Turcia on Roxana-Mălina Chirilă

În Turcia, cu un batic [Poze]

Sat, 23 Nov 2013 10:36:06 +0000

Au ajuns și pe calculatorul meu niște poze pe care mi le-a făcut mătușă-mea în Istanbul. Din păcate sunt mișcate, că nu prea era lumină în interior.

Pozele sunt făcute la Moscheea Albastră și la Hipodromul din Istanbul (care numai hipodrom nu mai e, dar mno). În Moschee nu intri decât descălțat și e absolut necesar ca femeile să aibă batic pe cap.

Wheeee! Acasă.

Thu, 31 Oct 2013 11:59:37 +0000

Am ajuns ieri în Sf. Gheorghe, azi în Brașov. Momentan sunt la Cafetecă, unde am băut o cafea mișto, cu lapte și tot ce trebuie. Am atâta energie de nu-i adevărat. Ieri m-am culcat, ruptă, pe la 6-7 seara, m-am trezit pe la 1 noaptea și am început să alerg prin cameră ca bezmetica (fără să fi băut cafea sau alte alea).

Cred că-mi priește aerul de munte. Sau cel puțin îmi priește lipsa poluării de la oțelăria din Karabuk.

Marți am plecat din Istanbul pe la 2 PM, am ajuns în vamă pe la 5:10 PM (că mă uitam la ceas). Cred că bulgarii încercau să descurajeze contrabanda sau ceva de genul, că ne-au ținut până pe la 1 și ceva noaptea.

Când am coborât din autobuz în vamă a venit la mine un tip care, după felul în care vorbea româna, era probabil turc.

„Nu te supăra,” mi-a zis, „tu ești băiat sau fată?”

XD Nu mi s-a mai pus întrebarea asta de ani și ani de zile.

Buuun. Am câteva articole pe care vreau să le pun pe blog (despre Halloween e unul, că prea se dau în stambă ăștia cu „sărbătoarea satanică”, despre Ataturk, politică turcească și religie e altul), dar momentan editez la Flight from Hell. Că din cauza plimbării din stânga-n dreapta sunt ușor în spatele deadline-ului. Mă iartă cei de la Big World Network, că sunt simpatică, am mulți cititori pe site-ul lor, recuperez și pun umărul la treabă cu diverse chestii când e nevoie, dar nu-mi place să profit de bunăvoința celor cu care lucrez.

Un-doi-treabă.

(P.S. Citeam Khaled Hosseini pe autobuz încoace. Prin Turcia, vreau să zic, și pe unde sunt străzile mai bune, că altfel mi se face rău de mașină. Cartea asta, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, e chiar mișto. Bine scrisă, dar apăsătoare rău. E vorba de două tipe din Afghanistan, genul celor care se ascund cu totul în haine și li se văd doar ochii. Chestiile descrise acolo nu sunt valabile pentru turcoaice, din câte știu, deși am auzit zvonuri proaste despre kurzi, o populație din SE-ul Turciei. Și deși sunt cupluri și în Turcia căsătorite din voia părinților. Oricum, e interesant de citit.)

Costumul sinistru de mic sultan

Mon, 28 Oct 2013 17:54:42 +0000

Când am ajuns în Turcia la începutul lui septembrie am intrat cu mătușă-mea într-un mall. La parter era bancomatul, la subsol magazinul cu mâncare. În timp ce ea apăsa pe taste, m-am uitat în jur și am văzut că eram lângă vitrina unui magazin cu haine pentru copii. Tot felul de haine de toate felurile, printre care și costume ca cele din stânga de mai sus – de prințișor, mi-am zis. Am aflat ulterior că sunt de sultan.

Mătușă-mea a terminat cu bancomatul, s-a întors și m-a văzut pe mine uitându-mă blanc la costume.

„Știi ce sunt alea?” m-a întrebat.

Am răspuns că nu. Mă gândeam, hei, or fi costume de carnaval. Sau le place să-și îmbrace copiii aiurea, cum era „marinelul” lui Caragiale.

„Sunt costume pentru ceremonia de circumcizie.”

Mi-a povestit niște lucruri, m-am mai uitat și eu pe net și am aflat că lucrurile se petrec cam așa: la un moment dat, poate la câteva luni, poate la câțiva ani, poate în clasele primare, băieții trec prin ceremonia de circumcizie (sünnet). Sunt îmbrăcați în costume de pașă și sunt purtați de colo-colo, ca să știe toată lumea că va avea loc ceremonia (eventual sunt duși călare, dacă se poate).

Circumcizia are loc cu sau fără anestezie, și băiatul e ținut pe genunchii unui naș sau ai unei rude, cu picioarele desfăcute, în timp ce un medic special face operația. I se spun cuvinte de îmbărbătare (oare de ce?).

După ce se petrece chestia asta, are loc o petrecere. Băiatul e dus pe un pat foarte ornamentat, unde își vede de suferința lui, și lumea îi aduce daruri.

(Poza de mai sus e din Istanbul. În Karabuk n-am apucat să fac poză, că au dispărut costumele după primele zile cât am fost acolo.)

Câteva poze din Cappadocia

Sat, 19 Oct 2013 09:21:03 +0000

[][1]

Dimineață tipică în Goreme

Turcii au o chestie numită Kurban Bayram – o sărbătoare cam de dimensiunile Crăciunului la noi, în timpul căreia cam tot e închis și elevii și studenții au vacanță. Așa că mătușă-mea ne-a organizat în timpul Bayramului o excursie de vreo trei zile prin Cappadocia.

Zona e renumită pentru casele săpate în stânci. Cică pe acolo se ascundeau primii creștini când veneau romanii să-i prigonească. Găsești și bisericuțe săpate în stânci, pictate cu fresce de acum 1000 de ani, din păcate în mare parte distruse de vandali.

Am stat într-un hotel din Goreme (sătuc turistic din Cappadocia), într-o cameră săpată în stâncă. Și dimineața m-a trezit mătușa: „Mălina, Măliiiiina! Hai să vezi! Baloane!” Așa că am sărit din pat în pijamaua mea complet galbenă și am ieșit să văd. Era plin. Zeci și zeci de baloane, peste tot pe la orizont, între stânci, prin văi. E o chestie tipică, s-a întâmplat în fiecare dimineață.

[][2]

Prin valea porumbeilor (Pigeon Valley)

Odată, demult, au erupt câțiva vulcani prin zonă. Când zic „demult”, vreau să zic acum câteva milioane de ani. A venit lava, s-a depus, s-a erodat. Ce-a rămas sunt o grămadă de stânci cu forme interesante, aruncate într-un peisaj mănos. Sau, mă rog, mănos pentru Turcia, unde iarba verde e un o chestie care ține 2 săptămâni/an, sau apare prin curțile celor foarte bogați care își permit să o ude constant.

Sunt o grămadă de văi printre stânci. În prima zi am luat-o la pas prin Valea Porumbeilor (Pigeon Valley, Güvercinlik). Nimic greu de urcat sau coborât, un traseu destul de scurt și numai bun de tras poze cu nemiluita.

Monstrul roșu din poză e mătușa, cea care mă trezea dimineața cu „Măliiiiina! Balooaaaane!” Ea e motivul pentru care prima poză de sus există.

[][3]

Cu bicicletele prin Valea Porumbeilor

Am înțeles că la anumite hoteluri poți să închiriezi biciclete. Ne-am întâlnit cu niște cicliști prin Valea Porumbeilor, când tocmai își luaseră bicicletele în mâini ca să coboare o pantă dificilă – singura din zonă.

Mai erau unii și cu ATV-uri, motociclete, călare, în trăsură… De toți cu de toate.

A, și o căldură mișto. Eram de obicei în tricou pentru că era soare și frumos – asta la jumătatea lui octombrie, da? 😀 Nu e un loc unde să mergi în mijlocul verii decât dacă te distrează ideea de 40 de grade la umbră.

Câteva scurte cu femei din Turcia

Fri, 18 Oct 2013 08:36:08 +0000

Vecina de lângă casa mătușii ne-a cerut voie să intre pe balconul nostru de la bucătărie ca să-și tragă niște fire de-alea de întins rufe de la noi la capătul opus al balconului ei.

Nu peste mult timp, își pusese cearșafuri de jur împrejurul balconului, ca să poată să stea la aer fără să fie văzută deloc.

Merită menționat că nu prea iese pe afară fără soț și că n-am văzut-o niciodată fără batic.

***

Autobuzul Goreme-Ankara. Un student Erasmus (numit de aici înainte „Erasmus”), eu și mătușa. El a prins scaun peste culoar de noi, lângă o tipă.

Când a apărut controlorul, femeia și-a exprimat indignarea. Controlorul i-a spus mătușii să facă schimb de locuri cu Erasmus, pentru că Erasmus e de gen masculin și tipa din scaunul de lângă e de gen feminin. Ceea ce Nu Se Face.

După lungi discuții în care noi n-aveam chef să ne învârtim, femeia și-a luat catrafusele și s-a mutat într-un scaun altundeva, în careva din cele 75% din scaunele din autobuz care erau goale.

***

Vecina noastră și-a trimis fiul ca să parlamenteze cu un electrician, sau cu poștașul, sau ceva de genul. Personajul în cauză era bărbat și ea se ferește să fie văzută.

Fiul ei are vreo 10 ani și a făcut ture ca să explice din stânga-n dreapta ce și cum zice fiecare. Era micul telefon fără fir.

***

Livingul mătușii e lung – cam de vreo două ori mai lung decât o cameră normală. De fapt, se și vede la mijloc un toc gigantic de ușă, aproape cât lățimea camerei. Dinspre hol – 2 uși. Asta pentru că inițial chiar erau două camere. Una pentru femei, cealaltă pentru bărbați. Pentru că doar n-o să stea împreună bărbați cu femei!

***

În 1930, femeile aveau drept de vot în Turcia. În 1935 erau 18 femei în parlamentul turcesc. Ataturk le încuraja să se îndrepte spre educație, să facă parte din viața socială a Turciei.

În 2013, una din 5 femei din Turcia nu știu să scrie și să citească. Undeva, în 83 de ani, s-a pierdut avântul.

„Cu asta se ocupă universitatea noastră…” (tot Turcia)

Sat, 21 Sep 2013 08:50:16 +0000

Acum câteva zile au venit ca musafiri pe-aici doi profesori de la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca. Și pentru că nu se putea rata ocazia, cei de la Universitatea din Karabuk le-au cerut să facă o prezentare și pentru studenții turci… zis și făcut. Cei doi profesori și-au selectat materialele (unul pe film/animație, celălalt pe foto) și au ieșit în fața unui amfiteatru plin-ochi.

No, după câteva cuvinte de prezentare traduse din română în engleză și din engleză în turcă, au început cu animația.

Țin să anunț că eram în primul rând.

Un stop-motion. O păpușă Barbie care se relaxează într-un decor luxos. Muzică rapidă, gălăgioasă, schimbări rapide de imagine. Animație ca-n filmele stop-motion, da? Sala: studenți și studente dintr-o cultură islamică. Jumătate din studente cu batic pe cap.

Imaginile se derulează rapid. Altă păpușă Barbie (dacă nu era aceeași), goală. Cu ea, un Ken gol. Imagini cât se poate de explicite pentru păpuși dezbrăcate – prima oară misionarul. Tăcerea lăsată printre studenți și puținii profesori de față e șocată, siderată. Apare din nou prima Barbie, tolănită.

Ken e lungit pe spate, capul lui Barbie se mișcă în sus și-n jos între picioarele lui. Efectiv simți că le stă tuturor inima-n piept, iar câțiva băieți încep să spună ceva în timp ce imaginile se derulează rapid, intercalate cu ecrane de dialog ca-n filmele mute. Replicile îmi par absurde, neclare, pe urmă mă prind că suntem într-un banc. Prima păpușă Barbie ne sfidează cu privirea de parcă ar fi scris 50 de romane gen 50 de umbre ale lui Grey.

Barbie e în patru labe, Ken o pocnește cu o paletă, eu râd și nu mă pot abține, iar studenții trec prin toate culorile feței. În Turcia, sexualitatea e tabu. Sunt subiecte despre care nu se discută.

Alte dialoguri, iar prima Barbie. Violență. Suc de roșii aruncat peste tot ca sânge. Barbie și Ken, morți.

„Good job, John!… What?! Sorry! Wrong number!”

Suntem într-un banc. Cel cu „John, ce face soția? Aaa, e cu domnul. Ia pușca și omoară-i! Cum adică i-ai aruncat în piscină? Noi n-avem piscină! Ah, scuze, am nimerit numărul greșit.”

Sala e în stare de șoc, eu sunt în stare de ilaritate de neoprit. Filmul se termină. Se schimbă. Urmează cele mai cuminți animații de pe planetă. Cu extratereștri, cineva care vrea să treacă un râu, un filmuleț cu pictat pe sticlă… și tot așa. Nimic șocant, dar nu mai contează.

Când se termină proiecția, sala nu e în rumoare – e în agitație, în vorbit, în comentat. Fotograful reușește cu chiu cu vai să-și înceapă propria proiecție. Are o poză superbă cu un nufăr și explică, spune cum în România după ‘90 se considera că e un kitsch să faci poze cu flori, dar când a văzut nufărul și-a dat seama că fotografia, fie că e cu flori, sau cu persoane, sau de care o fi, poate fi valoroasă dacă transmite ceva.

Și după chestia asta proiectează nuduri. Niște nuduri stilizate, editate, photomanipulations cum ar fi. Dar tot nuduri. Nu mai poți să te auzi de vocile studenților.

Când ieșim, fotograful îi spune celui de la animație: „Voiam să-ți spun: cum să proiectezi un film ca primul într-o țară musulmană? Ai înnebunit?… Dar când am văzut că-mi ia calculatorul tot folderul în ordine aleatorie și începe cu nudurile pe care nu voiam să le arăt, am zis că nu mai am dreptul să zic nimic.”

La care cel de la animație răspunde, „Păi ce, eu voiam?! Am zis că filmul ăla nu-l pun decât eventual la sfârșit, dacă văd că ar merge și e cazul. Dar când mi-a venit cel cu calculatorul și le-a băgat pe toate în playlist, ăla a ajuns primul. Ai de capul meu!”

S-au agitat și au râs puțin și pe urmă a apărut și mătușă-mea (zâmbind larg și râzând pe sub mustață) să le spună că în Turcia Nu Se Face Așa Ceva, pentru că Unele Subiecte Sunt Tabu. Când a aflat că a fost cu accident, nu cu intenție, ne-a povestit cum reacționau studenții, că se stătuse în picioare să-i vadă mai bine.

Și uite așa le-am povestit cum era cu batonul de ciocolată. Deși acolo era chiar dorința artistului să expună sala povestirii respective.

L.E. Cine a făcut vraiște verbele din articolul ăsta? Io, io, io! Dar nu le mai corectez.

Senzațional! O româncă din Sf. Gheorghe a cerut pâine în Turcia!

Fri, 20 Sep 2013 19:01:51 +0000

O țineți minte pe aia cu „Nu poți cumpăra o pâine în Covasna și Harghita”, nu? Măcar pentru că Times New Roman face mișto de ea.

Ei bine, în Sf. Gheorghe mă înțelege lumea dacă cer în română, dar în Karabuk nu. Așa că azi m-am dus la o cușculie de-aia căreia poți să-i spui „magazin” dacă ai foarte multă indulgență și am zis, „Bir ekmek!” După care am întins o monedă de 50 de firfirei de-ai lor (kuruș) și am primit o pâine.

Incredibil, dar adevărat. M-am întors foarte mândră de mine și de realizarea mea (după ce am stat enorm de mult timp să mă asigur că nu mă calcă nicio mașină – aici n-am văzut treceri de pietoni).

Cafea turceasă, ceai turcesc

Wed, 11 Sep 2013 11:12:37 +0000

[][1]

Vă tot zic că găsești peste tot cafea și ceai.

Tot ziceam prin comentarii de ceai/cafea la turci – hai să mut converația undeva mai vizibil.

Turcii nu beau. Alcool. Sincer, la ce cantități industriale de alcool beau eu nici n-aș fi observat dacă n-aș fi ieșit seara cu profesorii universitari din Karabuk. La noi tradițional e să se bea alcool în situația asta. La ei? Cafea și/sau ceai.

Băuturile astea sociale apar peste tot. Te invită cineva la el în birou? Primești ceai sau cafea. Te duceai acum x ani în Turcia prin Istanbul? Vânzătorii îți dădeau ceai. Ieși seara? Ceai! Sau cafea.

Cafeaua e de două feluri: turcească, adică de-aia de te duci undeva în oraș s-o bei. E foarte fină, zațul se depune greu la fund și ți se servește în cănițe mici, pe fundul cărora rămâne în cele din urmă un strat de zaț mâlos. Dintr-un motiv pe care nu l-am deslușit încă, e mult mai puțin dură decât a noastră. Acasă beau cafea cu vreo tonă de lapte. Aici nici nu simt că ar trebui. Dacă ești la o cafenea, primești pe aici și niște rahat lângă (cam ca biscuiții/turta dulce din cafenelele noastre).

Și mai e și veșnicul Nescafe, tipul doi de cafea, de care se pare că turcii sunt încântați. Se pare că e chestia care se face pe la muncă.

Ceaiul e, pe aici, negru. Prima oară când l-am băut mi s-a făcut gura pungă atât de tare încât am stat să fac implozie. A doua oară, tot pe acolo. A treia oară am întrebat care e faza cu ceaiul ăsta lăsat prea mult la făcut și am aflat că ceaiul turcesc se face cam așa: se pun o grămadă de frunze, se toarnă puțină apă fierbinte peste și se lasă. Când se servește, se pune din concentratul de ceai și se toarnă apă peste.

Eh, ideea e următoarea: eu sunt obșnuită cu ceaiul negru care se lasă două minute, ca să nu se facă amar și alte alea. Ei sunt obișnuiți cu ceaiul care se lasă câte un sfert de oră – sau dacă nu atât, măcar mult – și se bea pe urmă cu tone de zahăr. Se servește în păhărele mici.

Se beau tone. Deci. Se bea cafea/ceai în loc de cafea, cafea/ceai în loc de sucuri acidulate, cafea/ceai în loc de alcool. Cafeaua și ceaiul sunt peste tot. Te urmăresc. Sunt băuturile sociale.

(am găsit pe net că cică ceaiul de mere și alte alea sunt mai mult iubite și băute de turiști decât de turci)

Încă una cu Turcia – femei și religie

Mon, 09 Sep 2013 18:37:02 +0000

Mi-a trecut primul val de mirare când am văzut adunătura pestriță de femei cu batice pe cap intercalate cu femei îmbrăcate modern. Și am mai pus câteva întrebări.

Se pare că o vreme a fost interdicție ca femeile să poarte batice pe cap… nu știu exact unde, dar sigur dacă erau cadre didactice în universități. De ceva timp s-a scos legea și au apărut capetele acoperite prin facultate. În biroul mătușii e o fiziciană care publică articole, face cercetări, ține cursuri și și-a înfruntat familia ca să poată să facă facultatea – poartă baticul.

E genul de cultură unde părinții te pot căsători (cel puțin în anumite familii). Și dacă ești femeie, și dacă ești bărbat.

În bloc cică e o vecină care nu iese în oraș neînsoțită. Are două fiice pe care nu se gândește să le dea la facultatea de arhitectură sau inginerie. Probabil că atunci când vor crește mari ideea e să fie măritate.

La facultate, o profesoară de engleză are ditamai biroul, cu două steaguri mari în spate (al universității și al Turciei) și patru stegulețe mici pe birou (două stânga, două dreapta, aceleași ca cele mari) și asistenți care sar să-i răspundă la chemare pentru treburi administrative.

Trecând pe lângă vitrinele din magazine, le admir paltoanele (pardesü scrie pe ele). Mergând pe stradă, văd femeile îmbrăcate în ele, deși eu sunt în tricou. Mă gândesc: oare cât de cald le-o fi?

Nu se pune problema să fie o chestie stranie că vorbesc excelent engleza, că mătușa e inginer electronist cu doctorat, că femeile pot să predea, să fie specialiste, să facă proiecte, să se descurce singure, să… Și în același timp sunt unele care evident că nu duc genul ăsta de viață, ci genul tradițional.

E un loc atât de ciudat. Zici că există trei sexe: bărbați, femei1 și femei2, cu zone cenușii între toate trei.

Cum am ajuns în Turcia

Sun, 08 Sep 2013 16:28:34 +0000

Mătușă-mea e profesoară la universitatea din Karabuk și de ceva timp se tot oferă să găzduiască rude și prieteni care au chef de vizite. Am tot zis că nu (Karabukul e departe de mine și eu de el), până când s-a făcut vremea ploioasă prin România și am simțit mirosul de toamnă în aer.

18 ani am fost condiționată că asta înseamnă „școală”. Și am început să tânjesc după clase și manuale, după profesori și studenți. Au început să mă mănânce palmele să scriu articole și să fac cercetare și alte prostii. Așa că i-am zis mătușii că merg cu ea când se întoarce la cursuri și poate-mi arată facultatea.

Așa că mi-am făcut bagajele pentru n săptămâni (unde n e un număr necunoscut, dar ar putea să ajungă până în decembrie) și m-am mutat la Karabuk o vreme, să mai văd lumea.

De obicei când mă săturam de coclauri cunoscute mă invitam pe la prieteni prin România, acum am început să schimb țările XD (frate-miu, păzea, că poate mă apucă să vin la tine în UK) (de fapt, dacă stau să mă gândesc, nu cred că frate-miu mă citește O_o)

Drumuri turcești

Sat, 07 Sep 2013 13:50:58 +0000

Drumurile turcești sunt foarte bune. Știu, pentru că azi am fost pe ele toată ziua ca să ajung la Karabük (e prima și ultima oară că mă complic să-l scriu cu ü).

Sunt obosită ruptă. Ieri pe la 9:30, ora CFR-ului (a se citi 10:40), m-am suit în tren la Brașov, am ajuns la București pe la 1, am luat autobuzul spre Istanbul din celălalt capăt de oraș la 5, am ajuns la Istanbul la 5 sau 6 (cât o fi fost) și în Karabuk pe la 1.

Despre Turcia:

diferența de fus orar e 0. În ciuda faptului că lumea se chinuie tare să adauge o oră-două ca să estimeze corect timpul, sunt chiar pe același fus orar ca noi. V-ați obișnuit prea tare să schimbați ceasurile în Ungaria…
da, chiar se plimbă tipe îmbrăcate în haine lungi și negre și cu baticele pe cap, printre cele care se îmbracă ca noi. Estimez că vreo treime-jumătate se plimbă așa (deși cât m-am uitat pe străzi veneau calupuri, ba vedeam aproape doar așa, ba vedeam aproape doar invers, așa că nu pot să fac o estimare foarte clară)
peisajul e plin de dealuri. Și dealuri. Și încă vreo câteva dealuri. Și după ce ai terminat cu dealurile, mai apar câteva dealuri. După 6 ore de mers cu autobuzul prin dealuri, tot în dealuri ești. Dar dacă o să văd vreunul mai mare, o să-l numesc „munte”, în onoarea Lindei. Pentru variație.
au niște autogări mult mai mișto decât gările noastre (se pare că nu prea au gări, așa că compensează).
toată iarba de pe dealurile alea multe e galbenă. Cică e verde vreo săptămână pe an, că pe urmă gata. Așa că prin fața caselor, când vezi iarbă verde-verde, înseamnă că o udă cu instalații de-alea pe sub pământ.
e un parc în fața casei, în care iarba e deprimant de moartă. Dar nu-i nimic, că dacă mai insistă puțin tipul care cântă la mochee o trezește din morți cu vocea lui.

Alte chestii, gen cum am ajuns aici șamd, când sunt mai trează.