Traduceri Bune on Roxana-Mălina Chirilă

KFC și alte acronime

Mon, 09 Feb 2015 07:41:45 +0000

Ne plimbam prin Piața Sfatului când ne-au căzut ochii pe KFC și am avut următoarea discuție:

„Tu-ți dai seama cum ar suna un KFC tradus? Pui prăjit a la Kentucky.”

„Pui prăjit ca-n Kentucky, că „a la” e pe franceză și nu merge.”

„Și Kentucky scris Chentachi.”

„Cu doi de i.”

„Pui prăjit ca-n Chentachii.”

„Acronimul, în loc de KFC, e PPCC. Sună de-a dreptul comunist.”

„Pe de altă parte, dacă scrii Kentucky cu K, ai PPCK, și ăla sună…”

„Sovietic.”

Traducerea înseamnă să-i spui PPCK, pentru că așa „e corect”. Traducerea în context înseamnă să știi că în Rusia sovietică nu tu mănânci puiul, ci puiul de mănâncă pe tine. Și că e mai bine să suni american decât comunist dacă ai un restaurant fast-food.

Jonathan Strange & Mr Norrell [Recomand! Recomand! Recomand!]

Wed, 26 Mar 2014 21:20:56 +0000

Jonathan Strange & Mr Norrell e o carte magică. Să vă explic: autoarea a primit un avans de un milion de lire sterline ca să o termine, deși nu mai publicase niciodată nimic. Editura Bloomsbury a tipărit 250.000 de exemplare cartonate din prima, pentru că știa că o să se vândă. Și s-a vândut! A început să fie tradusă în 17 limbi chiar înainte să fie publicată în engleză. A luat o tonă de premii. Și parcă n-ar fi suficient că a avut un succes înfricoșător încă înainte să se nască așa cum ar trebui și după, nu e o carte hiper-cunoscută. Zău, spun de „Jonathan Strange & Mr Norrell” și parcă aș vorbi de ceva piese de teatru obscure de acum câteva sute de ani.

Dacă n-aș presupune că Dumnezeu s-a trezit într-o dimineață și a aruncat toate resturile de noroc pe Susanna Clarke, aș zice că autoarea e desigur un spiriduș, că altă explicație nu e.

Am aflat azi că BBC-ul o s-o transforme într-o serie TV care o să fie difuzată anul ăsta. Acuma, nu vreau să mă bag la presupuneri gen „O să fie următorul Game of Thrones”, dar…

Cartea asta e absolut perfectă. E scrisă în stil Edwardian-Victorian – pentru cei care habar n-au ce vreau să zic cu asta, ideea e că seamănă cu Jane Austen, Charles Dickens, surorile Bronte și alte persoane care descriau o lume cu domnițe, gentilomi, maniere alese etc. Are până și ilustrații alb-negru în stilul romanelor de atunci. Doar că e scrisă în 2004.

E ca un roman venit dintr-o lume paralelă, în care dintotdeauna în Anglia au existat magicieni și magie. În Scoția cu atât mai mult, încât e condusă de Regele Corb, care evident că are mai multe regate, printre care unele și pe alte tărâmuri decât cel material. Are o alură de roman de epocă, cu notițele de subsol aferente care fac referiri către tot felul de evenimente și date din celălalt univers încât până la urmă ești aproape sigur că într-adevăr a existat o lungă istorie a magiei engleze.

Acțiunea umple 857 de pagini în ediția românească, așa că n-o s-o descriu în detaliu. Are părți romantice (nu cu dragoste și cu… ok, bine, și cu dragoste, dar mă refer în special la Romantism), părți gotice, aerul unor basme integrate în viața de zi cu zi și genul de realism de secol 19 care numai magic nu e, dar care e folosit perfect pentru descrieri cu picioarele pe pământ ale elementelor fantastice. Și, bineînțeles, e plină de ironia reținută a unui adevărat britanic și de talentul deosebit de nu fi foarte impresionat, indiferent de circumstanțe.

E perioada războaielor napoleonice și a regelui Eduard, care e nebun. E perioada spiridușilor care străbat Anglia, a cluburilor în care se întâlnesc domnii, a discuțiilor teoretice nesfârșite și raționale. Jonathan Strange și d-l Norrell sunt evident doi magicieni care chiar practică magia și care sunt două persoane absolut excelent scrise. Norrell e un tip mai în vârstă, talentat, dar scorțos – „Vorbea rareori despre magie, iar cînd o făcea părea că ține o lecție de istorie, astfel că nimeni nu suporta să-l asculte.” Iar Jonathan Strange e un tânăr gentilom căruia logodnica îi reproșează că e un pierde-vară, astfel încât se hotărăște să se apuce de o profesie pentru a-i demonstra că poate fi serios.

Din păcate, nu reușesc s-o redau nici măcar în parte în recenzie. Trebuie citită ca să fie clar ce-i cu ea (bănuiesc că și asta face parte din magia cărții, de care vorbeam mai sus: faptul de a fi inexprimabilă).

În engleză are un farmec deosebit pentru că este o carte care radiază englezism, care te face să te simți domn sau doamnă și să-ți bei ceaiul de ora 5 după ce citești doar două pagini. (varianta ebook e aici; dacă o vreți pe hârtie în engleză, recomand călduros Book Depository, pentru că livrarea e gratuită și ajunge mai ieftină chiar și decât dacă o comandați din țară, dacă nu mă înșel)

Primele două paragrafe:

Some years ago there was in the city of York a society of magicians. They met upon the third Wednesday of every month and read each other long, dull papers upon the history of English magic.

They were gentleman-magicians, which is to say they had never harmed any one by magic – nor ever done any one the slightest good. In fact, to own the truth, not one of these magicians had ever cast the smallest spell, nor by magic caused one leaf to tremble upon a tree, made one mote of dust to alter its course or changed a single hair upon any one’s head. But, with this one minor reservation, they enjoyed a reputation as some of the wisest and most magical gentlemen in Yorkshire.

Dar, spre surprinderea mea, rămâne o carte excelentă și în română. Traducătoarea Mădălina-Monica Stancu e extraordinară – suficient de extraordinară ca să mă facă s-o transcriu de mână din volumul meu.

Fix aceleași două paragrafe:

Cu mai mulți ani în urmă exista în orașul York o societate a magicienilor. Se întruneau în a treia zi de miercuri a fiecărei luni și își citeau unii altora lucrări lungi și plictisitoare despre istoria magiei englezești.

Erau magicieni-gentilomi, cu alte cuvinte nu făcuseră niciodată vreun rău cuiva folosindu-se de magie – tot așa cum nu făcuseră nici cel mai mic bine. De fapt, ca să spunem adevărul adevărat, nici unul dintre acești magicieni nu făcuse vreodată o vrajă cîtuși de mică; nu folosiseră magia nici cît să facă să tremure o frunzuliță dintr-un copac, nici cît să miște din loc un fir de praf, nici cît să schimbe înfățișarea unui fir de păr din capul cuiva. Însă, lăsând la o parte această minoră rezervă, aveau reputația de a fi printre cei mai înțelepți și înclinați spre magie domni din Yorkshire.

A se remarca faptul că folosește î din i pretutindeni – la fel ca în cărțile noastre vechi, în fond. Singurul loc în care am găsit-o e aici. Probabil că o fi și-n alte părți, dar e publicată la noi cam de multișor și a început să mai dispară de pe rafturi, din păcate.

E extrem de cald recomandată. Nu știu dacă e chiar pe gustul tuturor (dacă nu suportați proza lungă a la secolul 19, probabil că e plictisitoare), dar dacă te prinde puțin, te prinde de tot.

Notiță pentru traduceri.

Sat, 28 Dec 2013 09:41:19 +0000

Notă pentru sine (și pentru oricine altcineva mai are problema asta). Cuvântul cu care am tradus „rant” din engleză e „tiradă”. Dicționarele peste care am dat spun „poliloghie” sau „polemică” sau „critică” sau „vorbărie goală”, dar eu rămân la varianta cu tirada.

Am stat acum vreo 20 de minute să-mi storc creierii și să caut prin tag-urile de pe blog, că știam că folosisem cuvântul ăsta undeva, așa că mi-l pun undeva unde Google mă poate ajuta data viitoare când îl uit.

Neologisme și arhaisme în traduceri de cărți vechi

Sun, 04 Aug 2013 09:28:41 +0000

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”

Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți. E acțiunea dificilă și cultă de a trece de la un cuvânt la altul cuprins de o exaltare în fața măreției autorului și a cuvântului scris în general. Cine spune că n-am dreptate și lecturatul e tot aia cu cititul, să răspundă: se lecturează Cosmopolitanul în ziua de azi? Lecturăm 50 de umbre? Lecturăm ce-a scris careva pe blog?… Nu. Toate astea le citim. În schimb lecturăm un Tolstoi sau Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent.

Lecturatul e un efort. E o încercare de a culturaliza masochist – cu cât mai mare e efortul lecturii, cu atât ești mai câștigat.

La școală învățăm să lecturăm, nu să citim. Așa că mulți oameni rămân cu fixul că anumite chestii ar trebui făcute într-un anumit fel, că așa e corect, chiar dacă ne chinuim mai tare cu ele. De exemplu, o carte de la 1818 ar trebui să aibă iz de scriitură de la 1818. Fără neologisme, cu cuvinte vechi, românești get-beget (dacă mai ține careva minte, cam pe atunci era și Școala Ardeleană în vogă). Chiar dacă autorul sau autoarea de la 1818 scria într-o limbă perfect modernă pentru timpul ăla în limba de origine.

Chestia asta e o făcătură. Poate nu pare la prima vedere – în fond cei care o citesc în original în limba lor astăzi se ciocnesc de cuvinte de la 1818. Păăăi… da și nu. În primul rând că depinde de țară. Engleza de la 1818, de exemplu, seamănă destul de tare cu engleza de azi – iar în 1818, japonezii își scriau literatura în limba literară clasică pe care o păstraseră de prin anul 1000 încolo și care nu prea avea legătură cu cea vorbită. Ce facem? Scriem totul cu accent moldovenesc, cuvinte din Sadoveanu și structuri gramaticale preluate din latină, că noi n-am avut structurile lingvistice japoneze?

Plus că orice transformare spre trecut a textului nu poate fi decât ori un fals, ori o bătaie de cap care duce către absurd. Uite o română de la sfârșitul secolului 18, deci aproape de 1818-le ăla de care ziceam:

Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Și pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung și-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Și pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.

Deci: să suise, nu se suise. Un copaci, nu un copac. Plus că ridica era rădica – toate de la Anton Pann citire (versurile de mai sus sunt din Copaciul și dovleacul). Vrem să păstrăm asta? Probabil că nu. În plus, dacă am vrea să fim istoricește corecți, am scrie traducerile de pe vremea respectivă în aflabet chirilic, care s-a folosit oficial la noi până în 1862.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Shakespeare ar trebui tradus nu doar cu litere chirilice, ci și într-un grai gen Letopisețul Țării Moldovei. Ca să vă prindeți ce înseamnă asta, să reiau ideea articolului… stil Letopiseț: „Află-să în capetile unora ce cetesc cărțile cele striine că daca sunt vechi, tălmaciul va trebui să tălmăcească cu multe cuvinte din acele vremi. Luund cartea, el trebuie cu ajutoriul altor cărți să găsească cum o putea cuvintele bune, nu cele rele (a puhlibuitorilor de cetitori) care suntu prea noi.”

Spor la citit!

Deci: împingerea textului către trecut e o falsificare. E un truc folosit ca să dea iz de vechi. N-are cum să fie altceva ca să fie citibil. Nu redă nici măcar experiența citirii originalului de cei care se află în țara lui de origine – arhaismele noastre nu redau neapărat realitățile lor. Uneori arhaismele în sine sunt contrare textului original – Chaucer e arhaizat în mod constant, în ciuda faptului că se spune că ar fi modernizat limba engleză. Traducerile pictate cu cuvinte vechi sunt o experiență, dar nu cea originală. Dacă am traduce Shakespeare pe bune, în virtutea modului în care erau folosite uzual anumite cuvinte în engleza de pe vremea lui, ne-am trezi cu câte un titlu gen: „Mult zgomot pentru nimic, pizde și zvonuri” („nothing” – nimic, argou pentru organele genitale feminine; omofon la vremea respectivă că „noting” – zvonuri).

Între arhaizarea textelor și încercarea asiduă de a păstra forma poetică se poate ajunge și la absurdități. De exemplu, Chaucer tradus în română:

La tine strig, zeiță mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem :
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngîn, cum știu, pe îndrăgostiți cînd gem.

– Troilus și Cresida, traducere din 1978 de Dan Duțescu

Chaucer a trăit prin secolul 14, când noi n-aveam literatură și englezii n-aveau engleză modernă. Același fragment în engleza lui, de prin 1380:

To thee clepe I, thou goddesse of torment,
      Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne;
      Help me, that am the sorwful instrument
      That helpeth lovers, as I can, to pleyne!

„Clepe” aia poate să însemne și „strig”, dar și „vorbesc” sau „invoc” sau „implor”. Deci: „Pe tine te implor, zeiță a chinurilor” – poate s-o fi zbătut mult Duțescu, dar zeița nu-i zbătută – „Furie crudă, suferind mereu în dureri; ajută-mă pe mine, unealta tristă care ajută, cât poate, îndrăgostiții să plângă!” – nu îngână îndrăgostiții când gem, că nu e un voyeur care stă în fața ferestrei lor.

Nu zic nu, Duțescu s-a străduit să păstreze rima din original, ceea ce i-a tras peste degete când vine vorba de libertatea de exprimare. Dar problema se repetă în proză, la fel ca în versuri: o carte mai veche se traduce cu cuvinte vechi, ca să simți că-i veche. Chiar dacă e mai veche dect cuvintele tale. Chaucer e mai vechi ca Arghezi și Eminescu, e mai vechi decât Ciocoii Vechi și Noi. E mai vechi ca Letopisețul, e mai vechi decât primul text românesc din 1521, care era scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și care suna cam așa (de la Wiki citire):

I pak dau štire domnïetale za lukrul Turčilor kum amĭ auzit èu kŭ ĩpŭratul au èšit den Sofïę, ši aimintrě nue ši sěu dus ĩ sus pre Dunŭre. I pak sŭ štïi domnïjata kŭ au venit un ωm de la Nikopoe de mïe měu spus kŭ au vŭzut ku ωkïi loi kŭ au trekut čěle korabïi če štïi ši domnïjata pre Dunŭre ĩ sus. I pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte de ωmin sŭ ę fïe ĩn ažutor ĩ korabïi. ****

Ce-a scris Chaucer e mai departe în trecut de scrisoarea asta decât e scrisoarea asta de Letopisețul Țării Moldovei. Într-un fel e ironic că traducem toate cărțile vechi cu același limbaj tip de limbaj vechi. Suntem înțepeniți în prezent – ce-i înainte de 1900, fie că e Antichitate, fie că e 1700, e tratat la fel pentru că de fapt n-avem simțul a ce înseamnă distanțele astea imense de timp. Pentru Shakespeare, Chaucer era vechi și arhaic. Pentru Letopiseț, Shakespeare începea să fie chestia cu care se delectaseră bunicii (bunicii altcuiva, evident, din motive geografice). Și toți ăștia vorbeau normal la vremea lor, contemporan, fără artificii ca să pară arhaici. Dacă ar fi fost în zilele noastre, ar fi pus ulei în mâncare, nu untdelemn, dacă s-ar fi întâlnit cu un polonez nu l-ar fi numit nici leș, nici leah.

Nu sunt cu totul împotriva traducerilor arhaizante (orice traducere e o interpretare, în fond), dar nu văd de ce ar fi necesare, de ce ar fi privite ca Unica Metodă de a te ocupa de Shakespeare, Chaucer și Aristotel, sau de literatura secolelor XVIII și XIX. Sunt un artificiu care vrea să reflecte un singur adevăr – extrinsec – despre o carte: că e veche. Nu reflectă un adevăr intrinsec al cărții în sine.

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]

Thu, 24 Jan 2013 00:11:30 +0000

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Tonul e ușor, amuzant, înclinat spre o ironie care face partea neplăcută a vieții să pară mai simplă. De fapt, se vede de la început: Botchan înseamnă „tânărul stăpân” și e denumirea cu care îl alintă servitoarea bătrână pe personajul principal, pentru că e convinsă că tânărul e special, minunat, un dar pentru omenire.

Citez din traducerea în engleză de Treyvaud:

I have no idea why, but the old lady just adored me. It was a total mystery. My mother had gotten sick of me three days before she died, my father never knew what to do with me, and the whole town called me devil-boy, but Kiyo thought I was the greatest.

Traducerea în română (din cea engleză, că nu am de gând să traduc din japoneză acum):

Nu știu de ce, dar bătânica pur și simplă mă adora. Pentru mine era un mister total. Mama se săturase de mine cu trei zile înainte să moară, tata nu știuse niciodată cum să se descurce cu mine și tot orașul îmi spunea drăcușorul, dar Kiyo mă credea cel mai grozav.

Botchan e direct, are o idee personală despre ce înseamnă onoarea, e cam nechibzuit și lipsit de respect. Ca narator e franc, direct, nu se încurcă în cuvinte sau în tact – dar se implică în acțiune, în răsturnări de situație. Nu știi niciodată dacă e mai lent de cap, sau inteligent și-o ascunde.

După cum spuneam, traducerea lui Treyvaud este superbă. Când colegii stăteau să se chinuie cu o traducere în română destul de scorțoasă, eu am dat peste varianta asta în engleză, care e ușor de citit, curge lin, sună englezește, nu ca o engleză chinuită în fel și chip ca să semene cu japoneza. Există, ce e drept, și o versiune în engleză gratis (Project Gutenberg, probabil), dar nu e de aceeași calitate cu a lui Treyvaud.

Din introducerea făcută de traducător:

I gave Botchan himself the voice of the Platonic Ideal of the Assistant English Teacher in Japan blowing off steam: profane and outraged, hilariously aggrieved. As part of that milieu myself, I decided that too much polish would probably work against what I wanted to do, so I decided to translate the whole book in a month. And finally, I did virtually all of the work while drunk.

Care în română ar suna așa:

Lui Botchan i-am dat vocea Idealului Platonic al Profesorului Asistent de Engleză din Japonia când răbufnește: profan și indignat, haios de nedreptățit. Pentru că și eu fac parte din acel mediu, am decis că prea multă șlefuială probabil că ar dăuna ideii pe care o aveam în minte, așa că am decis să traduc toată cartea într-o lună. Și în final, am făcut aproape toată treaba în stare de ebrietate.

S-ar putea ca de acolo să vină tot farmecul traducerii.

Cartea o găsiți aici.