The Sandman on Roxana-Mălina Chirilă

[20 mai] Cartea de azi: „The Sandman: The Dream Hunters” de Neil Gaiman

Sat, 16 Jun 2018 20:54:51 +0000

Am vorbit deja despre „The Sandman”, seria de benzi desenate scrisă de Neil Gaiman, așa că nu mă mai repet. „The Dream Hunters” are loc în același univers, dar nu cred că e necesar să știi seria originală ca să înțelegi povestea.

Cartea a fost publicată inițial în 1999, ca nuvelă ilustrată, cu arta realizată de Yoshitaka Amano (momentan pare să nu mai fie disponibilă – cel puțin, nu nouă, probabil că o mai fi prin anticariate). În 2008, a fost republicată ca roman grafic ilustrat de Craig Russell.

Povestea e inspirată din mitologia japoneză – o vreme chiar s-a crezut că e o adaptare a unui basm japonez (poate pentru că Neil Gaiman a spus că ar fi în potfața versiunii originale, neașteptându-se să fie luat în serios). O vulpe și un bursuc decid să se întreacă în trucuri și să vadă care dintre ei reușește să alunge un călugăr budist din templul său. Încearcă ei prin tot felul de tertipuri, dar eșuează, iar vulpea chiar reușește să se îndrăgostească de călugăr. Iar de aici încep problemele adevărate, deoarece călugărul are dușmani puternici prin lumea spiritelor.

Cartea e disponibilă în engleză cu livrare gratuită de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[25 feb] Cartea de azi: „The Sandman” de Neil Gaiman

Sun, 25 Feb 2018 19:16:30 +0000

Săptămâna asta am recomandat mai mult cărți fantasy care au avut și continuă să aibă un impact în genurile lor. Unele sunt mai cunoscute pe la noi, altele nu. Închei săptămâna recomandând seria mea favorită de benzi desenate, care e și foarte influentă, foarte cunoscută: „The Sandman”, de Neil Gaiman.

Acum vreo 30 de ani, DC voia să retrezească la viață niște serii moarte – cum era „The Sandman”, care fusese publicată prin anii ‘70. Nu voiau să păstreze neapărat nimic din supereroul inițial, iar Neil Gaman avea o idee despre un personaj care să fie puternic legat de lumea viselor – îi zisese lui George R.R. Martin de idee, în încercarea de a participa și el la antologia Wild Cards, dar GRRM a respins-o.

Ceea ce e mai bine, pentru că în formă de bandă desenată a ajuns o poveste mai bună și mai influentă.

„The Sandman” e o serie care, teoretic, îl are ca personaj pe Morfeu, încarnarea antropomorfică a viselor. Niște oculiști de la începutul secolului 20 îl iau ca prizonier din greșeală – ei încercau să prindă Moartea ca să devină nemuritori, dar l-au prins pe fratele ei mai mic și nu pe ea. Nu prea au ce să facă cu el, așa că îl țin prizonier timp de câteva zeci bune de ani, până are șansa să evadeze. Scapă, pedepsește persoanele de pedepsit care mai sunt în viață, își recuperează cele câteva obiecte care îi fuseseră luate și, când se termină cu asta, cam intră în depresie.

Iar de aici povestea se diversifică. Uneori e despre el, alteori e despre tărâmul viselor și despre cei care ajung în el. Uneori e vorba de lucruri care se întâmplă în lumea modernă, alteori de trecuturi îndepărtate și de legende – țesând toate o poveste mai mare, plină de ecouri și consecințe.

Stilul artei diferă mult, dar nimic nu e vreodată prost sau neglijent desenat. Din „Ramadan”:

Din „Exiles”:

O copertă:

„The Sandman” e poate mai mult un univers decât o poveste ca atare. Se clădește lent, urmărește diverse personaje care reapar după multe numere, reapar motive și idei, firele narative încep să se lege lent către final. Și pentru că e vorba de vise și povești, există o grămadă de referințe – însă, spre deosebire de cărțile scrise de alde Joyce și compania, pe care nu le poți aprecia decât dacă recunoști referințele, „The Sandman” nu-ți cere să știi nimic. Poate știi cine sunt zeii care apar, sau poate nu – dar nu contează, pentru că sunt personaje de sine stătătoare.

Încă un lucru: „The Sandman” e o serie de sine stătătoare. Are un început și un sfârșit – și totul e cuprins în zece volume, toate scrise integral de Neil Gaiman, ceea ce nu e puțin lucru (bine, mai sunt câteva volume pe lângă, dar vorbesc aici de seria originală în sine). În mod normal, companiile mari de benzi desenate trag la nesfârșit de poveștile care au succes ca să mai scoată un ban de pe urma lor – ai o mie de versiuni de Batman și de Superman, scrise de o mie de oameni, iar dacă ai ratat jumătate din povești s-ar putea să nu-ți dai seama niciodată. Aici nu. Aici există un tot unitar, o poveste. Și asta e ceva.

„The Sandman” poate fi cumpărat integral de pe Book Depository cu vreo 120 de euro – cam jumătate din cât am dat eu pe volume tot luându-le bucată cu bucată. Mai există și o versiune de lux, în patru volume (primul e aici).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Două despre scris, via Neil Gaiman

Tue, 23 Jul 2013 21:15:22 +0000

Neil Gaiman are multe sfaturi bune despre scris. Majoritatea sună cam așa: „Scrie!” Aveam odată un wallpaper cu poza lui și două reguli: 1. Termină ce ai început; 2. Nu te poți scula decât ca să-ți mai iei niște ceai.

Și cam pe aceeași direcție e și discursul lui, „Make Good Art”.

Dar dincolo de ce zice. Mă gândeam acum la două chestii pe care le-am văzut demonstrate foarte bine în Sandman (seria lui de benzi desenate, despre care mi-am scris lucrarea de licență).

1. Detaliile sunt importante.

Nu detaliile în sensul „Camera avea patru pereți, două geamuri, un scaun și o masă și un dulap în colț.” Pentru că nu prea ne pasă (decât dacă e ceva important în aranjamentul ăsta). Ci detaliile de atmosferă, o replică a unui personaj episodic, obiectele peste care ai șanse să dai, chestii de-astea. Ajungi să simți realitatea situației – să simți să zicem aerul apăsător într-o cameră dacă spui că perdelele sunt indigo, pline de praf, aerul închis. Ajungi să simți realitatea personajelor – să zicem că un personaj are un caiet în care-și notează prima frază din fiecare film care câștigă un premiu la un festival important. Și tot așa.

(Sandman e plin de detalii, de povești care deviază de la firul narativ principal, de personaje episodice, secundare etc. – au adus-o pe coordonatoarea mea de licență în pragul disperării, din păcate. Efectiv simți că e o lume foarte marte și care stă foarte bine în picioare.)

2. Când nu știi unde mergi, nu crea universul.

În momentul în care scrii ceva episodic sau mai lung de o nuvelă nu e necesar să inventezi de la început totul. E necesar să ai însă destul spațiu de manevră ca să poți să ieși din încurcături mai târziu. Și dacă pui destule detalii, poți să te legi de ele mai târziu. Să zicem că personajul de mai sus care-și nota prima frază a filmelor premiate făcea un studiu aiurit. Poate nu mai e pomenit niciodată. Poate că e și aflăm că el voia să afle de fapt proporția lor dintre verbe și adverbe, lucru pe care urma să-l prezinte unei comisii pentru a-și lua doctoratul. Dar de fapt încerca să afle dacă e un ritual magic și conspiraționist în care forțele iluziei încearcă să cucerească pământul și el e singurul care realizează treaba asta din schimbarea tonalității acelor fraze. Poți să extinzi din ce în ce mai mult – atâta timp cât nu ai stabilit de la început niște reguli care nu-ți permit să te extinzi.

(Sandman are o structură foarte complexă pentru că a spus multe de la început și le-a reluat mai apoi – de la personaje care revin după zeci de numere, la teme recurente. Faptul că se bazează mult pe mitologie îl lasă să se lege și de detaliile miturilor.)

…

Nu sunt reguli universale. Nu știu dacă există reguli universale în scris, cel puțin nu de genul ăsta. Nu sunt sfaturi. Sunt mai degrabă tehnici. Care par să meargă.

Neil Gaiman's "The Sandman": "Preludes and Nocturnes" [Book Review]

Wed, 10 Apr 2013 19:56:54 +0000

Title: Preludes and Nocturnes

Series: The Sandman
Author: Neil Gaiman

Rating: 4/5

Is this book for me? It’s a graphic novel – that’s a fancy way of saying „comics”. It’s also horror. I’m not fond of the drawing style. The writing is grand, each word falling as heavy as if it were engraved in granite, sent back in the past and reverberating at you from antiquity. This book is probably not for you. You should read it anyway.

I first read Neil Gaiman’s „The Sandman” back in the first year of university, when a friend shoved it towards me. I’d seen „Stardust”, but I had such a huge stick up my ass that I couldn’t believe fantasy to be worthy of anything (nor fanfiction, but that’s another story). Now, she’s a very convincing person and she made me read some scans. I hated the drawing style.

Really not my type of art.

It was the story that got my attention, naturally. I knew next to nothing about comics and I had expected some sort of superhero running about saving the day, amidst corny lines like, „I will get you next time, Sandman!!!” and „That dastardly enemy, he killed me! I’ve been shot!” Not so. The series begins with „Wake up, sir, we’re here”. An old man gets out from what seems to be an early 20th-century car – we’re told it’s 1916. He walks to a rich mansion and delivers a mysterious tome to somebody looking very much like your standard villain. The comics cheese steps in for a second on the second page as the villain declares that „The Magdalene Grimoire was all that the order needed. We can hold the ceremony at the next full moon… and then… No one need ever die again.”

But Gaiman doesn’t detail what exactly that’s all about. He doesn’t step into the evil plan. One corny line of exposition and then we’re thrown into four panels that break our expectations – the third page and Gaiman is already working his magic. The Sandman is not about superheroes. It’s about stories. It’s about dreams and tales and the imagination, about the way each person is made of feelings and dreams and aspirations and desires and hopes – and all that comes together into a web that’s so large, so complex that by the end of the series I was standing in awe, crying with the inability to even figure out how one goes on to create a Sandman.

The panels are the real hints of what will happen. In Toronto, Canada, Ellie Marsten is listening to „Through the Looking Glass” and, despite knowing that it’s just a bedtime story, she’s terrified. Elsewhere, in Jamaica, Daniel Bustamonte sleeps despite the noise and the rustle and dreams a dream that sounds comforting. In France, Stefan Wasserman looks scared shitless on the battle front – he’s almost 14, but he lied about his age to enlist. In London, Unity Kinkaid dreams of a man with stars in his eyes.

The Sandman is a story of stories. In „Preludes and Nocturnes” it picks up its wings to fly – somewhat unskillfully, as Neil Gaiman hadn’t gathered the courage and the following that would propel him into greatness yet, but even the first flight is darkly beautiful. Whereas the rest of the series will draw from the entire world to build itself, „Preludes and Nocturnes” draws mostly from other comics and the comic genre – the Sandman, Morpheus, Oneiros, the Lord of Dreams who is in charge of dreams, the imagination and stories, first appears dressed in his battle regalia, which he actually doesn’t often wear – he has a helmet, a pouch and a ruby (all of which get taken from him). Summoned by Roderick Burgess, our villain, he remains entrapped in a magic circle for seventy years, biding his time until he can escape. In the mean time, people all over the world fall into deep slumber or remain unable to sleep.

His escape and the recovery of his artifacts are, to put it simply, not pretty. To put it simply, this IS a horror series, complete with graphic descriptions of heads rolling off, of drugged people, insanity and violent murders. The stories, episodic, read like general cautionary action/adventure plots, with descriptions of hell and Lucifer and what happens if you play with the forces of the universe. Your run-of-the-mill sort of plot – but the details shine through dialogues and inner monologues and little ironies.

One that appealed to me especially was the story of Bette Munroe („24 Hours”). Quote: „On her days off, after she’s tidied the house, Bette Munroe writes stories. She writes them in longhand on yellow legal pads. […] Most of her stories, however, are about her customers. They look at her and they just see a waitress; they don’t know she’s nursing a secret. A secret that keeps her aching calf-muscles and her coffee-scalded fingers and her weariness from dragging her down… It’s her secret. She’s never shown anyone her stories.” She pictures her success, people wondering how such an accomplished writer could know so much about being a waitress – she fancies herself gathering material, just playing her life’s part, but one day she will move on. „She isn’t small-minded; a writer can’t afford to be.” She writes lesbians into married girls, young men into success – she wants everybody to be better off, to have a good life. „All Bette’s stories have happy endings. That’s because she knows where to stop. She realized the real problem with stories – if you keep them going long enough, they always end in death.”

As it happens, Bette has less than 24 hours left to live before she dies gruesomely. Her killer has much longer. But the diamond of Gaiman’s style shines from within the roughness.

If horror is far from your thing, however, another option is to simply skip most of „Preludes and Nocturnes”, although you’ll be missing a lot. The last issue in the volume, „The Sound of Her Wings”, has Dream/Morpheus/The Sandman hanging out with his sister, Death, at the end of his quest for the artifacts. And it’s where Neil Gaiman starts revolutionizing the world of comics. By turning something that was horror/adventure into a huge story about stories, life and everything in between.

Dream, Death and the old man

The Sandman is available on Amazon UK and Amazon US (click the pictures to get there):

[][1]

Amazon UK version

[][2]

Amazon US version