Susanna Clarke on Roxana-Mălina Chirilă

Două labirinturi: „Piranesi” de Susanna Clarke și „The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Sat, 05 Dec 2020 15:25:10 +0000

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.

Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat. În plus, versiunea în română nu mai este disponibilă în librării.

În fine, „Jonathan Strange & Mr Norrell” e un volum enorm despre magicieni-gentlemeni englezi dintr-un univers alternativ în care magia există, dar nu e _practicată _pentru că e grea și nu e de bon ton. Are un stil grozav, o poveste și mai bună despre războaiele napoleonice, iar singura acuză care i se aduce de obicei e lungimea. E una dintre cărțile mele favorite.

Susanna Clarke a mai scris și o colecție de povestiri, „The Ladies of Grace Adieu”/„Doamnele din Grace Adieu”, care e stă foarte bine în picioare și nu aș ezita deloc să i-o fac cadou cuiva, Dar Nu Se Compară. E ușurică și simplă față de „Jonathan Strange & Mr Norrell” – dar poate că tocmai de-asta e și mai digerabilă pentru un număr mai mare de oameni.

Și de Erin Morgenstern am mai vorbit pe blog. A scris „The Night Circus”/„Circul nopții”, o poveste despre o întrecere între magicieni ce implică un circ misterios, deschis doar noaptea, care se plimbă prin lume. Morgenstern scrie ca o artistă vizuală – una dintre primele impresii pe care le-am avut despre „The Night Circus” a fost că citesc o sculptură foarte, foarte frumoasă.

În mod normal, aș zice că cele două autoare au prea puține lucruri în comun. Amândouă scriu fantasy, amândouă scriu puțin, amândouă scriu bine; nu suficient ca să le compar. Dar au_ scris două cărți foarte similare în același an: _„Piranesi” (Susanna Clarke) și „The Starless Sea” (Erin Morgenstern).

„Piranesi” de Susanna Clarke

Dacă un autor favorit scrie o nouă carte, tind să o cumpăr când apare fără să-mi bat capul să citesc rezumatul. Nu e cu intenție, pur și simplu așa se nimerește: știu deja că vreau s-o citesc, orice alt considerent e inutil.

„Piranesi” e o carte scurtă, de doar 250 de pagini. După nume și copertă, mă așteptam la ceva similar, poate, cu povestirile din „The Ladies of Grace Adieu” – un basm cu magie, eventual?

Ei bine, nu.

Multe povești fantasy/sf au ca personaj principal un străin care descoperă o lume nouă. Poate e vorba de hobbiți care pleacă din casa lor și descoperă o întreagă lume în încercarea de a distruge un inel. Poate e vorba de adolescenți care descoperă că o lume magică există în secret alături de a noastră. Oricum ar fi, ideea e să poți explora lumea prin ochii lor, pentru că e la fel de nouă pentru ei cum e pentru tine.

Susanna Clarke face fix opusul: Piranesi își cunoaște lumea extrem de bine, în toate detaliile. Nimic nu e neobișnuit pentru el. Pe de altă parte, e fascinat de multe lucruri și le descrie cu rigurozitate științifică, dintr-o perspectivă nefamiliară pentru noi. Din detaliile pe care ni le spune, ne dăm seama că locuiește într-un labirint enorm format din încăperi gigantice pline de statui, iar oceanul se revarsă din încăpere în încăpere conform unor maree previzibile.

Piranesi e aproape singur. Există un singur alt om viu în labirint, precum și rămășițele a treisprezece morți. Cealaltă persoană e tot un om de știință, care vrea să descopere secretele cunoașterii.

Pe măsură ce Piranesi se plimbă prin labirint, devine tot mai clar că ceva nu e chiar în regulă cu lumea respectivă, iar el e mult prea aproape de ea ca să vadă problemele de ansamblu. Întrebările pe care el nu și le pune sunt: unde sunt ceilalți oameni? Suntem într-o lume distrusă? Dacă da, cine a creat un labirint atât de mare și de ce? Dacă e o lume post-apocaliptică, unde sunt rămășițele vechii civilizații (în afară de ziduri și statui)? Piranesi trăiește într-un mister de care nu e conștient, dar care devine din ce în ce mai evident pentru noi.

Povestea e lentă. La început nici nu-ți dai seama unde e firul narativ, sau dacă el există. Dar e destul de clar că există ceva măreț și mitic acolo și e absolut captivant.

„The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Conform bunei mele tradiții de a nu citi rezumatul cărții, m-am trezit după câteva pagini din „The Starless Sea” că habar n-aveam dacă citeam o carte de povestiri scurte sau un roman.

Coperta m-a anunțat că e, totuși, un roman, dar dubiul meu e ușor de înțeles: „The Starless Sea” începe cu o serie de povestiri scurte, terminate ambiguu, care se dovedesc a face parte dintr-o carte pe care Zachary Ezra Rawlins a împrumutat-o într-o doară de la bibliotecă, într-o pauză de la cercetarea pe care o face la universitate.

Cartea lui Zachary e scurtă și ciudată, dar ce-l lovește în moalele capului e că una dintre povestiri e despre el. Nu-i dă numele, ci îl numește „fiul clarvăzătoarei”, dar descrie perfect o întâmplare de când era copil, când a văzut o ușă desenată atât de realist pe un perete încât i-a venit s-o deschidă – cartea îi spune că, dacă ar fi încercat să apese pe clanță, ar fi ajuns într-o lume subterană, un labirint al poveștilor, plin de cărți și magie.

Evident, e șocat și face tot ce poate ca să dea de urma cărții și a simbolurilor din ea ca să afle ce se întâmplă.

Pentru că e o carte fantasy, nu e deloc surprinzător că reușește să găsească lumea subterană. Însă în loc să fie locul magic și plin de lume din povestiri, e o lume aproape abandonată, iar Marea Fără Stele din titlu s-a retras atât de mult încât nici nu mai poate fi văzută.

„The Starless Sea” e o poveste foarte ambițioasă și foarte, foarte frumoasă. Lumea e extraordinară, la fiecare pas e câte un detaliu absolut fermecător. Luna își face apariția în persoană, cărțile de povești reprezintă mai mult sau mai puțin realitatea, până când nu-ți dais seama ce e adevărat și ce e licență poetică. În lumea subterană, poveștile pot fi scrise în fum, gustate în bomboane, înfășurate în jurul trupurilor celor decedați.

E o carte superbă și foarte ambițioasă, dar mi se pare că Erin Morgenstern nu reușește să se ridice la înălțimea a ce voia să obțină. Lumea e superbă, dar firele narative nu sunt mereu foarte clare, iar relațiile între personaje nu se dezvoltă pe pagină, ci apar de nicăieri. Nu mică mi-a fost surpriza când, după ce mi s-a părut că personajul principal dezvoltă sentimente vag romantice față de altcineva, persoana în cauză îi declară nitam-nisam o iubire profundă venită de nicăieri.

O mare de povești

Atât „Piranesi”, cât și „The Starless Sea” sunt cărți visătoare despre labirinturi, lumi magice și povești (deși „Piranesi” e ceva mai puțin evident despre cele din urmă), care descriu locuri de o frumusețe imposibilă.

„Piranesi” e o carte mai simplă (și mai scurtă), așezată și bine închegată, opera unei autoare care știe foarte bine ce vrea și șlefuiește atent până când povestea ia forma pe care și-o dorește. „The Starless Sea” e un proiect care vrea prea mult, dar se pierde pe parcurs într-un haos splendid, într-o explozie de idei și detalii interesante în care, din păcate, se pierde firul narativ. Dar amândouă se adresează celor care iubesc poveștile și cred în puterea lor. Amândouă au nevoie de un pic de răbdare și de flexibilitatea de a accepta o poveste mai stranie, cu promisiunea că va merita.

Mi se pare fascinant că au fost publicate la scurt timp distanță una de cealaltă. E un nou trend în literatură? Au dat de același mit în același timp și au decis să-l interpreteze separat, în stil propriu? Tot ce știu e că acum vreau și alte cărți bine scrise în ale căror lumi să mă scufund.

Oricum ar fi, ambele cărți au fost o plăcere. Dacă ar fi să recomand doar una dintre ele, aș recomanda „Piranesi” pentru că e mult mai solidă per ansamblu, dar și „The Starless Sea” are fanii ei, care o iubesc.

[7 ian] Cartea de azi: „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke

Sun, 07 Jan 2018 05:09:28 +0000

Dacă mă trezești din somn și-mi spui să-ți recomand o carte, sunt șanse mari să spun „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke.

Volumul a fost publicat în 2004 și a fost romanul de debut al autoarei, care a primit un milion de lire sterline avans pentru el și primul tiraj a fost de 250.000 de exemplare, pentru că Bloomsbury au fost _atât _de siguri de succesul ei. Bine, ea mai publicase câteva povestiri scurte, absolut accidental, pentru că cineva i-a dat pe șest o poveste de-a ei lui Neil Gaiman, care a dat-o mai departe cuiva care făcea o antologie de povestiri, iar Clarke s-a trezit sunată și rugată să-și vândă povestirea respectivei antologii, ea nici măcar neștiind că povestirea respectivă a ajuns la oricine. Antologia a câștigat apoi World Fantasy Award în 1997.

Ideea de aici e că Susanna Clarke trăiește într-un fel de basm al scriitorilor, în care se întâmplă cele mai improbabile lucruri, pentru că e o scriitoare foarte bună și foarte diferită de ceilalți.

„Jonathan Strange & Mr Norrell” e o carte despre doi magicieni din Anglia secolului 19. Deși magia există și toată lumea știe că este reală, practica ei a decăzut din uz, iar acum mai există doar cluburi de gentlemeni magicieni, care se ocupă cu studiul istoriei și teoriei ei mai mult decât cu orice altceva. Asta până când domnul Norrell, un individ retras și ursuz din înalta societate, demonstrează că el poate face magie. Iar asta înseamnă, bineînțeles, că devine o curiozitate în societate și că i se cer to felul de lucruri – cum ar fi să readucă la viață logodnica unui ministru, să participe la întâlnirile societății și să se implice în războiul contra lui Napoleon. Iar toate lucrurile astea au consecinț__e mai puțin faste.

Jonathan Strange e un tânăr fără direcție în viață, căruia logodnica îi impune să-și găsească o ocupație, ca să nu stea degeaba. Așa că se apucă nitam-nisam de magie, dar haosul periculos iscat de Norrell începe să se abată și asupra lui.

Clarke scrie în stilul lui Austen și al lui Dickens și are tot felul de notițe de subsol cu referințe la lucrări fictive de magie și la basme inventate, prin care reușește să recreeze lumea secolului 19 și să o împletească atât de bine cu magia încât la un moment dat începi să ai impresia că anumite lucruri ar putea fi reale și ai tendința să începi să-l cauți pe John Uskglass, ca să vezi când a domnit în istorie, sau să vezi dacă nu cumva găsești analele magicienilor.

E o carte despre doi bărbați care readuc magia britanică, despre o profeție interpretată în mod diferit de personaje diferite, despre războaiele contra lui Napoleon, despre ființe magice care dau peste cap viața oamenilor, despre nebunie. Are personaje memorabile, o grămadă de fire narative care se combină excelent și te face să simți că citești despre o perioadă istorică absolut reală, doar că dintr-un univers paralel.

„Jonathan Strange & Mr Norrell” este disponibilă pe eMag și Libris în română și pe Amazon și BookDepository în engleză (digital și fizic, respectiv). Varianta audio în engleză e și ea excelentă.

(A, și BBC-ul a făcut o serie TV după cartea asta. E bună și aia)

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Jonathan Strange & Mr Norrell [Recomand! Recomand! Recomand!]

Wed, 26 Mar 2014 21:20:56 +0000

Jonathan Strange & Mr Norrell e o carte magică. Să vă explic: autoarea a primit un avans de un milion de lire sterline ca să o termine, deși nu mai publicase niciodată nimic. Editura Bloomsbury a tipărit 250.000 de exemplare cartonate din prima, pentru că știa că o să se vândă. Și s-a vândut! A început să fie tradusă în 17 limbi chiar înainte să fie publicată în engleză. A luat o tonă de premii. Și parcă n-ar fi suficient că a avut un succes înfricoșător încă înainte să se nască așa cum ar trebui și după, nu e o carte hiper-cunoscută. Zău, spun de „Jonathan Strange & Mr Norrell” și parcă aș vorbi de ceva piese de teatru obscure de acum câteva sute de ani.

Dacă n-aș presupune că Dumnezeu s-a trezit într-o dimineață și a aruncat toate resturile de noroc pe Susanna Clarke, aș zice că autoarea e desigur un spiriduș, că altă explicație nu e.

Am aflat azi că BBC-ul o s-o transforme într-o serie TV care o să fie difuzată anul ăsta. Acuma, nu vreau să mă bag la presupuneri gen „O să fie următorul Game of Thrones”, dar…

Cartea asta e absolut perfectă. E scrisă în stil Edwardian-Victorian – pentru cei care habar n-au ce vreau să zic cu asta, ideea e că seamănă cu Jane Austen, Charles Dickens, surorile Bronte și alte persoane care descriau o lume cu domnițe, gentilomi, maniere alese etc. Are până și ilustrații alb-negru în stilul romanelor de atunci. Doar că e scrisă în 2004.

E ca un roman venit dintr-o lume paralelă, în care dintotdeauna în Anglia au existat magicieni și magie. În Scoția cu atât mai mult, încât e condusă de Regele Corb, care evident că are mai multe regate, printre care unele și pe alte tărâmuri decât cel material. Are o alură de roman de epocă, cu notițele de subsol aferente care fac referiri către tot felul de evenimente și date din celălalt univers încât până la urmă ești aproape sigur că într-adevăr a existat o lungă istorie a magiei engleze.

Acțiunea umple 857 de pagini în ediția românească, așa că n-o s-o descriu în detaliu. Are părți romantice (nu cu dragoste și cu… ok, bine, și cu dragoste, dar mă refer în special la Romantism), părți gotice, aerul unor basme integrate în viața de zi cu zi și genul de realism de secol 19 care numai magic nu e, dar care e folosit perfect pentru descrieri cu picioarele pe pământ ale elementelor fantastice. Și, bineînțeles, e plină de ironia reținută a unui adevărat britanic și de talentul deosebit de nu fi foarte impresionat, indiferent de circumstanțe.

E perioada războaielor napoleonice și a regelui Eduard, care e nebun. E perioada spiridușilor care străbat Anglia, a cluburilor în care se întâlnesc domnii, a discuțiilor teoretice nesfârșite și raționale. Jonathan Strange și d-l Norrell sunt evident doi magicieni care chiar practică magia și care sunt două persoane absolut excelent scrise. Norrell e un tip mai în vârstă, talentat, dar scorțos – „Vorbea rareori despre magie, iar cînd o făcea părea că ține o lecție de istorie, astfel că nimeni nu suporta să-l asculte.” Iar Jonathan Strange e un tânăr gentilom căruia logodnica îi reproșează că e un pierde-vară, astfel încât se hotărăște să se apuce de o profesie pentru a-i demonstra că poate fi serios.

Din păcate, nu reușesc s-o redau nici măcar în parte în recenzie. Trebuie citită ca să fie clar ce-i cu ea (bănuiesc că și asta face parte din magia cărții, de care vorbeam mai sus: faptul de a fi inexprimabilă).

În engleză are un farmec deosebit pentru că este o carte care radiază englezism, care te face să te simți domn sau doamnă și să-ți bei ceaiul de ora 5 după ce citești doar două pagini. (varianta ebook e aici; dacă o vreți pe hârtie în engleză, recomand călduros Book Depository, pentru că livrarea e gratuită și ajunge mai ieftină chiar și decât dacă o comandați din țară, dacă nu mă înșel)

Primele două paragrafe:

Some years ago there was in the city of York a society of magicians. They met upon the third Wednesday of every month and read each other long, dull papers upon the history of English magic.

They were gentleman-magicians, which is to say they had never harmed any one by magic – nor ever done any one the slightest good. In fact, to own the truth, not one of these magicians had ever cast the smallest spell, nor by magic caused one leaf to tremble upon a tree, made one mote of dust to alter its course or changed a single hair upon any one’s head. But, with this one minor reservation, they enjoyed a reputation as some of the wisest and most magical gentlemen in Yorkshire.

Dar, spre surprinderea mea, rămâne o carte excelentă și în română. Traducătoarea Mădălina-Monica Stancu e extraordinară – suficient de extraordinară ca să mă facă s-o transcriu de mână din volumul meu.

Fix aceleași două paragrafe:

Cu mai mulți ani în urmă exista în orașul York o societate a magicienilor. Se întruneau în a treia zi de miercuri a fiecărei luni și își citeau unii altora lucrări lungi și plictisitoare despre istoria magiei englezești.

Erau magicieni-gentilomi, cu alte cuvinte nu făcuseră niciodată vreun rău cuiva folosindu-se de magie – tot așa cum nu făcuseră nici cel mai mic bine. De fapt, ca să spunem adevărul adevărat, nici unul dintre acești magicieni nu făcuse vreodată o vrajă cîtuși de mică; nu folosiseră magia nici cît să facă să tremure o frunzuliță dintr-un copac, nici cît să miște din loc un fir de praf, nici cît să schimbe înfățișarea unui fir de păr din capul cuiva. Însă, lăsând la o parte această minoră rezervă, aveau reputația de a fi printre cei mai înțelepți și înclinați spre magie domni din Yorkshire.

A se remarca faptul că folosește î din i pretutindeni – la fel ca în cărțile noastre vechi, în fond. Singurul loc în care am găsit-o e aici. Probabil că o fi și-n alte părți, dar e publicată la noi cam de multișor și a început să mai dispară de pe rafturi, din păcate.

E extrem de cald recomandată. Nu știu dacă e chiar pe gustul tuturor (dacă nu suportați proza lungă a la secolul 19, probabil că e plictisitoare), dar dacă te prinde puțin, te prinde de tot.