am scris o dizertație și știu cum merge treaba. Eu am adus lucrarea cu mine în ziua prezentării. La 11 am intrat în sală și am vorbit, la 2 aveam nota finală. 80 de pagini, din care 70 lucrarea în sine, restul de 10 cuprins și bibliografie. Au frunzărit broșura, m-au ascultat pe mine și cam atât.
-Eu nu scriu lucrarea asta pentru ai noști, i-am spus unei colege în săptămâna de dinainte de predare. Pentru că aș înnebuni să știu că lucrez atâta pentru nimic. Eu o scriu pentru cei care o vor citi după – pentru că știu că am ceva de zis.

În ziua examenului, ziua Plagiatului lui Ponta, am intrat în sală sigură cu mine, cu dizertația sub braț. Eram încrezătoare nu numai pentru că îmi știam subiectul din scoarță în scoarță, și pentru că știam că o am pe Linda Hutcheon în bilbiografie – micul meu nepotism al surselor citate. Eu mă fac că-mi pasă de Hutcheon în contextul dat, ei se prefac că mă ascultă. Nu e vorba de valoare, e vorba de impresie generală, număr de pagini și semnal secret: Hutcheon, Bourdieu. Foucault?

Eu voiam să vorbesc despre modul în care e revoluționată literatura sub nasurile noastre, fără să ne dăm seama. Romane scrise și postate capitol cu capitol, o ineracțiune puternică între scriitori și cititori – în stilul secolului 19. Genul romantic, adus cu picioarele pe pământ, sexualizat, introdus în romane de acțiune, sau în romane psihologice, sau în alte tipuri de narațiuni…. Ideile post-modernismului, cu jocuri metatextuale, puse în pagină ușor, glumeț, ironic, citibil – în literatură populară! Femei care scriu și citesc pornografie la scară largă, dar în secret! Crearea unei lumi a textului dincolo de textul efectiv!

Dar era ziua Plagiatului lui Ponta și profesorii stăteau să vadă știrile – pe Mediafax, probabil – în timp ce îmi puneau întrebări. Și și eu știu cum stă treaba. N-aveam de gând să mă las înfrântă de o inconveniență minoră, gen o sală de profesori preocupați de altceva.
-Fanii, am zis calculat, au obiceiul foarte larg răspândit de a spune că textul original la care fac referire e al altcuiva și nu le aparține.
-Uite, până și fanii de pe internet știu! a strigat șefa masteratului, cu nasul în calculator.

Felicitări mie. Am prins din zbor noul semnal secret: plagiat. M-am pus pe mine și am pus subiectul meu de partea corectă a baricadei. Noi nu facem așa ceva. E timpul să vă placă de noi, pentru că suntem de aceeași parte. Sunteți neatenți, așa că vă voi manipula emoțional ca să-mi dați ce e al meu pentru ce am făcut mental. Nu e o bătălie a logicii și a argumentelor, ci a psihologiei.

Normal, am zis de Hutcheon și mi-am asigurat pământul sub picioare. Am zâmbit și am vorbit tare și rar, clar și frumos. Mi s-au pus întrebări legate de cenzură, de site-uri cu astfel de literatură. Am aflat că un romantism cu picioarele pe pământ e „cinic”. Și mă gândeam, nu fără ironie, că în febrilitatea lor de a-și exclama dezaprobarea pentru Ponta nu-și dădeau seama că ar fi putut să treacă zece plagiate pe lângă ei fără ca ei să observe că e vreo neregulă. Aș fi putut să vin cu ceva care să schimbe lumea, dar nu m-ar fi auzit. Din coada ochiului, eram o studentă bună, cu o lucrare inedită, care radia de încredere în sine și era de partea lor.

Aș fi vrut să primesc nota pe merit. Aș fi vrut să conteze pentru mine că oamenii de la masă au considerat că am o dizertație de 10. Dar în cele din urmă e vorba doar de atât: de cuvântul cheie pe care-l dai, de parola după care te recunosc. În rest, ții spatele drept, vorbești sigur pe tine și dacă ți se pune o întrebare care n-are nici în clin nici în mânecă cu subiectul tău, îți dai cu părerea – dar o faci cu o voce sigură și fără semnul întrebării la capăt. Trebuie să știi câte ceva, normal, trebuie să te descurci cu subiectul pe care ți l-ai ales. Dar în cele din urmă te confrunți cu mizeria faptului că nimănui nu-i pasă de ce ai făcut.

-Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi, ne-a spus șefa de master la un curs.

Tu ca student ce mai poți să spui la așa ceva?…

LE:

Am discutat cu colega.
-Nu-i nimic, mi-a zis, pe Bourdieu pot să-l folosesc ca să discut ierarhizarea fanfic-urilor în cadrul grupurilor de fani.
Am stat puțin să mă gândesc. Ierharhizarea fanfic-urilor!… Ierarhizare în funcție de ce? De elemente distinctive, de valoare, de părerea cititorilor, de numărul de cititori, de link-uri către poveste, de povești sau desene create pe marginea poveștii, ce fel de ierarhizare?
-Mai ești acolo? m-a întrebat.
-Există așa ceva? Există ierarhizare când vine vorba de fanfiction?
-Nu.
-Aha. Ți-a zis profa să scrii pe subiectul ăsta, nu?
-Da. Și așa o să fac. Am renunțat demult să-mi bat capul cu WTF-ul dizertației.