Tiradă on Roxana-Mălina Chirilă

Niște scriitori s-au supărat pe Nemira

Tue, 28 Feb 2017 09:37:45 +0000

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.

Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1. Pot să trimt cartea altundeva? (Dacă nu, e de discutat.) 2. Pot să-l retrag din concurs și să-l retrimit la ei pentru publicare, ca manuscris normal? (Dacă da, la ce adresă? Dacă spun că-l au deja și pot să-l mute dintr-o parte în alta, perfect.)

Însă am văzut oameni extrem de supărați că s-a amânat concursul. Citez din comentariile care m-au enervat (nu le dau cu nume și prenume, pentru că n-are sens):

Hai pe bune?! Ai naibii nenorociti, aveau destule manuscrise! Dupa ce ca am asteptat atat, si-au batut joc de noi! In viata mea nu mai particip la concursurile lor si nici ca nu le mai cumpar vreo carte.

Acel moment cand realizezi că trebuie să publici un autor român pe banii tăi și ești falit.

Ce porcărie! Astea-s editurile in care ne incredem, din păcate…
Puteau sa fie si cinci manuscrise; din respect pentru acei cinci participanți, concursul trebuia sa se desfasoare.

Nesimtire curata. Puteau din respect pentru cei care au participat sa ofere unuia dintre ei o sansa.

Dar nu, ei fac anunțul la o lună după data la care trebuiau să anunțe câștigătorul. Cine mai crede, în condițiile date, scuza asta?

Ok, trebuie lămurite niște chestii.

UNU. Editurile au absolut tot interesul să publice cărți geniale. De ce? Pentru că se vând și toată lumea face bani din ele. Autorul câștigă un procent din vânzări, editura câștigă și ea , librăriile câștigă un procent măricel, cititorii câștigă entertainment de bună calitate. Știu că e al naibii de greu de crezut, dar dintr-un business bun toată lumea câștigă. Editura publică toate cărțile „pe banii ei”, în ideea de a face profit – toate cărțile costă pentru a fi produse, deci nu se pune problema că e falită.

DOI. Nu e business bun dacă încerci să vinzi o chestie proastă. Se câștigă bani mai puțini, editura rămâne cu volume în brațe, cititorii te înjură că le-ai vândut o porcărie, autorul rămâne cu o reputație proastă. Eu, editură să fiu, nu mi-aș publica mama dacă ar avea o carte extrem de slabă. Poate că aș investi o grămadă în editarea cărții ca s-o fac citibilă, dar în niciun caz n-aș publica-o cu o tâmpenie. Nu ar fi o investiție, nu ar fi un ajutor pentru ea, nu ar fi vorba de susținere, pur și simplu aș face ceva nasol pentru toți cei implicați.

TREI. E plin-ochi de scriitori al naibii de slabi. Repet: scriitorii slabi și foarte slabi sunt pe toate drumurile. Știu asta pentru că blogul ăsta e public, sunt traducătoare – de 2-3 ori pe săptămână primesc fragmente de cărți și link-uri către fragmente de cărți ca să-mi dau cu părerea, plus propuneri de colaborare. Văd chestii ok, chestii semi-ok și rebuturi cât cuprinde. Iar treaba mea nu e să public pe nimeni, mie tehnic vorbind nici n-au de ce să-mi trimită oamenii prea multe chestii. Și totuși îmi trimit. Mi-e și groază să mă gândesc ce primesc editurile.

Dar toți scriitorii care insistă să fie publicați cred că sunt cel puțin publicabili, iar unii dintre ei cred (în mod fals) că sunt geniali.

Apoi, încă un lucru, care mă deranjează la nivel profesional: e îngrozitor de lipsit de profesionalism să înjuri un potențial colaborator pe net. Mai ales când nu ți-a făcut nimic concret, doar te-a nemulțumit un pic. Dacă o editură nu te plătește, dacă îți publică volumul pe hârtie igienică, dacă nu-și respectă contractul, dacă face mizerii – atunci înțeleg. Dacă există un conflict care a escalat, dacă sunt nenorociri care s-au tot petrecut, înțeleg.

Să ne înțelegem: relația dintre scriitor și editură e o relație de colaborare. Scriitorul muncește pentru editură și cititori, editura muncește pentru scriitor și cititori. Nu e o relație sclav-stăpân, nu e o relație de supt sângele reciproc. Nu trebuie să taci și să pleci capul pentru că ți se face o favoare, dar nici tu nu le faci o favoare pentru care să fie etern recunoscători. Și tocmai de-aia poți să pui întrebări, să comunici, să discuți – dacă ai un dram de respect pentru oameni, cei mai mulți îți răspund prietenos, mai ales dacă ești deja în decursul unei colaborări.

Dar în situația de față? Aici nu s-a întâmplat mai nimic. S-a amânat concursul cu un an – ceasul rău, pisica neagră, au fugit boii de la bicicletă. Manuscrisele probabil că rămân în continuare la scriitori, care le pot trimite altundeva, le pot edita singuri, pot să facă orice cu ele.

Profesorii de la Drept nu-și știu controla studenții

Fri, 20 Jan 2017 09:36:34 +0000

Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.

Citez, cuvintele decanului, luate direct de pe site-ul Digi24:

Nu se justifică să achiziţionăm un soft pentru lucrările de diplomă care costă câteva zeci de mii de euro şi apoi alimentarea lui cu baze de date pentru a verifica daca lucrurile sunt plagiate sau nu, Nu avem cum să controlăm fenomenul scrierii de către altă persoană[sic!]

Primul lucru care mi-a trecut mie prin minte e, „Cereți lucrările digital și dați citate la întâmplare cu copy-paste pe Google. Dacă apare ceva identic cu ce se presupune că a scris studentul și e scris de altcineva se cheamă că e plagiat.”

Dar dincolo de asta, **_ce păzesc profesorii coordonatori?! _**M-am plictisit eu de cât m-am contrat cu profesoarele mele coordonatoare pe diverse teme pe parcursul scrierii lucrării. În general ei pot să vadă când și cum evoluează lucrarea, pot să pună întrebări încuietoare și pot să prevină situațiile astea. Evident, dacă-și dau puțin silința.

Apoi, multe se pot afla în timpul interviului propriu-zis, în sesiunea de întrebări și răspunsuri despre lucrare.

Prima etapă: își cunoaște studentul propria lucrare?

Te uiți ce-a scris și îi pui întrebări despre două-trei chestii de pe-acolo. Dacă bâguie aiureli, lucrarea nu e a lui. Dacă spune fix ce a scris în lucrare, e cu semnul întrebării, pentru că s-ar putea s-o fi învățat pe de rost. Dacă brusc apar informații noi și detalii, probabil că e a lui, pentru că știe deja despre ce e vorba.

A doua etapă: cunoaște studentul cadrul mai larg al lucrării?

Îi pui două-trei întrebări adiacente, despre chestii de care ar fi trebuit să se ciocnească în timpul cercetării, sau îl pui să detalieze ceva. Nu știe? Poate e ghinion de neșansă, a ratat ceva în cercetare. Merită să fie întrebat mai tare ce și cum, ca să se lămurească situația. Dacă știe, explică, e coerent pe subiect, probabil că lucrarea e a lui.

Nu zic că se va clarifica mereu totul 100% și că nu sunt șanse să se strecoare vreo eroare pe undeva, dar mă enervează atitudinea asta de oameni pierduți pe care tehnologia i-a lăsat în urmă, care sunt depășiți și, în loc să ia treaba asta ca pe o provocare de a-și îmbunătăți tehnicile proprii, de a fi ei înșiși mai șireți, de a ajunge cu un pas înaintea trișorilor, preferă să depună armele. E un lucru care mă zgândăre la nivel profund, mai ales că în domeniul meu, al traducerilor, apare în fiecare săptămână cineva care întreabă dacă ne e teamă că traducerile automate ne vor lua locul – și răspunsul e mereu același, deși nu e dat mereu pe larg: „Singurii care se tem de traducerile automate sunt cei care traduc automat, fără să aibă finețe în meseria lor – oamenii care nu știu să înțeleagă contextul și să aleagă cea mai bună soluție în contextul respectiv.”

Nu știu, poate că Dreptul într-adevăr n-are nevoie de oameni care știu să facă cercetare. Am auzit și teoria asta. Bun. Atunci ce atâta tura-vura cu „Păi, suntem incompetenți tehnologic, așa că mai bine eliminăm ce nu știm să facem”?

Ca să înțelegeți de ce mă enervez, deși avocatura în general mă lasă incredibil de rece: în România nu există răspunsuri la probleme de educație. Nu există soluții inteligente, nu există rezolvări care necesită muncă. Rezolvarea e mereu simplă: dacă nu se face față la ceva, acel ceva se taie. Nu reușesc elevii să se descurce la Bac? Să se taie din materie, ca să fie mai simplu! E nevoie de Bac pentru facultate, dar nu sunt suficienți care l-au luat? Să se taie cerința asta! Nu reușesc profesorii să-și ia examenele de titularizare? Păi să predea fără. Etc., etc., etc. „Reformele” nu prea au nici cap, nici coadă, par făcute fără o privire de ansamblu, fără un plan general. Sunt reactive, pentru că reacționează mereu la probleme foarte punctuale și mai chituiesc câte o gaură – nu sunt active, nu caută un model _mai bun _prin care elevii să profite, societatea să profite, toată lumea să profite.

Poate că sunt unii care, la nivel individual, fac tot ce pot și o fac inteligent. Dar sistemul reacționează pe calea minimei rezistențe, se duce la vale fără să-și facă prea multe mustrări de conștiință, e învins la fiecare pas și se prăbușește lent și sigur, bucată cu bucată. Cedează aici, cedează acolo, se mai retrage un pic de dincolo până când se alege praful. Mă bucur că m-am născut în ‘88, ca să apuc să prind școala semi-stabilă, suficient cât să am ceva baze în diverse domenii, suficient cât să pot să pun mâna pe cărți de specialitate din alte părți și să pot învăța ce mi-a mai trebuit.

Și știți, problema sistemului nostru de învățământ nu e că eșuează repede, ci că eșuează mult prea lent. Facultățile noastre, școlile noastre n-or să devină aproape inutile într-un an, doi, trei sau cinci, ci într-o perioadă lungă, la finalul căreia o să fie plin de oameni pseudo-educați care nu știu mai nimic și atunci o să fie tragic. Deocamdată mai avem și profesioniști, nu doar analfabeți cu diplomă. Mai durează până la eșecul total.

Notiță pentru traduceri.

Sat, 28 Dec 2013 09:41:19 +0000

Notă pentru sine (și pentru oricine altcineva mai are problema asta). Cuvântul cu care am tradus „rant” din engleză e „tiradă”. Dicționarele peste care am dat spun „poliloghie” sau „polemică” sau „critică” sau „vorbărie goală”, dar eu rămân la varianta cu tirada.

Am stat acum vreo 20 de minute să-mi storc creierii și să caut prin tag-urile de pe blog, că știam că folosisem cuvântul ăsta undeva, așa că mi-l pun undeva unde Google mă poate ajuta data viitoare când îl uit.

De ce am pică pe linkurile către youtube (via messenger)

Tue, 26 Feb 2013 20:51:38 +0000

Există puține lucruri care mă enervează mai tare decât prieteni care aruncă spre mine cu linkuri către youtube (date pe messenger). Bancuri pe messenger? Tolerabile. Linkuri către articole? Șansele sunt foarte mari să arunc un ochi și să le închid. 9Gag, Tumblr, etc.? Se deschid și se închid repede.

Youtube?…

Naiba să-l ia.

1. De cele mai multe ori trebuie să fac un efort ca să mă uit la chestia respectivă.

Adică trebuie ori să închid muzica pe care o ascultam, ori să dau drumul la boxe, ori să bag căștile în laptop și să-l scot de pe mute. Oricare dintre variante ar fi, trebuie să fac un efort ca să pregătesc terenul pentru mărețul Youtube, după care trebuie să fac efortul invers ca să ajung înapoi de unde am plecat.

Adică mă scoți din ale mele și îmi bagi pe gât chestia ta.

2. În cel puțin 50% din cazuri efectiv nu-mi pasă de ce e în clipul ăla.

Dacă ascultam un gen de muzică și tu-mi dai link către o melodie dintr-o cu totul altă zonă, efectiv nu-mi pasă. Să zicem că eu am chef de muzică tradițională chinezească, da? Tocmai eram pe un post bun de muzică de genul. Și tu vii și îmi dai link către, știu eu, Rolling Stones. Cel mai probabil Rolling Stones-ul tău o să mă zgârie pe urechi pentru că e prea dur în contextul dat. Sau poate invers, ascultam Rolling Stones și te-a pus michiduță să-mi dai link către jazz. Șansele să fiu impresionată de melodia ta sunt de 0.1.

Nu sunt la curent cu meme-urile (meme-le? Care e pluralul în română?). Așa că orice clip bazat pe așa ceva o să fie trimis degeaba din start.

Clipurile din seriale sunt deseori mai interesante în seriale decât în afara lor.

Persoanele care povestesc despre ce s-a mai întâmplat pe youtube sau în general în lumea la modă a netului, cu toate chestiile mainstream, nu mă interesează.

Proporți de dezinteres e la fel și în caz de 9Gag, Tumblr și bancuri, dar alea necesită mai puțin efort.

3. Nu pot doar să arunc un ochi pe clipuri.

Adică trebuie să mă uit destul de tare ca să văd ce vrea un clip de la viața mea. Dacă în cazul unui articol pot să știu despre ce-i vorba în 20 de secunde, un clip pe youtube se cere văzut măcar pe bucățele ca să afli despre ce e vorba în propoziție.

Într-o lume ideală, linkurile către youtube ar fi folosite sporadic. Avem o discuție despre ceva formație/cântăreț? Ok, dă-mi un link către o melodie – dar una bună. Alege ceva care să mă dea pe spate, nu prima care-ți iese în cale. Avem o discuție despre un serial? Bine, dă-mi link către trailer, reclame, bucățele de serial – ca să-mi explici mai clar despre ce-i vorba. Avem o discuție despre un joc? Bine, trimite link către trailer/gameplay. Atunci linkul are un scop.

Deja între linkuri către trailere de jocuri care nu-mi spun nimic, sau clipuri cu muzică din gameplay care idem nu-mi spun nimic, bucățele de seriale care sunt sigură că au alt sens dacă vezi serialul și melodii recomandate nitam-nisam încep să mă întreb dacă ar trebui să încep să fac pe nebuna și să încep să întreb în fața fiecărui link-surpriză către youtube: „Asta ce e? E un virus? A, youtube, dar despre ce e vorba? Dar poți să-mi faci un rezumat? Dar de ce ai crezut că e bine ca eu să mă uit la clipul ăsta?”

Și tot așa. Poate dacă cer referate despre motivele pentru a mă uita la un clip va scădea noianul de linkuri.

Later Edit: Era vorba de linkurile date via messenger, nu de cele postate pe ici, pe colo. Cele de pe pagini web nu-mi sar în față în mijlocul unei conversații și pot fi clickuite poimarți, când poate răspund la comentariu.

Traduceri șamd.

Mon, 11 Feb 2013 10:08:04 +0000

Am terminat de tradus o carte din română în engleză, la prima mână. Urmează partea de corectură, la care am ceva mai multă răbdare să lucrez ore în șir și ceva mai puțin chef.

E un echilibru, pe undeva. Un fel de poezie, sau de ritm. Ceva de genul.

Traducerea la prima mână curge automat. Cuvintele intră într-o limbă și ies în alta – o parte din mine a spus la un moment dat „Aha” și m-a transformat într-un fel de pește Babel (vezi „Ghidul autostopistului la galaxie” de Douglas Adams) care funcționează cu resurse relativ limitate. Restul din mine are liber să facă ce vrea până când peștele Babel, traducătorul automat, spune „Șefa, avem o problemă”.

Și atunci mă uit mai atent să văd care e problema. Buruieni care dau viață florilor? Culori negre precum curcubeul? Verific originalul, verific traducerea. Am sărit un rând undeva?… Poate. Sau poate autorul chiar a povestit de chestiile pe care le-am tradus și, mă rog, problema lui.

Există o concepție greșită în ce privește traducerile: se presupune că traducătorul trebuie să înțeleagă profund sensul cuvintelor pe care le traduce. Greșit! Trebuie să știe gramatică, trebuie să știe cuvinte și trebuie să știe când să ia în mână un dicționar. Traducătorul nu interpretează, nu explică, nu modifică. Treaba lui e să redea sensul inițial în limba nr. 2. Și sensul, chiar și cel inițial, e dat de felul în care sunt aranjate diverse cuvinte în propoziție. E vorba de declinări, de conjugări, de topică, de alegerea înțelesului corect dintr-o listă.

Și dacă ceva e dubios, te uiți în dicționar. Pentru că poate că „gallant” înseamnă ”galant”, dar dacă ai o armată galantă e momentul să vezi dacă nu cumva mai există alte sensuri pe-acolo (în cazul de față, armata ar fi curajoasă).

Într-o bună zi programele automate de traduceri vor fi destul de bune ca să mă lase fără lucru. Ceea ce va fi destul de trist, pentru că mă distrează traducerile, exactitatea transpunerii ideilor din limba A în limba B. Statisticile pe care le fac (cât la sută am tradus, cât la sută rămâne – câte pagini, câte cuvinte, câte caractere), ideea de a munci când n-am chef de altceva, sentimentul că fac ceva chiar și atunci când sunt prea stoarsă/supărată/obosită ca să fac ceva mai creativ, mai constructiv.

Poate că e o plăcere vinovată. Un fel de a freca menta pe bani. Nu știu.

Oricum, dup-aia urmează corectura, care e altă mâncare de pește. Trec prin text, văd ce sună prost, stau să mă gândesc – cum aș putea face chestia asta dubioasă să sune bine, cum aș putea s-o deznod fără s-o schimb? Ce-i cu formulările astea ne-naturale, ce-i cu cuvintele astea forțate? Se scoate ciocanul, se pune textul pe nicovală și se îndreaptă până când nu se mai strâmbă aiurea la cititori. Satisfacția de a corecta o muncă neterminată, de a rezolva probleme care ar deranja altfel un număr mare de persoane.

Editoarea interioară strigă, „Ce e cu idioțeniile astea îngrozitoare?! Aduceți-mi traducătorul! Aduceți-l! Hais, ce tâmpit. Îi dau eu lui „Merele au fost cumpărate de Maria de la piață dimineața” – ce, asta e româna uzuală?!” Apoi își suflecă mânecile și se afundă în text. Nu contează ce text e. Uneori e Osho, pentru care are un respect deosebit. Alteori sunt lucruri în fața cărora cititorul interor își dă ochii peste cap. Dar până la urmă, editoarei îi e indiferent. Are în față un text neterminat și șansa să-l termine. Dacă sună prost, va suna bine. Dacă e traducerea aiurea, o va schimba. Și dacă originalul e dubios, va ezita mult, iar apoi va face acele schimbări absolut minimale care să mai scoată din repetiții, să mai clarifice puțin situația. Schimbări atât de mici încât să nu apară neconcordanțe, să nu fie probleme, să nu se schimbe sensuri. Pentru că traducătorul nu trebuie să fie mereu trădător.

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – masterate și parole

Sun, 27 Jan 2013 15:29:05 +0000

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am o colegă care nu și-a dat dizertația în vară, când mi-am dat-o eu. Așa că și-o dă acum, în vreo două zile. M-a sunat azi să-mi spună că a vorbit cu profesoara ei coordonatoare (care a fost, de altfel, și a mea):
-N. spune că e bine ce-am scris, îmi zice colega, dar că trebuie să mai citez o carte.
-Ce carte? am întrebat.
-Una de Bourdieu. Mi-a dat-o acum.

Acuma, partea interesantă e că ea își face dizertația cam pe același lucru pe care mi-am făcut-o și eu: fanfiction; ficțiune scrisă de fani. Putem discuta despre subiectul ăsta la un moment dat, o să scriu despre el pe blog, dar acum țin să precizez atât: că știu cam care sunt scriitorii de pe direcția de fancition. Marele Henry Jenkins, Camille Bacon-Smith – Matt Hills, de ce nu? Dacă vrei poți s-o adaptezi pe Linda Hutcheon, cu „Teoria Adaptării”, la subiectul tău. Dar Bourdieu?… Mi-a luat puțin timp să-mi aduc aminte cine e Bourdieu și ce vrea.

-De ce? am întrebat-o.
-Pentru că are mai multă trecere în fața comisiei decât Jenkins sau ceilalți. N-are legătură cu ce zic eu, dar dacă pot să bag un citat o să fie în regulă.

Criteriul după care iei o notă mai mare sau mai mică la dizertație e, se pare, nu cât de bine îți faci treaba, nu cât de tare ți-ai studiat domeniul, nu ce aduci nou. E vorba de autorii al căror nume îl scapi din colțul buzelor pentru că știi că așa trebuie. E un nepotism al surselor citate, o scurtătură șireată prin care noi ne facem că facem și ei se fac că notează.

Who the fuck is Bourdieu, din punctul de vedere al literaturii scrise de fani? Al unui curent interesant care există azi pe internet, care se dezvoltă în feluri nebănuite, care revolționează tăcut și modest bucăți din literatură?… Vorbim de tehnologie, de comunități, de probleme legale și reapariții al unor practici vechi în literatură, vorbim despre idei care se transmit ca „meme”-urile lui Richard Dawkins, despre intetextualitate și adaptare, despre… atât de multe lucruri. Dar ce să facem, dacă trebuie vom vorbi și despre Bourdieu și ne vom preface că asta voiam să spunem. Vom vorbi capitalul cultural al fanilor – care nu produc bani, nu produc nimic economic, dar din perspectiva artei produc niște texte post-moderne, cu puternice nuanțe meta-textuale care au o valoare în interiorul grupului chiar dacă nu este recunoscută în exteriorul lui etc.etc.etc.

Am terminat facultatea asta, știu ce cuvinte să folosesc. Dar oare facultății îi pasă ce am de spus în spatele cuvintelor? Îi pasă că poliloghia de mai sus e general-valabilă pentru un număr de grupuri și nu e specifică grupului meu?…

E interesant că Bourdieu a criticat lumea academică pentru rigorile uneori exagerate pe care le are în locuri în care ar trebui să fie mai relaxată. În domeniul vocabularului, de exemplu. Și tocmai el trebuie băgat într-o dizertație – pentru că va crește o notă. Va fi semnul secret între colega mea și profesori: ea se face că discută despre Bourdieu și ei se fac că îi dau notă pentru ideile ei. Bourdieu a fost tăiat în bucățele, mâncat și înglobat în marea lume a universităților: critica lui și-a pierdut tăișul, a ajuns o pictură teoretizată pe un perete care nu ne interesează. Acum, student X! Indică peretele!

…

Cred că nu surprind pe nimeni dacă spun că lucrările de licență strâng praful degeaba, necitite. „Pentru că sunt atât de slabe”, ar spune unii. Da, așa e. Sunt slabe! Am și eu una, pot să v-o arăt. E slabă. Am citit-o eu, a citit-o profesoara mea coordonatoare și e posibil să fi aruncat un ochi ceilalți din comisie – după care a ajuns să fie citită de alții și alții, dar nu din universitatea mea. Există atâtea și atâtea lucrări de licență predate în fiecare an, doar n-o să le citească cineva pe toate.

Dar nu-i nimic, dizertațiile de masterat sunt citite, nu?…

Nu. Vă spun sigur-sigur, pentru că am scris o dizertație și știu cum merge treaba. Eu am adus lucrarea cu mine în ziua prezentării. La 11 am intrat în sală și am vorbit, la 2 aveam nota finală. 80 de pagini, din care 70 lucrarea în sine, restul de 10 cuprins și bibliografie. Au frunzărit broșura, m-au ascultat pe mine și cam atât.
-Eu nu scriu lucrarea asta pentru ai noști, i-am spus unei colege în săptămâna de dinainte de predare. Pentru că aș înnebuni să știu că lucrez atâta pentru nimic. Eu o scriu pentru cei care o vor citi după – pentru că știu că am ceva de zis.

În ziua examenului, ziua Plagiatului lui Ponta, am intrat în sală sigură cu mine, cu dizertația sub braț. Eram încrezătoare nu numai pentru că îmi știam subiectul din scoarță în scoarță, și pentru că știam că o am pe Linda Hutcheon în bilbiografie – micul meu nepotism al surselor citate. Eu mă fac că-mi pasă de Hutcheon în contextul dat, ei se prefac că mă ascultă. Nu e vorba de valoare, e vorba de impresie generală, număr de pagini și semnal secret: Hutcheon, Bourdieu. Foucault?

Eu voiam să vorbesc despre modul în care e revoluționată literatura sub nasurile noastre, fără să ne dăm seama. Romane scrise și postate capitol cu capitol, o ineracțiune puternică între scriitori și cititori – în stilul secolului 19. Genul romantic, adus cu picioarele pe pământ, sexualizat, introdus în romane de acțiune, sau în romane psihologice, sau în alte tipuri de narațiuni…. Ideile post-modernismului, cu jocuri metatextuale, puse în pagină ușor, glumeț, ironic, citibil – în literatură populară! Femei care scriu și citesc pornografie la scară largă, dar în secret! Crearea unei lumi a textului dincolo de textul efectiv!

Dar era ziua Plagiatului lui Ponta și profesorii stăteau să vadă știrile – pe Mediafax, probabil – în timp ce îmi puneau întrebări. Și și eu știu cum stă treaba. N-aveam de gând să mă las înfrântă de o inconveniență minoră, gen o sală de profesori preocupați de altceva.
-Fanii, am zis calculat, au obiceiul foarte larg răspândit de a spune că textul original la care fac referire e al altcuiva și nu le aparține.
-Uite, până și fanii de pe internet știu! a strigat șefa masteratului, cu nasul în calculator.

Felicitări mie. Am prins din zbor noul semnal secret: plagiat. M-am pus pe mine și am pus subiectul meu de partea corectă a baricadei. Noi nu facem așa ceva. E timpul să vă placă de noi, pentru că suntem de aceeași parte. Sunteți neatenți, așa că vă voi manipula emoțional ca să-mi dați ce e al meu pentru ce am făcut mental. Nu e o bătălie a logicii și a argumentelor, ci a psihologiei.

Normal, am zis de Hutcheon și mi-am asigurat pământul sub picioare. Am zâmbit și am vorbit tare și rar, clar și frumos. Mi s-au pus întrebări legate de cenzură, de site-uri cu astfel de literatură. Am aflat că un romantism cu picioarele pe pământ e „cinic”. Și mă gândeam, nu fără ironie, că în febrilitatea lor de a-și exclama dezaprobarea pentru Ponta nu-și dădeau seama că ar fi putut să treacă zece plagiate pe lângă ei fără ca ei să observe că e vreo neregulă. Aș fi putut să vin cu ceva care să schimbe lumea, dar nu m-ar fi auzit. Din coada ochiului, eram o studentă bună, cu o lucrare inedită, care radia de încredere în sine și era de partea lor.

Aș fi vrut să primesc nota pe merit. Aș fi vrut să conteze pentru mine că oamenii de la masă au considerat că am o dizertație de 10. Dar în cele din urmă e vorba doar de atât: de cuvântul cheie pe care-l dai, de parola după care te recunosc. În rest, ții spatele drept, vorbești sigur pe tine și dacă ți se pune o întrebare care n-are nici în clin nici în mânecă cu subiectul tău, îți dai cu părerea – dar o faci cu o voce sigură și fără semnul întrebării la capăt. Trebuie să știi câte ceva, normal, trebuie să te descurci cu subiectul pe care ți l-ai ales. Dar în cele din urmă te confrunți cu mizeria faptului că nimănui nu-i pasă de ce ai făcut.

-Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi, ne-a spus șefa de master la un curs.

Tu ca student ce mai poți să spui la așa ceva?…

LE:

Am discutat cu colega.
-Nu-i nimic, mi-a zis, pe Bourdieu pot să-l folosesc ca să discut ierarhizarea fanfic-urilor în cadrul grupurilor de fani.
Am stat puțin să mă gândesc. Ierharhizarea fanfic-urilor!… Ierarhizare în funcție de ce? De elemente distinctive, de valoare, de părerea cititorilor, de numărul de cititori, de link-uri către poveste, de povești sau desene create pe marginea poveștii, ce fel de ierarhizare?
-Mai ești acolo? m-a întrebat.
-Există așa ceva? Există ierarhizare când vine vorba de fanfiction?
-Nu.
-Aha. Ți-a zis profa să scrii pe subiectul ăsta, nu?
-Da. Și așa o să fac. Am renunțat demult să-mi bat capul cu WTF-ul dizertației.

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – secția de japoneză

Sun, 27 Jan 2013 14:16:56 +0000

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!

Nici măcar primul an n-a fost excepțional de bun. Am copiat ca nebuna cam tot manualul de japoneză în caiet, sub îndrumearea profesoarei. Bănuiesc că metoda funcționează la unii, dar undeva, la careva din lecții, am început să simt că mă desprind sufletește și mental de paginile prost xeroxate ale unui manual de care-mi păsa din ce în ce mai puțin și copiam fără să-mi pese ce copiez. Și blazarea asta pe care am resimțit-o față de cursul de limba japoneză în sine s-a resimțit și în alte părți.

Poate că sunt încă supărată pe secția de japoneză a Universității București pentru dezorganizare în predare, pentru metode care implică multă muncă repetitivă și inutilă care-ți ucide cheful de viață dacă nu se potrivește să fie pe stilul tău. Aveam un profesor care preda din mai multe manuale concomitent, tot via pagini xeroxate pe care le pierdeam într-o veselie. Mai aveam o profesoară care ne dădea „handout-uri” care erau liste întregi de chestii care păreau a fi mai degrabă notele de subsol ale unei cărți necunoscute. Nu le-am înțeles niciodată. La ce mă ajută un handout, fără manual, fără nimic altceva, pe care scrie – în japoneză! – o listă gen: 1. Yukio Mishima. 2. Samurai 3. Teatru Kabuki? Ce să fac eu cu lista asta?…

…În fine. Ce-a fost a fost. Studenți actuali sau viitori la japoneză, atenție. Vi se vor cere nebunii. Rugați-vă să-l aveți profesor pe Roman Pașca, atât vă zic. Nu sunt în măsură să vă spun cât știe despre limba/cultura/civilizația/literatura japoneză, dar pot să vă spun că predă cel mai bine. Niște handout-uri superbe în primul an, o atitudine relaxată față de viață și hotărârea să-ți demonsteze înainte să termini că poți totuși să citești ceva în limba asta minunată, imposibilă, dificilă, extraordinară.

Dar în altă ordine de idei, atenție la ce vă recomandă, artistic vorbind. Mulți studenți au cedat nervos citind bibliografia lui la literatură japoneză. Nu era vina lui, desigur, că apăreau copii care se schingiuesc unii pe alții, un bețiv care vrea să-și omoare bebelușul, un personaj care rămâne blocat în propriul cap și alte alea. Nu el le-a scris… dar atenție. Înarmați-vă cu băutură și curaj.

(Apropo, tot pentru studenții actuali și viitori la japoneză: pe faimoasa cană care fascinează pe toată lumea în primul an scrie „Rouman”: 浪漫 Vă las pe voi să dați pe Google)

Însă la secția de japoneză e până la urmă bine, cu tot haosul semi-ordonat. De ce? Pentru că toți profesorii de la japoneză sunt, în felul lor, bine intenționați. Predau ceea ce știu, cu hotărâre, cu pasiune. Fac mai mult decât ar fi absolut nevoie, se implică în proiecte, cheamă profesori de Go, de caligrafie, de ikebana ca să încerci câte ceva din toate, ca să afli mai multe despre Japonia, despre cultura japoneză, despre artă, despre toate cele.

Roman Pașca, după cum am spus deja, e exact profesorul pe care ți-l dorești pentru că o să-ți clarifice totul.
Ruxandra Raianu are un entuziasm covârșitor – și dacă o întrebi ceva ori știe și-ți spune, ori află și-ți spune. Oricum ar fi, la sfârșit Vei Ști.
Anca Focșeneanu e binevoitoare și clară în gândire și e o plăcere să mergi la cursurile ei.
Flavius Florea are o cultură generală din care din când în când împărtășește câte ceva care-ți rămâne întipărit în minte (dacă ar da și pauze ar fi superb; 3 ore fără pauză într-o sală mică și înghesuită e destul cât să activeze claustrofobia în mine de nu mai vreau să dau pe la cursuri o săptămână)
Alexandra Gheorghe, profesoară de literatură, are cărți bune în bibliografia obligatorie a cursului și creează o atmosferă de relaxare în clasă.
Și, bineînțeles, profesorii japonezi tind să fie persoane simpatice, deschise, entuziaste.

Ar mai merge ceva mai multă ordine, niște îndrumări mai clare pentru studenți, puțin consens în ce privește manualele. Dar per ansamblu, cu toate că m-am tot plâns de toate cele vreo trei ani, e o zonă a lumii universitare unde simți că totuși ajungi undeva. Uneori pe ocolite, e drept, alteori habar n-ai unde ajungi, dar la sfârșit știi cam încotro poți s-o apuci dacă vrei mai mult.

Nu același lucru îl pot spune și despre alte zone ale lumii universitare… care sunt de fapt motivul pentru care m-am apucat să scriu.