[8 ian] Cartea de azi: „Tati” de Vlad B. Popa

Mon, 08 Jan 2018 05:44:25 +0000

N-o să prea vedeți cărți românești pe aici, pentru simplul motiv că pe majoritatea dintre ele le recomand doar pentru aprins focul. Însă fiecare pădure are și verziturile ei.

La nivel declarativ, „Tati” de Vlad B. Popa e o carte care despre cum e să fii părinte și cât de simpatici sunt copiii. În general, astfel de povești mă interesează fix cât negru sub unghie, așa că le-aș fi ignorat fericită și pe astea, dacă nu mi-ar fi fost vârâte în brațe și dacă n-aș fi știut dinainte ce poate face Vlad B. Popa cu un stilou și niște hârtie (sau, mă rog, cu un calculator și o tastatură).

VBP e un scriitor din Timișoara, care s-a apucat acum câțiva ani să scrie cărți și devine din ce în ce mai bun cu fiecare volum publicat. „Tati” e cel mai recent la ora actuală, fiind publicat în 2017, deci beneficiază de toată experiența autorului de până acum. Iar asta e o carte despre el, fiica lui și nevasta lui, ce e drept, dar e și o carte despre viață – despre cum să-ți schimbi cariera de două ori și să nu ajungi muritor de foame nici măcar când devii artist; despre cum să înveți să faci lucrurile temeinic; despre cum să-ți lași mândria deoparte ca să fii un om mai bun.

E și o carte plină de umor – personajul Vlad Popa e genul de om care se umflă în pene și face pe marele bărbat al casei, dar nu ezită să fie un pic ridicol de dragul fiicei și al nevestei. Dacă fiica vrea să-i pună cleștișori și fundițe în păr, atunci le va purta mândru și leonin. Ba își va pune și poza cu ele pe coperta cărții. Iar dacă fiica are nevoie de el la grădiniță, o să stea acolo și o să sară alături de ea în tot felul de jocuri.

E și o carte siropoasă și dulce, dar atât de bine scrisă încât VBP reușește ceea ce ar trebui să fie imposibil: povestește despre copilul lui în așa fel încât să fie interesant și distractiv. S-ar putea ca asta să se întâmple pentru că e un povestitor înnăscut care vrea să-și distreze publicul.

Cartea lui e disponibilă pe site-ul editurii Datagroup. Da, știu, nu e cel mai convenabil loc, rețeaua lor de distribuție te face să plângi încet, dar cartea merită.

LE: Se pare că toate cărțile Datagroup, inclusiv asta, sunt disponibile pe Librarie.net, care oferă des reduceri (chiar dacă nu fix în momentul scrierii acestui articol) și că sunt livrate mai rapid de acolo.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Un scriitor bun

Wed, 24 May 2017 18:21:14 +0000

Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă.

Eu îl propun pe Vlad B. Popa în rolul ăsta.1Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit.

Da, știu:_ „Cine?!”_ N-a auzit mai nimeni din cercul meu de el, pe verificatelea, pentru că-l mai pomenesc din când în când.2Da, așa am ajuns să fiu hipster literar. Ei, în principiu, Vlad e un tip care a terminat ditamai facultatea serioasă de Drept, și-a început cariera, a descoperit că o urăște, și-a dat demisia și a decis să se reprofileze și să trăiască din spus povești. Și din poze, din câte am priceput. Pentru că, evident, în România fix din asta poți trăi: din scris și din poze. Dar mai ales din scris, asta da profesie profitabilă.

Bine, la început a stat și a făcut site-uri ca să aibă din ce trăi, dar s-a ocupat de artă, a învățat meserie și până la urmă s-a mutat cu totul pe direcția de literatură și fotografie. Într-o lume în care majoritatea scriitorilor pe care i-am întâlnit ridică din umeri a neputință – „Nu se poate supraviețui din artă, lumea nu citește, viața e grea, România e nedreaptă etc.” – el reușește cumva să trăiască din artă și cărți.

Asta înseamnă că nu creează pentru niște super-elite care au timp să stea și să descifreze înțelesurile subtile ale întorsăturilor tale de frază, ca să-l laude apoi pentru profunzimile lui neînțelese, ci se străduiește străduiești să fie ușor de citit, interesant și să spună o poveste bună.

Și asta se simte.

Prima carte a lui pe care am citit-o a fost „Cameleon – Baza”, un SF ok, cu puternice influențe de pe la Hollywood, sau cel puțin așa mi s-a părut mie la momentul respectiv. E cu răpiri și spioni și planuri peste planuri, plus câteva chestii care nu stau foarte tare în picioare din punct de vedere narativ, dar e absolut citibilă cap-coadă.

A doua carte a lui pe care am citit-o a fost „Povestiri de sub papuc”, care e o colecție de povestiri de umor ocazional misogin, dar în care am început să simt talentul pentru scris dialog – și pentru stil în general. E un fragment aici. În principiu, de fiecare dată când îmi zice o colegă de muncă de prin străinătate că ar vrea să mai citească ceva în română, ca să nu-și piardă simțul limbii când traduce, îi recomand cartea asta. Sau i-o cumpăr și i-o dau. Una din două.

A treia carte a lui e „Dracula’s Kitchen„, un proiect foarte ambițios: o aventură fantasy prin România aia mitică pe care și-o imaginează cei care vorbesc de viața idilică de pe la țară, atâta tot că e și cu vampir(i?), iele și babe băgăcioase care vor să știe tot. Are și poze și tot felul de rețete românești străvechi culese de peste tot și încercate și fotografiate de autor. E una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am văzut pe la târguri, e excelent scrisă, e mai de suflet, e tot ce vrei și ce nu vrei 3ce nu vrei: un fir narativ un pic previzibil, dar asta e. Chiar i-a ieșit.

[][6]

De prin Dracula's Kitchen. O oaie cu niște raci prinși de ea. Tehnică străveche pentru pescuit raci, pare-se.

Uite un fragment dintr-o parte cu un vampir care se întâmplă să fie și pirat:

-- Am văzut cu ochii mei – așa începea de fiecare dată și ca să-și întărească vorba bătea tare de trei ori cu piciorul de lemn în podea.

Dacă era să-l crezi pe olog, Radu Corvin era departe de a fi om ci fără îndoială un demon scăpat din adâncurile iadului. Avea peste o sută de ani chiar dacă arăta de treizeci, omorâse cu mâna lui sute de oameni, chiar și primul echipaj al Strigii, care se răsculase când căpitanul nu-i lăsase pe uscat trei ani de zile. Le scosese inimile din piept și hrănise pescărușii cu ele. Turcii spuneau că e ghiaur și vine dintr-un neam care ridică credincioșii în țepe înalte cât brazii și-i lasă să se chinuie cu zilele înfipți așa, genovezii spuneau că e valah cu sânge blestemat și alții se jurau că e din Lumea Nouă, de temut însă era temut de toți.

[...]

”Aiureli de om nebun” își spusese la început Pierre dar încet încet toate poveștile acelea căpătau din ce în ce mai multă greutate. Trecuseră luni de zile și niciunul nu-l văzuse pe căpitan ieșind pe soare din cabină sau mâncând, ce se vedea însă limpede era groaza ce-o stârnea în pirați de fiecare dată când părea mânios. Lupi de mare trecuți prin zeci de bătălii, criminali și hoți fără nimic sfânt pe lume, tremurau ca niște fetițe speriate în fața unui om niciodată înarmat și mai firav decât aproape fiecare dintre ei.

[][7]

Autorul și fiica, bucătărind.

Acum, la Bookfest, lansează „Tati”, o carte despre aventurile lui ca tată. Pentru că am ajuns să am ceva pile la el, am apucat s-o citesc înainte de publicare. Nu că mi-aș fi dorit neapărat, cu un titlu și o descriere ca astea: în general ascult poveștile despre copii cu un dezinteres doar pe jumătate mascat. Dar asta pentru că părinții sunt în general afoni în ce privește poveștile despre odrasle -- în loc să aleagă cele mai mișto faze și cele mai geniale replici, reușesc să spună mereu banalități.

Eh, cartea asta nu suferă de afonism părintesc. Dimpotrivă, Vlad B. Popa găsește poantele, le pregătește, are povești întregi care sunt din ce în ce mai mișto până ajung la faza finală. Ce mai, are urechea formată:^[4]Poliția umorului o să vină să mă aresteze pentru gluma asta.

”Cuuum? Nu i-ați pus cercei?”

Mă uit la bebe, mă uit la ei, mă uit la bebe, din nou la ei… cum să-ți treacă prin cap să-i găurești urechile la câteva zile după ce a venit pe lume?

”Acum nu o doare, are urechea subțire și țac-pac îi trece într-o clipă.”

Soția îmi aruncă o privire otrăvită, parcă mormăise în maternitate ceva cu cercei, dar eu am crezut sincer că glumește. Înnebunise lumea, nu alta, ce-i trebuiau cercei la două săptămâni? Avea de mers la balul sugarilor?

”Nu, măi istețule, dar oricum o să vrea cercei în trei-patru ani și dacă-i pui de-acum nici n-o să simtă la cât are de subțire urechiușa…”

”Așa?”

”Îți mai aduci aminte cum ți-ai pus tu cercel?”

Îmi aminteam.

Nu știu exact ce legătură avea cu subiectul, nu era vorba să plece fiică-mea când face trei ani la mare cu gașca, să-și amorțească urechea frecând-o cu sare pân-o face vânătă, să-și pună un prieten să i-o găurească c-un ac de seringă, să-și dea seama că nu are cercel, să umble cu acu în ureche pe la tarabele din Costinești, să nu găsească model destul de masculin, să-i dea o fată unul potrivit de argint care să i se rupă odată băgat în ureche, apoi amicul găuritor să scobească după el cu alt ac de seringă până reușește să scoată schija rămasă înăuntru.

N-aveam cum să nu-mi amintesc, umblasem o lună cu urechea neagră și umflată, de-mi puseseră colegii nume de indian ”Ureche de Abanos”…

Iar fiica, atunci când crește și ea suficient încât să poată da replici, are momente foarte simpatice. Uite din chestiile super-scurte:

”Tati, de ce nu am și eu telefon?”

”Ești prea mică, gândăcilă.”

”De ce nu au copiii mici telefon?”

”Pentru că nu știu pentru ce și când să sune, în loc să-ți spună ceva se joacă, sună tot timpul chiar și când nu au nimic de vorbit, te deranjează de o sută de ori când ai treabă și nu înțeleg ce înseamnă să-ți piardă timpul degeaba.”

”Adică bica(soacră-mea) e ca un copil mic?”

”Exact, gândac, ai înțeles perfect despre ce e vorba.”

*

”Fluturașul meu e tare drăguț că are și picioare. Fluturașul meu face și miere. Este un fluture care face miere duminica.”

Deci, după cum ziceam, când e vorba de autori români contemporani care scriu bine, dar sunt necunoscuți de publicul larg, eu votez (și) cu Vlad B. Popa.^[5]Da, așa-i spun și în capul meu: Vladbepopa Și dacă tot vine Bookfest-ul, am zis să-l amintesc, mai ales că scrie pentru Editura Datagroup, care e aproape de negăsit prin librării^[6]Bănuiesc că și din cauza asta e el încă mai necunoscut de felul lui, dar care are un stand la târg. Unde parcă aveau și bere anii trecuți.

Dacă ajungeți pe la Bookfest, răsfoiți-i măcar cărțile, după care spuneți-mi de ce autorii voștri necunoscuți sunt mai buni. Și promit că poate îi citesc.

[][8]

Stilul lui e de obicei mult mai puțin înzorzonat de atât.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Da, așa am ajuns să fiu hipster literar.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      ce nu vrei: un fir narativ un pic previzibil, dar asta e
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_4');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_4" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>4</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Poliția umorului o să vină să mă aresteze pentru gluma asta.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_5');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_5" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>5</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Da, așa-i spun și în capul meu: Vladbepopa
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_6');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_6" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>6</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Bănuiesc că și din cauza asta e el încă mai necunoscut de felul lui
    </td>
  </tr>
</table>

6 octombrie

Sat, 05 Oct 2013 21:29:30 +0000

Pe 1 octombrie, la vreo 12:10 noaptea mi-am dat seama că se încheiase o lună și că puteam să-mi văd statisticile de pe blog pe luna septembrie (îmi plac statisticile pentru că sunt numere). Și mi-am adus aminte că o lună nouă = zile de naștere. De obicei uit complet de ele, dar am început: 8 octombrie, tata. A, stai, că Tati, bunicul, tatăl lui, e tot în octombrie. 6 octombrie. Și am zâmbit, că s-ar putea să fie prima oară când mi-aduc aminte singură de ziua lui Tati. Cred că l-am sunat prin 2011, la îndemnul mamei, și vorbea destul de în dodii. În 2012 cred că am vorbit cu Mami, cu bunica. Și apoi n-am mai zâmbit, că anul ăsta nu mai vorbesc cu nimeni de ziua lui. Tati a murit în noiembrie. A tot tras să moară vreo 2 ani, până când ajunsesem să cred că o să fie etern cu un picior în groapă, un moș neschimbat până-n Ziua de Apoi.

L-am văzut de câteva ori de prin iunie încolo, când am început să apar prin Cluj. La pat, cu un picior tăiat din cauza diabetului, cu ochii largi și inocenți ca ai unui copil. Într-un scaun cu rotile, pe hol, plângând demn, în liniște în timp ce aranja pantofii lăsați la intrare. „Mă vezi așa, fără un picior,” zicea, apoi spunea ce spunea și iar, „fără un picior”.

Tati a învățat să conducă la 60 de ani, când a venit Revoluția și Mami a vrut să-și deschidă farmacie. Toată copilăria mea, Mami lucra la farmacie, Tati mergea la Târgu Mureș să cumpere medicamente, sau se ducea să vadă de diverse. Când mergeam la Cluj, mă jucam prin farmacie cum se joacă alții la curte, sau mergeam cu Tati la topogane, sau la Criș, sau la pescuit (nu prindea mare lucru, așa că ne opream pe drum să luăm pește). Țin minte că mergeam la pădure și Tati prindea fluturi pentru mine sub pălăria lui.

De la el am învățat cum să-mi leg șireturile, într-o zi când o așteptam amândoi pe Mami în mașină. Îi plăceau pantofii, mi-a spus mama mai de curând. El se ocupa de curățat și aranjat pantofi când veneau oaspeți. (mama e Monica, nu e mami, ca să nu confundăm! Nu există decât o Mami în familie, care e bunica)

Pe 13 noiembrie anul trecut, am avut un vis. Nu mai știu exact ce era în el, dar bunicul Ghiță din partea mamei, mort de vreo 20 de ani, a venit la mine să-mi spună că cineva e grav bolnav și o să moară.

„Nu Monica, nu?!” am întrebat, disperată, pentru că pe bunicul Ghiță îl asociez doar cu mama. „Nu ea, nu?!”

„Nu, nu,” mi-a zis, dar nu-l lăsam să termine, nu-l lăsam să-mi zică pentru că intrasem în panică. M-am trezit brusc, ca din coșmar și am respirat adânc. Nimeni din familie nu era grav bolnav, în afară de Tati, dar Tati era așa de demult, demult. Vise, vise, cine pune baza pe vise e nebun.

Și m-am dus la calculator și peste ceva vreme mi-a scris Monica, maică-mea. Că sunase Mami că s-a terminat. „Tati săracu a murit azi.”

Nimeni nu-mi zisese și nici Monica nu știa, dar pe Tati îl duseseră la spital, să-i taie și celălalt picior. Ceva mai târziu tata mi-a zis că probabil că Tati nu suportase ideea de a rămâne fără ambele picioare.

Cândva pe 13 noiembrie mi-am dat seama că se terminase cu copilăria mea. La fel ca cealaltă copilărie, cea veche-veche în care îl știam pe Ghiță, devenise inaccesibilă, nevizitabilă. Niciodată nu o să văd parcul din Gheorgheni cu Tati, să zic, „Ții minte când mă aduceai aici?”, niciodată nu mai mergem la pescuit, să zică, „Ții minte când te aduceam aici cu vărul tău Tudor?”, niciodată n-o să-mi mai spună, „Mălinuța dragă, fă-te ce vrei tu, dar să fii cea mai bună în ceea ce faci,” sau, „Fă-te farmacistă, ca Mami, că mereu o să fie oameni bolnavi.”

Și el îi spunea Mami. Erau inseparabili, mereu retrași puțin în afara lumii noastre, într-o lume perfectă a lor. Erau Mami și Tati unul pentru altul, erau Mami și Tati pentru tata, erau Mami și Tati pentru mine, erau Mami și Tati pentru mama. Bunicii din partea mamei au fost mereu Ghiță și Luci. Au fost Mami și Tati zeci de ani, și probabil că înainte de asta, la fel de inseparabili, au fost Viorica și Titus.

Toată viața o știusem pe Mami calmă, înțeleaptă, inteligentă, liniștită, cu picioarele pe pământ; pe Tati îl vedeam ca pe un zăpăcit bun la sulfet. Și de-abia în lunile de după noiembrie am înțeles că Mami e într-adevăr înțeleaptă, inteligentă, cu picioarele pe pământ – dar nu calmă și liniștită. Forța ei, mi-am dat seama într-un târziu în care o văd altfel decât cu Tati, e uneori dură sau nervoasă. Și mă gândesc la Tati aranjând pantofi și plângând într-o tăcere atât de deplină încât mi-a luat o vreme să-mi dau seama de ce avea fața udă – el era cel care venea cu calmul și cu dulcele vieții, cu bucuria de a trăi pe care le-o dădea altora.

Într-o noapte m-am trezit cu sentimentul că mă strigă Tati.

„Mălinuța dragă, Mălinuța dragă!”

Și mi-am dat seama că n-am inima să-i spun că nu cred în fantome. Mai bine risc să vorbesc singură, la naiba. E Tati.

„Ce-i, Tati?”

„Unde e Mami, că n-o găsesc? Nu-i acasă.”

„E la Titus.”

Ezitarea lui. Ah, nu știa unde. Taică-meu se tot mută, dar eu când sunt la Sfântu Gheorghe sunt în casa lui Ghiță, în casa unde a copilărit mama, normal că mă știe. I-am zis unde.

„Să n-o deranjezi, auzi?” i-am zis. „Să n-o deranjezi, că e obosită.” Că nu știam cum să-i spun că Mami era distrusă, nu obosită, și că mi-era frică să nu se pună jos într-o zi și să nu se mai scoale niciodată.

A plecat. Iar apoi, nimic.

Sunt unele lucruri pe care nu le descos. Le las să fie. Suflu peste ele și le fac povești – nici adevărate, nici neadevărate, de spus și nu de descusut. Le ascund pe ici, pe colo, le împăturesc și le păstrez așa. Nu sunt de crezut sau de necrezut, doar de amintit.

Am prea puține amintiri cu Tati ca să-mi fie cu adevărat dor de el, să-i simt absența ca o lipsă și moartea ca pe o despărțire. Ar putea fi doar la un telefon distanță, doar că iar nu-l sun cu anii. Așteptând la Cluj. Pălăriile lui în cuier, pantofii dedesubt. Accentul clujenesc, dulce – „Seeeeeervus, Mălinuța dragă” -, prăjitura cu vișine a lui Mami. Și la plecare, amândoi ne-ar conduce. Titus ar porni motorul, ne-am face cu mâna. Tati ar ține-o pe Mami după umeri, cum face mereu. Când suntem aproape în stradă, i-aș vedea întorcându-se și pornind înapoi spre casă.

References
↑1

Tati on Roxana-Mălina Chirilă

[8 ian] Cartea de azi: „Tati” de Vlad B. Popa

Un scriitor bun

6 octombrie