Traduceri on Roxana-Mălina Chirilă

Genul non-binar în traduceri (și de ce corectitudinea politică nu-i dușmanul meu la muncă)

Thu, 28 Oct 2021 08:47:42 +0000

Nu foarte demult, am lucrat la o povestire în care un personaj avea un gen non-binar: nici bărbat, nici femeie. Acuma, în engleză personajul respectiv avea pronumele they/them, iar în rest totul era floare la ureche, pentru că englezei în general nu-i pasă de gen nici cât negru sub unghie. În română e mult mai ușor să eviți pronumele ca atare (pentru că de multe ori poate fi subiect implicit), dar te mănâncă adjectivele.

Româna, spre deosebire de engleză (și maghiară și alte limbi) are obiceiul să pună genuri peste tot. Masa e feminină, cartofii sunt masculini, nucii sunt masculini, nucile sunt feminine. E o explozie de genuri care mai de care mai arbitrare și mai greu de evitat, mai ales cu toate adjectivele care se acordă.

Poate tocmai din cauza asta comunitatea LGBTQ din România nu pare să-și fi găsit (încă) o soluție lingvistică măcar majoritar acceptată. Știu, pentru că ocazional mai arunc un ochi pe ce spun cei de acolo și văd referiri la masculin, la feminin și, cu o ocazie memorabilă, un import al unei variațiuni gramaticale cu „x”, gen „Alex e frumosix” (era într-un podcast de mai demult, pe care l-aș căuta, dar nu mai țin minte nicicum cum îi zice). Bineînțeles, varianta cu „x” poate trezi ranchiună, inclusiv printre cei care se identifică ca non-binari – sau dacă nu ranchiună, măcar un oftat din rărunchi pentru că e o variantă nepractică.

În lipsa unui consens și a unei limbi care să nu împartă totul în masculin și feminin, există totuși soluții. Personajul nu „e pregătit”, ci „e gata”. Nu e „înalt”, ci e „o persoană înaltă”. Nu „e înscris”, ci „s-a înscris”. Și tot așa. Cu un pic de creativitate și multă muncă, poți să eviți să faci vreodată referință la genul persoanei. E nepractic în vorbire, când nu poți să stai să întorci o frază de zece ori în cap înainte s-o scoți pe gură, dar se poate în scris.

Asta e soluția pe care o folosesc de fiecare dată când răsare problema – dacă există vreun consens în comunitatea LGBTQ, să-mi dați de știre, să mă adaptez.

În fine, am adaptat povestirea în stilul ăsta și am anunțat că o să-mi adaug un pic de timp în plus pe factură față de estimarea inițială, pentru efortul suplimentar de adaptare – propunere care mi-a fost acceptată. Și-mi zice project managerul:

„Lumea a devenit mult mai complicată de când cu toate aspectele corecte politic ale tuturor comunităților.”

Am stat să mă gândesc un pic la treaba asta. Nu aș putea nega că fix acel proiect ar fi fost mai simplu dacă personajul respectiv era ori bărbat, ori femeie. Nu aș fi adăugat timp în plus pe factura respectivă ca să stau să adaptez limbajul și să-l fac să sune natural.

Pe de altă parte.

Motivul pentru care știu să evit genuri cu grație și am soluții pentru persoane non-binare e că lucrez în traduceri de software. Uneori, clientul se adresează utilizatorului într-o engleză neutră și nici nu se gândește că într-o limbă sau alta contează dacă utilizatorul e bărbat sau femeie. Din cauza asta, am văzut multe traduceri, mult software și multe e-mailuri care vorbesc cu mine la neutru-masculin: „Ești sigur că vrei să închizi fereastra?” „Pentru că ești abonat la newsletter…”

La un moment dat, împreună cu niște colegi, am început să evităm formulările astea și să le facem mai ok și pentru femei. „Sigur vrei să închizi fereastra?” „Pentru că te-ai abonat la newsletter…” Iar exercițiul mi-a intrat mai mult în mână de-a lungul vremii. Deci nu doar persoanele non-binare au nevoie de limbaj neutru, ci și persoanele al căror gen e necunoscut.

Altfel, convenția de până acum spune că suntem toți bărbați onorifici, o mică armată de femei care sunt siguri că vor să închidă ferestre și care sunt abonați la newsletter.

În plus, genul nu e nici măcar una dintre cele mai neplăcute provocări cu care am avut de-a face. Chit că e un pic obositor și laborios să eviți referirile la gen, pot oricând să dau o listă de lucruri mult mai grele și mai neplăcute: evitarea numărului, bucăți de texte care se recompun în moduri neașteptate, restricționarea numărului maxim de caractere la sânge, lucratul fără a vedea interfața pentru care traduc, traducerea pentru dublaj făcut ca să se suprapună cu mișcarea buzelor personajului (niciodată. nu. mai. fac), traducerea fără context a unor chestii fără noimă.

Dar să zicem că vorbim doar de ficțiune! Eh, pentru că îmi place literatura veche, pot să vă spun că orice povestire de azi, inclusiv cu toată corectitudinea politică, e floare la ureche pe lângă ce ar fi trebuit să fac ca traducător literar în vremuri de hăt, demult – presupunând că aș fi lucrat cu aceeași seriozitate. Nu de alta, dar oamenii își scriau ficțiunea (și) în versuri, așa că aveai de tradus sute de pagini care trebuiau să corespundă ca acuratețe și ca stil. Felicitări, ai un contract să traduci „Paradisul pierdut” al lui Milton – zece mii de versuri alambicate. Păi aia ar fi fost chinuială, nu glumă!

Întotdeauna există un aspect sau altul care-ți face munca mai complicată decât ar fi putut fi. Nu știi niciodată exact care va fi, poate să difere de la proiect la proiect, de la situație la situație, dar rare vor fi ocaziile în care totul merge strună. Așa că n-are rost să stai să te gândești la ce ar fi putut fi, dacă ar fi fost altfel. Mai bine iei lucrurile cum sunt și te obișnuiești din timp cu gândul că or să apară hârtoape și n-o să fie drumul mereu lin.

Pentru că probabil o să vreți să discutați și politica legată de LGBTQ și cât de valid sau nevalid e să spui că ai un gen non-binar, hai să vă zic explicit care mi-e poziția.

Părerea mea personală legată de identitatea altora e că nu e treaba mea.

Nu consider că oamenii au în general nevoie de acordul meu ca să-și vadă de viață. Nu consider că e necesar să vin eu să le impun altora cum să se perceapă, mai ales în condițiile în care nu suport să mi se spună mie cum să mă percep sau cum să trăiesc.

(Știu de coșmarurile conservatoare în care ne vânează progresiștii pe stradă pentru că nu ne-am adresat cum trebuie; aș vrea să le amintesc conservatorilor de coșmarurile progresiste în care femeile sunt fabrici de copii. Toți avem coșmaruri. Hai să nu ne purtăm de parcă ele ar deveni realitate în momentul în care ne acordăm un minimum de respect unii altora.)

Deci, ține de curtoazie și politețe să nu mă bag cu bocancii în viața altora. Dacă alții iau decizii bune sau rele, dacă își fac iluzii despre propria identitate sau nu, astea sunt lucruri care țin de viața lor. Dacă sunt fericiți sau nefericiți, dacă se răzgândesc sau nu se răzgândesc, astea sunt, iar, lucruri care țin de viața lor și deciziile lor.

„Dar lucrurile astea îi fac nefericiți!”

Bos, nu e treaba mea. Sunt un pic mizantropă și am propriile probleme, efectiv nu e treaba mea să caut fericirea pentru alții. Să și-o facă. Sau nu. Nu-mi pasă.

De fapt, singurul motiv pentru care cred că se bagă lumea să comenteze e că asta-i o treabă nouă și-i deranjează pe ei. În rest, e plin de nefericire: oamenii își aleg facultăți care nu le plac, se căsătoresc cu cine n-ar trebui, merg la nunți și botezuri deși urlă peste tot că le urăsc, beau de sting și-și distrug viața – dar nu vă văd protestând cu atâta vehemență acolo. Pentru că alea-s deja situații normale, csf, ncsf etc.

Ah, că e viața mai complicată cu LGBTQ șamd.? Da, dar vezi ce ziceam mai sus legat de traduceri și complicații: viața era complicată oricum.

Examenul de traducător e contra meseriei de traducător

Thu, 14 Oct 2021 16:27:03 +0000

Pentru că am terminat Facultatea de Limbi Străine acum un număr de ani, nu am fost nevoită să dau niciun examen ca să pot deveni traducător liber profesionist, cu înregistrare la ANAF și tot tacâmul. A fost suficientă diploma de absolvire. În schimb, Iulia Gorzo a povestit azi cum și-a dat examenul de traducere la Ministerul Culturii.

Dacă n-o știți, Iulia Gorzo e traducătoare de mulți ani. Nu o cunosc personal, dar i-am mai văzut numele pe „Casa veselă” și alte volume care mi s-au părut bine traduse. Probabil și voi ați auzit de unele dintre cărțile la care a mai lucrat. Din câte am văzut din interviuri, se mai ocupă și de subtitrări.

Pentru că uneori în viață nu e destul să-ți știi meseria, ci îți trebuie și hârtii doveditoare, se mai întâmplă ca și traducătorii cu experiență să aibă nevoie de un atestat de la Minister. Atunci pot să dea un examen oficial, care costă 400-600 de lei; în urma examenului, primesc o hârtie care atestă că își știu meseria.

Problema e că examenul nu reflectă aproape necesitățile curente ale meseriei, ba chiar promovează practici greșite.

Spune Iulia așa:

[…] la proba de literatură, care nu se desfășoară online (ci într-o sală cam neaerisită, în plină pandemie) și nici pe computer, doamne ferește, […] ei bine, la această probă desfășurată în scris, pe foi din alea de examen, nu se permite folosirea dicționarelor, altele decât cele bilingve. Deci nu Webster, nu DOOM, nu argotic, nu nimic. Evident, despre resurse online nici nu poate fi vorba. Deci cineva dintr-un minister a făcut niște reguli conform cărora literatura se poate traduce așa, cu un singur tip de dicționar. Ei bine, nu, nu se poate traduce așa. V-o spun eu, după 16 ani de experiență. Ăsta-i doar primul episod.

Nu știu cum să vă explic cât de tare m-am enervat. S-a lăsat cu răbufniri și pufnituri în viața reală de parcă aș fi locomotivă CFR încercând să tragă vagoane la deal.

Le luăm pe rând? Le luăm pe rând.

Să transcrie Ministerul Culturii traducerile, zic!

De-a lungul timpului nu doar am tradus și corectat traduceri, ci am și corectat teste de traducere. Jumătate dintre testele verificate au fost cu scor sub orice critică (și) pentru că oamenii erau incapabili să scrie cu diacritice.

În anul 2021 nu cred că există traducători care să fie nevoiți lucreze de mână decât dacă e vreun context pe care nu-l știu eu. În rest, calculatorul e baza. Or, cea mai mare parte din populație e incapabilă să scrie cu diacritice. Chiar dacă încearcă, le uită afară pe jumătate dintre ele. E chestie de exercițiu, dă-o naibii. Durează până-ți învață degetele pozițiile tastelor și până ți se obișnuiește creierul să scrie „până” și „pană” în loc de „pana” și „pana”.

Ce facem, deci, cu oamenii care teoretic ar ști să traducă, dar nu știu să tasteze? Le tastează Ministerul Culturii textele? Vine un secretar de la guvern să le dea o mână de ajutor dacă oamenii nu știu să-și facă meseria la nivel acceptabil în ciuda atestatului eliberat de ei?

Dicționarele bilingve nu sunt Dumnezeu

Dicționarele bilingve sunt foarte utile, nu zic nu. Dar nu conțin mereu _toate _variantele, uneori mai spun prostii, iar de multe ori nu au cuvintele sau expresiile care-ți trebuie.

Chiar dacă printr-un miracol au varianta necesară (și e corectă), dacă nu știi cuvântul în limba-sursă (sau în limba-țintă) ar trebui să-l verifici ca să te asiguri că ai nimerit fix ce-ți trebuie. Nu de alta, dar dacă iei sensul greșit, ajungi să bagi cheia în creatura aia de orăcăie în lac.

Și sunt atât de mulți care iau sensul aiurea…

Examenul promovează munca făcută pe genunchi

O altă problemă pe care am remarcat-o frecvent în testele de traducere e că oamenii nu caută răspunsuri – sau poate nu le caută unde trebuie, nu știu. Văd o expresie pe care n-o cunosc? Nu-i bai, o traduc după ureche sau cuvânt cu cuvânt.

Toate testele de traducere pe care le dai în mod real pentru a te angaja undeva sunt cu cărțile pe masă. Poți să cauți unde vrei, să te inspiri de unde vrei. Nu doar că ai voie să cauți sensuri prin dicționare și să-ți găsești materiale de referință, ci chiar ar fi foarte bine s-o faci. Nimănui nu-i pasă dacă răspunsul era deja în capul tău sau dacă l-ai aflat după ce ai căutat pe net ca să vezi despre ce-i vorba; oricum ar fi, ideea e să fii în stare să dai un răspuns bun!

(Singura excepție e dacă ți s-a dat la tradus un text pe care-l găsești deja tradus pe net. Poți să fii relativ sigur că cei care au creat testul știu de traducerea aia și ar fi bine să vii cu o interpretare proprie.)

**La fel și cu gramatica! **

Mai am uneori lapsusuri; nu mai știu cum se conjugă verbe. Azi, de exemplu, aveam un „vasele se umplu” și în timp ce mă uitam la ecran mi-am dat seama că mi s-a șters complet din memorie conjugarea lui „a umple”, ca un cod PIN când ai cea mai mare nevoie de el. Credeți că am trimis proiectul cu o variantă pusă aleatoriu, prefăcându-mă față de mine că sunt perfectă și sperând că n-o să afle nimeni că am avut dubiul ăsta? Aș, de unde. Am căutat conjugarea pe dexonline și am trimis varianta corectă (păstrându-mi și aura de bună cunoscătoare a limbii române).

Nu e nevoie de oameni care să funcționeze doar pe baza cunoștințelor vechi, oricât de vaste. E nevoie de oameni care să poată căuta mereu ceea ce nu știu. Care să verifice când au dubii, nu care scriu orice, pentru că poate e bine.

Ce s-ar putea face

Acuma, dacă le dai viitorilor traducători șansa să stea online, la calculator, e posibil să comunice pe ascuns cu cineva și să le rezolve alții testul. Înțeleg asta.

Dar.

Poți să ai calculatoare deconectate de la internet și cu două opțiuni de tastaturi disponibile (varianta clasică de tastatură pentru română și cea pentru programatori). O grămadă de dicționare fizice, en-en, en-ro, ro-en, argou etc, și câteva enciclopedii, ca să fii sigur că au ce le trebuie. Nu-i o plăcere să răsfoiești fizic când online merge mai repede, dar e ok.

Vrei să ai, potențial, și câteva traduceri care trebuie să încapă în x caractere, care sunt utile pentru software, benzi desenate și subtitrări.

Poți să vii cu cerințe din viața reală, gen, „acest text e pentru copii” sau „acest text se adresează unui public erudit”, ca să știe omul cum să se adapteze.

Cu alte cuvinte, aș structura examenul într-un mod un pic mai similar cerințelor reale (și testelor de angajare pe care le-am dat, corectat, uneori creat). Cei care-l dau trebuie tratați nu ca studenți care trebuie să-și ia creditele, ci ca profesioniști; iar profesioniștii care vin din orice motiv să dea examenul ar trebui să fie capabili să-l ia fără să fie nevoiți să uite ce au învățat de-a lungul anilor.

Cum traduci un joc în română 2: De ce sună româna nașpa

Wed, 01 Sep 2021 16:20:18 +0000

Clipul al doilea din serie. Primul e aici.

Ce se întâmplă aici:

Mă iau un pic de Microsoft – nu pentru că mi-a dat microfonul prea încet de la sine putere (ffs), ci pentru că a fost acolo la începuturile localizării în română și nu a avut grijă să fie treaba bună.
Filozofez despre cuvinte – și diferența între o „traducere corectă” și „o traducere bună”.
Intru în detalii foarte specifice, dar e greu să vorbești _ne-_specific când toată munca ta e o migală constantă.
Explic unde găsești toate traducerile Microsoft… sau unde le găseai, respectiv aici. Văd că nu mai sunt disponibile acolo. :-/

Cum traduci un joc în română 1: Softuri și stringuri

Wed, 01 Sep 2021 15:54:16 +0000

Discutam mai demult cu niște amici despre cum se traduc jocurile în română – și pentru că e foarte greu să explic tot procesul doar cu cuvinte, am făcut niște clipuri pe Youtube în care povestesc ce și cum.

…Clipurile le-am făcut pe 1 august și am uitat de ele o lună. Heh.

Ce se întâmplă în clip:

Sonorul e dat prea încet, pentru că Windows a decis că microfonul meu e prea puternic și l-a dat încet de tot. Merci, Windows.
Vorbesc liber, de parcă ar fi cineva care se uită peste umărul meu.
Explic cum arată softurile de traducere (CAT tools) și cum se folosesc.
Dar nu lucrez cu ce lucrez de obicei (MemoQ, MemSource, softurile clienților), pentru că nu am voie să vă arăt proiectele reale de la muncă.
Explic pe Kittens Game.
Povestesc cât face softul pentru mine, când face ceva „automat”.
Vă arăt partea din spate a jocului (inclusiv cu Chestii de Programare, gen Variabile).
Sfaturi despre cum să înveți lucrurile extra care te ajută la traducerea de jocuri (spre deosebire de traducerea de literatură, să zicem), cum ar fi să mergi pe W3 Schools și să înveți html.

Pașii unei traduceri creative #2: demitizări

Thu, 18 Mar 2021 18:53:29 +0000

Articolul în care explicam cum funcționează o traducere creativă dând un exemplu din versurile lui Ice Cube a ajuns ceva mai popular decât mă așteptam. Ceea ce e bine, pentru că am văzut din comentariile de pe internetul larg care sunt nelămuririle și obiecțiile – mai ales că traduc deja de peste zece ani, iar asta înseamnă că deseori uit ce e evident pentru oricine privește domeniul din afară și ce nu.

Ca să repet ce spuneam altundeva pe net: nicio traducere din articolul cu Ice Cube nu e finală – nici măcar cea de pe la finalul articolului, care doar începe să semene cu ce ar trebui. După cum se vede, diferența între prima variantă și varianta intermediară e deja ca de la cer la pământ: pasul de la intermediar la final e și el enorm.

Scopul a fost să demitizez un pic procesul și să-l explic. Evident, orice prezentare a unui proces înseamnă să-ți arăți vulnerabilitățile. E mult mai plăcut să dezvălui direct o variantă finală, în care întrebările au primit răspunsuri, alegerile au fost definitivate, iar textul a fost șlefuit. Atunci pare simplu; nu se vede că e o muncă de migală, în care calitatea se obține prin multe permutări lipsite de grație.

Problema 1: sună prost!

Primele reacții pe care le-am văzut au fost negative, pentru că traducerea inițială, care e mai mult o schiță, sună ca naiba. Așa e! Chiar și eu am recunoscut-o. Orice ciornă arată prost, iar orice idee brută este, prin definiție, nefinisată.

Există domenii în care ne-am obișnuit să vedem munca – e plin de artiști care pun clipuri în care desenează. În schimb, când e vorba de cuvinte, nimeni nu prea are chef să dea din casă și să recunoască exact cât de slabă era varianta inițială. Să pornești de la o schiță și să reușești să redai o idee din câteva linii brute e admirabil – să exprimi în propoziții brute niște idei te face să pari în cel mai bun caz butucănos.

Așa că scriitorii comentează doar lucruri drăguțe: că au pus Parisul în Belgia pentru că nu erau atenți, că au încurcat numele unui personaj dintr-o carte precedentă cu numele altui personaj din cartea curentă etc. Nu vin să-ți arate exact cât de tare au bușit-o și cât de neinspirate le-au fost ideile și exprimările inițiale.

Mai mult, chiar dacă ai vrea să-ți prezinți tot procesul, de obicei ai rescris de o mie de ori versiunile și nu le mai poți recupera. Dar de cele mai multe ori e nevoie de multă muncă pentru ca un text să sune bine, natural și să curgă așa cum ar trebui. Iluzia de simplitate e doar atât: o iluzie.

Problema 2: omg, nu știe nimic!

Faptul că am căutat aproape totul într-un text scurt a fost luat ca un semn de ignoranță. Și, într-un fel, da, este!

Atunci când mă uit la un film, citesc o carte sau ascult o melodie simt foarte rar nevoia să mă întind după dicționar. De obicei chiar și ce e mai voalat e destul de clar în context: chiar și neștiind ce e un „pyroclastic flow” în contextul Ice Cube, chiar și fără să caut pe Wikipedia o explicație pe larg, pot descifra sensul, pentru că înțeleg componentele: „pyro” de la grecescul „foc”, „flow” e o curgere; deja îmi sugerează un râu incandescent și transmite superb ideea că atunci când Ice Cube își spune versurile, îi mătură pe toți din cale ca o viitură de foc.

Dacă doar ascult „Gansta Rap Made Me Do It”, nu trebuie să știu mai mult.

Dar dacă _traduc _am altă responsabilitate. Nu e destul să fiu sigură în proporție de 99% că am dreptate – pentru că în 1% din cazuri voi greși. Iar într-o săptămână în care greșesc 1% din lucrurile pe care sunt 99% sigură, voi greși 2-3 lucruri.

Cât de sigură sunt de numărul de „i”-uri din „propriii”? 99%? Merg pe dexonline să verific. Îmi vine să scriu „imuabil” undeva și sunt 99% sigură că înseamnă „care nu se schimbă niciodată”? Merg să verific. Și chiar și așa, uneori (rar) sunt lucruri pe care nu le caut pentru că sunt 100% sigură pe ele – și se dovedește că am greșit.

Nimeni nu e perfect tot timpul. Dar căutările dese și cercetarea și când „știi” sunt moduri prin care eviți să calci în prea mutle străchini.

Problema 3: nu afli lucrurile astea din dicționare!

Era cineva care spunea că nu poți rezolva sensurile unor versuri uitându-te prin dicționare și Wikipedia. Nu știu exact ce altceva ar trebui să fac atunci când sunt nesigură pe un cuvânt sau o sintagmă (nu pe un concept): să mă duc să fac sondaje de opinie pe internet? Să caut cu orele documentare detaliate pe tema dată?

Folosesc o grămadă de dicționare: thefreedictionary (englez-englez), ocazional macmillain (tot englez-englez) sau ce îmi recomandă google când caut la repezeală; apoi hallo.ro ca dicționar englez-român; și, evident, dexonline.ro. Urban dictionary e un dicționar de argou destul de util, care are și multe definiții aiurea, dar de cele mai multe ori găsești și ce-ți trebuie.

Dicționarul nu e doar o unealtă de dat în cap oamenilor pe internet când nu ne place de ei: e și o referință bună pentru consensul majorității cu privire la majoritatea cuvintelor. Nu e cuvântul lui Dumnezeu revelat prin grație divină, etern și imuabil, dar e un loc destul de bun din care să afli ce ar putea să însemne un cuvânt și care-i sunt conotațiile.

E și un loc bun să cauți sinonime care să aibă conotațiile care-ți trebuie, care să nu fie repetitiv, care să sune ori potrivit într-o situație formală, ori un pic arhaic, ori un pic mistic, ori un pic a corporație. Am dialoguri ca cel de aici cel puțin săptămânal_ _(a rămas „monah” în cazul acela, apropo).

Problema 4: bine că am lămurit-o cu „throw up”, știm că nu înseamnă „vomită”!

Se dau versurile astea din articolul precedent:

And I don’t have to show riches
To pull up pull off with some bad bitches
[…]
See ’em throw up Westside California

Ziceam eu acolo că „throw up” nu sună a vomitat în context. Contextul e un lucru foarte important pentru că engleza are chiar mai multe omonime decât româna, inclusiv în verbele compuse. Chiar și la„throw up” spune așa:

To vomit.

To abandon; relinquish: She threw up her campaign for mayor.

To construct hurriedly: shoddy houses that were thrown up in a few months.

To refer to something repeatedly: She threw up his past to him whenever they argued.

To project, play, or otherwise display (a slide, video, or other recorded image): threw the video of vacation highlights up on the screen.

Deci:

A vomita.
A abandona.
A construi în grabă.
A face o referință repetată la ceva.
A proiecta un material înregistrat.

Toate pornesc de la ideea de „a arunca” într-un „sus” cu sens mai mult sau mai puțin propriu: mâncarea e aruncată în sus din stomac; arunci conceptual ceva de parcă-l țineai în brațe și acum te descotorosești de el; „arunci” niște materiale și pac, se înalță casa; arunci o idee în conversație; „arunci” o imagine pe un perete.

Ar fi o posibilitate să fie și două cuvinte separate: să „throw” în Westside, California, cu un „throw” argotic, dar deja începe să fie cam profundă analiza în contextul în care Ice Cube se laudă cu succesul pe care-l are la femei.

De cele mai multe ori, „throw up” o să fie cu sensul de vomat (a se vedea spaghetele lui Eminem din „Lose yourself”, adusese în discuție de cineva). Dar nu o să vomiți un cartier. Ai putea cel mult să vomiți într-un cartier, dar atunci ar fi nevoie de o prepoziție: throw up in Westside, California.

Știu că sună a profă de română, dar prepozițiile astea contează mult. Dacă zici „Găina a omorât-o Mariana” înseamnă că Mariana a omorât găina – și că vreau să subliniez cumva lucrul ăsta; poate că te așteptai să fie vie, sau poate voiai tu să omori găina. Dar dacă zici „Găina a omorât-o pe Mariana”, avem deja o găină ucigașă și un accident tragic în care Mariana a murit.

Chiar și așa, sensul unui cuvânt nu e ceva care se „rezolvă” permanent. Nu e ca și cum, dacă ai folosit o dată un anumit sens, nu mai poți folosi altele; nu e ca și cum dacă ai descoperit un sens nou, cel vechi e greșit. Faptul că știu că ușa are broască nu înseamnă că o să cred că yalele orăcăie.

Problema 5: nu sunt redate toate subtilitățile și conotațiile!

Da. Corect. Nu sunt!

E și vina mea că nu am specificat, dar traducerea începută în articolul de dinainte pornea de la presupunerea unei traduceri obișnuite – pentru o subtitrare, de exemplu, cum e cea în engleză de la clipul Irinei Rimes de la Urbanist Sessions. Sau pentru un film. Sau pentru o revistă. Sau chiar și pentru o carte (simplă) de poezie.

Ce am încercat eu să obțin a fost în primul rând acuratețea, pornind de la premisa că publicul vrea să știe ce spune Ice Cube, nu că vrea o melodie românească în stil Ice Cube. Un scop secundar a fost rima: să se vadă că nu e poezie modernă, ci are un ritm și o rimă.

Poți să faci traduceri foarte adaptate, foarte exacte sau mai pe la mijloc (și putem vorbi de asta la un moment dat, dar nu e cazul acum), dar niciodată nu vei reda originalul într-o copie 1:1. Pentru că orice faci, anumite lucruri vor suna într-un fel pentru o cultură și în cu totul alt fel în alta.

Dacă zic, de exemplu, „Ionuț a rămas fără bani, așa că n-a ieșit din Regie două zile, ci și-a mâncat borcanele de zacuscă”, tot românul cam înțelege situația: Ionuț e băiat din provincie, student, stă la cămin, mama ori i-a dat zacuscă, ori i-a trimis prin cineva. Ei, o simplă traducere n-are cum să-ți transmită toate astea. Cititorul pur și simplu va trebui să se prindă din restul cărții, să se familiarizeze cu cultura românească, sau doar să știe că Ionuț a stat în cămin două zile și a mâncat zacuscă.

Și cam asta e interacțiunea noastră cu arta străină: ne uităm la filme despre baseball fără să ne explice cineva ce e baseballul; citim manga fără să ni se explice tropele din manga; ascultăm muzică coreeană fără să ni se explice înainte ce e cu ea. Suntem aruncați în text și ne rămâne doar să înotăm.

La muzică e și mai greu: o mare parte din emoție o duce melodia. Să citești Eminem (chiar și în engleză) e o experiență complet diferită de a-l auzi. Fără modul lui dur de a spune versurile, ai putea uneori chiar să-l iei de poet romantic și naiv:

Cause when we descend together, we begin to move as one
In perfect unison just like the moon and sun

(O să vă las să descoperiți singuri ce piesă e asta și de ce (probabil) n-o știți 😀 )

Există cărți care într-adevăr explică tot contextul. Dar nu sunt simplele traduceri. Dacă vrei o astfel de ediție, te duci la un expert în cultura respectivă, iar expertul respectiv îți creează o ediție critică, pe care o publică probabil pe la vreo editură academică.

Atunci într-adevăr ai loc să explici tot: faptul că facultățile românești sunt ieftine și nu faci credite pentru ele, că părinții le trimit de mâncare copiilor, că Regia e un loc cunoscut la nivelul Bucureștiului – și tot așa. Dar cărțile respective sunt mai rare.

Sunt și mult mai mari, pentru că întotdeauna se găsesc lucruri de explicat. Recent, am citit autobiografia lui Avvakum, de la Columbia University Press. Pe scurt, Avvakum a fost un preot rus de la finalul secolului 17, care s-a opus unor reforme religioase și a fost în cele din urmă ars pe rug pentru credințele lui. Cartea are 210 pagini, dintre care doar 91 sunt autobiografia propriu-zisă. Vreo 50 sunt introducerea în care sunt explicate personajele și situațiile, iar vreo 40 sunt note explicative despre ce a citat Avvakum greșit, ce s-a întâmplat cu diverse persoane și tot așa.

Dar de cele mai multe ori nu așa ceva se cere, nu așa ceva se cumpără, mai ales nu pentru cultură contemporană. Nici traducerile lui Cărtărescu din Bob Dylan, de exemplu, nu sunt decât traduceri. Se presupune cumva că poți să-ți găsești mai ușor reperele culturale dacă ești interesat, sau că poți intui despre ce e vorba.

**Cam astea ar fi ideile pe care am vrut să le explic după ce am văzut reacții. **Dacă are cineva curiozități, mai răspund din când în când la ele, dar nu promit nimic.

Pașii unei traduceri creative (azi: un pic de rap)

Sat, 13 Mar 2021 16:28:08 +0000

Discutam cu Kay în comentariile de la o postare anterioară. Fiind vorba de cât de puternic trebuie să fii integrat într-o cultură ca să poți traduce din ea, mi-am dat seama că e mai greu de explicat fără exemple concrete, pentru că dialogurile descind într-un fel de vag în care pare că spunem același lucru și de fapt nu prea.

Ziceam eu:

[…] traducerea, în sine, e mai mult decât doar o mutare directă a unei propoziții dintr-o limbă în alta. Trebuie să ai cunoștințe solide despre cultura de bază și referințele ei (măcar cât să știi ce nu știi, ca să nu traduci Great Finn cu Marele Finlandez). Trebuie să te mulezi pe stilul autorului. Și trebuie să-ți fie la îndemână vocabularul potrivit din limba-țintă. Trebuie să ai un repertoriu stilistic. În general, după o vreme știi ce „gamă” ai și ce poți accepta sau nu.

Și îmi răspundea Kay:

Adica practic zici in cuvintele tale exact ce zic ei 🙂 (ma rog, si ce am incercat eu sa zic, mai degraba stangaci). Trebuie sa ai cunostinte solide din cultura, da, trebuie sa intelegi stilul autorului. Nu exact asta zic ei cand insista ca o femeie de culoare sa traduca? Mai precis, o femeie care intelege cultura (daca nu intelege 100% cultura de culoare din america, tot o intelege mai bine decat un barbat alb, care nu a avut de-a face decat din auzite cu problemele femeilor si/sau oamenilor de culoare).

Ok. Există două tipuri de a înțelege o cultură: cel în care ești integrat în cultura respectivă și o cunoști dinăuntru; și cel în care o vezi din afară și o studiezi. Cei care susțin că o carte scrisă de o negresă activistă trebuie tradusă de o negresă activistă vor primul mod de a înțelege cultura. Eu susțineam al doilea tip de a înțelege cultura: cel în care ești pe margine și studiezi.

Sunt două lucruri diferite, fiecare cu avantaje și dezavantaje. Eu, de exemplu, înțeleg foarte bine ce înseamnă să faci parte dintr-un grup care crede în conspirații (având experiența MISA), dar experiența mea e profundă și limitată. Cineva ca Umberto Eco, pe de altă parte, are cunoștințe despre multe credințe în conspirații și istoria lor. Are o imagine vastă a fenomenelor și poate vorbi despre ele mult mai coerent decât majoritatea celor care au trecut printr-o experiență în care au crezut cu tărie în, să zicem, veridicitatea „Protocoalelor înțelepților Sionului”.

Iar în traduceri de cele mai multe ori ai nevoie de o înțelegere mai vastă, de o capacitate de a înțelege ce nu știi și de disponibilitatea de a căuta informații și sinonime până îți iese ce trebuie.

Hai să facem o demonstrație pe rap. Eu nu prea ascult rap, nu sunt din cultură, nu prea am treabă. Dar să luăm, să zicem, „Gangsta Rap Made Me Do It” de Ice Cube și să vedem cum ar funcționa o traducere. Atenție – nu mă chinui să o finisez, să bag rime șamd. În mod normal lucrez cu un editor pentru așa ceva și e o treabă care ia mult timp și efort. Scopul articolului e daor să arăt cum funcționează lucrurile.

Aici e clipul.

Hai să vedem prima parte a cântecului.

Maestro
Blame me
You ngaz know my pyroclastic flow
You ngaz know my pyroclastic flow flow
You ngaz know my pyroclastic flow
It’s R A W, R A W
You looking at the grand wizard
War lord vocal chord so vicious
And I don’t have to show riches
To pull up pull off with some bad bitches
And it ain’t about chivalry
It’s about dope lyrics and delivery
It’s about my persona ain’t nothing like a man
That can do what he wanna
Ain’t nothing like man that you knew on the corner
See ’em come up and fk up the owner
See ’em throw up Westside California
Nga I’m hot as Phoenix, Arizona
I’m Utah, I got multiple bitches
It’s a new law keep a hold of yo riches
Dumb nga don’t spend it as soon as you get it
And recognize I’m a captain and you a lieutenant
I can say what I want to say ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it
If I call you a nga ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it
I can act like an animal ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it
If I eat you like a cannibal ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it

Nu trebuie făcută o analiză critică pe text, deci nu mă interesează viața lui Ice Cube, motivele lui preferate, muzica lui. Nu mă interesează nici ce se întâmplă în rap și care sunt subcurentele și tendințele. Nu trebuie să știu dedesubturile, nu trebuie să înțeleg prea bine de ce melodia e mai bună decât altele sau ce fac instrumentele pe acolo.

Dacă aș vrea, aș putea să aflu toate astea, dar șansele să influențeze traducerea sunt absolut minimale. Din versuri și atitudine, precum și din faptul că știu că americanii dau vina pe tot felul de lucruri (jocuri video, D&D) pentru toate relele societății, presupun că e vorba de un răspuns la o idee gen „rapul de gangsteri cauzează toate problemele în comunitatea de negri”.

Primele două versuri sunt destul de clare:

Maestro
Blame me

Simplu:

Maestre
Dă vina pe mine

Următorul e mai greu:

You ngaz know my pyroclastic flow

„Ngaz”, pronunțat de Ice Cube, sună a „niggers”, deci e un mod de referire la negri. O să am nevoie de un echivalent. Rămâne de văzut dacă merg pe o versiune americanizată sau românizată. O să intru prin dexonline. Și probabil prin subtitrări de filme și cărți cu „nigger” în ele ca să văd ce au făcut alți traducători.

„Pyroclastic flow” – pana mea, e cu vulcani. „Pyroclastic flow” se referă la cenușă, gaze încinse și rocă vulcanică în timpul erupției unui vulcan (am aflat acum). Ok, flow îl verific pe Wikipedia, după o căutare pe google ca să mă asigur că înseamnă ce cred eu că înseamnă (da). Dacă nu mi-ar fi sunat cunoscut, aș fi căutat cuvintele separat, în context de rap – pentru că e evident că poetul nu se referă la o erupție vulcanică propriu-zisă. Așa. E un joc de cuvinte. Trebe niște sinonime aicea.

[Negrii – caută sinonime/alt mod de adresare al audienței] știu că am un flow [rămâne netradus în Ro, l-am găsit la Deliric] [caută cuvinte din câmpul lexical al lavei și erupțiilor]

Mi-ar lua o grămadă de timp să caut ce-mi trebuie, așa că trecem mai departe:

It’s R A W, R A W

Ce naiba e „raw”? Ok, Urban Dictionary îmi spune că e hard core/serios. Precis au cei de la BUG Mafia ceva. Dacă nu…

E D U R, D U R

Are trei litere, sună a rocă, ar putea merge. Mmm. Stai.

Arunc în voi cu versuri mai ceva ca vulcanii cu rocă
D U R, D U R

Începe să semene. Continuăm:

You looking at the grand wizard
War lord vocal chord so vicious

Aici nu e nimic neobișnuit (dacă nu vrei să intri în posibile detalii), ar fi chinuială cu rimele și făcutul să puște bine.

Aveți în față un înalt vrăjitor
Un general cu o voce feroce

Sună ca dracu’, mai ales cu „voce feroce” acolo. Se rezolvă cu sinonime și învârtit fraze. Lucru pe care nu-l facem acum.

And I don’t have to show riches
To pull up pull off with some bad bitches
And it ain’t about chivalry
It’s about dope lyrics and delivery
It’s about my persona ain’t nothing like a man
That can do what he wanna
Ain’t nothing like man on that you knew on the corner
See ’em come up and fk up the owner

Meh. „Pull up” nu-mi apare ca termen specific care ar putea funcționa în context – probabil e vorba de termenul general de a trage pe dreapta (cu mașina). „Pull off” idem, pare să nu fie vreun termen specific, oricât aș căuta.

Și nu trebuie să-mi etalez bogăția
Ca să trag pe dreapta și să plec cu [tipe atrăgătoare – găsește ceva mai gansta]
Nu e pentru că sunt cavaler
Ci pentru că am versuri tari și le zic bine
E vorba de cine par să fiu nimic nu-i mai tare ca un tip
Care poate face ce vrea
Nimic nu-i mai tare ca un tip pe care-l vedeai la colț
Și-l vezi acum că vine și-l caftește pe [proprietar/șef, poate stăpân, în contextul sclaviei]

Versurile sunt destul de clare ca sens. Din nou, sună ca dracu’, se reformulează și se șlefuiește să sune bine. În prima fază trebuie să nimerești sensurile și faci cercetarea, pe urmă te chinui cu versificația – mai ales dacă ai o română mai standard, ca mine, și o să trebuiască să te duci să citești trupele care cântau ode cartierului ca să vezi ce cuvinte folosesc și să ți le notezi.

See ’em throw up Westside California
Nga I’m hot as Phoenix, Arizona
I’m Utah, I got multiple bitches
It’s a new law keep a hold of yo riches
Dumb nga don’t spend it as soon as you get it

„Throw up”? Nu prea sună a vomat în context, ia să vedem ce-mi zice google când bag „throw up meaning”. Ah, am lămurit-o. „1. vomit. 2. abandon or give up something, especially one’s job.”

Perfect, sensul e clar al doilea, pentru că renunță la ceva pentru el. Nu știu ce-i cu Westside California, dar nu am de gând să reinventez versurile astea și nici nu bag note de subsol, așa că nu e nevoie să aflu.

Și bănuiesc că e cald în Arizona. Și bănuiesc și că Utah e cu mormoni și deci aia e o referință la poligamie, dar iar nu prezintă interes, pentru că n-am nevoie de informațiile astea. Indiferent dacă Utah e un stat cu mormoni, sau Utah e un alt rapperi care se laudă cu cuceririle avute, traducerea va fi la fel.

Le vezi cum renunță la Westside California
[Negrule – trebuie rezolvată traducerea asta] sunt fierbinte ca Phoenix, Arizona
Sunt ca Utah, am o grămadă de tipe
S-a dat o lege nouă să [faci economii – găsește ceva care să sune mai atrăgător aici, nu de parcă ești un contabil prudent]
Bă [negrule] prost, nu cheltui banii din clipa în care-i ai în mână

Așa. ajungem pe final:

And recognize I’m a captain and you a lieutenant
I can say what I want to say ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it
If I call you a nga ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it
I can act like an animal ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it
If I eat you like a cannibal ain’t nothin’ to it
Gangsta rap made me do it

Iară e simplu:

Și înțelege că eu sunt căpitan și tu locotenent
Pot să-ți zic ce vreau eu și asta e
Rapul de gansteri m-a obligat s-o fac
Dacă îți spun cioară asta e
Rapul de gansteri m-a obligat s-o fac
Pot să mă port ca un animal și asta e
Rapul de gansteri m-a obligat s-o fac
Dacă te mănânc ca un canibal, asta e
Rapul de gansteri m-a obligat s-o fac

Da, sună fix ca pixul pentru că e o traducere brută. Dacă aș finisa-o, ar fi mai stilou. Dar ideea e că foarte puține lucruri s-ar schimba dacă aș fi mare fană de Ice Cube. Poate că aș ști mai repede ce anume e un termen specific și ce nu, poate ar trebui să caut mai puțin pe Urban Dictionary, dar aș avea aceleași probleme:

cum redau ideile în română
ce termeni avem
cât de tare adaptez
cum fac rimele

**<Paranteză>**Mă ocup în general de traduceri de jocuri și aplicații și uneori îmi vin la tradus texte care sunt scrise de ingineri care au intrat în prea mult detaliu. Acuma, eu știu niște concepte de programare – știu cam cum arată codul, aproximativ, știu ce sunt clasele și obiectele, înțeleg ce-i ăla un tag și cum se asamblează niște lucruri foarte neinteresante pentru a deveni ceva interesant.

Dar nu știu să scriu cod, la modul real. Pune-mă în fața unui ecran în care ar trebui să tastez eu un program și o să mă uit la el ca la poarta nouă. De cele mai multe ori, nu e o problemă: dacă cineva explică că a folosit trei clase și cinci funcții pentru a face un lucru, o să repet exact ce a zis, fără să-mi bat capul dacă ce zice e fezabil sau nu, o idee bună sau nu.

În rarele ocazii când persoana care scrie intră în detalii prea complexe, mă duc să întreb pe cineva de profesie despre ce e vorba, în mare. De cele mai multe ori mă interesează relațiile dintre termenii folosiți. Ca să știu că e un obiect dintr-o clasă, nu al unei clase, de exemplu, sau dacă anti-aliasingul e ceva ce se poate activa.

La asta, programatorii sunt foarte utili. La tradus termeni sau propoziții întregi pentru utilizatori, programatorii sunt mai puțin utili. Sunt atât de specializați încât văd mai mult partea lor și termenii lor – nu se gândesc la cum arată lucrurile pentru cineva nou și cât de intuitivă e soluția. Pot să zică că „partajează poza” e o traducere bună, dar ca traducător pot să decid că nu, termenul pe care o să-l înțeleagă ușor și bunica e „trimite poza”.</Paranteză>

Hai să facem un pic de editare pe câteva versuri, ca să vedem cum ar ieși într-o variantă tot nefinisată, dar mai avansată. Pornim de la:

Și nu trebuie să-mi etalez bogăția
Ca să trag pe dreapta și să plec cu [tipe atrăgătoare – găsește ceva mai gansta]
Nu e pentru că sunt cavaler
Ci pentru că am versuri tari și le zic bine
E vorba de cine par să fiu nimic nu-i mai tare ca un tip
Care poate face ce vrea
Nimic nu-i mai tare ca un tip pe care-l vedeai la colț
Și-l vezi acum că vine și-l caftește pe [proprietar/șef, poate stăpân, în contextul sclaviei]

Să vedem. Hai că bag și niște rime și figuri de stil. Hai și un pic de informalitate, mai niște prescurtări, ceva. E important să aibă flow, să poți spune versurile la supărare, dar natural. Trebuie să sune a laudă de sine, cu cuvinte simple.

Sunt mai puțin importante detaliile legate de cum anume ia tipele de pe stradă (cu mașina) și că era omul văzut fix la colț, pentru că colțul nu e neapărat un mare reper în cultura românească (și cred că și în cultura americană un colț de stradă e un colț de stradă).

Și nu tre’ s-arăt portofelele pline
Ca să chem femei și să urce la mine
Nu-s vreun cavaler, nu de-asta ține
Ci am versuri tari și când le zic, le zic bine
Uită-te cine sunt, nu te poți pune
Cu un tip care face ce vrea în lume
Îl știi de pe stradă și nu te poți pune
Cu ăl’ de bate vânzători de-i lasă legume

Avem o problemă la ultimul vers, cu „owner” care e un proprietar – de magazin… sau de oameni (că deh, cultura negrilor). Depinde de ce fel de traducere facem. Pentru că Ice Cube vorbește de stereotipul gangsterului care face ce vrea, și pentru că se uită un pic de sus la ei, dar în același timp la noi rareori trăim cu impresia că proprietarul magazinului e și în magazin, am băgat „vânzători”. Aș fi putut băga tirani, dacă era un cântec mai despre sclavie; golani, dacă era cineva care chiar se dădea mare; proprietari, dar ar fi fost cu capitalism și sclavie.

Dar nici varianta asta n-ar fi finală. După ce l-aș lăsa un pic, i-aș mai da o editare. Apoi ar veni apoi o editoare care ar verifica textul și ar veni cu sugestii de modificări pentru a-l îmbunătăți (e bine să nu existe doar un pas de traducere). Dacă ne-am împotmoli, am găsi pe cineva care știe muzica asta și ne-ar putea sugera fie soluții, fie unde să căutăm soluții.

La modul ideal, am mai scurta versurile și le-am face ceva mai dure.

Ce am folosit aici:

Google, la greu. Tot ce nu-mi suna familiar sau la îndemână a trecut prin căutare.
dexonline
dicționare de rime în română
versuri de la Deliric, ca să văd cam care e limbajul (aproximativ)
bun simț, ca să nu fac o traducere scorțoasă la ceva ce trebuie să curgă
o înțelegere destul de bună a limbii engleze încât să mă prind când ceva e o expresie
bun simț, ca să mă prind când o expresie nu înseamnă (doar) ce știu eu că înseamnă
o înțelegere destul de bună a limbii române ca să știu ce anume s-ar pupa cu ce cântă Deliric și ce nu (de exemplu, femei > tipe atrăgătoare)

Ce nu am folosit aici:

empatie
dragoste față de melodie
înțelegere profundă a culturii rap în general
înțelegere profundă a culturii negrilor din SUA
rescriere a versurilor
simțire profundă

Literalmente nu trebuie să-mi pese de cultura gangsterilor, trebuie doar să pricep cam care e atitudinea și cam care sunt ideile. Nu trebuie să rescriu, nu trebuie să se desprindă versurile din sufletul meu. La modul cel mai serios, nu-mi pasă. N-aș putea să scriu versuri rap pentru o formație, dar pot să înțeleg niște principii de bază și să le folosesc ca să imit un stil.

Important e să-ți știi limitele și să știi când și ce să cauți. Uneori ai nevoie de un expert cu o cultură vastă (și de întrebări inteligente pe care să i le pui ca să capeți informațiile de care ai nevoie). Alteori, ai nevoie doar de zece mii de dicționare și căutări.

Dar dacă ai pe cineva care e doar expert, nu și traducător, e posibil să tragă prea hăis sau prea cea; să încerce să înghesuie toate sensurile în versuri, sau să le taie prea tare pentru a obține cine știe ce. Poate să vrea să bage toată înțelegerea pe care o are despre cântec în versuri și să ne spună, de exemplu, că Ice Cube nu agață orice femei, ci femei negre (lucru care e subînțeles, dar e chiar relevant?), cu mașina. Sau poate i se cere să traducă cât de cât asemănător, dar adaptează prea tare:

Nu tre’ să scot la-naintare merțanu’
Ca să-l umplu de c*** ca golanu’
Nu-s Sean Connery în James Bond frate
Eu cu versuri le dau pe spate
Se-nmoaie când mă văd toate
Ce, crezi că nu se poate?
Mă vezi pe stradă, ești un fraier mărunt
Te bat de te-ndoi ca pe-un moș cărunt

Mă rog. Se pot face multe. Hai să nu mai divaghez, ci să revin la ce ziceam inițial: există două moduri de a înțelege o cultură. Unul e să fii în interiorul ei și să pricepi pe propria piele cum e, ceea ce te ajută să apreciezi creațiile ei culturale și valoarea anumitor versuri, dar nu și să le explici sau reproduci sau înțelegi_ ce are impact_. Al doilea e să ai o cunoaștere mai teoretică, care să-ți permită să operezi în cadrul culturii. Unii le au pe amândouă, ceea ce e excelent și e varianta cea mai strălucită.

Dar mai ales în traduceri nu e necesar să fii înăuntrul culturii. Nu trebuie să fii programator ca să traduci dev blogs, nu trebuie să faci suport tehnic ca să traduci articolele de suport tehnic, nu trebuie să fii preot ca să traduci texte religioase*. E suficient să ai o bază, să știi ce să cauți și să știi ce trebuie să găsești. Ah, și să ai pe cineva care să-ți facă editare și cu care să te înțelegi, pentru că de unul singur mai greu atingi perfecțiunea.

Notă ulterioară: Acest articol are și o continuare în care răspund la unele obiecții și care e aici.

____

Notă de subsol: am văzut la un moment dat o traducere realizată de teologi care vorbeau de ușile împărătești de la biserică. Eu nu prea le am cu denumirile teologice, dar mi se părea că prea corespunde în engleză denumirea de „imperial doors”. Așa că am căutat și am văzut că sunt „holy doors” sau „royal doors”

Mic scandal internațional cu o scriitoare americană și o scriitoare olandeză

Wed, 03 Mar 2021 15:25:40 +0000

Inițial nu aveam de gând să scriu despre treaba asta, dar văd că se răspândește și pe internetul nostru, din motive pe care din păcate le înțeleg prea bine.

Pe scurt:

Amanda Gorman e o poetă americană, negresă, 22 de ani, care a fost aleasă National Youth Poet Laureate în 2017, a fost la inaugurarea lui Joe Biden și are 2 volume care au devenit bestselleruri (da, de poezie).
Marieke Lucas Rijneveld este o scriitoare olandeză, albă, 29 de ani, care a câștigat International Booker Prize. (Bine, zic „scriitoare”, dar Marieke se consideră persoană non-binară; în limba română nu avem un pronume neutru la singular, din păcate, deci treaba asta e inexprimabilă – o să fac acordul cu „ea” pentru „persoană”).
Editura care are drepturile de traducere în olandeză pentru Amanda Gorman a propus-o pe Marieke Lucas Rijneveld ca traducătoare, iar Gorman a acceptat (posibil cu entuziasm).
Janice Deul e o activistă olandeză, negresă, care s-a revoltat că o scriitoare albă din Olanda traduce o poetă neagră din America, în loc să se fi găsit o scriitoare neagră din Olanda care să facă același lucru.
Marieke Lucas Rijneveld a cedat presiunii și și-a dat demisia.

Acuma, lumea vuiește de revoltă, dar vreau să vă atrag atenția asupra unor treburi:

Nu Gorman a dat-o afară pe Rijneveld.
Nu editura a dat-o afară pe Rijneveld.
Scandalul câtorva oameni a făcut-o pe Rijneveld să plece.
…Rijneveld nu era traducătoare.

Internetul amplifică puterea maselor. Dacă ai un lider de opinie care spune ceva, suficient de mulți dintre cei care-l urmăresc sunt gata să facă ceva în privința asta, chiar și fără să li se ceară expres. Iar dacă ești o persoană privată, care nu are exercițiul de a fi înjurată pentru mai nimic, lucrurile astea te pot afecta.

Într-o lume normală, Rijnveld, editura și Gorman ar fi discutat dacă vor să continue colaborarea și ar fi fost decizia lor, până la urmă. În ce mă privește, consider că morala poveștii e că am ajuns într-o lume în care câștigă cel care urlă mai tare și mai supărat, de partea „corectă” a balanței (unde ce e „corect” depinde de la situație la situație). La ei e vorba de activiști de stânga… sau de oameni „de dreapta” sau de fani ai unor personalități. La noi, să te pună dracu’ să devii inamic de Antena 3 sau Pleșu sau USR (lista nu e exhaustivă).

Altfel, în ce privește traducerile și calitatea lor… eu aș fi mai mulțumită dacă nu s-ar presupune că un scriitor bun e automat și un traducător bun. Sunt meserii diferite – ambele lucrează cu cuvinte și cu creativitate, dar diferă prin părțile esențiale. Normal că nu se exclud reciproc, ba chiar se ajută, dar e la fel cum e și cu limbile romanice: e mai ușor să înveți italiană dacă ești român, dar simplul fapt că ești român nu te face să vorbești italiană. Adaugi la asta faptul că Rijneveld ar fi spus că nu vorbește foarte bine engleza și, mno, e complicat.

Dar pe de altă parte, singurul motiv pentru care ne pasă acum de acest subiect e că ne place să ne uităm la vestul decadent și la scandalurile lui. Altfel, e vorba de traduceri de poezie în olandeză, când nici de traducerile de poezie în română nu prea ne pasă, la modul general. Sigur, sunt unii cărora le pasă și care urmăresc poezia internațională, dar restul ne uităm ca la un scandal de dopaj în caber toss – fără să știm „sportul”, doar pentru că e o știre virală. Nu știm ce se mai întâmplă acolo și cum arată lumea respectivă, doar vedem scandal și ne uităm.

Putem da vina pe „politica PC” ca să ne simțim bine că la noi nu e așa și să blamăm vestul decadent pentru alegerile lui, putem să ne batem capul și să ne informăm cu privire la toți actorii acestei scenete care a răscolit lumea, sau putem să ne bem cafeaua și să ne întrebăm ce scandaluri vor mai fi umflate cu pompa mâine. Poate că o să ne pese brusc dacă împăratul Japoniei și-a îndeplinit atribuțiile religioase așa cum ar fi trebuit sau dacă banca națională din Bangladesh are suficient cash.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

Cum am tradus în română Tom Clancy’s The Division 2

Thu, 23 May 2019 09:48:14 +0000

Se întâmplă rar să vorbesc pe blog despre proiectele la care am colaborat, dar o să fac o excepție pentru Tom Clancy’s The Division 2. Țin neapărat să spun câteva cuvinte despre el, pentru că e unul dintre puținele jocuri MASIVE¹ localizate în limba română – și pentru că am avut libertate creativă și posibilitatea de a discuta deschis cu dezvoltatorii, ceea ce ne-a permis să facem lucruri interesante.

În plus, pentru că n-am discutat de prea multe dintre detaliile meseriei pe aici, o să profit de ocazie ca să vorbesc și despre localizarea de jocuri în general. Cu alte cuvinte articolul va fi un pic mai lung – să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Pe de altă parte, o să fie împărțit pe subsecțiuni, deci puteți sări la ce vă interesează.

Ce e Tom Clancy’s The Division 2?

În primul rând, e un titlu foarte lung, așa că o să-l prescurtez la The Division 2.

În al doilea rând, e un joc action RPG și third person shooter. Pentru cei care nu se joacă pe calculator, ci doar muncesc pe el: e un joc cu împușcături. Da, are și o poveste, care e continuarea celei din primul joc Tom Clancy’s The Division, care a fost lansat în 2016.

Premisa primului joc este că în 2015, în New York, se declanșează artificial o epidemie de variolă care se răspândește prin bancnote contaminate, motiv pentru care ajunge să fie cunoscută ca „Gripa dolarilor” sau „Otrava verde”. Variola e o boală foarte urâtă chiar și în realitate, unde are un grad de mortalitate de 30%, dar varianta imaginară din joc e o versiune mult înrăutățită, care se răspândește mult mai repede și ucide mult mai sigur.

Pentru că situația e deosebit de gravă și lucrurile au scăpat de sub control, e activată o ultimă linie de apărare a Statelor Unite, The Strategic Homeland Division (numită simplu și the Division), ai cărei agenți încearcă să mențină controlul asupra situației.

Acțiunea din The Division 2 se petrece în Washington D.C. Epidemia și-a spus cuvântul. O mare parte din populație a murit, iar cei rămași încearcă să reconstruiască o brumă de civilizație... sau doar să trăiască pe picior mare pe spatele celorlalți. Ca agent Division, încerci să-i aperi pe oamenii pașnici de cei care vor să-i tâlhărească și de diverse facțiuni care se luptă pentru putere. Și încerci și să găsești o cale de a salva lumea pe termen lung.

Cum se traduce un joc?

Nu cu Google Translate. Google e o unealtă bună când vrei să te prinzi în linii mari despre ce e vorba într-un articol (dacă e despre politică sau îmbrăcăminte, de exemplu), dar cam atât. Mai durează până când traducerile automate vor fi suficient de bune încât să ajute mai mult decât încurcă.

Am auzit și eu că traducerile vor fi complet automatizate în curând și că nu va mai fi nevoie de traducători umani, dar ideea asta nu prea dă semne că s-ar concretiza. Da, calculatoarele „știu” o grămadă de cuvinte pentru că le poți da toate dicționarele posibile. Pot și să aranjeze cuvintele respective în conformitate cu regulile altei limbi. Dar dincolo de asta, progresul e greu. Ai cuvinte care pot însemna mai multe lucruri? E complicat să aleagă între ele. Nuanțe? Nu le prind. Jocuri de cuvinte? Nici vorbă. Subtilități de limbaj? Nu.

Deci dacă o traducere pare făcută de cineva care gândește, probabil că e tradusă de un om.

Jocurile nu sunt traduse nici de către cineva care se află în treabă prin firmă și vorbește o limbă străină – una e să înțelegi o limbă străină, chiar și bine, alta e să formulezi o idee în așa fel încât să fie corectă, clară și să sune natural.

Cu alte cuvinte, ca să traduci un joc ai nevoie de cineva care știe ce face și se poate dedica traducerii. Mai exact, ai nevoie de un traducător, cum sunt și eu.

Treaba mea e destul de simplă la bază, dar e migăloasă și-ți cere un pic de discernământ și destul de mult simț al limbii.

Mai exact, primesc un text, îl traduc la prima mână, caut cuvintele pe care nu le înțeleg în engleză în dicționarul englez-englez, apoi în dicționarul englez-român, apoi în DEX, ca să mă asigur că am înțeles conceptul și că l-am redat corect.

Dacă textul e mai complicat sau poate fi interpretat în mai multe feluri și are termeni care nu-mi sunt perfect clari, vorbesc cu cineva care e mai avizat decât mine în domeniul respectiv (de exemplu, întreb pe cineva pasionat de militărie cum funcționează rachetele balistice, sau întreb o artistă cum se face imprimarea prin serigrafie).

Apoi, mă uit dacă vreun cuvânt pare ciudat în context, în caz că are un sens secundar pe care nu-l știam. („A gallant army” probabil că nu e „o armată curtenitoare”, deși sensurile cuvintelor i-ar permite să fie, ci „o armată curajoasă”.)

După care mă asigur că jocurile de cuvinte au noimă, dacă ceva nu sună bine caut sinonime până găsesc ceva care merge mai bine în context, verific eventualele reguli externe (limite de caractere pentru un titlu sau o replică, să zicem) și mă asigur că termenii sunt traduși consecvent.

După care șlefuiesc fraza ca să fie clară și să sune natural. Apoi o trimit la editare, unde dacă am noroc e cineva care poate șlefui textul și mai mult și care poate vedea lucrurile care mi-au scăpat mie.

Dar asta e munca de bază de traducător, care e valabilă indiferent de tipul de proiect. Hai să vorbim de aici încolo de jocuri pe calculator.

În general, am remarcat că atunci când zic că traduc jocuri, mulți își imaginează că văd jocul când lucrez. Mai exact, au impresia că ecranul meu de lucru ar arăta cam așa:

Aceasta nu este o imagine din The Division 2. În caz că trebuia precizat.

Însă nu. De cele mai multe ori eu lucrez la traduceri în timpul dezvoltării jocului, ceea ce înseamnă că nu totul e pus la punct când mă apuc de lucru. Și chiar dacă ar fi, nu pot traduce direct pe joc pentru că mi-e imposibil tehnic. (Nu, serios acum, unde aș scrie traducerea? Că de șoptit în casca jucătorilor nu pot șopti.)

De aceea, primesc doar textele și informații despre cum apar ele în joc. Deci, ce văd eu e de obicei un tabel. Când am ghinion, tabelul arată cam așa:

În astfel de cazuri, habar n-am ce e pe ecran și trebuie să presupun din replici cine vorbește, de ce, cu ce ton și ce e cu bucățile de text pe care le-am primit. Dacă lucrez și la meniul jocului (n-a fost cazul la The Division 2), atunci e posibil să primesc texte pentru butoane despre care să n-am habar unde ajung și ce fac.

În schimb, dacă cei cu care colaborez au experiență – ceea ce e cazul și la Ubisoft și la filiala sa, Massive Entertainment, care au tone de experiență în domeniu – atunci tabelele încep să arate ca niște scenarii ale jocului. Poate că nu văd imaginea efectivă de pe ecran, dar mi-o poți reconstrui mental pe baza informațiilor.

Așa că, pentru The Division, am putut vedea tot scenariul acțiunii din fișierele primite la tradus. Iată o imitație ieftină a fișierelor lor, care ar reprezenta ce se întâmplă în „Amoeba Man” de mai sus:

E superb. Poate că la prima vedere pare complicat, dar după cinci minute în care mă obișnuiesc cu formatul, pot să-mi imaginez scenele destul de ușor.

Ok, bun – asta e ce primesc de la clienți. Dar nu-i cam greu să lucrezi pe tabelul ăsta?

Ba da. Mai ales când ai un joc întreg de tradus. Și jocurile pot să fie mari. Depinde mult de la joc la joc cât de mari, dar cele mai măricele au replici cât pentru un roman. Ai povestea principală, ai misiunile secundare, ai conversațiile din fundal, ai bonusurile pe care le poți găsi prin joc... se adună.

Noroc că există softuri pentru traduceri! Care nu, nu traduc în locul tău ca Google Translate, dar te ajută să-ți faci treaba mai ușor. Eu folosesc MemoQ, care e disponibil într-o variantă excelentă contra cost – și într-o variantă simplă pe gratis (recomand, serios).

Când lucrez, ce văd arată așa:

În stânga am originalul, în dreapta pot traduce. În partea de jos pot să văd informații suplimentare (eu aleg ce informații să apară acolo, în funcție de coloana din tabel)

Pe lângă faptul că nu mă chinui să scriu traducerile în căsuțele din tabel, am și alte avantaje enorme. În primul rând, softurile de traduceri îmi permit să creez o memorie de traducere, în care rețin absolut tot ce am tradus, propoziție cu propoziție. Memoria de traducere e independentă de fișierele în care lucrez, așa că pot să caut cum am tradus un termen nu doar în fișierul curent, ci în toate fișierele pentru care am folosit aceeași memorie de traducere.

Nu pare mare lucru până nu te întrebi cum ai tradus vreo douăzeci de termeni acum trei luni și dacă i-ai scris cu literă mare sau cu literă mică.

MemoQ mă mai ajută și arătându-mi din proprie inițiativă cum am tradus propoziții asemănătoare cu ce fac acum. Pentru că am tradus la un moment dat „got you” ca propoziție e sine stătătoare, mi-l arată acum în bara din dreapta și-mi spune cum l-am tradus.

Regret să vă spun, dar softurile astea nu traduc de la sine putere. Tot ce apare într-o memorie de traducere a fost introdus de o persoană reală.

Preliminariile lucrului la The Division 2

La nivel de teorie literară, întrebarea „Ce-a vrut să spună autorul?” e depășită de pe la mijlocul secolului 20, dar în traduceri rămâne o problemă de actualitate – nu vrei să faci prea multe speculații, ci vrei să fii pe aceeași lungime de undă cu autorul.

Iar pentru asta, e nevoie de colaborare.

Pentru The Division 2, în afară de faptul că am primit cele mai tari fișiere Excel din istoria localizării, am primit și o grămadă de informații în plus. Nu, nu secrete pe care jucătorii nu le vor afla niciodată, ci exact lucrurile pe care le poți afla jucând The Division 2: cum arată lumea, care sunt facțiunile, despre ce e vorba în misiunile importante, cronologia jocului, detalii despre fantezia jocului. Pentru că n-aveam în față decât scenariul, toate detaliile astea ne-au permis să ne facem o idee destul de clară despre atmosferă, abordare și ce se întâmplă încă dinainte să traducem prima frază.

În plus, am avut posibilitatea de a le pune direct întrebări despre orice părea neclar.

Noi în contextul de față suntem echipa de trei traducătoare liber-profesioniste: eu, Diana și Manuela (ne găsiți pe generic, dacă ajungeți cumva din greșeală pe el). Împreună, înarmate cu muntele de informații pe care le aveam la dispoziție, am pus țara la cale.

Am avut noroc și aici – am mai colaborat și pentru alte proiecte și avem o viziune relativ similară asupra modului în care preferăm să facem lucrurile. De-a lungul timpului, fiecare dintre noi a avut rolul de șefă peste celelalte două, iar de data asta a fost rândul meu să preiau rolul. Pentru că amândouă sunt bune profesioniste și au experiență cât cuprinde în tradus, condus proiecte și nu numai, a fost mai degrabă o colaborare de la egal la egal, pe mine căzând treburile administrative, cum ar fi comunicarea cu Ubisoft și deciziile finale în probleme care țin mai mult de stil decât de altceva. (Traducem numele muzeelor? Chestia X o scriem cu literă mare, literă mică sau majuscule?)

Nu cred că am stat vreodată să enunțăm explicit principiile pe baza cărora ne facem treaba, pentru că le-am subînțeles de la bun început, dar ar fi astea:

Traducerea trebuie să fie clară și la obiect. Jucătorilor trebuie să le fie clar ce li se cere și ce se întâmplă.
Traducerea trebuie să fie fluentă și să sune natural. Pentru jucătorii nativi de engleză, limbajul sună normal, ar trebui să fie la fel și pentru jucătorii români.
Traducerea trebuie să fie cât de cât concisă, ca să o poți citi repede în momente-cheie.

„Traducerea trebuie să fie corectă” nu e un principiu. E minimul necesar ca să lucrezi în domeniu.

Bine, spun asta, dar în română uneori e ciudat de greu să găsești lucruri de bază. Știți discuțiile prin radio cu „Roger”, „Over” și „Over and out”? E plin de ele în filmele străine, dar am căutat mult până le-am găsit în română, pentru că nu voiam să ne bazăm pe traducerile din subtitrările găsite pe net sau pe alte surse care ar putea să nu fie foarte corecte. Am ajuns prin străfundurile internetului, pe un forum al studenților militari care era neatins de ani de zile. Aș da un link către el, dar între timp a fost șters. (Deci am lucrat la The Division 2 la țanc, înainte să ne dispară sursa de informare!)

La nivel de acuratețe, a trebuit să ne informăm cu privire la epidemii, variolă, tratamente, să aflăm mai multe despre sistemul politic american (mă rog, eu, Diana e mult mai la curent cu SUA decât o să fiu eu vreodată) și nu numai.

Dar după cum ziceam, acuratețea e un minim necesar. După ce știi ce spune originalul și ai aflat care sunt termenii în română, rămâne să vezi cum redai mesajul. În cazul de față, am vrut să fie clar, natural și concis,

Ce s-a tradus în The Division 2?

Ubisoft decide în ce limbi și în ce măsură își localizează jocurile. În cazul The Division 2, în câteva limbi s-au tradus doar subtitrările; altele au și meniurile traduse; iar în câteva limbi sunt localizate până și replicile audio.

The Division 2 nu e complet în română. Sunt traduse aproape doar subtitrările pentru joc – replicile audio au rămas în engleză. La fel și meniurile. Cu alte cuvinte, personajele vorbesc în engleză, obiectele au nume în engleză, dar povestea o afli în română.

Din experiența mea după ce am împrumutat un joc numit „Sacred” de la frate-miu când eram în liceu (dacă citești asta, frate-miu, scuze că am uitat iar să ți-l dau înapoi!) și am descoperit că jocul era localizat în franceză, pot să spun că dacă știi doar trei cuvinte, te prinzi ușor care armă e mai bună în joc. Te prinzi și cum să devii mai puternic și să folosești chestiile alea bune. Dar nu te prinzi care e problema când accepți o misiune, te arunci în luptă cu o sută de inamici, mori de o mie de ori, reîncarci jocul de o mie și una de ori, până la urmă îi bați pe toți și descoperi că tot ai eșuat. Atunci cauți pe Google să vezi ce-ai făcut greșit și afli că ți s-a zis să te furișezi și să schimbi pe șest un document al inchiziției. Ups.

Cu subtitrări, prinzi povestea, simți atmosfera și, mai ales, prinzi subtilitățile misiunilor.

În ce privește munca noastră, faptul că am tradus doar subtitrările a avut și el un rol în luarea deciziilor. De exemplu, numele facțiunilor inamice au sens și puteau fi traduse: „Hyenas” ar fi „Hienele”, iar „Outcasts” ar putea fi „Exilații”, „Proscrișii” sau un alt cuvânt cam cu același sens.

Am ales să nu traducem denumirile grupurilor – nu pentru că n-am fi putut face o sesiune de brainstorming ca să descoperim ce sună mai bine și mai potrivit în context, ci pentru că am vrut să fie o concordanță clară între subtitrări și joc. Nu voiam ca subtitrarea să spună, „Găsește Exilații din zona X”, iar jucătorii să dea doar de personaje cu eticheta „Outcasts”.

Așa că, acum, jucătorii sunt trimiși la Outcasts, se aliază cu JTF și nu trebuie să-și bată capul să-și traducă în minte acronime sau denumiri.

Nu suntem nici Irina, nici Margareta, nici Nistor

Românii suferă de un tic ciudat în scris. Spunem „Ce zici, bă?” și scriem, „Nu vă supărați, ce ați zis?”. Spunem, „Cine pana mea e și ăsta?”, dar scriem, „Cine este acest domn?”. Ticul e atât de grav încât, în momentul în care reinstalez Windows, Skype îmi corectează automat „asta” în „aceasta”, de parcă ar fi o greșeală de tipar. Cineva, undeva, a decis că eu nu vreau să le spun prietenilor mei „Asta-i viața, frate”, ci „Aceasta-i viața, frate”, nu cumva să sune urât.

Am vrut ca replicile traduse să arate ca limba pe care o vorbim, nu ca limba pe care o scriem când vrem să dăm bine. Am vrut și ca replicile să sugereze ceva despre natura vorbitorilor. Și deși am încercat să facem asta prin fiecare aspect al replicilor, probabil că e cel mai clar exemplu e cel al înjurăturilor.

După cum ziceam mai sus, Tom Clancy’s The Division e un joc cu împușcături, despre o lume post-apocaliptică în care oamenii se omoară unii pe alții fie din credințe nebune, fie pentru a-și fura puținul pe care-l au, ba uneori chiar și din pur sadism. Iar lucrul ăsta se reflectă și în faptul că nu e recomandat copiilor, ci e menit unui public adult. 18+.

N-a fost nevoie de multă deliberare în echipă înainte să mă duc la Ubisoft să-i întreb dacă ne permit să băgăm înjurături. Și răspunsul lor a fost afirmativ.

Mi s-a părut un moment istoric. Nu înjur foarte mult în viața reală, dar sunt un geek cu pasiune pentru cuvinte și îmi plac înjurăturile pentru ceea ce pot ele să transmită, pentru fluența lor, pentru atmosfera lor. Mai demult, curentul din care făcea parte și Irina Margareta Nistor era unul în care arta și divertismentul erau considerate înalte și nu se coborau în argou și limbaj licențios.

Dar astăzi mai credem în haimanale care vorbesc elevat? Credem în faptul că oamenii care se împușcă vorbesc educat? Credem că hoții de buzunare, violatorii și criminalii vorbesc ca academicienii? Sau nu?

În The Division 2, personajele nu au loc de finețuri intelectuale. Băieții buni se confruntă cu sfârșitul lumii. Ăia răi fac și ei același lucru, doar că vor în plus și să omoare și/sau să jefuiască. Care sunt șansele să spună, „Nu vă supărați, vreți să vă ucid cu un glonț în cap sau preferați să ne dați toate posesiunile dumneavoastră?”.

Într-un joc în care se aruncă cu grenade și unele personaje negative sunt lepre de primă speță, nu are sens să nu existe înjurături.

Dar nu toată lumea înjură la fel. La mânie sau la frică, nu stăm să ne gândim obiectiv ce înjurătură ne reprezintă mai corect situația, ci mergem pe tiparele pe care le avem deja formate.

Politicienii din The Division 2 înjură mai puțin și mai curat, pentru că și-au petrecut o mare parte din carieră cultivându-și o anumită prestanță în societate, care probabil că le afectează vorbirea chiar și în momentele mai grele.

Agenții Division ne reprezintă pe „noi”, ca să spun așa. Organizația lor e cea din care faci parte ca jucător, dar nu doar atât: ei sunt băieții buni, care salvează lumea. Sunt oameni care înjură când dau de greu, dar al căror limbaj nu e ca la ușa cortului.

Însăexistă și o facțiune de inamici numită „Hyenas” („Hienele”) care e formată din indivizi insalubri. Nu sunt foarte deștepți, nu au prea multă pregătire militară sau de orice altă natură, sunt sadici și sunt foarte expresivi în răutatea lor. N-aș vrea niciodată să întâlnesc vreun individ ca ei, dar dacă limba ar fi un instrument, politicienii l-ar folosi ca să cânte muzică de cameră, agenții Division ar fi rockeri, iar Hyenas ar fi jazziști care reinterpretează manele.

Amu’, problema mea majoră e că nu prea înjur. Ioi, ba-i mai rău de-atât: sunt și din Ardeal. Și se simte. Dacă e să folosesc înjurături, sunt cam standard, bată-le norocul. Ba îs unele și amuzante, când zic „no, pisici”. Ce mă fac? Mai ales că, în materie de înjurături, Bucureștiul e fruntea țării. Cum se înjură la ei, se pricepe și se acceptă și în provincie, chiar dacă nu e neapărat la fel de popular.

Norocul face ca Diana să fie bucureșteancă la origini și să aibă ceea ce se numește uzual „ureche muzicală”. În mod normal, urechea aia muzicală prinde excelent mai ales când vrei să înveți limbi străine, dar e utilă și când ai nevoie de accentul și stilul unei categorii sociale aparte.

Așa că mi-a luat frumos primele fraze cuminți, cu înjurături șterse, și le-a colorat cu accent de București, după care a dat tonul pentru Hyenas cu câteva traduceri care m-au făcut să mă simt de parcă aș fi fost prin cartierele capitalei. Iar Manuela, care are o grămadă de fler pentru replici în general, nu s-a lăsat nici ea mai prejos.

-- Amărâții ăia pișați pe ei au fugit înainte să apucăm să-i înconjurăm, dar măcar aveau o grămadă de benzină în bidoane.

-- Bun așa. Adu-le încoace.

-- Cum? Păi sunt zeci de bidoane, gen de 25 de kile fiecare.

-- N-ai cum să le tragi după tine?

-- Pe bune, coaie?

Am luat replicile lor la rând, le-am recitit până m-am obișnuit cu ritmul și cu structura propozițiilor, după care lucrurile au început să meargă și la mine. Chiar nu mai țin minte cine și ce a tradus în varianta finală a jocului, cine și ce a corectat și cum s-au schimbat lucrurile, dar sunt șanse mari ca următoarea replică să fie a mea (pentru că am furat de pe net expresia „tras bocanci în gură” acum câțiva ani și nu e foarte comună):

Avem antrenament și disciplină fix o pulă. Deci tre' să fim mai deștepți. Și nu-i deloc deștept să ne tragem bocanci în gură unii altora.

A fost distractiv, mai ales pe la anumite dialoguri ale celor din Hyenas.

Dar n-a fost totul doar o distracție. A fost mult de șlefuit chiar și aici. Să nu fie prea multe înjurături, să nu fie prea exagerate (și să nu fie ardelenești). Frazele să fie clare. Părțile lemnoase să fie eliminate. La fel și cele trase de păr. Să nu lăsăm stilul să distragă de la mesaj. Să nu ne lăsăm luate de val.

N-am vrut să facem un lucru care să mulțumească pe toată lumea. Sunt destul de sigură că unii ar fi preferat mai puține înjurături (sau alte înjurături) și că există traduceri care ar putea fi la fel de corecte sau de potrivite pentru o replică sau alta. Sunt absolut sigură că unele traduceri ar putea fi mai exacte, pentru că în anumite cazuri am adaptat destul de mult.

Dar am vrut ca versiunea localizată pentru România să creeze o lume coerentă, unitară, care să fie mișto în felul ei. Am vrut să urmeze originalul îndeaproape, dar să fie și personalizată, să se simtă că e un joc și pentru români, care vorbește pe limba noastră – și să se poată distra la fel de mult ca vorbitorii nativi de engleză.

1 Nu doar că e un joc triple A, dar e și dezvoltat de Massive Entertainment, o filială Ubisoft.

Cum traduci intraductibilul

Fri, 22 Feb 2019 19:59:19 +0000

E plin internetul de liste, articole și postări pe net despre cuvinte „intraductibile”, începând de la cuvântul românesc „dor” (eu îl traduc cu „longing” în engleză, de obicei) și ajungând până la cuvinte din tot felul de limbi care par exotice până în momentul în care le studiezi și dispare mirajul.

Eh, toate bune și frumoase, până când vrei să-ți traducă cineva un text și ultimul lucru pe care vrei să-l auzi e „nu se poate”. Atunci parcă dispare sentimentul de fascinație în fața exotismului și-și face apariția frustrarea.

Am o veste bună și una proastă. Vestea bună e că orice se poate traduce, pentru o valoare dată a putinței. Vestea proastă e că diferențele de nuanță și conotație vor exista mereu. Unele lucruri nu vor fi niciodată la fel. Sau poate nimic nu va fi niciodată la fel.

Să luăm următoarea propoziție: „Maria merge la piață.” Simplu, nu? Pe de o parte, da, e o idee simplă, iar cuvântul pentru „piață” tinde să existe în cam toate limbile. Pe de altă parte, există o încărcătură a cuvintelor. Una era să merg la piață când eram mică, când piața era singurul loc de unde puteam cumpăra fructe și legume, dar unde exista și o alimentară, care făcea parte din piață. Puteam merge la piață să iau bureți de vase și chipsuri. Acum, când zic „piață”, mă gândesc la un loc plin de tarabe unde țăranii vând fructe și legume – e partea de piață efectivă din piața copilăriei mele.

Când am ajuns în Piața Amzei în 2004, am dat peste tarabe cu fructe exotice aranjate frumos, ca la supermarket. Nici nu se punea problema să fie cultivate de vânzători locali, ci era evident că fuseseră cumpărate de la alții și erau vândute acolo. Era aceea o piață în adevăratul sens al cuvântului? Sau era mai degrabă o alee de minimarketuri cu fructe exotice, deschise în aer liber?

O piață e o piață și ne așteptăm să cumpărăm lucruri de la tarabe de acolo – dar ce lucruri și cum arată piața, asta depinde de contextul nostru.

Va fi mereu o diferență în funcție de cine citește textul. Dacă-l traduci în altă limbă și cuvintele au un pic alt sens, diferența va fi și mai mare. E un gând cu care te împaci, până la urmă. Dar există și soluții.

Uneori, Maria merge la piață și nu contează ce piață e și cum arată. Alteori, _acuratețea _e pe primul loc – să zicem că traduci „Odiseea” pentru o editură universitară și un public pentru care e important să înțeleagă subtilitățile originalului. Atunci, folosești note de subsol și introduceri, explici de ce ai făcut anumite alegeri și nu altele, explici referințe care sunt obscure în ziua de azi, dacă nu ești în temă.

Sau să zicem că traduci un roman în care _acuratețea _e mai puțin importantă decât cum sună totalul – atunci adaptezi un pic, cât să fie lucrurile și cât de cât clare, și foarte citibile. În fond, un copil nu vrea să afle toate nuanțele alegerilor lingvistice ale lui J.K. Rowling în „Harry Potter”, vrea să citească cartea.

Sunt și cazuri în care exactitatea e mult mai puțin importantă decât scopul. Dacă ai o descriere simpatică a unui produs, nu vrei ca publicul să priceapă exact cât de simpatic era textul tău în original, ci vrei să citească o descriere simpatică și, pe cât posibil, să-ți cumpere produsul.

Atunci, cea mai bună idee e să adaptezi puternic (lucru care se numește transcreare, deși cred că unii colegi de breaslă mi-ar da în cap cu definiția simplistă). Poate schimbi cuvinte, poate că sensul literal e altul, dar obții ceva similar ca scop. Nu o iei pe câmpii, dar te uiți ce efect voia să obțină autorul și încerci să-l reproduci. Nu traduci cuvântul, traduci intenția.

Hai să vă spun un banc în engleză.

The future, the past and the present walked into a bar. Things got a little tense.

Bancul ăsta se bazează pe un joc de cuvinte. Mai exact, cuvântul „tense” din a doua propoziție poate să însemne și „tensionat”, și „timp verbal”. Secundar, „things” are sensul de „lucruri”, dar are și un sens mai general, de „situație” – cam cum e și la noi când zicem „uite cum stau lucrurile” și e evident că nu ne referim la niște cutii.

Bancul poate fi tradus cuvânt cu cuvânt în două moduri:

Viitorul, trecutul și prezentul au intrat într-un bar. Lucrurile au primit un mic timp verbal.

Și:

Viitorul, trecutul și prezentul au intrat într-un bar. Situația a devenit un pic tensionată.

Evident că niciuna dintre cele două variante nu pușcă în română, pentru că se pierde jocul de cuvinte. Tradus, bancul nu mai e banc. Traducând _sensul _exact, pierzi fix esența de glumă despre timpuri verbale care intră într-un bar și se bazează pe un joc de cuvinte.

Dar:

Trecutul, prezentul și viitorul intră într-un bar. Acolo beau tot timpul.

E fix același banc, cuvânt cu cuvânt? Nu, dar funcționează ca banc. Dacă e gluma cu care un lingvist și-a deschis articolul despre timpuri verbale, vrei să fie o glumă, nu o chestie care face cititorii să plângă de la bun început. (Poate plâng până la final, oricum, pentru că lingvistica e un domeniu capabil să-i facă pe mulți să-și smulgă părul din cap; dar măcar nu va fi din cauza traducerii.)

Cam același lucru se poate face și în poezie, când cauți variații pe aceeași temă până când rimează (am tradus poezii care încă au rimă, pentru că de obicei nu le traduc pe ale poeților de avangardă, ci pe ale celor angajați la firmele de gaming). Sau când traduci titluri, replici care e important să sune mișto, glume ale oamenilor care scriu articole despre cine știe ce noutăți pe care le lansează sau chestii tehnice pe care le-au făcut șamd.

E drept că uneori lucrurile nu pot să sune și bine în română, și să și fie fix ca-n altă limbă, dar e ok. Uneori nici nu trebuie să fie perfect identice, ci trebuie să fie mișto pentru noi, ca și cum ar fi scrise direct pentru noi.

Autorizația de traducător e un eșec al Ministerului Justiției

Mon, 12 Nov 2018 12:28:20 +0000

Am renunțat de curând la autorizația de traducător. Nu și la meseria de traducător, pe care mi-o fac cu spor printr-un SRL – doar la autorizația dată de Ministerul Justiției și la persoana juridică pe care o aveam înainte.

Ca idee, traducătorii autorizați sunt un fel de PFA, dar nu chiar. La ANAF, intră la categoria „profesii liberale”, cam la fel ca avocații, arhitecții și alte persoane care spun că au un „birou”. Dar dacă ceilalți par relativ ok cu modul în care sunt formate breslele din care fac parte, la traducători mi se pare că lucrurile cam scârțâie.

Iată câteva probleme pe care le-am descoperit de-a lungul celor câțiva ani în care am fost traducător autorizat.

1. Obținerea autorizației s-a făcut greșit

Autorizația de traducător de la Ministerul Justiției se obține în două feluri: fie dai un examen pentru specialitatea științe juridice, fie o primești la cerere dacă termini o facultate de profil.

[Notă: mea culpa, se pare că de curând au schimbat sistemul, autorizația se primește doar prin examen. Mulțumiri Andreei pentru informație. Tot ce am zis era încă valabil în 2013, deci problemele respective sunt valabile pentru autorizațiile mai vechi.]

Eu am terminat facultatea de limbi străine, specializarea japoneză-engleză, așa că am optat să obțin autorizația pe baza diplomei. Grozav, nu? NU. Sigur, a fost foarte convenabil pentru mine, dar adevărul e că n-am făcut nimic legat de domeniul juridic la facultate. Citesc un contract sau un act cu la fel de multă dificultate ca majoritatea celor din jur, iar să traduc așa ceva până și din engleză în română ar fi un chin.

Însă pentru că am terminat facultatea de japoneză-engleză și pentru că mai multă lume mi-a spus să-mi iau neapărat autorizația și pe japoneză, ca să fie, teoretic ar fi trebuit să pot traduce contracte în/din japoneză.

Ca idee, la facultățile de filologie înveți literatură, cultură și limbă de bază. Nu înveți economie, termeni juridici și așa mai departe. Iar pentru că unele limbi sunt foarte greu de învățat în trei ani (japoneza, să zicem), ieși din facultate cu abilitatea de a citi câteva paragrafe dintr-o carte ușoară, dacă te chinui un pic și ai un dicționar la îndemână.

Cu alte cuvinte, autorizația asta nu e un semn că poți traduce corect orice fel de text. Nu garantează că știi nici măcar limba – iar un traducător bun e un pic altceva decât doar o persoană bilingvă. Trebuie să fie cineva care poate face o adevărată muncă de cercetare ca să înțeleagă textul pe care-l are în față și ca să fie sigur că ce spune în limba-țintă are sens.

De ex., acum câțiva ani am avut de tradus, tangențial pentru un proiect mai mare, niște texte destul de scurte despre câteva tricouri cu „Screenprinted design on the front” și alte năzbâtii. A trebuit să stau și să sap să văd ce înseamnă „screenprinted”, apoi să caut în română „serigrafie” și să mă asigur că e un termen uzual, corect și se referă la ce trebuie. Apoi am trecut la următorul termen și la următorul șamd. Cercetare la greu, iar faptul că vorbesc și româna, și engleza cam la fel nu înseamnă că știu termeni din tot felul de domenii cu care n-am avut de-a face.

**Deci cei care au stabilit condițiile pentru obținerea autorizației nu înțeleg nici domeniul traducerilor, nici ce se face în facultate, nici nivelul de pregătire al absolvenților de facultate. **

Sincer, dacă legea ar cere să se dea un examen pentru oricine vrea să facă traduceri juridice, aș fi complet pentru ideea asta.

2. Autorizația e pentru prea multe

Să zicem că aș fi fost tobă de carte în domeniul juridic și aș fi luat autorizația doar pentru engleză. Tot ar fi fost o problemă: autorizația spune că ești traducător și** interpret,** adică faci două meserii foarte diferite.

Traducătorii traduc documente scrise – cu asta mă ocup eu (salut!). Ca traducător, ai timp să lucrezi, poți edita textele, poți _căuta _cuvinte, poți formula cu atenție tot ce trebuie. E o muncă de migală, în care cauți cuvintele pe care nu le știi, cauți formulări mai bune, învârți fraze, încerci să redai stilul originalului și să te asiguri că are sens și e lizibil.

Interpreții sunt cei care te aud vorbind și redau ce ai spus în altă limbă, aproximativ în timp real. Se pregătesc dinainte când e vorba de prezentări, dar nu stau jumătate de oră să caute prin dicționare și să reformuleze ideile ca să fie cât mai clare. Nu știu finețurile, pentru că e o meserie pe care n-o pot face. Pur și simplu mă blochez chiar și în situații informale.

Dacă vrei să depui un dosar care să conțină un certificat de naștere tradus în altă limbă, ai nevoie de un traducător. Dacă vrei să iei pe cineva străin în căsătorie și trebuie să vină cineva la ceremonie ca să fie clar că mirele/mireasa pricepe ce se întâmplă, ai nevoie de un interpret.

Din câte știu, parcă există ceva cursuri de pregătire și pentru interpreți la facultatea de limbi străine… dar nu la filologie. Parcă la traduceri. Cred că la limbi moderne aplicate, cu ce s-or fi ocupând și ei. Noi nici măcar n-am văzut de aproape cum arată cabinele în care își fac interpreții treaba.

Sigur, sunt persoane care fac ambele meserii, dar nu e de la sine înțeles că un traducător poate fi și interpret sau viceversa.

**Deci, din nou, cei care au stabilit condițiile pentru obținerea autorizației nu înțeleg cu ce se mănâncă domeniul. **

3. Traducerile legalizate

Dintre toate tâmpeniile inutile, ștampila notarului pe traduceri este cireașa de pe tort.

(Asta și timbrele care-ți trebuie pentru o instituție a statului, dar pe care trebuie să le cumperi de la oficiul poștal din Cucuieții de Vale, între 12:01 și 12:11, doar în zilele de luni, stând într-un picior)

Ca idee, traducerile sunt de trei feluri:

traduceri simple, în care tu îi trimiți textul traducătorului, iar el îți trimite înapoi traducere; faceți contract, factură, eventual bon fiscal, iar cu asta gata;
traduceri autorizate; tu scrii o cerere oficială, pe care i-o dai traducătorului; traducătorul ia cererea și traduce actele, încheind traducerea cu o formulă standard, în care își trece datele din autorizație și detaliile despre document (număr de pagini, preț etc.), iar la final se semnează și pune ștampila;
traduceri legalizate, care sunt fix ca alea autorizate, dar pune și notarul o ștampilă.

(Detalii cu traduceri autorizate și legalizate.)

Oare notarul verifică traducerea, mai ales că nu e sigur că traducătorul își știe meseria? Nu, nici vorbă, poate nici măcar nu știe limba. Notarul doar certifică faptul că semnătura și ștampila sunt autentice, adică sunt ale unui traducător autorizat. De unde știe? Pentru că traducătorul autorizat s-a dus înainte de asta la el și i-a dat un specimen de semnătură și ștampilă.

Deci: Ministerul Justiției îți dă o autorizație de traducător. Apoi, ca să accepte traducerile tale autorizate, trebuie ca fiecare act să fie semnat și ștampilat de un notar, care certifică faptul că ești traducător autorizat.

Cu alte cuvinte, statul român nu crede în hârtiile pe care ți le-a dat decât dacă semnează notarul că le ai. Diștept.

4. Datele tale? Publice.

Îmi pare un pic rău de cei care încă sunt traducători autorizați că spun chestia asta, dar…

Când devii traducător autorizat, trebuie să te duci la tribunalul din județul tău să fii înscris pe listele de traducători, ca să știe oamenii cu cine lucrează. Ca idee, listele respective sunt niște cataloage imense, scrise cu pixul – mi-a căzut falca când am văzut chestia asta prima oară atunci când mi-am luat autorizația și am rămas cu gura căscată și acum, la final de 2018, când am trecut iar pe la tribunal ca să fiu scoasă din registru și m-a căutat în același catalog imens. Secolul 19 s-a reinventat la stat.

În condițiile astea, n-am avut o problemă enormă să le las numărul meu de telefon, mai ales că mi s-a spus că e obligatoriu. Însă m-am trezit că el a fost postat public pe internet, disponibil pentru tot poporul.

**De-a lungul timpului m-am întrebat dacă unii dintre cei care m-au sunat fără să-i cunosc n-aveau numărul de acolo. **Noroc că blogul ăsta n-a fost niciodată foarte popular, altfel cine știe cu ce nebuni m-aș fi putut trezi că mă sună când vor ei.

Normal, când am renunțat la autorizația de traducător, i-am rugat frumos prin cerere oficială să mă șteargă din toate registrele. Acum, slavă cerului, nu mai am numărul de telefon afișat public.

5. N-ai voie să refuzi statul

Dacă, în decurs de un an, refuzi nejustificat de două ori să lucrezi pentru stat când ți-o cer ei, îți pierzi autorizația. Dacă justifici refuzul, n-ai voie s-o faci cu „Nu mă pricep”. (Nu găsesc acum legea într-o formă lizibilă și pace – doar chestia asta)

Asta înseamnă că dacă ești prost, cum am fost eu, și îți iei autorizația pentru două limbi, din care pe una o știi doar vag, te poți trezi că te sună de la tribunal să faci interpretariat într-un proces penal în care e implicat un nativ de limba respectivă. Și nu poți refuza pentru că „nu mă pricep suficient la limba asta și nici la interpretariat ca să fac o treabă bună”, pentru că te poți trezi că rămâi fără autorizație și deci fără loc de muncă.

Mi-am dat seama tardiv de problema asta, când deja aveam contracte de traducere în și din engleză și din asta trăiam. Pe de o parte, nu puteam să-mi asum riscul de a-mi pierde autorizația brusc și să las totul în aer. Pe de altă parte, îmi știu prea bine limitele și nu vreau sub nicio formă să accept să fac un lucru pe care nu-l pot face la un nivel măcar ok. Așa că nesăbuința mea inițială a fost o sursă constantă de stres.

De-a lungul anilor, cei de la Tribunalul Covasna m-au sunat de mai multe ori. Nu știu ce voiau, pentru că soluția mea de compromis a fost ca în principiu să nu răspund la telefon dacă nu știu numărul – și _absolut niciodată _să nu răspund când m-a sunat cineva de pe fix. Așa, ei n-au putut să-mi ceară nimic, eu nu i-am refuzat, munca substandard nu a fost făcută.

6. În România, traducerile sunt o junglă

Asta nu ține de stat, ci de felul în care traducătorii sunt percepuți și se percep. E ca și cum traducerile n-ar fi o muncă reală, din care poți trăi (ba da), sau din care poți doar subzista (se poate mai bine).

E plin de oameni care nu sunt profesioniști și care mai traduc câte ceva pentru că au fost cu o bursă Erasmus prin țara respectivă – sau care traduc o carte „din pasiune”, pentru că le place domeniul. Aici apar toate micile neînțelegeri ale celor care nu au experiența necesară ca să se prindă când ceva e ciudat și ar trebui să caute în dicționar (și în dicționare de argou, arhaisme șamd.) ca să vadă dacă nu cumva cuvântul ăla care lor li se pare că înseamnă ceva care n-are sens în context, înseamnă cu totul altceva acolo.

De ex., de curând am citit o traducere în care regele se întoarce spre armatele lui invadatoare și le ține un discurs motivațional în care le întreabă dacă „oare au semănat vreodată mai tare cu niște gazde atotputernice?” Unde „gazde” vine de la englezescul „hosts” care, în context militar, înseamnă „armate”, în niciun caz persoanele care te invită la o petrecere (vedeți host2 aici).

Așa că nu mă miră că în toată nebunia asta, clienții vor o garanție a aptitudinilor traducătorilor. Nu mă miră nici faptul că autorizația aia e văzută ca un semn de seriozitate – până la urmă, înseamnă mai mult decât nimic. Dar nu înseamnă nici pe departe ceea ce înseamnă dreptul de semnătură la arhitecți sau baroul la avocați.

Sincer, nu știu care e soluția. Nu cred că în domeniul traducerilor poți avea același gen de breaslă ca în alte domenii, pentru că traducătorii sunt mai puțin legați de profesia lor decât alții – uneori poți migra între editare și traduceri, alteori între interpretariat și traduceri.

Dar cred că sunt câteva lucruri care ar putea fi făcute mai bine măcar la nivelul traducerilor autorizate. De exemplu, s-ar putea desființa cu totul autorizația de traducător, pe principiul că traducerile judiciare nu sunt decât o categorie de traduceri importante (și mai poți avea traduceri economice la fel de importante, traduceri medicale etc.). Sau s-ar putea da autorizația asta doar pentru domeniul juridic, doar prin examen. [Notă: se pare că așa se face acum, mulțumiri Andreei pentru informație.] În ambele cazuri, se poate elimina prostia cu legalizarea traducerii la notar.

Nu știu. Nu eu fac legile, eu doar am observat problemele cu care m-am ciocnit eu – iar soluția mea a fost una personală, potrivită pentru necesitățile mele, dar care nu e potrivită pentru nivelul general.

Și Editura Art dă rateuri

Sun, 27 May 2018 14:14:42 +0000

Am cumpărat acum nu foarte multă vreme „Dominația masculină” de Pierre Bourdieu, publicată la noi la Editura Art și, acum că am început s-o citesc, am avut o surpriză foarte neplăcută.

Acest articol va fi despre ediția în română a cărții, dar dacă vă întrebați despre ce e vorba în ea: n-am citit-o decât parțial, dar pare deocamdată să fie vorba despre presupunerile implicite pe care le avem despre bărbați/femei, pentru că facem parte din cele două categorii și luăm și caracteristicile biologice, și cele învățate ca fiind aspecte la fel de naturale și obligatorii ale sexelor. (Asta nu e o recenzie a cărții și nici o părere formată după mai mult de 20 de pagini din ea; e o descriere scurtă pentru curioși.)

Am început să citesc ieri cartea asta. Am citit „Preambulul” și o parte din „Prefață”, apoi am ajuns la concluzia că sunt mult, mult prea obosită să citesc filosofie și îmi fug ochii pe pagină, iar apoi nu mai știu ce am citit.

Am reluat cartea de la „Preambul” azi. Am putut să înțeleg și să rețin ce citeam, dar efortul a fost mai mare decât mă așteptam. Când am ajuns la pagina 12, am început să am semne de întrebare:

A reaminti că tot ceea ce, în istorie, apare ca fiind etern nu este decât produsul unui travaliu de eternizare datorat unor instituții (interconectate) precum familia, biserica, statul, școala […]

Fraza continuă, dar mi-a atras atenția cuvântul „travaliu” – am învățat prea puțină franceză la școală, dar știu suficientă încât să-mi amintesc că „travail” înseamnă „muncă” în franceză. Da, și la noi „travaliu” înseamnă _și _muncă, dar e un sens destul de rar. Eu fac, de exemplu, ceea ce francezii numesc travail à _domicile, _dar sper să nu fac niciodată travaliu la domiciliu.

Apoi am reușit să trec de „Pre”-uri și să ajung la primul capitol al cărții, care arată așa:

Vi se pare greu de citit la prima vedere? Nu e de mirare – și problema nu e cu faptul că Bourdieu e filosof.

Ce produce ilizibilitate inutilă:

E plin de virgule care întrerup șirul gândirii.
E neclar: ce e „obiectul pe care ne străduim să-l surprindem”? De ce-l „surprindem”? Ce înseamnă „efectuarea unei obiectivări a subiectului obiectivării științifice”?
Formularea asta: „pentru a gândi dominația masculină” – ce înseamnă să gândești dominația masculină?

Da, te prinzi la ce se referă (de obicei), dar e departe de a fi ușor de citit.

Căutând pe internet după „Dominația masculină”, am ajuns să dau de o variantă de pe archive.org, care a fost scanată și transformată automat în text – și are deci greșelile de interpretare și coșmarurile de formatare de rigoare:

Da, e un coșmar pentru orice corector, dar sensul e mult mai clar, după ce te obișnuiești cu literele schimbate și cu liniile întrerupte aiurea. Se vede că în engleză _le-a păsat _păsat mai mult.

Fraza lungă de la început e tăiată în două, ca să fie mai ușor de citit. Nu mai e o idee întreruptă la nesfârșit.
Ca bărbați sau femei, „încercăm să înțelegem” un anumit lucru, nu „ne străduim să-l surprindem”. „Încercăm să înțelegem” și dominația masculină, nu „încercăm s-o gândim”. Se exprimă mai simplu și mai clar acolo unde e posibil.
„efectuarea unei obiectivări a subiectului obiectivării științifice” este aici „objectifying the subject of scientific objectification”. Deci tot neclar.

Rămâne o neclaritate, dar textul e mai simplu și mai ușor de înțeles. Unii termeni pot să fie necunoscuți, dar traducătorul nu încearcă să exprime pompos/nenatural idei.

Mai departe! De la pagina 18 la pagina 20, textul își schimbă formatarea:

Al doilea paragraf de pe pagină e scris ceva mai mic și are marginile mai mari în stânga și în dreapta. Am presupus automat că e vorba de un citat lung dintr-o altă lucrare, conform stilului internațional de redare al citatelor lungi în lucrări academice.

Dar nu, doar a scăpat la editare.

De la pagina 21:

Fiți atenți la centrul paragrafului:

(și perfid, înșelător [fourbe])

Pentru că se pare că azi învăț franceză, am căutat pe net să văd ce înseamnă „fourbe”. Înseamnă „înșelător”. Pare că cineva a uitat să șteargă o notiță.

În general iau cumpăr cărți de la Editura Art fiind destul de sigură că nu iau prostii, dar de data asta se pare că m-am înșelat. Bogdan Ghiu a tradus cartea pentru eroi care vor să acumuleze virtute prin caznele la care sunt supuși încercând să citească filosofie; iar Editura Art nu și-a bătut capul să scoată un volum de calitate.

Probabil că ar fi trebuit să mă prind după coperta absurd de nepotrivită că ceva nu era în regulă, dar nici prin cap nu mi-a trecut că voi simți o dorință profundă să arunc cu cartea de perete.

Piața traducerilor și de ce e plin de traduceri proaste

Wed, 17 Jan 2018 19:07:04 +0000

Am văzut pe Goodreads o recenzie scrisă de Michael Haulică, fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor SF și fantasy ale editurii Paladin.

Mi-a atras atenția chestia asta:

O notă proastă pentru traducere (Andrei Dosa), mi-a părut grăbită, neglijentă, fără prea mare tragere de inimă, nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prost” sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura.

Pentru că trăiesc din traduceri și înțeleg cum e să vrei să supraviețuiești dintr-o meserie, vreau să explic un pic situația. Mai ales că acum câțiva ani am încercat să discut despre legătura dintre bani puțini și muncă proastă și cu Michael Haulică, dar se pare că nu mi-am exprimat ideile prea clar.

1. Munca prost plătită tinde să atragă oameni slab pregătiți.

Mulți oameni nu țin neapărat să fie foarte bogați, ci sunt ok și în condiții medii. Acest lucru reiese din faptul că există o grămadă de oameni care, după ce au ce pune pe masă și au un acoperiș deasupra capului, nu se zbat să facă mai mult, ci preferă să stea să se uite la filme.

Însă puțini oameni sunt de acord să moară de foame. Acest lucru reiese din faptul că cei care nu sunt putori din naștere își mai iau un job sau fac ce pot ca să nu ajungă la sapă de lemn.

De aceea, când un domeniu nu prea acoperă necesitățile de bază, tinde să alunge oamenii capabili și să se umple de oameni incapabili. Lucrul ăsta se vede în învățământul preuniversitar, unde profesorii ori pleacă, ori dau meditații, ori au și alt job, ori au pe cineva care să-i susțină, ori sunt incapabili – sunt rare cazurile în care un profesor bun și capabil nu-și suplimentează cumva veniturile.

Traducerile sunt un domeniu mai vast și nu toate proiectele sunt egale între ele sau plătite la fel – însă traducerile literare pentru edituri la care face referință Michael Haulică tind să fie multe, prost plătite și dori__te de mulți candidați. Deci e loc de mulți oameni, dar mulți oameni vor, așa că nu trebuie să crești plata ca să atragi pe cineva nou și nici nu e bătaia suficient de mare între candidați încât doar cei mai buni să se ridice la suprafață și să fie mult profesionalism. Dimpotrivă, am întâlnit mulți care voiau să traducă „în timpul liber”, pentru un „venit suplimentar”, fără să-și dea seama că asta e o _meserie _și, deci, implică mult mai mult decât vreau s-o fac.

Dar să zicem că ești traducător profesionist. Să zicem că ești plătit cu legendarul 2 euro pe pagină și traduci 10 pagini pe zi (un număr de pagini ok, dacă nu vrei să-ți distrugi nervii și sănătatea). Dacă muncești 22 de zile lucrătoare într-o lună, obții 440 de euro, din care trebuie să plătești impozitul pe venit, sănătatea și pensiile. Dacă lucrezi pentru 3 euro pe pagină, ai 660 de euro, din care iar dai un procent măricel la stat.

În plus, când pleci în vacanță, nu primești bani. Dacă nu ai de lucru, nu primești bani. În medie, pe un an, poate că primești doar 400 sau 600 de euro pe lună, respectiv. Pe hârtie, nu în mână.

Astea fiind condițiile, sunt șanse mari ca oamenii capabili să migreze înspre alte domenii. Sau cel puțin, să migreze înspre alte specializări – fie înspre traduceri legalizate, traduceri de gaming sau software, unde sunt eu acum, sau alte specializări.

2. Când faci foamea, primul obiectiv e să nu mai faci foamea.

Să zicem totuși că traducătorul nostru nu migrează, ci rămâne în traduceri literare. Pentru că de obicei nu are salariu fix, ci tarif per pagină, apare tentația matematicii. Chiar și pentru cei care au învățat o limbă străină ca să scape de algebră, e clar că dacă traduci 20 de pagini pe zi și nu 10, îți dublezi venitul. Poate n-ai bani doar de chirie, ci și de pâine. Uraaaaa!

Din păcate, 20 de pagini pe zi înseamnă că începi să te grăbești. Nu mai stai să te gândești cu atenție cum să formulezi o glumă de la pagina 200, pentru că e o singură glumă într-o carte enormă. Dacă stai prea mult la ea, nu mai ai timp să-ți faci norma. În plus, nu mai verifici toate chestiile neclare. Nu mai stai să șlefuiești textul. Dacă stai o grămadă de timp pe o pagină, n-o să mai ai bani de dentist, de haine, de mâncare.

Eu am migrat într-un domeniu în care îmi permit să mă gândesc jumătate de oră la o glumă sau să stau jumătate de zi să lucrez la o poezioară, pentru că îmi scot banii din restul proiectului. (Între noi fie vorba, faptul că-mi bat capul cu calitatea îmi permite să mențin tarifele ridicate; e un cerc în care toată lumea câștigă – banii în plus mă ajută să mă perfecționez, perfecționarea mă ajută să iau bani în plus.)

3. Cercul vicios al sărăciei.

Editurile din România plătesc traducătorii cum își plătește Ministerul Educației profesorii, adică aproximativ cum sunt plătite femeile de serviciu. Normal că asta se reflectă în cărțile traduse, pentru că nu poți face din rahat bici. Sunt și oameni care își fac treaba bine, în ciuda condițiilor, dar tot mecanismul e defect.

Am mai zis-o și altădată, mă repet: e un cerc vicios. Editurile scot produse proaste, așa că publicul nu are încredere să le cumpere. Pentru că publicul nu le cumpără, editurile nu au bani. Pentru că nu au bani, nu investesc în traducere, redactare șamd. Pentru că nu investesc în calitate, scot produse proaste. Pentru că publicul știe că în general cărțile scoase în România sunt proaste, nu le cumpără. Pentru că nu le cumpără, editurile n-au bani. Și tot așa.

Da, și eu mă plâng de traduceri, pentru că vreau să fie mai bune. Vreau ca editurile românești să evolueze. Vreau cărți mai bune, făcute cu mai mult profesionalism. Vreau să nu-mi pese dacă citesc o carte în original sau în traducere. Așa că mă apuc și zic, „partea asta nu e ok”, „chestia cealaltă nu e bine și deranjează”, pentru că în rest lumea tace mâlc și doar nu cumpără. E treaba traducătorilor să devină mai buni? Parțial, da, dar e și problema editurilor pe cine angajează și ce pun pe piață. Dacă o carte e extrem de greoaie în traducere, n-o cumpără mai nimeni, iar editura pierde.

E nasol că traducătorii și redactorii nu-și fac treaba pe cât de bine ar putea? Da, este. Dar munca de calitate necesită timp, iar traducătorii au și ei tot 24 de ore într-o zi și o viață de trăit. Nu e vorba de „sîntem plătiți prost, muncim prost” (sic!) ca formă de protest, ci de faptul că dacă alungi o grămadă de oameni buni și pe cei rămași îi pui să se grăbească, treaba nu merge. Și m-aș aștepta ca cineva care e fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor de SF și fantasy ale editurii Paladin să înțeleagă subtilitățile astea. Altfel, e un semn că piața de carte e în budă, nu pricepe de ce e acolo și nici vorbă să iasă.

Pur și simplu îmi place poza asta, ok?

Țeapă cu Independența Film

Fri, 12 Jan 2018 21:32:30 +0000

La un moment dat, acum multă vreme, eram într-un Cărturești și am văzut „Spirited Away” pe DVD. Prietenul meu nu văzuse filmul, deși e unul dintre cele mai mișto filme de animație făcute vreodată, așa că l-am cumpărat.

După ceva timp, ne-am și uitat la el. Îl luasem cu subtitrare în română, pentru că așa se nimerise, dar am început să regret repede decizia. Traducerea era dubioasă.

Eh, azi aveam de gând să mă bag și eu în discuțiile pe care le au zoso și Dorin Lazăr despre fidelitatea la locul de muncă, promovări pe repede-înainte și competență. Voiam să comentez că e plin de experți în diverse care sunt varză și că nimeni nu-i trage de mânecă și nu le zice că sunt proști – nu șefii, nu colegii, nu clienții.

Și voiam să ilustrez ideea cu subtitrarea pentru Spirited Away, care e făcută prost. Iar pentru asta, voiam să folosesc și imaginea următoare:

Primul lucru pe care l-am aflat de pe DVD-ul scos din bibliotecă a fost să nu fur conținutul de pe disc, pentru că e protejat de legea drepturilor de autor. Apoi, a apărut ecranul cu „Independența film”, pentru că se pare că ei sunt cei care au făcut versiunea românească a filmului.

Aveam de gând să discut despre replica asta:

O să te protejeze.
Am făcut-o din firele care se învârt (???).

Am început să scriu despre ea și m-a luat valul de explicații. Voiam să spun că traducătorul nu-și știe meseria, pentru că nu ar trebui să pună comentarii (inclusiv trei semne de întrebare) în text, tocmai ca acestea nu cumva să rămână în versiunea finală. Nelămuririle trebuie transmise sub altă formă – printr-un e-mail, de exemplu.

Apoi, voiam să spun că era clar din imagini că firele se „învârteau” pentru că erau toarse cu o roată tradițională. Primul meu gând a fost că Independența Film sunt atât de varză încât nu le trimit traducătorilor filmele pe care le traduc și nu sunt în stare nici să-și angajeze un corector.

Voiam să zic și că n-am putut să fac un screenshot normal la poză pentru că DVD-ul lor e atât de prost încât nu funcționează în unitatea mea externă pentru DVD-uri (alte discuri merg fără probleme). Și că, atunci când calculatorul a reușit cumva să vadă discul, acesta era numit „Project sans titre” și nu „Călătoria lui Chihiro” sau „Spirited Away”, cum ar fi fost normal. Și nu prea se putea rula, așa că m-am mutat până la urmă la TV cu el.

Mă gândeam să spun că asta arată faptul că Independența Film și-au băgat picioarele în filmul ăsta și în oricine ar fi interesat să-l cumpere și că nimeni de acolo nu pare să-și facă bine meseria..

Iar apoi voiam să revin la ideea inițială și să spun că probabil chiar și cei de la Independența Film se cred profesioniști și experți – există o grămadă de firme care fac lucrurile pe genunchi, de „experți” care încropesc soluții. Voiam să zic că ăsta nu e un semn că e ușor să devii expert și profesionist, ci că experiența și profesionalismul s-au devalorizat la fel de mult ca licențele, pentru că toți își iau titluri mărețe și se dau rotunzi.

Aș fi spus toate astea, dar m-a pălit o idee teribilă și am căutat „subtitrare călătoria lui chihiro” pe Google. Am găsit repede una aici. Am descărcat-o. Subtitrare pentru 2 CD-uri. Pe al doilea CD, am găsit ce căutam:

440
00:46:08,185 –> 00:46:13,148
O să te protejeze.
Am făcut-o din firele care se învârt (???).

E replica din poza mea, semn de întrebare cu semn de întrebare.

DVD-ul pe care-l am eu are un semn de „©2009 Authoring și concepție grafică Independența Film” – e drept, nu zice că le aparțin și textele. Subtitrarea de pe subs.ro e urcată pe site în 2003, deci cu 6 ani înainte să se publice DVD-ul.

Subtitrarea „Spirited Away”/Călătoria lui Chihiro”, încărcată pe site în 2003.

Voiam să spun multe, dar mergând pe fir am ajuns să-mi dau seama că Independența Film fură subtitrări de pe net și nici măcar nu le corectează. E, deci, o combinație de hoție și delăsare. Fac bani pe baza muncii altora și mă întreb dacă și la alte filme e la fel, dar n-am de gând să cumpăr și alt DVD de la ei ca să aflu.

Asta dacă nu cumva au tradus ei filmul înainte de 2003, iar apoi subtitrarea lor a fost atât de slabă încât cineva a pus-o pe net, crezând că a fost făcută de un voluntar. Dintre cele două variante, una mi se pare mult mai plauzibilă decât cealaltă și mă cam amărăște.

Cât de mult poate inova un traducător limba?

Tue, 08 Aug 2017 16:10:18 +0000

Zilele trecute, un prieten s-a trezit față-n față cu un Windows setat în limba română și s-a crucit când a dat de o chestie numită „unitate amovibilă”. Am râs un pic, pentru că de amovibilitatea vieții nu mă ciocnisem până acum, deși din când în când am nevoie de terminologia oficială de la Microsoft, așa că intru pe portalul lor de limbă.

Eu am o filozofie a localizării de softuri și jocuri: utilizatorul de rând trebuie să priceapă despre ce e vorba. Nu mereu, sunt limite când e vorba de termeni mai speciali. Mă îndoiesc că toți nativii de limbă engleză au înțeles din prima ce-i aia „antialiasing”, de exemplu. Dar pentru lucrurile simple, ar trebui să fie relativ ușor de înțeles ce face butonul sau opțiunea. Chiar dacă traducerea ta e corectă, dacă nu e măcar puțin intuitivă, nu e foarte în regulă.

De exemplu, să luăm unitatea amovibilă:

După cum vedem, e vorba de „removable drive”. „Removable” e intuitiv în engleză, înseamnă ceva care se poate scoate/detașa. „Drive” a intrat oarecum în vocabularul curent ca fiind un dispozitiv pe care stochezi lucruri.

În română, problema e că nu folosim în mod curent „amovibil”. Există în dicționar și, în mod complet neintuitiv, se pare că e un dispozitiv care _poate fi _mutat și care provine din francezul „amovible”, care înseamnă același lucru. Doar că, din cauză că nu le prea avem cu franceza, ci cu engleza, cuvântul sună a ceva care nu e „movibil”, adică nu e „movable”, adică nu se poate mișca.

Iar „unitate” are un sens foarte larg. Poți avea 5 unități din cam orice tip de obiect.

Combină cele două aspecte și ai un termen larg și vag. E corect, teoretic. Dacă cineva pune mâna pe dicționar, vede că ai dreptate, lucrul respectiv chiar înseamnă ce spui tu că înseamnă. Dar ce fac mama și bunica traducătorului, dacă nu știu engleză și nici nu le au cu tehnologia? Ce fac mamele și bunicii și unchii și tații încurcați din toată țara? Ce fac tinerii care merg pe la ai lor să-i ajute cu calculatoarele și își dau seama că nu pot nici ei să priceapă opțiunile (pentru că ei folosesc sistemul de operare în engleză) și nici să-i schimbe limba, pentru că bătrânii nu s-ar mai descurca cu lucrurile simple, cum ar fi „Salvează”?

Dacă mă întrebați, recunosc că nu-mi trec prin minte variante care să sune excelent, mai ales pentru cei care s-au obișnuit cu engleza, dar „dispozitiv detașabil” mi s-ar fi părut mai clar. Ar merge și „dispozitiv mobil”, deși poate că e mai puțin clar în condițiile în care avem telefoane mobile, tablete și tot felul de alte dispozitive pe care le putem lua cu noi când plecăm la plimbare. Sau poate că există o variantă și mai elegantă undeva. Nu știu. În principiu mă mai consult cu restul echipei când e vorba de chestii de-astea importante și complexe.

Aceeași problemă de ilizibilitate apare și la alte traduceri, desigur. De-asta mor când am produsele Microsoft în română – nu pentru că-mi urăsc limba, ci pentru că nu recunosc butoanele știind cum le cheamă în engleză și exact ce fac.

Acuma, răspunsul pe care l-am primit de la cel care a dat peste minunăția asta de traducere Microsoft, a fost că dat fiind faptul că e un domeniu nou, traducătorii au avut mână liberă să traducă exact cum au vrut, iar utilizatorii se vor obișnui până la urmă cu terminologia.

E un lucru cu care sunt parțial de acord, dar la care ridic și o obiecție: nu poți să inventezi un limbaj întreg și să te aștepți să-l și învețe lumea. Dacă trebuie să înveți termeni noi, o să-i preferi pe cei:

simpli
ușor de reținut
folosiți mai des
care au o logică în capul nostru, pe cât posibil

Printre altele, și ăsta e un motiv pentru care nu zicem, „Anulează fixarea în bara de activități”, ci „Unpin from taskbar”. Dacă era „Desprinde din bara de activități”, mai avea o șansă. Pentru că în viața reală ne desprindem dintr-o mulțime și desprindem scaieții de pe haine. Știm ce înseamnă „a desprinde” și putem să ne _prindem _de acolo cam care e ideea. Iar, nu zic că e varianta ideală (altfel vezi proiectul după ce lucrezi la el o vreme și când poți să dezbați puțin cu echipa). Zic doar că ar fi mai intuitivă.

Normal că se poate impune o anumită terminologie, normal că se pot inventa cuvinte noi. În fond, realitatea din jur se schimbă, iar limba odată cu ea, avem nevoie de denumiri noi pentru concepte noi. Dar de undeva trebuie să le derivăm.

Acum câțiva ani am citit autobiografia lui Amos Oz, „Poveste despre dragoste și întuneric”. Nu mai țin minte mare lucru din ea, doar că avea un unchi (sau un stră-unchi sau cum le zice ălora de sunt frați cu bunicii) care era un om important de cultură, un lingvist care inventase cuvinte în ebraică pentru „creion” sau „tricou” sau alte obiecte absolut banale. Mi s-a părut interesant atunci că a reușit să convingă atât de mulți oameni să folosească acele cuvinte – dar dacă acel cuvânt are logică, sună bine, e scurt… de ce nu? Dacă-l poți folosi ușor într-o propoziție, dacă îți sugerează ceva clar, de ce nu?

N-am reușit să găsesc date clare despre invențiile lingvistice ale respectivului stră-unchi, Joseph Klausner, dar am descoperit că și Amos Oz a inventat două cuvinte care s-au încetățenit: „mecochav”, care înseamnă „înselat” (de la stea, „chocav”) și ceva care s-ar traduce cu „a se rinoceriza”, referindu-se la o persoană care a devenit conformistă, care și-a schimbat părerile ca să corespundă curentului de gândire curent – și cuvântul vine de la piesa „Rinocerii” de Eugen Ionescu. (sursa)

Ca să nu divaghez prea mult, ideea e că invențiile noi ar trebui să aibă o anumită logică pentru a fi preluate. Se leagă de ceva, fie lingvistic, fie cultural, au o rădăcină în ceva, care le permite să dezvolte un sens. Dacă utilizatorii nu simt respectiva legătură, dacă încerci să le impui nu un cuvânt nou și ilogic, ci sute, abuzezi de răbdarea lor și de capacitatea lor de adaptare. Și n-or să accepte terminologia ta.

Numere de cuvinte și de caractere. Ghid de referință.

Thu, 27 Jul 2017 09:44:45 +0000

Am văzut multe persoane care se pierd când aud de texte măsurate în numere de cuvinte sau de caractere, așa că am scris un ghid de referință aproximativ, bazat pe observații și impresii proprii și uitat și în ograda altora.

Practic, cam așa percep eu textele de diferite dimensiuni:

Citit:

100 de pagini mai mici îmi iau cam două ore să le citesc (prietenul meu spune „o pagină pe minut”, dar să fim serioși, mereu îți distrage ceva atenția).
200-250 de cuvinte pe minut tinde să citească o persoană obișnuită, dacă vreți o numărătoare mai exactă. Există oameni care citesc foarte rapid, până la 1000 de cuvinte pe minut, dar nu mă număr printre ei.
1 volum obișnuit de manga poate fi citit în sub o oră, dar depinde.
1 volum mare de manga (gen „Lone Wolf and Cub”, varianta omnibus) înseamnă 2-3 ore de distracție.
500,000 de caractere înseamnă vreo 80,000 de cuvinte în română – asta e o cărțulie de o dimensiune decentă, ca Pădurea spânzuraților, să zicem.
3-400,000 de cuvinte au volumele scrise de George R.R. Martin în „Cântec de gheață și foc”.
~590,000 de cuvinte are „Război și pace” în engleză.
100,000 de cuvinte dintr-o carte bună trec destul de repede, dar e bine să nu te apuci de le seara (sunt 300 și ceva de pagini medii, îți iau vreo 6 ore dacă nu citești foarte repede).

Traduceri:

2,000 de caractere e o dimensiune relativ standard de pagină, pentru traduceri.
80,000 de caractere sunt 40 de pagini și mi-ar lua sub o săptămână de tradus, dacă n-aș avea alte lucruri de făcut (întotdeauna am și altceva de făcut).
3,000 de cuvinte de tradus sunt o zi de muncă.
5,000 de cuvinte de tradus sunt și ele tot o zi de muncă, dar la care se adaugă epuizare.
1,000 de cuvinte e ce pot edita/corecta în medie într-o oră, când corectez traducerea altcuiva. Deși depinde mult de text și de felul în care e tradus.
1,000 de cuvinte de poezie sunt un infern de tradus, îmi iau o zi întreagă și costă mai mult. În plus, ar fi extrem de indicat să existe un corector după mine, pentru ultimele retușuri.
1,000,000 de cuvinte scriu pe CV că am tradus pentru proiectul meu principal, deși am aproximat la greu și am renunțat demult la ideea de a aduna toate proiectele mărunte ca să aflu suma exactă.

Media și diverse:

3,000 de cuvinte sunt cantitatea de text pe care o pot înregistra într-o oră pentru o carte audio, cu tot cu câteva bâlbe și un dram de editare.
20 de minute durează să asculți 3,000 de cuvinte dintr-o carte audio.
150 de cuvinte pe minut se vorbesc în serialele obișnuite.
>100 de pagini are un scenariu de film pentru un lung metraj de la Hollywood (varianta lui Joss Whedon pentru Wonder Woman, care n-a fost făcut, are 116 pagini, dar scenariile sunt în format special)
500 de cuvinte are postarea asta.
60 de cuvinte/minut e o viteză medie decentă pentru scris la tastatură, dacă asta faci zi de zi.
4-5 minute îți ia să transcrii pe hârtie un minut vorbit, dacă n-ai software special (gen Dragon NaturallySpeaking) și mai și verifici că ai transcris bine.

Întrebări frecvente: traduceri

Thu, 29 Jun 2017 07:56:45 +0000

De-a lungul anilor m-am ciocnit de o grămadă de întrebări legate de traduceri. În ideea că răspunsurile pe care le tot dau le-ar putea fi utile și celor care nu mi le adresează, am zis să le scriu pe blog.

Salut! Aș vrea foarte mult să citesc o anumită carte, dar n-a fost publicată în română și nu știu engleza prea bine. Poți să mi-o traduci?

Problema nu e dacă pot, ci cât te costă. Dacă e vorba de o care de 400 de pagini, să spunem, poate fi tradusă în aproximativ 2 luni în care un traducător nu se ocupă și de altceva. Asta înseamnă că tu va trebui să-i asiguri acelui traducător casa, masa și ceva extra timp de două luni.

Indiferent dacă-ți cere suficienți bani încât să trăiască pe picior mare sau pe picior foarte, foarte mic, probabil că ar fi vorba de o sumă prea mare pentru acel volum.

Dar mai ai o șansă! Poți să te uiți în jur și să vezi ce edituri publică genul respectiv de cărți – sau dacă au publicat primele volume din seria care-ți place – și să întrebi foarte politicos dacă nu cumva traduc și cartea respectivă, pentru că a fost bestseller/va fi ecranizată/e deosebit de interesantă/tu și prietenii tăi vreți s-o cumpărați/inserează alte argumente care sugerează că ar putea avea succes.

Sunt șanse să te refuze – și nu uita că nicio editură nu are datoria să-ți facă hatârul – dar dacă e interesată de volum, va putea să acopere mult mai bine decât tine cheltuiala cu traducerile și publicarea. Dar, din nou: abordează oamenii de la editură cu multă, multă, multă politețe, pentru că nu-ți datorează nimic.

Mă gândeam să-mi public un roman în străinătate. Ți l-am trimis în atașament. Crezi că are vreo șansă să se vândă? Îl poți citi ca să-ți dai cu părerea?

Sunt mai multe probleme aici.

Multă lume își poate da cu părerea, dar nimeni nu știe sigur. Din câte știu, nici agenții literari nu-ți pot garanta publicarea.
Există un conflict de interese când întrebi un om dacă merită să-l angajezi sau nu, mai ales dacă e vorba de ceva atât de subiectiv. Mai bine întreabă pe cineva neimplicat în problemă.
Nu, dacă nu ne cunoaștem nu o să-ți citesc manuscrisul ca să ți-l critic. E drept că îmi place să citesc și mai și scriu recenzii, dar nu vreau să fac o meserie (și) din asta.

Am pe cineva care locuiește în SUA/Marea Britanie/Canada/Australia/alt ținut vorbitor de engleză și deci știe bine limba. Să-i trimit cartea mea la tradus?

Gândește-te la românii pe care-i știi. Ai fi dispus să extragi numele unuia dintre ei la întâmplre și să-l rogi să-ți scrie în română rezumatul oficial al cărții? Dacă nu, de ce ai fi dispus să-i dai cuiva pe mână toată cartea ta pentru a ți-o rescrie într-o limbă străină?

Dincolo de cunoștințele efective de limbă, traducerea e și o problemă de artă. Poți să stăpânești gramatica englezei la perfecție (și cazurile astea sunt mai rare decât se crede), dar să nu poți să faci textul să sune altfel decât scorțos, tehnic, nenatural, sau alambicat.

Dacă persoana respectivă se ocupă de traduceri/redactare/copywriting/jurnalism, ai șanse să facă o treabă bună. Dacă nu, ai șanse relativ mari să nu facă o treabă atât de bună pe cât ai crede.

Am auzit că e bine ca textele traduse să fie verificate și de un corector nativ. Ce părere ai de treaba asta?

La modul teoretic, am o părere excelentă. Cineva care vorbește limba la un nivel excelent și are și ureche pentru ea îți poate învârti frazele și schimba expresiile în așa fel încât să puște totul. Chiar dacă traducătorul e foarte bun, corectura suplimentară e un fel de cireașă de pe tort.

Însă la modul foarte practic, serviciile astea costă și întrebarea e dacă diferența calitativă merită acele sute/mii de euro în plus. Pentru o firmă foarte mare care se așteaptă la încasări enorme în România, raportul preț/calitate merită. Pentru tine?… Tu decizi, dar partea bună e că de obicei și editurile mai lucrează pe text, deci s-ar putea să te ajute gratis.

Eu/un verișor/o nepoată/cineva vrea să se apuce de traduceri din germană în română. Poți să-i găsești un job la firmă la tine, unde lucrezi cu jocurile? Sau un alt post?

Nu.

În primul rând, eu personal nu am o firmă, deci nu pot angaja pe nimeni. Pot cel mult să-ți spun dacă cineva cu care am avut de-a face e angajator serios.

În al doilea rând, eu traduc din engleză în română (sau viceversa) și nu prea aud de oameni care caută altceva. Nimeni nu-mi oferă joburi pe germană.

În al treilea rând, nu le recomand particularilor oameni pe care nu-i știu direct, pe care nu i-am văzut la treabă, cărora nu le-am văzut stilul de scris sau tradus. E o responsabilitate prea mare.

Ce sfaturi ai pentru un traducător începător?

Lucrează legal. Nu trebuie neapărat să fii PFA – editurile pot să-ți ofere un contract și pe persoană fizică. Așa poți măcar să încerci să faci ceva dacă nu ești plătit, nu ți-e frică de ANAF și poți să-ți afișezi CV-ul public.

Lucrează serios. Nu fușeri în ideea că altădată, când o să fii mai bine plătit/o să ai un proiect mai bun o să faci lucrurile mai ok, pentru că nu merge așa. Lipsa de experiență sau seriozitate și tendința de a face lucrurile superficial se simt mai încolo și nu o să prinzi contracte prea bune.

Nu fușeri testele de traducere. Sunt ca examenele cu cărțile pe masă: poți să te inspiri de oriunde, atâta timp cât faci bine ce faci. Dar dacă îl faci în silă, mai bine nu-l dai deloc, ca să nu încurci oamenii. Apropo, dacă găsești fix testul ăla rezolvat altundeva, încearcă să-l rezolvi altfel (și fii sigur că cei care dau testul știu că există rezolvarea aia și te vor penaliza dacă îi dai copy-paste).

Fii accesibil. Dacă vrei să nu-ți petreci o grămadă de timp alergând după clienți, anunță-ți public serviciile undeva. Fă-ți un cont de LinkedIn, un cont de ProZ (eu n-am apucat să-l folosesc pe al meu, e drept), un blog unde să-ți oferi serviciile, un ceva.

Cere mostre. Nu accepta proiecte fără să vezi măcar o mostră din ce traduci. N-ai fi nici prima, nici ultima persoană care e angajată pentru „traduceri generale pe un site” și se trezește cu documente super-specializate care nu se mai termină.

Fii prietenos și deschis. Încearcă să le oferi oamenilor estimări corecte, să le spui din timp dacă apar întârzieri sau probleme, să le oferi informațiile de care au nevoie, nu doar pe cele care le cer. Și, pe cât se poate, încearcă să fii politicos și plăcut.

Nu te enerva la primele probleme apărute. Știu, e neplăcut când ești anunțat că a plecat contabilitatea în vacanță/șeful a uitat să-ți plătească factura (le-am auzit pe amândouă), dar de cele mai multe ori se rezolvă și ai puncte în plus la karma atunci când, inevitabil, ai și tu o problemă.

Ți-am trimis un mail vineri seara, azi e duminică după-amiaza, de ce n-ai răspuns?

Traducătorii sunt oameni. Uneori sunt în vacanță, alteori își văd de weekend, pentru că toți vrem să facem și altceva decât să muncim. Sau poate că mail-ul tău s-a pierdut.

Dacă-mi scrii mie personal și pare că te ignor mai mult de o zi-două (de non-weekend), mai trimite-mi un mail, sunt șanse să fi fost vreo problemă tehnică la mijloc.

În general, eu aș evita să contactez un necunoscut pe Facebook ca să-l întreb de servicii, mai ales în afara programului normal de lucru. E cumva cam informal.

Putem să ne întâlnim ca să discutăm de traducerea cărții mele?

Nu. În general, dacă se ajunge la discuții ceva mai serioase, nu e o problemă să traduc câteva pagini de test ca să-ți dai seama cum lucrez și dacă stilul e ok și pentru tine.

Apoi, sunt șanse mari să fim în orașe diferite, așa că unul dintre noi ar trebui să ajungă la celălalt și bătaia de cap e cam mare. În plus, nu există lucruri pe care ți le pot spune fizic pe care să nu ți le pot spune în scris.

Îmi faci o reducere dacă-ți dau mai mult de tradus?

Eu personal nu. Am deja mult de tradus, iar munca pentru a traduce o pagină e cam aceeași indiferent dacă e vorba de pagina 100 sau 1000.

Dacă ai găsit un traducător care se ocupă și de acte și care în general traduce volume foarte mici, merită să-l întrebi. Probabil că are un tarif mai mare pentru texte scurte pentru că acela trebui să-i acopere și durata conversațiilor cu clienții, și timpul petrecut cu făcutul hârțogăraiei legale.

Nu ți-e teamă că vei fi înlocuită de calculatoare care-ți fac treaba automat? Am auzit că o să se întâmple curând.

Nu, pentru că nu traduc ca un roboțel și știu cum arată traducerile calculatoarelor din momentul de față.

Știu că există discuția asta, dar și oamenii de prin anii ‘60 aveau impresia că prin 2010-2020 aveam să explorăm spațiul, teraformăm planete și să umblăm cu automobile zburătoare, dar nu-și prea imaginau că o să avem telefoane cu internet pe ele pe care o să facem o mie de chestii, deci previziunile despre viitor sunt mai puțin sigure decât le consideră lumea în general…

Femeile erau răpitoare, iar satul a fost ars

Sun, 12 Mar 2017 14:55:37 +0000

Citeam „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson (Editura Trei, traducere de Ana-Veronica Mircea) când am avut discuția asta:

Eu: Traducerea e în mare parte ok, dar m-am săturat să văd „nervous” tradus cu „nervos”. Fata e la primul bal, se preface că e nobilă și, „Încă mai era nervoasă, dar momentul de panică trecuse.” Mă, nu-i nervoasă, are emoții. N-are niciun sens să fie nervoasă.

El: Mai demult, prin cărțile cu temă istorică, unii traduceau „raped” cu „răpită”. Sau cu „răpitoare”.

Eu: Adică femeile care violează pe cineva sunt răpitoare?

El: Nu, adică „the women were raped and the village was pillaged” („femeile au fost violate și satul prădat”) se traducea cu „Femeile erau răpitoare, iar satul a fost ars.”

Eu: Ai de capul…

El: Și știi de ce, nu? Ca să nu fie cu temă sexuală.

Eu: Bine că nu e o problemă să fie violate femei, dar e o problemă să fie menționată chestia asta. „Bună ziua, doamnă, am un cadou pe care trebuie să vi-l fac. Se află între picioarele mele și nu poate fi refuzat, dar să nu fim vulgari în această privință.”

El: Eh, la fel e și cu „the rape of the Sabine women”, care e „răpirea Sabinelor”. Tehnic vorbind, e și o răpire acolo, dar…

Eu: E și o răpire. Deși nu mai știu cât de departe le-au dus romanii pe sabine după ce le-au înșfăcat.

El: Până la ei acasă.

Eu: Da, dar unde se ținea petrecerea de unde le-au luat? Cât de departe trebuie să fii dusă cu forța ca să fii răpită?

El: Ăăă… oricum, nu e ca și cum ce urmează a fost făcut din dragoste.

Eu: Corect.1Oricum, acolo sensul acelui „raptio” latin chiar era mai degrabă de răpire; evoluția limbii, deh.

Când au ajuns brusc în brațele romanilor, femeile răpitoare s-au simțit un pic nervoase în privința viitorului lor.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Oricum, acolo sensul acelui „raptio” latin chiar era mai degrabă de răpire; evoluția limbii, deh.
    </td>
  </tr>
</table>

O juma’ de succes

Mon, 28 Nov 2016 09:57:42 +0000

Acum câteva luni bune, pe când eu eram la corectură și colegul la traducere, ne vine un proiect plin-ochi de texte care urmau să apară pe un site. Nu articole, ci bucăți de texte – butoane, mesaje de eroare, mesaje care-ți spun ce trebuie să faci sau ce opțiuni ai, bucăți de frază care se combină între ele.

Pentru cei care n-au avut șansa de a traduce software, jocuri, site-uri și alte asemenea, o explicație: noi nu primim jocul, site-ul sau programul, ci doar textele care vor apărea acolo, puse într-un tabel de Excel, cu etichete și, dacă avem mult noroc, cu comentarii ca să știm ce sunt. Uneori e clar. Alteori…

Să spunem că am avea un site pentru un supermarket, ok? N-am lucrat niciodată la așa ceva, dar e cel mai clar exemplu care-mi trece prin minte. Să spune că e scris în română și va fi tradus în engleză. În tabel, primim la tradus „Pulpă”, cu eticheta „buton.nume.pulpă”. De aici deducem că e vorba de un buton pe care scrie „Pulpă” – doar că nu știm ce e cu butonul ăsta, unde apare sau dacă e vorba de pulpă de pui sau de suc de fructe cu pulpă.

Alteori, textele arată așa: „Ai în coș @x @obiect”. @x probabil o să fie înlocuit cu un număr și @obiect se înlocuiește cu numele obiectului, dar nu putem ști exact ce e acolo și nici nu e foarte evident care dintre celelalte chestii primite sunt cele care vor fi @obiect.

Ei, ca să mă întorc de unde am pornit. Acum câteva luni ne vine un proiect în care apare, printre zeci sau sute de alte propoziții și cuvinte, și o chestie care semăna cu asta: **„Congratulations to the @x @play who won!” **Colegul traduce: **„Felicitări celor @x @play care au câștigat!” **

Cu alte cuvinte, pe site o să scrie „Felicitări celor 17 jucători care au câștigat!” Toate bune? Mnu.

Pe de o parte, problema e că limba română are tot felul de mici nebunii. De exemplu, avem zece jucători, dar două sute de jucători. E drept că mulți s-au obișnuit cu scrierea prescurtată și n-ar vedea problema cu „Felicitări celor 200 jucători care au câștigat!”, dar chiar și făcând abstracție de asta, mai era o problemă mare.

„Stai un pic,” zic eu. „Știu despre ce e vorba aici, e un concurs anual destul de al naibii. Anul trecut a fost un singur jucător care a câștigat.”

„Fir-ar să fie,” zice el. „Am văzut nu de mult pe site ‘Felicitări celor 1 jucător care au câștigat!’. Am crezut că textul e făcut de altă echipă, nu de noi, că prea era cu picioarele.”

„Nu,” zic eu. „Fix la noi a fost. Nu ne-am dat seama ce era cu textul respectiv, am crezut că o să fie vorba de sute sau mii de oameni și ne-am trezit cu prostia aia.”

„Păi poate câștigă mai mulți anul ăsta,” zice el optimist. După care am stat să ne batem capul, pentru că nu voiam să mizăm pe noroc ca să avem o traducere corectă într-un loc relativ vizibil.

„Mda. Dar ce facem? Oricum o dăm, ori nu merge la plural, ori nu merge la singular. Pentru care variantă o adaptăm?”

„Pentru ambele.”

„Pfff, păi nu merg ambele. Felicitări jucătorului care a câștigat, felicitări jucătorilor care au câștigat – nu prea văd cum împăcăm și capra, și varza. Ori e a câștigat, ori e au câștigat, ce să facem?”

În paranteză fie vorba, primim o grămadă de lucruri la tradus, de la articole mai tehnice, la povestiri mai creative, la replici de personaje. Am avut poezii, texte de marketing, subtitrări, tone de chestii, fiecare cu chichițele lor.

Așa, deci. Stăm noi ce stăm, ne gândim, ne batem capul – în engleză e simplu, verbul de acolo se conjugă la fel și la singular, și la plural în cazul ăsta. În română nu. Înainte să întrebați: nu, nu putem să facem două variante în funcție de context, pentru că suntem traducători, nu programatori. Ne putem ocupa de bucățile de text, nu și de modul în care sunt folosite. Tot ce putem face e să mutăm @x și @play de colo-colo.

Până la urmă, ajungem la o idee mișto: mesajul e generat automat, hai să-l facem să se și vadă că e generat automat! „Felicitări celor care au câștigat! (@x @play)”.

Cu alte cuvinte, pentru un câștigător, mesajul e așa: „Felicitări celor care au câștigat! (1 jucător)” Pentru mai mulți, mesajul apare așa: „Felicitări celor care au câștigat! (10 jucători)”

Nu e super-elegant, varianta tot arată un pic din topor, dar e mai bine decât să ai un anunț agramat în mijlocul paginii. Acestea fiind zise, am mers amândoi mai departe și ne-am văzut de restul treburilor.

Acum câteva zile, însă, mi-aduc aminte de faza asta și intru pe site să mă uit câți câștigători au fost. Ei, câți credeți? Doar unul.

„Aha!” zic eu, fericită. „Am avut dreptate! Am făcut alegerea corectă! Dacă-l lăsam la plural, arăta clar prost! Acum nu arată la fel de…” Brusc, mă întrerup și mă uit mai bine la ce scrie: „Felicitări celor care au câștigat! (1 jucătorul)”

Al naibii „jucător” era în altă parte, cu o etichetă neclară, și a ajuns articulat în ideea că se potrivește cine știe unde altundeva. Exista o logică. Mereu există o logică, premisele ne omoară.

„Colegu’, iar nu-i bine,” zic eu și dau copy-paste.

Pe el îl apucă râsul. „Eh, e pe-aproape.”

Ei, ce să spun și eu? Am avut o jumătate de succes, care e cam ca atunci când găsești o jumătate de vierme în măr. La anul îi mai dăm o încercare.

Bine, un lucru mă consolează. Am intrat de curiozitate pe versiunea în franceză a site-ului, să văd cum au rezolvat francezii problema – și am văzut că la ei textul e „Félicitations aux 1 joueur qui ont obtenu” – „1 jucător care au obținut” un premiu. N-am aflat răspunsul la întrebările universului, dar măcar știm sigur că se întâmplă și la case mai mari.

A sări de cinci ori pe geam de la etajul doi

Tue, 18 Oct 2016 16:32:25 +0000

Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson. Kim Stanley Robinson nu era pe acolo, poate pentru că e un scriitor de talie internațională care e destul de greu de adus la capătul pământului fără niciun motiv relevant, așa că lansarea era ținută de doi fani SF și o persoană de la editura Nemira (cartea fiind publicată, evident, la Nemira).

Din câte am înțeles, „Șaman” e despre o comunitate primitivă în care oamenii își fac arme, se fac șamani, pictează peșteri și alte asemenea. Cică nu e neapărat fantasy, pentru că n-are magie, nu e literatură științifico-fantastică pentru că nu prea are știință și tehnologie – dar se bazează puternic pe diverse idei antropologice. Adică în loc să stea Robinson să se gândească cum ar putea folosi fizica pentru a crea lumi marțiene, s-a gândit cum să folosească antropolgia ca să creeze o comunitate preistorică în care oamenii de-abia încep să-și explice lumea și au tot felul de percepții ciudate de la ciuperci și alte chestii halucinogene.

În fine, eu n-am citit „Șaman”, așa că să trecem la subiectul postării: s-a adus vorba și de traduceri bune/rele și de traducători. Spunea Dorin, unul dintre cei care vorbea la lansare, că poarte ar trebui puse numele traducătorilor pe copertă. Ideea asta am mai auzit-o la Michael Haulică, unul dintre oamenii importanți din comunitatea de SF în România, redactor în o mie de locuri și scriitor al câtorva volume. Și Alexandra de la Nemira a răspuns că lucrul ăsta se întâmplă, dacă traducătorul e Mircea Cărtărescu sau altă personalitate.

Înainte să întrebe cineva, părerea mea despre subiect e neutră. Nu m-ar deranja să am numele pe copertă, nu mă deranjează că nu apare acolo. Aș prefera să se discute mai mult despre traduceri și să crească nivelul lor la nivelul României, dar asta nu ține de coperți.

Ei, era cineva din public, tare supărat, care zicea că traducerile nu-l interesează, pentru că nu știe engleză, așa că nu poate compara traducerea cu originalul, deci pentru el nu contează subiectul: e mult mai importantă cartea decât traducerea. Până la un punct, îl înțeleg și sunt de acord. Traducerea nu are cum să fie mai importantă decât cartea, pentru că traducerea e o parte, iar cartea e întregul. Întregul va fi mereu mai important decât partea. Însă și partea are rolul ei.

Mulți consideră că o traducere e o traducere și cu asta, basta – bănuiesc că sunt aceiași oameni care consideră că stilul e aproape irelevant, iar ideile sunt 90% din valoarea cărții. Ceea ce e fals – nu mă îndoiesc că sunt unii care cred că așa e, dar eu am senzația că nu le e clar nici lor ce le influențează percepția.

Eu de obicei citesc cărți scrise la originea lor în engleză, așa că dacă văd probleme, pot să văd sursa. În articolul de azi, o să renunț la avantajul bilingv și o să mă uit la traduceri din japoneză, o limbă pe care o înțeleg cât buchisește engleză românul de rând din generația pre-Cartoon Network.

O să iau ca exemplu „Botchan”, de Natsume Soseki, o carte veche de o sută de ani, care e importantă pentru literatura japoneă. Autorul e mult mai puțin cunoscut la noi decât Yasunari Kawabata (care e mai recent și care a luat premiul Nobel) sau Haruki Murakami (care e încă în viață și e foarte popular), dar e extrem de important pentru japonezi. Doar că e mai vechi, a trăit între 1867 și 1916. A cam revoluționat literatura japoneză, a influențat multă lume care a venit după el și, dacă aveți nevoie de dovezi exterioare ale aprecierii lui, a fost și pe bancnota de 1000 de yeni timp de vreo 20 de ani. Deci a avut parte și de timpul, și de relevanța necesare pentru a fi tradus de mai multe ori în engleză.

Momentan, Natsume Soseki nu e disponibil la nicio editură în România. A fost tradus pe vremea comunismului – și, prin 2010, cei de la Nemira au publicat romanul „Eu, motanul” (în colecția Babel).

Am ales să caut toate traducerile lui „Botchan” în engleză și să compar primul paragraf al cărții în fiecare dintre ele. De ce în engleză? Pentru că în română nu se retraduc cărți prea des și pentru că mi-e greu să vânez ediții. În engleză sunt mai multe texte digitale.

Conform teoriei „nu contează traducerea, contează cartea”, n-ar trebui să fie mare diferență între cele 5 variante de „Botchan” pe care le-am găsit.

Ideea pe scurt a primului paragraf: naratorul a fost dintotdeauna un nebunatic care a făcut tot felul de năzbâtii de mic. Când era în școala primară, a sărit de la etajul al doilea al clădirii școlii și s-a rănit așa de tare că a rămas la pat o săptămână. De ce? Pentru că l-a provocat un coleg.

Prima ediție: Yasotaro Morri, 1919 – gratis pe Gutenberg.

Because of a hereditary recklessness, I have been playing always a losing game since my childhood. During my grammar school days, I was once laid up for about a week by jumping from the second story of the school building. Some may ask why I committed such a rash act. There was no particular reason for doing such a thing except I happened to be looking out into the yard from the second floor of the newly-built school house, when one of my classmates, joking, shouted at me; „Say, you big bluff, I’ll bet you can’t jump down from there! O, you chicken-heart, ha, ha!”

Fiind o traducere de la începutul secolului 20, exprimarea e mai elaborată, se simte ceva din atmosfera textelor victoriene. „Because of a hereditary recklessness”, spune traducătorul – „din cauza unei nechibzuințe ereditare”. Insultele sunt foarte cuminți.

Impresia pe care mi-o lasă e de domn victorian care stă și-și explică nebuniile din copilărie de cu detașare intelectuală. „Unii s-ar putea să se întrebe de ce am făcut un astfel de gest nebunesc”, spune acest domn în vârstă.

Umeji Sasaki, 1922 – retipărită de curând de Tuttle, cu o prefață de Dennis Washburn (care a făcut traducerea la Povestea lui Genji pe care o tot laud eu)

A great loser have I been ever since a child, having a rash, daring spirit, a spirit I inherited from my ancestors. When a primary-school boy, I jumped down from the second story of the schoolhouse, and had to lie abed about a week. Some may be curious enough as to ask me why I did such a rash thing. I had no special reason. I had one day been looking down from the window of the second story of the new school, when one of my classmates looked up and said in a taunt. “You are a great boaster. But you cannot jump down from that height. You poor little creeping thing!”

Asta e o traducere ciudată. Dacă cea de dinainte e învechită, aici nici nu știu ce să zic. „Un mare ratat am fost încă de copil”, ar veni începutul începutului. Mi se pare că scârțâie topica și că folosește cuvintele ciudat – „You poor little creeping thing” e o insultă pe care nici nu știu cum aș traduce-o – „bietul de tine care…” Care ce? Nu-mi dau seama. Aveam o plantă care se tot creep-uia prin toată bucătăria și ocupa podeaua și se prindea de picioarele scaunelor. Sau poate fi un fel de furișat. Nu prea mă prind în ce sens ar fi o sărmană chestie creep-uitoare, dar poate-mi scapă ceva de argou.

Nu mi-e foarte clar de ce au ales s-o retipărească și de ce a fost de acord Washburn să-i scrie introducerea. Naratorul îmi dă impresia de bătrânel străin într-o ureche, care vorbește fluent o engleză care nu prea seamănă cu a altora.

Alan Turney, 1972 – Kodansha

Ever since I was a child, my inherent recklessness has brought me nothing but trouble. Once, when I was at primary school, I jumped out of a second-story window and couldn’t walk for a week. Some of you may be wondering why I did such a rash thing. There was no particularly deep reason. It was just that, as I stuck my head out of a second-floor window of the new block, one of my classmates jeered at me and said, „You’re always bragging, but I bet you couldn’t jump from there. Yah! Sissy!”

Deja se modernizează engleza. Naratorul vorbește mai simplu, pare să discute mai deschis cu cititorii. Pare oarecum detașat de năzbâtiile făcute când era copil și se simte că a căpătat o oarecare educație mai înaltă – nu mulți zic „my inherent recklessness”, „nechibzuința mea înnăscută” într-o conversație normală.

„It was just that, as I stuck my head out of a second-floor window” – „Atâta doar că, atunci când mi-am scos capul pe o fereastră de la etajul doi”; e genul de explicație simplă și clară. E mai ușor să empatizezi cu el, nu te încurci în cuvinte – și insulta/provocarea pare reală. „Pun pariu că n-ai putea să sari de acolo!” Se simte ce urmează, îi poți da răspunsul ca cititor: ce, crezi că nu pot?

John Cohn, 2005 (Penguin)

From the time I was a boy the reckless streak that runs in my family has brought me nothing but trouble. Once when I was in elementary school I jumped out of one of the second-story windows and I couldn’t walk for a week. Some people might wonder why I’d try such a daredevil stunt. It’s not as if there was any special reason. I was just sticking my head out of a window in the new school building one day, and one of my classmates started making fun of me and saying that even though I acted tough I was really a sissy and I would never jump out that window.

Traducerea lui John Cohn seamănă cu a lui Turney, doar că J. Cohn îi dă un aer și mai oral – dacă „inherent recklessness” de mai sus sună a expresie mai cultă, „reckless streak” e cam aceeași idee, dar redată cu cuvinte pe care le auzi și la un nivel mai mediu de cultură.

E interesant, însă, că alege să redea vorbele colegului nu într-un citat, ci prin parafrazare. Din faptul că ceilalți îl trec ca citat, deduc că în original ar cam fi fost un citat clar. Bine, aici o să trișez și o să vă spun că japonezii redau prin citat direct multe chestii pe care noi le-am reda prin parafrazare. Sau cel puțin, așa ne-au spus la facultate.

Matt Treyvaud, 2009 – ebook pe Amazon

The reckless streak that runs in my family has kept me in trouble since I was a kid. In elementary school I jumped out of a second-floor window and hurt myself so badly I had to stay in bed for a week. Right now I bet some of you are wondering why I’d do such a stupid thing. No particular reason. The second floor had just been added, and I was sticking my head out to check out the view when another kid outside shouted up at me: „You think you’re so great, but I bet you’re too chicken to jump down from there! Buck b’cawk!”

Treyvaud e mai oral decât oricare alt traducător – și mai plin de limbaj colorat, lucru pe care pot să-l spun pentru că am citit versiunea lui cap-coadă acum câțiva ani – poate și pentru că a făcut traducerea de unul singur, cu băutura la îndemână (conform explicațiilor lui personale).

„Right now I bet some of you are wondering why I’d do such a stupid thing.” – „Pun pariu că unii dintre voi se întreabă acum de ce-aș face așa o prostie.” În plus, are „Buck b’cawk!” acolo, o imitație de cotcodac de găină cum făceau copiii din filmele americane când se provocau unii pe alții.

La Treyvaud simți că naratorul e din clasa de jos, dar e plin de viață. Povestește cu foc, îi face pe ceilalți în fel și chip – într-un fel, continuă să fie băiatul care s-a aruncat pe geam.

Toate sunt traduceri ale fix aceluiași paragraf, în care fix același copil nechibzuit de felul lui sare de la etajul al doilea al unei clădiri pentru că l-a provocat un coleg. Însă rezultatele sunt destul de diferite, cărțile pe care ajungi să le citești sunt destul de diferite – dincolo de detaliile punctuale (clădirea era nouă, sau doar etajul al doilea era nou?), atmosfera și personalitatea naratorului sunt destul de diferite.

Putem discuta care e varianta cea mai apropiată de originalul lui Natsume Soseki – în plus, dacă ar trebui ca traducerea să reflecte limbajul așa cum e perceput azi de japonezi, sau așa cum era perceput atunci de japonezi, precum și alte subtilități. Eu personal o să cumpăr versiunea** care mă distrează mai mult**, pentru că de obicei citesc de plăcere și nu țin neapărat să am versiunea hiper-super-mega corectă, pe care s-o vânez cu toată ardoarea unui nebun literar. Mai ales că versiunile sunt toate valabile (în afară de cea din 1922, mi se pare): funcționează, au coerență internă, par ok.

Ce vreau să spun e că traducerile sunt ca reinterpretări ale aceleiași piese de teatru. Unii interpretează într-un fel, alții în altul. Însă piesa nu e aceeași indiferent de actori, chiar dacă textul e același – iar textul nu e același indiferent de traducere, chiar dacă acțiunile și ideile redate sunt aceleași.

De-asta tot zic de traduceri și tot insist că sunt importante – și tot de-asta îmi pasă mult de stil. În engleză am norocul să pot vâna versiuni până găsesc una care să-mi placă, așa cum am făcut cu „Povestea lui Genji”, pe care am început-o de mai multe ori în diverse versiuni, dar am terminat-o (pe nerăsuflate) doar în traducerea lui Washburn. În română n-avem același lux, să putem apela la 5 traduceri diferite ale unui text (ce nebunie!), dar asta nu înseamnă că ea nu influențează felul în care cititorul percepe cartea.

References
↑1