Teatru on Roxana-Mălina Chirilă

[4 iun] Cartea de azi: „Doctor Faustus” de Christopher Marlowe

Tue, 04 Jun 2019 07:06:37 +0000

Povestea lui Faust nu-i aparține lui Goethe, deși e drept că pe la noi asta e asocierea făcută cel mai des. Însă înainte să fie personaj de teatru, Faust a fost personaj de legendă, probabil bazat pe un alchimist, astrolog și magician german care s-a născut pe la sfârșitul secolului 15.

La finalul secolului 16, scriitorul englez Christopher Marlowe a dat peste o versiune a poveștii pe care a transformat-o într-o piesă de teatru. Marlowe era unul dintre cei mai faimoși scriitori dramatici din Londra, iar piesa s-a bucurat de un public pe măsură și de zvonuri cum că ar fi apărut diavoli pe scenă în timp ce era jucată.

„Doctor Faustus” spune povestea unui un tânăr talentat de la universitate care a obținut titlul de doctor, iar acum e nemulțumit de întreaga cunoaștere umană. Până la urmă, tentat de un înger rău, decide să studieze magia și face un pact cu Lucifer prin care primește 24 de ani în care poate folosi magia pe pământ și în care va fi slujit de demonul Mephistophilis, în schimbul sufletului său. Faustus își petrece apoi restul vieții făcând lucruri mărunte și irosindu-și inteligența și darurile, până în ultimul ceas, în ciuda faptului că Mephistophilis îl căinează la fiecare pas și până și el îi spune că nu face bine ce face.

E o piesă mai simplă și mai directă decât cea a lui Goethe și își trage mai puternic seva din idei creștine, dar poate tocmai de aceea are o forță deloc neglijabilă.

N-o găsesc în traducere la noi, dar e pe disponibilă gratuit în engleză pe Project Gutenberg.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[19 apr] Cartea de azi: „Everyman”

Sat, 21 Apr 2018 19:32:05 +0000

Recomandarea asta există doar ca să pot discuta de istoria teatrului și despre motivul pentru care nu prea știți piese de teatru scrise între Antichitate și Shakespeare. Pentru context, „Everyman” e o piesă anonimă din 1530, din Anglia.

Acum multă, multă vreme, când Imperiul Roman s-a prăbușit și a lăsat în urmă haos, debandadă și nesiguranță, iar creștinismul a îndemnat oamenii să fie mai atenți la sufletele lor și mai puțin atenți la tot felul de lucruri lumești, n-a prea mai existat loc pentru actori și teatre profesioniste, mai ales dacă erau de inspirație păgână, cum ar fi piesele grecilor și romanilor antici.

Încet-încet, teatrul a cam dispărut ca formă de artă (nu neapărat în totalitate, dar în mare). Și apoi a renăscut încet-încet într-un context creștin: poporul e simplu, mai greu de cap, e mai ușor să-i arăți scenele importante din Biblie decât doar să i le predici.

Simplific mult și mai scot din detalii, dar așa au început să apară piesele despre scene biblice (cum ar fi despre nașterea lui Iisus) sau piesele de moralitate, care îi învățau pe oameni să fie mai buni (și care au fost în vogă cam între 1400-1550).

„Everyman” (care înseamnă literalmente „fiecare om”) e o astfel de piesă de moralitate. Dumnezeu trimite Moartea să-l aducă pe Everyman la el, iar Everyman se sperie și mai cere timp. Moartea îi zice că nu se poate, dar că are voie să-și aducă cu el pe cineva. Everyman îi cheamă pe Veri, pe Rude și pe Bogăție alături de el, dar e refuzat. Fapte Bune, însă, e de acord să-l însoțească, dar mai trebuie să treacă prin câteva încercări înainte să fie pregătiți pentru Moarte.

E o alegorie deloc subtilă, dar care mi se pare interesantă pentru că e de la începutul teatrului din Anglia și pentru că transmite spiritul unei epoci mult mai religioase. Faptul că e scurtă constituie un avantaj.

Piesa, tradusă într-o engleză mai modernă decât cea originală, e disponibilă aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[27 ian] Cartea de azi: „Rosencrantz și Guildenstern sunt morți” de Tom Stoppard

Sat, 27 Jan 2018 05:00:45 +0000

În „Hamlet” (piesa de teatru scrisă de Shakespeare) există doi tipi, Rosencrantz și Guildenstern, care sunt colegi de școală și teoretic prieteni cu Hamlet. Acuma, după cum se știe, atât de tare se moare pe capete în piesa respectivă încât, la final, singurul om disponibil să preia tronul e monarhul țării vecine, care era în trecere și nu avea niciun plan să cucerească Danemarca. Nu e deci deloc surprinzător că prietenia cu Hamlet le e fatală lui R & G.

În piesa lui Shakespeare, cei doi vin să-i facă o vizită lui Hamlet, sunt convinși de regele Claudius să-și spioneze prietenul și apoi să plece cu el spre Anglia, purtând o scrisoare pentru regele de acolo, Hamlet descoperă că scrisoarea e o condamnare la moarte și le poruncește execuția.

În tragicomedia absurdă a lui Tom Stoppard, „Rosencrantz și Guildensern sunt morți”, cei doi sunt niște zăpăciți care nu prea știu pe ce lume trăiesc și nu prea știu exact care dintre ei e care. Nu-și amintesc trecutul lor, pentru că n-au existat înainte să fie chemați la castel. De-a lungul piesei, încearcă să-și dea seama cine sunt și ce fac – iar firul narativ din Hamlet continuă pe lângă ei, de obicei în absența lor, lăsându-i să discute despre moarte, viață, teatru și tot felul de alte subiecte, iar dialogurile sunt pe alocuri chiar amuzante. Îți pasă de ei, de zăpăceala lor, îi simți ca personaje secundare care se îndreaptă fără șansă de scăpare către un final stabilit dinainte, care o să le fie fatal.

E mai bine să trăiești într-o cutie decât să nu trăiești deloc, cred. Cel puțin ai o șansă. Poți să stai întins acolo și să te gândești: ei bine, măcar nu sunt mort.

Am tot văzut că e comparată cu „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Becket, dar piesa respectivă nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare.

„ a fost jucată prima oară în 1966 și a fost primită excelent de public – se mai joacă și acum. Rosencrantz (sau Guildenstern?) a fost jucat, printre alții de Daniel Radcliffe, de Benedict Cumberbatch și de Gary Oldman (când au făcut un film după piesă). A fost jucată și pe la noi, dar nu a fost publicată în română, așa că e disponibilă doar în engleză. O găsiți pe Book Depository în format fizic sau pe Amazon în format digital.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Actorii să fie frumoși, că de nu…

Mon, 20 Jul 2015 06:38:49 +0000

De curând mi-au picat ochii pe un articol al unei doamne care și-ar dori ca actorii din teatru și din filmele noastre să fie mai frumoși, să aibă și ea cu ce să-și scalde ochii. A vorbit pe larg despre personaje frumoase interior și exterior, despre cum feminismul a ostracizat femeile frumoase, apreciate pentru fizicul lor și cum toată frumusețea merge la reclame și comercial.

Articolul îl găsiți aici. E ceva revistă de cultură numită „Cultura” care e susținută de „Fundația culturală română”, deci teoretic ar respira cultură și prin pori.

Mai urât de atât nici nu puteau să arate personajele lui. O eroină mică, pipernicită, voit fără pic de strălucire. La fel şi prinţul ei. Sunt ani de când tot observ cum frumuseţea fizică dispare de pe scenă.

Ar fi multe de zis, îmi plac listele, hai să fie o listă.

Nu prea sunt eu foarte dusă la teatru, dar am văzut actori frumoși. Chiar dacă autoarea mai sugerează, mai nu sugerează că toți cei care joacă un rol la teatru sunt urâți, nu e chiar așa, dar…
Machiajul face foarte multe pentru actor – cu machiajul profesionist și puțină distanță de actori, impresia de frumusețe (sau ba) se poate modifica. Deci autoarea ar putea să spună doar că vrea ca lumea să fie machiată ca să arate mai bine, în loc de mai rău, dar…
Nicio școală de actorie nu îți dă alt corp la schimb. Dacă ești o actriță „mică, pipernicită”, ce faci? Nu joci decât personaje secundare toată viața? Pentru că și dacă ai talent, n-ai înălțimea necesară? Cam aiurea…

(ca idee, am fost mai demult la piesa Andreei Gavriliu, Zic Zac, și mi-a rămas în minte expresivitatea ei prin dans mai mult decât felul în care arăta. Nu-mi plăcea stilul de dans, neapărat, dar avea ceva…

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=z0nabBzQm_U])

Totdeauna mi-am imaginat că, dacă arta mai produce şi desfătare, nu numai reflecţie, o actriţă sau un actor frumos nu pot decât să sporească satisfacţia. Ştiu, efectul nu ţine de raţiune, e pur şi simplu organic.

Da, „efectului organic” îi spunem atracție sexuală, nu fior artistic. Tuturor ne place să ne scăldăm ochii din când în când, dar nu e visul niciunui regizor (sau actor) doar să saliveze lumea după personaje. Decât, evident, dacă intenționau de la bun început să se axeze pe așa ceva. Însă ultimul lucru pe care ți-l dorești e să pui în scenă un Faust și lumea să comenteze la final doar despre cât de sexy e Mefisto.
În altă ordine de idei, în intimitatea proprie poți să ai ce gânduri vrei și să ți-l imaginezi pe Orlando Bloom în „Crimă și pedeapsă”, dacă asta-ți pohtește inimioara. Uneori au făcut-o alții pentru tine – și așa s-a inventat genul fanfiction, ca să nu deranjăm autorii și regizorii cu dorințele noastre ascunse, gen „să fie mai frumoși”, „să aibă alte relații”, „să fie de fapt oameni de știință” sau „o poveste mai profundă, vă rog”.

În primul rând, feminismul a aruncat anatema pe femeia frumoasă, admirată pentru calităţile ei fizice. Corp pentru plăcerea bărbaţilor şi nimic mai mult. O Barbie fără creier care îşi vinde frumuseţea. Ea sau cei ce îi aranjează imaginea. Să mă trăsnească dacă înţeleg unde a dispărut tipa aia frumoasă care are şi înţelepciune, şi nobleţe, şi – eventual –, onestitate.

Femeia frumoasă, admirată pentru fizic, înțeleaptă, nobilă și onestă e din ce în ce mai nerealistă cu fiecare nouă calitate. Dacă autoarea ar citi fanfiction, ar ști că ceea ce descrie ea sună a Mary Sue: un personaj plin de calități, iubit de toți, semi-perfect și care deci devine neinteresant. În forme extreme distruge narațiunea pentru că rezolvă fiecare conflict în doi timpi și trei mișcări. Trebuie deci să creezi o soartă deosebit de exagerată și crudă ca să aibă și ea ce face.
Nu feminismul a aruncat anatema pe femela dorită. Pur și simplu lumea se schimbă. Poate că în secolele 18-19 tânăra frumoasă, inocentă și onestă avea o logică, pentru că rudele și discreția o apărau de anumite realități, dar azi nu poți avea acel gen de femeie. Azi e măcar semi-conștientă de efectul ei – și e în competiție cu femeile care fac ceva în viață. Rolul inocentei atrăgătoare s-a restrâns spre poveștile frumușele de dragoste.

Şi atunci îmi pun întrebarea: nu cumva am căzut în partea cealaltă, a discriminării frumosului?
Dar cea mai plauzibilă explicaţie stă în acapararea lui de suporturile media. Cu scop comercial, desigur. Acolo e plin de femei frumoase şi de bărbaţi arătoşi, photoshop-aţi până la loc comanda. Acolo plouă cu forme şi culori frumoase. Care vând de la tampoane la napolitane. Acolo unde ce e plăcut ochiului se transformă în bani. Unde nu s-a auzit de artă pentru artă. Am ajuns să asociem frumuseţea doar cu vânzările.

Reclamele sunt făcute să atragă și nu le pasă cât de superficiale sunt. Râuri de ciocolată, aburi de cafea care te dezmiardă și câte și mai câte trăsnăi care să-ți rămână în minte sau să te facă să asociezi produsul cu ceva de bine. Cele mai faine au un șpil, o glumă, ceva; dar nu vor să-ți transmită ceva. Avantajul lor e că n-au nevoie de actori, doar de cineva care arată ok. Și, mda, se poate folosi și Photoshop, ceea ce e mai greu la teatru… Ce mi se pare mai grav e când o piesă de teatru mă lasă cu mai puțin decât o reclamă la bere (teatrul român din Sf. Gheorghe, mereu o memorie vagă, confuză și ciudată, spre deosebire de reclama de mai jos).

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=GY6uJlI-t14]

Dacă ar fi vrut, autoarea articolului de cultură din revista de cultură a fundației de cultură ar fi putut să vorbească despre, nu știu, dorința de urât din piesele românești de teatru, sau despre subiecte nasoale și ciudate care vor să te simți rău, nu bine. Sau, nu știu, să analizeze mai tare care e problema, că e a ei, nu a mea (eu nu mai merg la teatru după ce am fost vaccinată împotriva lui în Sf. Gheorghe). Dar așa, să insulți în mare o breaslă întreagă „că-s urâți”…

Subtitrări și dublări

Tue, 30 Jul 2013 09:01:27 +0000

Circulă pe net o piesă nouă de la Taxi, „Subtitrarea la români”. Care e foarte mișto.

Și care, în combinație cu faptul că ascult acum soundtrackul de la Cabaret (cu Liza Minnelli) destul de mult, mi-aduce aminte de o variantă dublată a filmului. Mai exact, scena asta:

În engleză:

Tipul: SCREW Maximilian!
Tipa: I do.
Tipul: So do I.

În română era ceva de genul:

Tipul: Du-te și culcă-te cu Maximilian!
Tipa: Așa fac.
Tipul: Îmi bag picioarele în el.

…………..

Și încă o fază. Dacă ajungi la o piesă de teatru proastă, cel mai bine e să n-o înțelegi. De preferință, bunghești ceva din limbă, dar nu prea multe. Mai demult, când taică-meu nu prea le avea cu maghiara, a fost la o piesă de teatru în ungurește care a fost destul de nicicum… dacă îi ascultai pe ceilalți. Ceva chestie lălăită, în care unii aveau niște probleme neinteresante. Conform lui taică-meu, însă, fusese o chestie mișto, ușor polițistă, cu multă intrigă și poate ceva activități criminale. Normal, versiunea lui era mult mai interesantă.

Dacă nu merge – știi prea bine limba – cel mai bine e să înțelegi complet greșit ideea piesei. Cred că am fost singura acum X ani care a văzut o piesă de teatru a unor americani („Unbuckled” de Bryan Reynolds) și a fost încântată de ea. Era vorba de ceva triunghi amoros cu un american și un englez, sau ceva de genul. Pentru mine toată piesa a fost un comentariu asupra stereotipurilor americane/britanice, o critică ironică, satirică a societății actuale, cu o ușoară notă absurdă care lua în derâdere și sitcomurile, și pasiunea oamenilor pentru sexualitatea extravagantă a altora.

Am aflat după că era de fapt o piesă destul de proastă și vulgară despre trei persoane într-o relație. Ah. Am înțeles greșit. C’est la vie.

Discuție absurdă după o piesă de teatru.

Fri, 19 Jul 2013 20:06:37 +0000

Discuție despre o piesă de teatru la care n-am fost, dar despre care mi s-a povestit de către o ea și un el.

Ea (către mine): Te-ai gândit vreodată să scrii o piesă de teatru?
Eu: A fost așa de proastă că și eu puteam mai bine, hm?
Ea: Da. Adică nu. Adică… No. Deci. Ideea e că a fost cam dezlânată.
Eu: Aha.
Ea: Era o tipă, o singură actriță. Și era interactivă piesa, așa că se plimba printre noi și vorbea cu unii-alții. Nu știu dacă ăia erau actori.
El: Unii erau.
Ea: Care?
El: Păi de exemplu cel din față, drăguțel și cu bărbiță.
Ea: Ăla căruia îi zicea Talibanu?! Ăla e drăguț?!
El (emfatic): Ăla e actor.
Ea: Am zis dacă e drăguț, că mie nu mi se pare!
El: E cel mai drăguț de la teatrul de aici.
Ea (ironic): Atunci e clar că n-am de ce să merg la piesele lor, dacă ăsta e cel mai drăguț.
El: Dar îl știi?
Ea: Nu, nu-l știu.
El: Păi dacă nu-l știi, atunci ce să mai…
Ea: Stai, tu te refereai că e drăguț la față, sau…
El: Mă refeream la cum arată. Are un cap…
Eu: Are și altul? Sau poate e drăguț că n-are decât unul și nu două. Poate cel mai bun lucru la înfățișarea lui e că n-are decât un cap.
Ea (continuă în ciuda mea): Mie nu mi s-a părut drăguț.
El: Nu-l știi cum e de obicei, e altfel.
Ea: Să nu-mi zici că are într-adevăr alt cap în afară de ăsta! Și-l schimbă cu cel bun?
El: Nu e vorba că are alt cap, dar dacă nu-l știi.
Ea: Păi nu l-am văzut aici?!
El: Ei!
Ea: Și alții, erau actori? De exemplu ăla care chiar era drăguț, al doilea din dreapta?
El: Ăla era Ion Fiscutean junior, fiul lui Ion Fiscutean, actor. Îl știi pe Ion Fiscutean? A murit.

Jur că n-am inventat discuția asta și nici n-am scos-o din E. Ionescu.

Un spectacol marca Sophrozin (MISA) cu Iisus

Sat, 04 May 2013 10:47:28 +0000

Azi noapte am avut ocazia să urmăresc în direct un spectacol ținut de trupa de teatru Sophrozin în cadrul „Taberei spirituale yoghine de vacanță HERCULANE 2013”, un spectacol care era ținut de yoghini MISA pentru yoghini MISA.

Pe de o parte, piesa „Un om. O scrisoare. O cetate” părea să fie un joc între prieteni care au decis să își petreacă noaptea împreună, discutând despre ce la place (de pe la 1 AM până pe la 3 AM). Pe de altă parte, costumele, strădania evidentă în a face un spectacol legitim și implicarea unui număr de actori cu CV dădeau semne că spectacolul s-ar fi dorit ceva mai mult decât atât. De fapt, sentimentul de dezamăgire în fața scenariilor și prestanțelor începe să devină un element comun al spectacolelor și producțiilor făcute de cursanți MISA, păsămite profesioniști în domeniu.

Ca idee, printre actori se numărau Ioan Pohariu, Ioan Batinaș și Maria Varsami – toți cu un CV actoricesc relativ interesant. Pohariu a obținut, la vremea lui, premii pentru debut și comedie (dar asta era acum 20 de ani). Batinaș joacă la Odeon și în cadrul grupului Vouă. Iar Varsami, dacă n-o încurc cu altcineva, a jucat într-un film ucrainean care a intrat în competiția pentru Palme d’Or; în plus a mai putut fi văzută în piese deschise publicului precum „La țigănci” (acum câțiva ani).

Din păcate, doar la Batinaș a mai sclipit ceva din aerul unui actor adevărat. Pohariu, smucit, părea să joace pentru comedie ușoară în momente de tragedie, iar personajul de muieruică isterică nu i-a permis lui Varsami să fie mai mult decât semi-comică, semi-agasantă.

Un început cam tragicomic cu un rege

Acum intru la confesiuni: îi știu pe unii dintre actori, am habar despre problemele cu care s-au confruntat, despre viziunile lor despre artă și despre povești din spatele scenelor. Cumva, deci, nu am fost deloc surprinsă să văd că în „adaptarea scenică a lucrării lui Jakob Lorber „Scrisorile necunoscute ale lui Iisus Cristos către Abgar Ukkama, regele Edessei”” care era piesa asta, Ioan Pohariu a ajuns să joace regele, personajul principal, măreț și esențialmente bun. Fiind un fel de VIP al scenei misane, Pohariu joacă în multe producții MISA, uneori regizează, uneori conduce trupe de teatru cum ar fi ADA – și efectiv ajungi să nu-l vezi ca fiind personaj negativ sau necăjit sau ca bufon în vreo piesă, pentru că-și alege rolurile strălucitoare. Dar dacă vrei, poți să ajungi să-l vezi maestru tantric într-un film erotic, o alegere destul de surprinzătoare în cariera lui, chiar dacă e unul din puținele personaje care nu se dezbracă și pe care nu le vezi în plenul acțiunii erotice.

Cei doi sfătuitori, Maria Varsami și Ioan Batinaș, se apropie de rege, care doarme pe tron. Are loc un dialog rapid, umoristic dar nu extrem de plin de umor, gen cuplu vesel. Parafrazez din memorie: „Trezește-l tu,” „Ba trezește-l tu,” „Ba trezește-l tu,” „Ba trezește-l tu,” „Ba îl trezesc eu, dar îi spui tu.” Se aud râsete din sală. Vocea lui Batinaș, caldă și cu un aer de bunătate, insuflă ceva omenesc scenei, chiar dacă Varsami nu strălucește.

Regele se trezește. Reiese, rapid, că e bolnav și în dureri, suferă și nu se prea poate ridica de pe tron. Mimica lui Pohariu sugerează într-adevăr oboseala, dar gesticulația energică se cam bate cap în cap cu ideea de vlagă. N-are salvare, aflăm, n-are salvare! Dar nu-i nimic, spune regele, el mai are o speranță…

Cei doi sfătuitori se agită în jurul scenei ca niște veverițe hiperactive – ce scăpare, ce scăpare? Se fac bancuri și sentimentul de suferință se ciocnește de ele până când nu mai simți mare lucru pentru momentul respectiv.

În scenă apare fiul regelui care s-a întors de la luptă cu un trădător de neam și patrie (și care nu are o poveste mai detaliată în spate). La un moment dat, din câteva replici, ar reieși că e rudă a personajului lui Batinaș, dar nu bag mâna în foc că am reținut corect. Prințul e cuprins de un entuziasm criminal, „Omoară-l, tată” (parafrazez iar). Regele, mâhnit, îl trimite pe trădător în temniță.

Convertiri la Iisus

De aici am început să mă prind că specatacolul e o amestecătură generală de elemente puse acolo doar pentru a arăta ceva frumos sau pentru a specula un talent. Din păcate, talentele nu au nimic nici în clin, nici în mânecă cu restul poveștii.

Vine o femeie, care a văzut învierea lui Lazăr și care crede cu tot sufletul în Iisus. Este singura artistă care are un moment cu adevărat de calitate în piesă. Cântă absolut superb o melodie cu iz tradițional oriental – o melodie care poate nu e pe gustul tuturor, dar care este clar și evident bine cântată. Singura problemă e că nu-și avea rațiunea în contextul piesei – sau că restul piesei e o anexă stupidă la acel singur cântec.

După momentul muzical, surprinzător de răsunător și profund, Pohariu se decide ferm și frenetic să-i scrie lui Iisus. Scena e din nou încărcată de glumițe superficiale, care smulg o clipă de râs publicului, dar care intră în contrast cu atmosfera grea pe care probabil și-ar dori să o creeze („…ești cel puțin un fiu al lui Dumnezeu”, iar celălalt: „…al MARELUI Dumnezeu”; plus scribul care repetă tot ce spune regele și uneori i-o ia înainte).

Scrisoarea e trimisă. Moment de întuneric, apoi pe scenă intră un tip îmbrăcat extrem de bogat, gen împărat ceva, înconjurat de niște femei în rochii albe care dansează pe lângă el. Cred că un papirus e pus pe jos. Oricât m-am gândit la chestia asta, nu mi-am dat seama cine ar fi personajul. În fine.

Revenim la partea inteligibilă. La Pohariu, care e într-un tron cu rotile și e mutat de colo-colo, vine încă cineva care să-l vestească pe Iisus – cu un pește desenat (varianta simbolului creștinismului), care spune că un astrolog a descoperit că Iisus e cu adevărat Mântuitorul. Peștele respectiv, fluturat ca un fel de panou publicitar, pare să se dorească a fi având vreo legătură cu astrele. Ca idee, creștinismul era simbolizat printr-un pește din cauza unui joc de cuvinte în greaca veche (o abreviere a unor cuvinte, dintre care și Iisus Hristos, dădea cuvântul respectiv).

Iisus cred că a scris că nu e dispus să-l ajute pe Pohariu, dar îi promite marea cu sarea (e atât de repetitivă ideea încât nu mai știu dacă i-a zis-o și acum). Și brusc, pe scenă, fiul regelui pică pe jos, aproape mort.

Habar n-am care e faza. O fi bântuind o molimă. Sau poate o fi bântuind un Deus Ex Machina.

Jesus Christ Superscam

Iisus pare a fi un fel de farsor carismatic în piesa asta. Regele îi scrie ceva gen, „Îmi moare fiul, te rog vindecă-l! Eu cred, tu vindecă-l!” La care Iisus răspunde, „Nup. Dar să nu crezi că atunci când moare chiar moare. Că merge în raaaaaaaaai, să vezi ce fain e acolo. P.S. Eu sunt, cum să-ți zic, supermișto. Și de fapt eu sunt cel care l-a trimis înaintea mea în rai.” Normal că n-o spune cu cuvintele astea, dar cam așa sună. Mersi fain, și eu știu să fac pe superstarul și să spun chestii pseudo-înțelepte. Numai că m-aș simți foarte dezgustată față de mine însămi dacă ar veni cineva la mine și mi-ar zice de o problemă, iar eu aș băsmi așa.

Încă un moment dansant, cu un tip în mantie aurie, cu crini roz și dansatoare care fâlfâie din niște pânze-aripi. Refuz să mă mai întreb care e ideea lui. Trecem peste. Iisus îi spune regelui că o să ajungă în cetatea lui un tânăr sărac – e Reza scribul. Regele îl ia la curte și se poartă extrem de tandru cu el. Dansatoarele fâlfâie din nou din aripi și una pictează rapid un chip albastru de Iisus, care va rămâne ca icoană pe scenă tot restul piesei.

Fiul regelui moare. Se plimbă pe scenă cu o privire șocată. Un tip bogat îmbrăcat îi dă cheia raiului, se dansează iar, cu fâlfâit de aripi. E clar că ajunge în rai – dar de ce, nu știu, pentru că la început era foarte chitit să omoare un mesager și pe urmă n-a făcut nimic relevant. Poate era un tip ok în general, sau ceva de genul ăsta. Plus o pilă de la Iisus…

Iisus îi scrie regelui ceva de genul ăsta: „Fiul tău e mort și a mers în rai, deci e bine. Dar tu să plângi, că oamenii ca el sunt rari și e păcat că mor. O să plâng o lacrimă prețioasă pentru el.” (chiar spune de o lacrimă prețioasă) Deci Iisus, varianta asta, sună de parcă ar fi înghițit pastila de Păunism și acum se umflă în pene și-și arată coada.

Mai adaugi la asta și faptul că regele e complet acaparat de scrib și nu mai știe decât Iisus-Iisus-Iisus, iar Iisus îi spune să ignore orice chestii care sunt spuse împotriva Lui și încep să am un gust amar în gură. Dar amar rău.

De aici credeam că se termină. Hahahahaha, yeah, right

Revenim la comedie. Batinaș și Varsami au încă o scenă „haioasă” (cam fără Dumnezeu) din care reiese că scribul Reza, luat sub protecția regelui, l-a eliberat pe trădătorul ăla de care era vorba la începutul începutului. Trădătorul, acum liber, apare în scenă și îi îmbrățișează pe amândoi pentru că au grijă de cel mai bun rege din lume. Regele apare și el și îi mulțumește trădătorului că l-a învățat compasiunea. Toată lumea e convertită la Iisusism și se citește o scrisoare de-a lui în care fiecare se așează pe tron cât citește, iar la final scrisoarea e părăsită acolo, singură.

Sunt atât de wtf că n-am ce comenta.

Alt moment. Pe scenă vine Iisus (Radu Solomon, îmbrăcat în țoale largi, cu o perucă în mare parte acoperită de o bucată mare de pânză; gândiți-vă la cum e îmbrăcată Fecioara Maria de obicei în icoane). Iisus înșiră niște „înțelepciuni” și aruncă ceea ce pare a fi pâine în public (bine că nu pești).

N-am terminat încă – dar aproape!!!

Prin regat mai e o problemă: ceva molimă/secetă/sete, nu știu, m-am pierdut. Regele corespondează într-o veselie cu Iisus. Până la urmă Iisus spune că urmează să moară pe cruce. Regele nu vrea. Iisus: „Nu-i nimic, durează doar trei zile. Sunt „veșnicul biruitor al morții.”” Eu: *capul dat de pereți* Pohariu și mesagerul lui Iisus s-au îmbrățișat îndelung și cu tente ușor interpretabile.

În fine, în clipa asta aruncam mental spre agasantul, mândrul, pseudo-înțeleptul Iisus al piesei cu recipiente de plastic și strigam, „Mori odată! MORI!” Norocul meu e că Dumnezeu, înduioșat de suferința mea, l-a omorât pe Iisus – în afara scenei, ca în tragediile grecești. Dar imediat Iisus s-a întors, cu hainele ușor modificate, clar înviat. Toți actorii s-au strâns pe scenă și Iisus i-a strâns la piept pe rege și fiu. Gata. URAAAAAAAAAAAA!

Să tragem linia

Piesa e un haos general de elemente care se bat cap în cap, de dansuri fără motiv, o varză de pseudo-înțelepciune. Iisus, în loc să pară Mântuitorul, pare un farsor ordinar care se joacă frumușel cu regele din pura plăcere sadică de a ști că oamenii îl iubesc din ce în ce mai mult pe măsură ce suferă mai tare.

Personajele sunt în mare parte neimpresionante, prost conturate. Presupun că regele a trecut prin transformări profunde, dar sunt aproape invizibile. Personajul Mariei Varsami, isteric și cu lipsă de inteligență, smulge un râs, dar în rest nu prea are nimic de zis. Fiul regelui nu dă pe afară de tridimensionalitate.

Firul narativ se găsește și se pierde și găsirea căii spirituale pare mai degrabă a fi descinderea într-o fugă de lume a unui rege care nu a mai suportat presiunile vieții pe care o duce.

E o încerare nereușită de a pune în scenă o piesă care să te atingă, dar în loc să ajungă prea departe se împiedică și cade în nas. Poate străluci doar în contextul unui concurs de teatru între licee și școli, pentru că ar fi clar declasat în momentul în care ar fi pus în comparație cu un spectacol profesionist.

Prestația în piesele MISA?… Din ce în ce mai slabă.

_____

LE: MISA TV a postat spectacolul integral pe site-ul lor. Dacă vă interesează subiectul, vă rog să mergeți să-l vedeți, pentru că o recenzie e o recenzie, dar cea mai bună părere v-o faceți față în față cu chestia originală. Vezi spectacolul „Un om. O scrisoare. O cetate” aici.

(nu știu de ce e „o scrisoare”, apropo. Că sunt mai multe scrisori.)

Radu Beligan, povestindu-și viața

Mon, 22 Apr 2013 16:43:40 +0000

Săptămâna asta e specială pentru orașu-mi natal, Sfântu Gheorghe. E mic, e mereu uitat pe harta țării, dar își serbează onomastica în fiecare an cu un entuziasm desăvârșit. Târg, evenimente culturale, expoziții, tot ce vrei și ce nu vrei.

Ieri seara am avut șansa să-l văd pe Radu Beligan de unul singur, pe scena teatrului din Sfântu Gheorghe. O masă mică, undeva într-o parte a scenei și un bătrân de 94 de ani sprijinit într-un toiag, venit pentru „Confesiuni despre viață și artă” în timp ce în spatele lui se proiectau poze și scurte filme din viața lui și din jurul vieții lui.

N-am prea fost eu foarte des la teatru. Am văzut atâta piese proaste în Sfântu Gheorghe, susținute de teatrul român de aici, încât mi-a cam trecut cheful de tot ce are o scenă și e destul de greu să-mi aduc aminte că teatrul nu înseamnă niște ciudățenii suparealiste pe scenă, fără cap și fără noimă, fără gust și fără conținut. Așa că nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Beligan – și e păcat.

A vorbit simplu, cald, cu frumusețea aia pe care o mai remarci și la Neagu Djuvara, sau la alți bătrâni care și-au petrecut tinerețile într-o Românie pre-comunistă, mai elegantă, mai civilizată, mai atentă cu valorile și care prețuia mai mult noblețea. Spunea la un moment dat că tinerilor de astăzi nu le plac sfaturile bătrânești. Nu! Așa e. Nu ne plac. Vremurile se schimbă, altele sunt căile pe care mergem, altele provocările de înfruntat, altele situațiile prin care trecem, ca să nu mai vorbim de faptul că doi oameni, chiar dacă-s născuți în același an, au două căi și două adevăruri de urmat. Nu, nu vrem sfaturi bătrânești. Dar un om pe care să-l admiri, de asta e mereu nevoie.

Radu Beligan mi-amintește de arta japoneză – cu cât e artistul mai talentat și mai experimentat, cu atât mai simplă, curată și subtilă. Uneori nu știi de unde vine frumusețea artei maestrului, dar o simți în puținele cuvinte, în puținele trăsături de pensulă, în simplitatea formei, într-o decorație pierdută sugestiv într-un colț. La fel și cu Beligan: nu știi de unde vine arta, dar e acolo ca un suflu transcendent, ca o poartă spre o altă lume. Vorbește și, fără să știi cum, parcă ajungi față în față cu o realitate pe care n-o bănuiai înainte.

Povestiri frumoase, povestiri amuzante, câte un mic detaliu șocant, un actor mândru de realizările lui, de cronici bune care i-au ajuns la inimă, de laude din partea celor mari (și pe bună dreptate). Câte o înregistrare, cu el jucând, cu Eugen Ionescu spunând mai pe ascuns că i-a plăcut enorm jocul, câte o poză, câte o amintire pe care nu mai știi dacă ai văzut-o proiectată, sau dacă ți-a spus-o el. În cele din urmă, actorul se ridică de pe scaun, ajutat de un domn care a venit din spatele scenei să-i ia brațul. Se oprește în ropote de aplauze, se uită spre public – și în cele din urmă se oprește, rezemat parcă cu un umăr de peretele care desparte scena de coridor. Zâmbește și nu știu dacă ne zâmbește nouă, sau îi zâmbește acelui Public care l-a aplaudat timp de șapte decenii pe scenă după scenă.

Zâmbește și știi că sufletul lui e acolo în teatru, pe scenă, în rol, în încântarea celor care-l văd. A spus spre sfârșot că secretul longevității lui e iubirea. Acum o vezi pe chipul lui, în ochii lui care simți că te pătrund până în adâncuri oriunde ai fi în sală.