Tehnologie on Roxana-Mălina Chirilă

Despre trafic pe site-uri

Sun, 19 Jan 2014 08:58:27 +0000

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor. Nu e pentru bloggeri mari, care își cunosc meseria, ci pentru vizitatorii mei, pentru cei care n-au bloguri, pentru cei care au bloguri mici, sau cei care nu s-au preocupat cu partea tehnică din spatele blogului/site-ului lor.

Cum afli care e traficul de pe site-ul/blogul cuiva? E o întrebare interesantă. Câți vizitatori unici am eu? Câtă lume dă click și unde? Cum stau în raport cu ceilalți?

Răspuns: nu poți. Decât dacă-ți spun eu. Ceea ce e valabil și pentru alții, cu blogurile/site-urile lor. Nu există chestii care să poată măsura efectiv ce fac vizitatorii pe site-ul respectiv decât dacă administratorul le instalează acolo. Deci, eu am pe acest blog două contoare care contorizează diferite statistici. Vizitatori (numărați după IP-uri), număr de click-uri pe diverse pagini, număr de vizite (adică vii, stai 5 minute, e o vizită. Vii peste 5 ore și e altă vizită). Etc. Dar nu există o cale sigură prin care alt site, sau cineva exterior, poate să-mi măsoare mie datele astea decât dacă îi dau eu voie.

Buuun. Hai să discutăm despre locurile mai cunoscute unde găsești topuri cu site-uri și metodele lor de contorizare.

1. Alexa.com

E unul dintre site-urile cele mai cunoscute cu statistici despre site-uri. Ai topul a milioane și milioane de site-uri din lume, fiecare cu un număr de ordine. Al meu, azi, e pe la 8 milioane. Acum vreo săptămână era pe la 6 milioane, deși traficul meu a crescut între timp.

Faptul că menționează atât de multe site-uri și că e un top atât de bine cunoscut face lumea să creadă că e un top destul exact și clar – dar pe ce bazează? Din câte am înțeles, în principiu contorizează acțiunile făcute pe internet pe browsere care au instalate Alexa toolbar. Aveți Alexa toolbar?… Nici eu. Era un toolbar destul de uzual prin 2005, cred, dar între timp nu prea mai e. Așa că procentul de trafic înregistrat e mult mai mic decât cel real și datele, în special pentru site-uri care nu sunt folosite de un segment foarte larg al populației lumii, nu sunt foarte apropiate de realitate.

Bine, există și varianta, cu plată dacă nu mă înșel, în care îi dai datele tale reale de trafic. Ceea ce eu nu fac și majoritatea site-urilor nu fac.

Deci: are o relevanță, dar nu chiar așa de mare pe cât ți-ai imagina.

2. Trafic.ro

Trafic.ro îți dă o chestie care apare pe fiecare pagină a site-ului tău și care înregistrează click-urile de pe site. Reține IP-uri și le folosește ca să contorizeze numărul de unici, reține click-uri pentru numărul de „views”, înțelege ideea de vizite și le contorizează și pe alea.

Nu toată lumea are trafic.ro, pentru că sunt enervanți. Îți fac disponibile date pe care tu n-ai chef să le faci disponibile, îți cer bani, îți trimit mail-uri. Am avut și eu trafic.ro vreo câteva zile, dup-aia am fugit ca de draci și m-am trezit cu un telefon în care mă întrebau de ce am fugit ca disperata. Uite, de-aia.

Am auzit zvonuri vagi că ar fi umflat din când în când statistici, dar asta e altă poveste. Presupunând că sunt corecți și onești, ceea ce e posibil, e cea mai exactă statistică despre vizitatori/views pe care o veți vedea, dar poziția din topul lor (gen „site-ul nr. 12 din categoria bloguri”) nu reprezintă o poziție dintr-un top real al tuturor site-urilor din România. Reflectă poziția în topul trafic.ro.

3. Zelist.ro

Topurile Zelist sunt o completă perplexitate a misterului inefabil din existența blogurilor. Adică, nu știu exact cum au reușit să creeze un algoritm de sortare a site-urilor care să aibă o relevanță minimă, nelegată de aproape nimic. Sunt înscrisă pe zelist.ro pentru că în fiecare săptămână am ceva la care să mă mir.

Pe ce se bazează zelist? Pe link-uri date de alte bloguri și site-uri înscrise în zelist. Primești un anumit punctaj care este calculat pe baza cui îți dă link. De exemplu, printr-o postare, blogul Eftimie.net, care un scor de 1.8518, îmi oferă mie un scor de 0.119555. Ce înseamnă numerele astea, habar n-am. Ideea e că scorul pe care mi-l oferă se adaugă la scorul meu, iar orice link dau eu oferă scoruri celor pe care-i linkuiesc. Astăzi, cel mai iubit blog din România este, conform zelist, cel al lui Tudor Chirilă.

Dacă sunteți nedumeriți, așa suntem toți. E un fel de joc complicat cu numere, jucat în grup, în care din când în când apare câte un site gen umbrelaverde.ro care a fost multă vreme site-ul nr. 1 din zelist, dar care nu exista. Era mort ori de luni, ori de ani. Cert e că nu exista, dar era nr. 1.

Să recapitulăm. Care sunt variantele descrise: cu contor pe site (chestia cea mai clară), cu contor la vizitatori (dar nu toți vizitatorii au contorul), cu factori externi (link-uri și alte alea, dar care nu spun chestii prea clare). Dar dacă eu nu fac publice datele de pe site, voi nu prea aveți cum să le știți.

Contoare, pentru posesorii de site-uri, sunt multe: de la WordPress (pentru că folosesc platforma lor), de la statcounter.com, cel de la enervantul trafic.ro, și Google Analytics face asta (dar n-am folosit niciodată) etc. Posesorul de site poate ști oricând care e situația lui, dar în ciuda aparențelor, nu prea există un top clar, complet corect, pe care să-l poți vedea oricând și care să cuprindă toate site-urile. C’est la vie.

Later Edit: 4. T5.ro

Mi s-a atras atenția în comentarii (mulțumesc, Vlad B. Popa) că există site-ul ăsta. Preia datele din Google Analytics și face topul pentru România. Funcționează similar cu trafic.ro (contor pe site-ul efectiv) și are aceeași specificație: oferă date exacte, dar nu cuprinde toate site-urile posibile și imposibile. Doar pe cele care folosesc Google Analytics.

Contorul de Facebook, o țeapă mică, dar onestă.

Mon, 13 Jan 2014 09:10:10 +0000

Am un blog destul de mic, fără articole care se propagă viral pe tot internetul. Ceea ce înseamnă, printre altele, că pot să observ mai ușor anumite fenomene. 😀

De exemplu, Facebook.

[][1]

Două contoare de Facebook: pe cel de sus scrie „Facebook”, pe cel de jos scrie „Like”.

Dacă vă uitați la sfârșitul articolelor mele (sau pe prima pagină a blogului, unde vedeți o grămadă de articole), o să vedeți că lângă butonul de Facebook e un număr. Un contor. Dar ce fel de contor? Contor de like-uri? Contor de share? Contor de ce? Lumea presupune că e contor de like și share. Că aia are logică. Plus că scrie uneori pe el „Like”. Dar presupunerea e greșită.

Ieri, fiind duminică, a intrat mai puțină lume ca de obicei pe blog și nici obișnuiții nu s-au înghesuit să comenteze pe articole. Fiind pauză la refreshuri, RSS și alte alea, pe la 6 PM, am observat o chestie și am făcut niște screenshoturi. Uite cum arăta articolul despre povestirile SF pe prima pagină a blogului:

Contorul de Facebook spune 71. Ai spune că asta ar însemna că vreo 71 de oameni, cel puțin, au ajuns pe articolul respectiv, nu? Ca să știe pe ce dau share și like.

Adevărul:La ora respectivă ajunseseră doar 65 de oameni pe articolul cu pricina. Și, pe tot site-ul, veniseră doar 44 de oameni via Facebook.

Ok. Una din două, sau amândouă: ori oamenii dau share și like pe ce nu citesc (nu e exclusă posibilitatea), ori e ceva necurat la mijloc. Așa că am făcut urgent niște teste și am constatat că respectivul contor de Facebook numără numără următoarele chestii:

share-uri cu articolul (normal și de așteptat)
like-uri cu link-ul articolului (normal și de așteptat)
comentariile la postările de pe facebook cu link-ul către articolul respectiv (deci eu dau share, tu comentezi, contorul numără comentariul tău)
link-urile puse în comentariile la postările altora de pe Facebook (deci tu pui o poză cu o roșcată, eu comentez cu un link către articolul meu cu povestirile SF, contorul numără)

Asta cu comentariile e adică așa:

21 comentarii? Se adună la contor – la articolul respectiv am momentan 27 „like-uri” pe Facebook.

În plus, contorul nu merge niciodată în jos. Merge doar în sus. Ți se șterge un comentariu în care puneai link-ul cu articolul? Nu-i nimic, contorul nu monitorizează ștergerea. Mai comentezi încă o dată și iar ștergi? Contorul are +1. Practic poți ajunge la 10.000 „like-uri” scriind și ștergând din nou și din nou același comentariu la aceeași postare (deși de ce ar vrea cineva să facă atâta efort pentru asta mă depășește).

Practic, contorul de facebook numără toate acțiunile legate de link-ul respectiv, chiar și cele revocate. Tehnic vorbind, nu ne-a spus nimeni că ar număra doar like și share. Nu ne-a zis nimeni că ar face ceva anume, dar deseori se presupune că ar număra ceva cu adevărat relevant. Uneori însă se iscă câte o discuție de 1000 de comentarii pe fb și contorul e foarte vesel să arate o popularitate de fapt inexistentă a respectivului conținut.

Atenție însă: nu dau vina pe Facebook. Ei umflă contorul cu toate numerele care se potrivesc cât de cât, e drept, dar presupunerile despre cum ar funcționa respectivul contor sunt ale noastre. (cu excepția, bineînțeles, a celor care chiar au căutat să vadă cum funcționează)

NaNoWriMo – ziua 1

Sat, 02 Nov 2013 00:15:19 +0000

Cuvinte scrise: 1710 (mai puțin decât am estimat că o să scriu).

Cuvinte scrise în total: 1710.

Scris la Cafetecă, editat puțin.

Încercări asidue de a afla de ce pagina de admin de pe wordpress.com se vede ca pe vremea lui pazvante (doar html). Eșec. Toate căutările de pe Google duc la probleme asemănătoare pe wordpress.org (softul pentru bloguri, ce am eu instalat aici), dar cu ăla n-am probleme. Verificat dacă problema cu wordpress.com apare și în alte condiții: da, pe Firefox, Chrome, Opera, Opera pe Android, cu cookies șterse, cu întreaga istorie ștearsă, Firefox pe Ubuntu. Upgrade la Ubuntu.

Pe HumbleBundle e plin de jocuri Worms. Worms Armageddon, de exemplu, de care jucam acum o mie de ani – cu Holy Hand Grenade, SuperSheep, bazooka și toate cele.

Discuție cu un prieten despre tendințele pe care le poți avea când scrii. De exemplu, tendința de a descrie tot: personajul principal se apropie de casă, vede casa, depistează ușa, se apropie de ușă, întinde mâna spre ușă, palma îi atinge clanța, apasă pe clanță, împinge ușa, ușa se deschide, personajul principal intră în casă.

De ce e o problemă: că vorbești mult fără să spui nimic.

De ce merită evitată problema: că plictisești audiența și încarci textul degeaba.

Cum eviți: presupui că auditoriul știe cum se intră pe ușă și sari peste. Descrii doar chestiile care chiar contează pentru povestea ta.

Jocuri ieftine de la Humble Bundle

Thu, 05 Sep 2013 14:51:25 +0000

Cred că am mai pomenit de Humble Bundle, dar nu pe larg.

Humble Bundle e un site cu o idee mișto în spate: vinde un pachet de x jocuri (sau x cărți, sau x albume de muzică, sau x alte chestii, dar de obicei sunt x jocuri) extrem de ieftin. Adică cu un dolar. Și dacă plătești mai mult decât au plătit în medie toți ceilalți care au cumpărat pachetul, mai primești y jocuri (sau y cărți, sau y alte chestii, înțelegeți ideea).

Eu am luat Amnesia, plus alte câteva jocuri, cu 3$. Săptămâna asta (din care mai sunt 3 ore), dau jocuri de la Paradox. Mai au, tot acum, ceva standup comedy. Dacă plătești cât peste 1$, primești pachetul de bază.

Banii ăia pot să ajungă în general în trei locuri: la cei care fac site-ul, la creatorii respectivelor jocuri/cărți/chestii și la organizații caritabile. Tu poți să decizi cât merge în fiecare parte (dacă n-ai chef să le dai nimic celor de la Humble Bundle, de exemplu, poți să nu le dai nimic).

Toată lumea câștigă: tu iei jocuri ieftine (sau cărți ieftine, sau…) și le iei legal, nu mai piratezi; creatorii își fac reclamă, fac o chestie bună și mai și câștigă puțin; iar organizațiile caritabile spre care merg donațiile au în mod evident de câștigat.

Desigur, dacă vrei, poți să dai și 100$ sau 500$ pe un pachet de jocuri, dar nu trebuie.

Pachetele de cărți sau de alte alea le poți downloada de obicei direct de pe site-ul Humble Bundle. Jocurile ori le poți downloada direct (cum a fost cazul cu Darwinia sau cu alte jocuri de la Introversion Software), ori primești coduri de Steam pentru ele (cum a fost cazul cu Mirror’s Edge, Amnesia, Sacred 2 etc.).

Căști pentru laptop

Thu, 05 Sep 2013 13:09:10 +0000

Azi mi-am dat seama că mă despart de PC pentru o vreme destul de lungă. Ceea ce n-ar fi o problemă, că de-aia s-au inventat laptopurile (și Lenovo-ul meu e mișto, perfect și tot ce mi-aș putea dori de la el; inclusiv tastatura e o plăcere). Doar că – aici intervine faza tare – eu trebuie să-mi înregistrez romanul. Adică să-l fac audio. Chestie pe care o făceam de obicei pe PC, care are placă de sunet ok, microfonul sună bine, totul e perfect.

Microfonul intern de la laptop e ok dacă vrei să vorbești pe Skype, că celălalt poate să strângă din dinți și să ignore zgomotul de fond, dar nu merge pentru o carte audio.

Bun. Iau microfonul de la PC, îl mut la laptop, nu?

Nu. Pentru că laptopul are o singură mufă de audio, și pentru căști, și pentru microfon. Și dacă n-ai căști cu microfon care să aibă o singură mufă împreună, laptopul consideră că ai băgat căști. Chiar dacă tu ai băgat un microfon.

Am dat pe Google să văd cum se rezolvă problema, am văzut că e plin de sfaturi legate de adaptoare, am încercat să folosesc noise removal în programul meu de editare de sunet (Audacity) și până la urmă am decis că e mai simplu să-mi iau căști cu microfon direct, măcar știu o treabă (și nu mai trebuie să dau World of Tanks pe mute când joc cu alții, ca să nu audă sunetele de la mine).

A fost o mică aventură, dar am ajuns acasă cu niște căști Hama. Care sunt mișto, comode, se aude bine prin ele și microfonul e foarte ok 🙂 Când vine vorba de tehnică mă exprim în română de zici că-s străină afoană, dar hai să vedem dacă pot să le descriu în câteva vorbe.

Tot ce atinge capul e căptușit cu burete – și căștile efective, și partea care stă deasupra capului. Ceea ce-i excelent. Am mai încercat căști care aveau partea de sus din plastic și după vreo oră îmi venea să-mi iau câmpii, că mă jenau ca picătura aia chinezească.

Muzica merge super. Basul care mi-a intrat standard e puțin prea puternic pentru gustul meu, dar o să mă mai joc cu setările ca să rezolv problema.

Au o telecomandă cu patru butoane: volum mai tare, volum mai încet, mute pentru audio și mute pentru microfon. Ultimele două sunt foarte bune dacă nu vrei să le arunci de pe cap când vezi că cineva trage aer în piept să-ți vorbească, și nici nu trebuie să te îngrijorezi că ăla de-l ai pe Skype aude ce comentezi cu persoana care a intrat în cameră.

Sunt cu cablu USB, ca să nu mă mai complic cu jack audio și alte prostii (ideea de 2-în-1 la audio e superbă și mirifică, dar nu perfectă: de acolo a pornit în fond problema).

Recomand.

P.S. Tocmai m-am prins că niște căști de genul ăsta pot și să-ți țină de cald și să te scutească de dureri de urechi din cauza curentului 😐

P.P.S. Căștile astea + Peter Hollens = LOVE.

Buton de volum la laptop

Mon, 02 Sep 2013 12:22:28 +0000

Maică-mea are un laptop Toshiba de pe vremea când eu eram în liceu. Arată bine mașinăria, dar e depășită de tehnica actuală… cu o singură excepție care era mișto.

Laptopul ei are buton de volum. De-ăla cu rotiță zimțată, cum era la walkman-urile de pe vremuri.

Foarte mișto chestia. Mai ales dacă ai obiceiul să scoți laptopul în locuri unde n-ai chef să sune nimic. La cursuri la facultate, în cafenele unde e lume în jur, într-o firmă în care se discută, la conferințe unde e mai ușor să tastezi decât să scrii de mână, în dulap când ți-au spart hoții casa și ți-ai lăsat telefonul la câteva camere distanță, într-o mănăstire de călugări budiști care sunt mai tăcuți decât o cameră izolată fonic sau în orice alte situații probabile sau improbabile.

Ai rotiță, ai control mecanic asupra volumului inițial al laptopului care se deschide. Dacă știi că ai lăsat sunetele să cânte la maxim exact înainte să le închizi, nu strângi din dinți și zici „Acuma, asta e.” Doar învârți.

Dar deh. O fi prea ca-n epoca de piatră pentru laptopurile actuale.

Despre calculatoare și fișiere șterse sau mutate

Sun, 21 Jul 2013 10:28:19 +0000

O postare oarecum tehnică pentru toți cei care și-au șters din greșeală un harddisk, care și-au pierdut datele din cauza unei repartiționări aiurea sau care au intrat în panică atunci când au aflat că „experții” le pot vedea pozele și mesajele din telefon, chiar dacă le-au șters.

Ok. Uite aici:

000000001010010010100101001001001001001010100101110

Asta e o idee de cum arată informația de pe hardul tău. O serie extrem, extrem de lungă de 0 și 1. Ce scrie acolo? Păi, e greu de zis. Chestia asta: 00000000 poate fi 0. Sau poate fi „fals”. Sau poate fi și altceva, depinde cum o citești. Poate fi o literă. Cum îți poți da seama?… Undeva scrie cum trebuie citită secvența. Dar de fapt tu personal n-o să-ți dai seama pentru că nu te interesează. E treaba calculatorului să interpreteze ce scrie acolo și cel mai probabil n-o să-i pese nimănui dacă pe milimetrul ăsta pătrat ai mai mulți de 0 sau mai mulți de 1. E irelevant pentru tine ca persoană din fața calculatorului, pentru că lucrurile se petrec automat.

Dar de ce povestesc depre chestia asta, atunci?…

Pentru că e relevantă când vrei să te prinzi ce se întâmplă de fapt cu datele tale când le muți sau le ștergi. Te-ai întrebat vreodată de ce ia mai mult timp să muți un fișier de pe C: pe D: decât să-l muți de pe un folder de C: pe un alt folder de C:? În primul caz vrei să muți 100 GB și te duci să bei o cafea până termină. În al doilea caz ai clipit și s-a mutat. Dacă vrei să copiezi un fișier de pe DVD pe calculator ia ceva timp, dacă ștergi fișierul o să-ți dispară instant.

Misterios, nu? Dar explicația e destul de simplă. Când copiezi un fișier, sau îl muți de pe un hard pe altul, calculatorul tău practic se apucă și copiază. Citește în stânga: 01010101111101101101 și scrie în dreapta: 01010101111101101101. Chestie care o să dureze ceva timp.

Când îl ștergi sau îl muți din, să zicem din D:Filme noi pe D:Filme vechi, se întâmplă alt proces, care e mult mai simplu. Și care poate fi explicat dacă știi răspunsul la întrebarea asta: „Dacă totul e 0 și 1, de unde știe calculatorul meu să-și dea seama care dintre tonele alea de 0 și 1 e copia mea scanată după buletin?” Păi… Are o listă. Unde zice așa, „Fișierul X e la adresa A. Fișierul Y e la adresa B.” Și tot așa. Când vrei să-l accesezi pe X, calculatorul se uită, vede unde trebuie să caute și merge la A.

Dacă vrem să intrăm în detalii, se întâmplă destul de des și așa ceva: X are 300KB. Dar la adresa A au loc doar, să zicem, 50KB. Așa că atunci când ajunge la capătul lui A calculatorul scrie, „Restul de fișier e la adresa A1”. Și continuă cu fișierul la A1. Dacă nu-i ajunge spațiul nici acolo, merge la A2. Și tot așa… Problema cu sistemul ăsta e că la un moment dat poți avea fișiere împrăștiate peste tot în harddisk. O să ai un pic de fișier aici, un pic de fișier acolo, încă un pic dincolo. Și cititorul de hard o să sară de colo-colo ca un iepure în călduri, pierzând o grămadă de timp cu drumurile. Ce faci când pățești treaba asta?… Defragmentezi. Calculatorul o să încerce să adune bucățile de fișiere împreună, ca să poată citi și scrie mai eficient.

Dar ca să ne întoarcem la oile noastre cu ștergerea de fișiere. În general ai crede că dacă îi spui calculatorului să șteargă definitiv ceva, o s-o facă. Ai zice că datele respective se șterg și nu mai e nimic acolo – dar nu-i așa. Se șterge doar informația că ar fi un fișier acolo și se declară că e memorie liberă.

Deci, înainte de ștergere:

„Uite, aici e un fișier!!!” —-> 010100111101110111111001111…..

După ștergere:

„Aici e gol, poți să scrii ce vrei!” —-> 010100111101110111111001111…..

De ce se întâmplă chestia asta?… Pentru că nu are sens să înlocuiască totul cu 0-uri. Dacă o să fie cazul să scrie ceva, o să scrie peste. N-o să se încurce în șirul ăla, pentru că n-o să fie nimic care să-l trimită la adresa aia din memorie. Și, fiind calculator, nu-l deranjează estetic. În plus, ar dura destul de mult timp să scrie 0 în fiecare loc. Cât de mult?… Păi, asta se întâmplă când formatezi un hard. Nu cu Quick Format (care șterge informațiile despre fișiere, nu fișierele în sine), ci cu formatarea aia lungă, full format.

Așa. În momentul în care tu muți un fișier de pe o partiție pe aceeași partiție, de fapt nu mută nimic în memorie. Doar modifică locul în care scrie „Calea ca să ajungi la fișierul ăsta e asta.” Nu durează decât o fracțiune de secundă, practic.

Buuuun. Și cu asta ajungem la problema datelor șterse „definitiv” care pot fi recuperate. Dacă șirul ăla de 0 și 1e intact, pot să iau un program care să se uite atent de tot la ce am eu acolo și să-mi reconstruiască fișierul. E o problemă destul de delicată – dacă ai scris chestii pe hard te poți trezi că părți esențiale din fișier nu mai există. Soluția nu merge mereu, poate fi problematică, dar nu e exclus să recuperezi o grămadă de date. Există programe gratuite care fac asta, există programe pe bani care fac asta, există locuri unde te poți duce ca să-ți salveze datele (și de obicei te costă de te usucă, așa că e muuuuult mai indicat să faci back-up).

E destul de simplă treaba. Deci, dacă ți-ai șters din greșeală toate datele de pe calculator, inspiră. Expiră. Nu scrie nimic pe hard! Pentru că încă mai poți recupera.

Și dacă dai peste articole alarmiste despre cum „Experţii în tehnologia smartphone susţin că pot recupera aproape orice informaţie care a fost deţinută de astfel de dispozitive”, nu e necesar să te impacientezi. Da, se poate. De pe orice memorie și cam orice tip de informație. Dar nu la infinit și nu oricum. În fond, memoria e limitată, nu poți să recuperezi 30GB de date care au trecut prin telefonul tău dacă tu ai un card de memorie de 16GB. Dacă ai scris peste ele, ghinion de neșansă. pot să tot încerce experții să găsească ce nu mai există.