Umberto Eco on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

[7 iun] Cartea de azi: „Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” de Umberto Eco

Sat, 08 Jun 2019 19:43:44 +0000

Umberto Eco avea o pasiune deosebită pentru tot felul de ciudățenii inventate și imaginate de oameni de-a lungul istoriei. „Istoria tărâmurilor și locurilor legendare” e o carte superbă ca obiect, cu conținut extraordinar și imagini pe măsură. Eco povestește cu o erudiție extraordinară despre locuri de legendă, unele dintre care sunt foarte cunoscute (Atlantida…), altele mai puțin. Povestește istoria fiecăruia dintre ele, le prezintă în detaliu, iar apoi adaugă citate care le descriu din literatura scrisă de-a lungul timpului.

E o carte pe care am citit-o din scoarță în scoarță, dar care se poate și răsfoi la întâmplare și care se poate ține pe-aproape pentru referință și pentru un pic de inspirație când creezi lumi fantastice.

Poate fi găsită uneori prin librării, iar acum e pe eMag și pe Libris.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[29 ian] Cartea de azi: „Baudolino” de Umberto Eco

Mon, 29 Jan 2018 05:24:19 +0000

Îmi place să cred că, dacă oamenii din Evul Mediu ar fi scris fantasy sau SF, ar fi scris ceva ca „Baudolino”, care e o poveste de aventuri bazată pe credințele medievale despre cum arată lumea și ce fel de creaturi se află în ea.

Baudolino e un băiat care se întâlnește cu Frederic I Barbarossa, regele Germaniei, când acesta se îndreaptă spre Italia. Ajunge să fie vândut regelui, iar la curtea acestuia învață să scrie și să citească în latină (printre altele) și îl însoțește în campaniile lui de cucerire a Italiei și în cruciade, cu excepția unei perioade în care se duce să studieze la Paris, își face prieteni și împreună cu ei află de miticul regat al Preotului Ioan de undeva din orient, după care mai adaugă și ei la legendă.

După moartea împăratului, Baudolino și prietenii lui pleacă în căutarea Preotului Ioan, mânat de toate lucrurile pe care le-a auzit de-a lungul timpului despre el și de toate lucrurile pe care și le-a imaginat. Pe măsură ce merge mai departe de locurile cunoscute de europeni, Baudolino se scufundă mai mult într-o lume fantastică, întâlnind de exemplu creaturi mitice, cum ar fi monopozii, care sunt un fel de oameni cu un singur picior gigantic, pe care-l pot folosi ca să se adăpostească de soare când se odihnesc.

De multe ori am impresia că Umberto Eco scrie enciclopedii cu poveste. „Baudolino” nu e neapărat o excepție, dar mi s-a părut interesantă (și un narator care probabil că minte de îngheață apele, dar asta face parte din distracție).

Cartea e disponibilă în română pe eMag și pe Libris. Poate fi găsită în engleză pe Book Depository (cu livrare gratuită) și pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[9 ian] Cartea de azi: „Nu sperați că veți scăpa de cărți” de Umberto Eco și Jean-Claude Carrière

Tue, 09 Jan 2018 05:43:49 +0000

Jean-Claude Carrière este un regizor, scenarist și actor francez, care a primit Oscarul pentru întreaga carieră în 2014. Asta în cazul în care, ca și mine, v-ați uitat la titlu și v-ați întrebat cine o fi și el.

„Nu sperați că veți scăpa de cărți” (publicată în 2009) e de fapt o înregistrare a unei conversații între Jean-Claude Carrière și Umberto Eco (acesta din urmă e un italian care scrie enciclopedii cu fir narativ cărora le spune „romane”).

Tema de discuție care li s-a dat e, „Va muri cartea din cauza revoluției digitale?” Cei doi ajung repede la răspunsul „Nu”, după care divaghează înspre discuții despre istoria cărților, cum ajung anumite cărți să fie păstrate, iar altele să se piardă, cât de neimportant e dacă Shakespeare chiar și-a scris operele, plus anecdote personale sau povești despre biblioteci arse sau biblioteci în care cărțile trebuie apărate de găinațul de lilieci (liliecii nu sunt stârpiți, pentru că sunt utili la stârpirea carilor, care altfel ar roade cărțile).

Pe lângă faptul că m-am distrat citind-o și că anecdotele sunt interesante, cartea asta e interesantă și pentru că e o discuție între doi erudiți, ceea ce, conform standardelor românești, ar trebui s-o facă aproape de necitit. Însă Eco și Carrière sunt bătrâni la momentul înregistrării și sunt suficient de recunoscuți încât să nu mai simtă nevoia să demonstreze ceva. Sunt îndrăgostiți de cărți și ca obiecte, și din punctul de vedere al conținutului, așa că acum nu fac decât să discute despre ceea ce-i pasionează în cuvinte simple, ca între prieteni, amintind de asta și de cealaltă. Cu alte cuvine, e o discuție plăcută, chiar dacă densă ca informație, în care nimic nu e pompos sau spus complicat în mod intenționat.

„Nu sperați că veți scăpa de cărți” a fost publicată la noi la Humanitas și pare să se fi epuizat pe Libris.ro (și pe peste tot, de altfel). Probabil că mai există prin anticariate. Oricum ar fi, există încă în engleză pe bookdepository.com și pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Umberto Eco – „Cimitirul din Praga” [recenzie]

Sun, 23 Aug 2015 07:32:30 +0000

După primele 100 de pagini mă întrebam de ce nu-mi place Cimitirul din Praga, chiar dacă Umberto Eco în general îmi place. Numele trandafirului mi-a rămas întipărit în minte de acum câțiva ani buni (o să trebuiască să-l recitesc să văd ce-am ratat atunci, dar…) Baudolino iar: aceeași atmosferă medievală, de data asta cu multe întâmplări și creaturi fantastice. Pendulul lui Foucault? Mi-o amintesc în culori mai neclare, dar oricum știu că m-a prins.

Deci, care era problema mea cu Cimitirul din Praga? M-am foit, mi-am ros unghiile și am încercat să mă prind nu doar dacă-mi place sau nu (răspunsul era spre nu), ci de ce nu îmi place.
Parțial, formatul cărții. Editura Polirom are mai multe colecții, unele mai fericite, altele mai puțin. Colecția Actual e plăcută la vedere, seamănă un pic cu Humanitas ca dimensiuni, hârtie și fonturi (sau seamănă mai mult). Colecția în care e Negru și roșu a lui I.T. Morar e tristă, după cum ziceam acolo, litere neclare, șterse… și Top 10+ e o colecție care-mi place enorm ca idee, dar care îmi displace ca înfățișare. Cărțile și autorii sunt fix ce trebuie, cărțile ca obiecte lasă însă de dorit.

[][1]

Prima pagină a „Cimitirului din Praga” (îmi pare rău pentru calitatea proastă a imaginii)

Pagina de mai sus e prost scanată – cartea e groasă, nu prea stă deschisă la 180 de grade, am făcut și eu ce-am putut cu ea. Dar cred că se vede că fontul e gros și lipsit de eleganță, nu e tocmai o plăcere la citit.

Sunt trei „vorbitori” în carte: personajul principal, Simonini, abatele Dalla Piccola și un narator nenumit, fiecare cu scrierea proprie. Naratorul e cel care vorbește grosolan, Simonini e cel cu un scris mai normal și abatele scrie cu un font de mașină de scris.

[][2]

Scrierea lui Simonini, plus o ilustrație.

Îmi dau seama acum că de multe ori discut despre traducere și despre cartea ca obiect în recenzii. Poate părea o obsesie personală, mai ales în condițiile în care viziunea generală spune că ideile unei cărți contează, nu forma, dar eu consider că și forma are un rol important. Un vin prost servit într-un pahar de cristal e tot un vin prost, dar nici o brânză bună în burduf de câine nu face prea multe parale.

Și că tot vorbeam: dacă vă uitați la ce scrie pe pagina asta, vedeți vreo două linii de dialog în mijlocul paragrafului (una e în partea de sus și e ștearsă din cauza scanării; a doua însă e la mijlocul paginii și e cât se poate de vizibilă). E o problemă care tot revine în volum și pe care-l face să aibă un aer din ce în ce mai ieftin… Ilustrațiile făcute în stilul secolului XIX dau însă foarte bine în text… fără să fie meritul celor de la Polirom, ci ale editurii originale, de la care au fost preluate.

Îmi pare foarte rău să scriu asta, mai ales că, după cum spuneam, Top 10+ e o colecție care mi se pare extraordinară ca idee, care e fix ce trebuie ca direcție de abordare: cărți bune, cărți de referință, cărți care au o valoare mare și sunt recunoscute pentru asta, vândute la un preț accesibil… dar realizarea nu e fix ce ar trebui. Cred că o să revin mai încolo cu comentarii mai ample legate de cărți ca obiecte, însă acum să revin la Cimitirul din Praga.

Umberto Eco are, din câte remarc, cam același stil de scris de la carte la carte: oferă tone de detalii bazate pe realitatea perioadei, descrie lumi cu o minuțiozitate extraordinară și o erudiție pe care rareori o vezi – și se axează nu pe adevărurile universale care transcend epocile, ci pe diversele idei nebunești care le-au marcat. Cimitirul din Praga are ca teme largi conspirațiile reale și cele închipuite, masonii și serviciile de (dez)informare ale statului, evreii și comploturile.

Într-o zi, Simonini se trezește fără niciun fel de amintire despre sine. Se uită în jur la casa în care locuiește, la clienții care-i intră pe ușă și devine clar că e un fel de falsificator de acte și mic bișnițar – așa că se apucă să-și scrie viața, în speranța că-și va aduce aminte cine este și ce trebuie să facă în continuare.

Din când în când, scrierile lui sunt întrerupte de ale abatelui Dalla Piccola, care nici el nu știe exact de unde vine și ce face, dar pare să trăiască în casa vecină cu a lui, care poate fi accesată printr-o ușă interioară. Cei doi nu se întâlnesc niciodată, se trezesc unul în patul celuilalt și, ce mai, sunt una și aceeași persoană, chiar dacă mult timp se îndoiesc de asta.

Împreună, scriu istoria lui Simonini, care a fost crescut de un bunic antisemit și care a ajuns la maturitate notar și falsificator de acte. Din una în alta, a fost implicat în tot felul de conspirații ale serviciilor secrete, și-a făcut meseria cu mult zel, și-a înjunghiat și omorât prietenii fără scrupule ca să atingă scopurile impuse și a falsificat și mințit, mereu convins că făcea fix ce trebuie, în cel mai logic mod posibil.

E un om absolut mizerabil, de o răutate perfectă în contextul secolului XIX, care ascunde cadavre în pivniță, trădează fără scrupule și are o singură pasiune reală: mâncarea. În rest, urăște evreii, urăște femeile, urăște italienii,urăște francezii și nemții și pe oricine îi iese în cale – dar cu precădere urăște evreii și femeile, cu care s-a străduit să nu interacționeze niciodată (practic, urăște mai mult ce nu cunoaște decât ce cunoaște).

Simonini nu încearcă să afle mare lucru, dar pune cap la cap cioturi de idei ca să creeze adevărul după chipul și asemănarea urii lui – astfel încât creează „Protocoalele înțelepților Sionului” ca încununare a întregii lui vieți.

Pare o carte fascinantă… mai ales dacă e citită în altă ediție.

Umberto Eco – Istoria tărâmurilor și locurilor legendare [recenzie]

Sat, 04 Jul 2015 15:09:53 +0000

Primul lucru care atrage privirea la Istoria tărâmurilor și locurilor legendare e frumusețea cărții în sine, ca obiect. De la prima răsfoire dai peste hărți, ilustrații, tablouri vechi, toate alese pe sprânceană, de ți-e mai mare dragul să caști ochii. Și, trebuie să recunosc, combinația de frumos și interesant a fost cea care m-a convins s-o și cumpăr.

Ca text, cuprinde 14 capitole despre locuri care nu există (sau nu sunt ce s-ar crede), dar care au fost căutate din nou și din nou, de la Atlantida la Regatul Părintelui Ioan la Agartha, plus un capitol despre locuri extraordinare din cărți, pe care știm totuși să nu le căutăm.

În fiecare capitol, Umberto Eco povestește cum s-a născut tărâmul legendar, cum i-a crescut legenda și cine l-a căutat și de ce – de la cruciați plecați după un rege-preot extraordinar la naziști care sperau să intre în golul din interiorul pământului. Nu povestește foarte mult despre fiecare, dar dă o idee clară despre ce e vorba și uneori are un anumit umor cu care-i privește pe inițiatorii legendelor.

Erau unele lucruri pe care le știam deja, ori din cultura generală, ori de la spiritualiștii pasionați care sunt pe toate drumurile azi, ori din romanul Baudolino (tot al lui Eco), dar erau și chestii pe care nu le știam. În sfârșit, m-am lămurit și eu ce e cu agatârșii! Și imaginile… ah, imaginile!

După introducerea lui Eco urmează și o colecție de fragmente din texte relevante despre locurile respective – în principiu, materia primă a legendelor, de la pasajele biblice despre Templul lui Solomon la citate din (pseudo?) jurnalul admiralului Byrd, care ar fi povestit cum a văzut că Pământul e gol pe dinăuntru.** Sunt chiar interesante, cu descrierile lor despre orașe de aur și pline de minunății, despre miracole întâmplate în locuri imposibil de găsit.

Ce mai e simpatic din partea lui Eco e că a aranjat fragmentele și capitolele în așa fel încât să te ciocnești uneori de idei menționate înainte în carte, dar nu dai decât rar de subiecte încă nediscutate – se simte organizarea acolo, faptul că a vrut să creeze nu doar o colecție pentru răsfoit, ci una care să aibă o logică în sine, dacă o citești cap-coadă. Nu că nu s-ar putea și doar răsfoi…

Simt totuși că-i lipsește ceva cărții – poate mi-aș fi dorit să-l aud pe Eco povestind mai pe larg. Însă stă destul de bine în picioare așa cum e și aș recomanda-o și altora. Poate nu neapărat de cumpărat la preț întreg, că e puțin cam scumpă (deși aș zice că imaginile fac toți banii), dar mi se pare că merită așteptată o reducere (eMag are una în clipa asta), sau că e un cadou bun pentru ziua de naștere a cuiva care stă cu nasul în cărți și nu și-ar lua-o solo.

Nu exclud posibilitatea ca varianta în engleză să fie ceva mai bună ca raport calitate/preț, în special când apare cu coperți necartonate, dar nici varianta în română nu e tocmai de lepădat, în ciuda a ce scriu în nota de subsol. (Oana Sălișteanu îl traduce pe Eco natural și fluent)

Notă de subsol despre România, Rao și traduceri:

Partea proastă a fragmentelor e că în general au fost luate din traduceri publicate deja pe la noi, care nu sunt mereu foarte bune – în special în materie de poezie e trist. De exemplu, într-un poem (vestit, de altfel) de Coleridge, „woman wailing for her demon lover” ajunge să fie „și-ar boci o fată pe ibovnicul-satană”.

Într-un fel pot înțelege de ce sunt redate fragmentele din cărți deja publicate (să zicem că vrei să le iei și să le citești), dar nu pot să nu mă gândesc că dacă ceva sună dubios, ar putea fi retradus, mai ales în materie de poezii redate integral.

Alteori, alegerile celor de la Rao (sau ale traducătoarei? Nu știu cine le-a făcut) sunt de-a dreptul riscante. De exemplu, în discuția despre Camelot apare și o baladă de Tennyson, The Lady of Shalott, care are o traducere semi-ciudată în română. Mi-a sărit în ochi o anumită chestie:

„Sunt pe jumătate de umbre bolnavă,” ea spunea
Doamna de Shalott.

Întâmplător, știam originalul, care e așa:

„I’m half-sick of shadows,” cried
The Lady of Shalott.

Chestia e că „sick” poate însemna „bolnav”, dar în cazul de față „sick of” înseamnă „sătul de”. Ce strigă doamna de Shalott acolo nu e că suferă de o ciudată molimă umbroasă, ci că s-a cam săturat de umbre (pentru că era blestemată și nu se putea uita la lume decât într-o oglindă). Traducerea e luată de pe un grup de literatură victoriană de pe Facebook, înființat de cineva de la facultatea Babes-Bolyai (n-am căutat mult, sursa traducerii era trecută la finalul cărții) și m-am tot întrebat care a fost logica mișcării. Nu e o traducere rea, în afară de partea cu boala umbrelor, dar mă face să-mi pun semne de întrebare.

Umberto Eco – Baudolino [recenzie]

Thu, 09 Oct 2014 13:48:03 +0000

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul.

Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).

Sau, mai exact, Baudolino își povestește viața lui Niketas, un istoric și guvernator al Imperiului Bizantin, după ce-l salvează de la moarte (probabil) în timpul cuceririi Constantinopolului de cruciați în 1204. Deci tot ce știm despre Baudolino e povestit de Baudolino, care recunoaște singur că e mincinos și că inventează și înflorește adevărul.

Nu că ar fi neapărat o problemă minciunile. Deși Baudolino inventează, Eco scrie adevăruri: cam tot ce e menționat în carte (în afară de aventurile propriu-zise, bineînțeles) e luat din Evul Mediu: personaje, idei, locuri, evenimente istorice, creaturi fantastice (bine, astea nu existau cu adevărat, dar oricum se credea că există). Din când în când romanul ia o pauză în care nu se mai comportă ca un roman, ci ca un studiu al credințelor și filozofiilor Evului Mediu. Și atunci citești eseu după eseu despre problema existenței vidului, de exemplu, sau despre cum arăta harta pământului (pe vremea când era mic și plat, știți voi).[1]

Eco face câteva aluzii pe ici, colo către lucruri scrise și inventate mult mai târziu, dar atunci Eco are grijă să le pună în cârca ființelor ireale. De exemplu, o specie de ființe umanoide vede prima oară cai și îi denumește houyhnhnm, sau ceva de genul ăsta, care este denumirea cailor intelectuali din Călătoriile lui Gulliver. [2]

S-ar putea ca eseurile și tonele de detalii despre ideile de acum 900 de ani să nu fie pe gustul tuturor, pentru că sunt destul de greoaie (și dacă nu-ți plac finețurile astea e mai bine să lași cartea la pagina 100 decât s-o arunci de perete la pagina 200). Dar când începeam să mă satur de eseuri intervine acțiunea, care e din ce în ce mai interesantă pe măsură ce te apropii de final, la un moment dat trecând elegant și prin stadiul de roman polițist.

Baudolino aproape că reușește să te facă să crezi că a mințit și înflorit realitatea toată viața... dar acum spune doar adevărul. Așa că poți privi cartea în două feluri: a. Poți să te gândești că Baudolino face același lucru pe care l-a făcut mereu și în clipa asta, caz în care s-ar putea să stai să te întrebi dacă l-a cunoscut măcar pe împăratul Barbarossa, dacă a fost într-adevăr un fiu adoptiv pentru el, dacă și-a asumat aventurile altora, dacă, dacă, dacă.

Sau poți alege o altă variantă: b. Poți s-o iei ca pe un fel de roman fantasy medieval. La fel cum noi avem tot felul de filme/seriale/cărți despre magie care se petrec „în lumea reală” (adică nu în lumi inventate, ca în Lord of the Rings), Baudolino să fie o poveste care se petrece „în lumea reală” a Europei Medievale.

Într-un fel îmi aduce aminte de Pendulul lui Foucault, ceea ce nu-i de mirare, dat fiind faptul că e de același autor. Avem din nou un grup de prieteni, din nou un evreu printre ei, din nou o adâncire în imaginație, din nou invenții extrem de migăloase în care personajele ajung să creadă. La un moment dat începusem să mă întreb dacă recitesc Pendulul, varianta Evul Mediu în loc de Conspiraționism Modern. Ceea ce n-ar fi fost așa de rău... dar Baudolino are un alt farmec, alte chichițe, alte rezolvări. E o carte mai ușor de citit, în care ideile se înșiră mai puțin alambicat, în care poveștile au un aer de înțelepciune, sau o frumusețe arhaică.

Nu vreau să povestesc prea multe despre ce se întâmplă efectiv (după cum ziceam, are și o notă de roman polițist la un moment dat), dar e genul de carte care poate și enerva, și fascina prin detalii și prin acțiune.

Recomandată cald celor măcar puțin tocilari, celor interesați de perioada medievală, celor cărora le place Eco și celor cărora le plac romanele complexe.

----

Nota de subsol 1: Există niște curente de opinie care spun că în Evul Mediu nu se știa mare lucru și că tot ce știau ei atunci știe și un copil de clasa a 5-a azi. E destul de greșit: învățăturile sunt diferite. În afara faptului că noi nu facem astronomie și retorică în școli, ei aveau alte viziuni asupra lumii, alte explicații de reținut, alte abordări ale problemelor.

Nota de subsol 2: Călătoriile lui Gulliver au ajuns, din păcate, să fie considerate „literatură pentru copii”. De fapt e o satiră pe teme politice și religioase, scrisă cu genul de umor ironic pe care nu-l uiți ușor. Dintr-un motiv care mi-e necunoscut, cărțile suficient de vechi sunt deseori prea pline de subtilități, referințe obscure și învechite stilistic pentru a fi citite ușor astăzi de către adulți, așa că le sunt date copiilor. Dacă copiilor nu le plac, ajung aproape uitate.

Nota de subsol 3, care nu se leagă de nimic, deci nu știu dacă o citește cineva: Eu am varianta audio a cărții, care e echivalentul cărții ăsteia fizice. Traducerea în engleză e excelentă, e făcută cu ajutorul lui Eco însuși, e atent lucrată și o recomand și pe aceea. Din păcate, tocmai faptul că am „citit-o” în variantă audio a făcut recenzia să întârzie atât de mult. N-am avut atât de mule ocazii/atât de mult chef pe cât am crezut că o să am ca să ascult cărți. M-am trezit citind mai mult pe hârtie, asta ca să nu mai vorbim de faptul că m-a pocnit o rafală de proiecte de terminat la muncă. Îmi cer scuze că i-am ținut atâta pe cei care de multă vreme ziceau că vor recenzia la Baudolino.

Pauză de-o suflare

Mon, 01 Sep 2014 11:16:55 +0000

Am o oboseală extraordinară în oase, de zici că m-am luptat toată luna august cu tot felul de chestii care trebuiau terminate (stai, că așa și e). Singura chestie pe care n-am făcut-o în august a fost să scriu și mi-e ciudă pe mine că m-am aglomerat prea tare și mi-am organizat suficient de prost timpul ca să nu fac acele lucruri pe care chiar aș fi vrut să le fac. Am visat povestiri și scris și s-a ales praful.

Nu-i nimic, și septembrie e o lună (care va cuprinde și ea alte chestii, dar mai puțin urgente și mai puțin dificile), și octombrie e o lună (care va cuprinde, probabil, alte chestii, printre care și scris; musai). Am idei, s-ar putea să am și energie.

Între noi fie vorba, ce-mi place la ce fac e că, dacă am chef de muncă, întotdeauna există ceva de făcut. Singura problemă e că anul trecut nu mi-a picat fisa câte posibilități am. Anul ăsta știu, dar mi-a luat ceva să-mi organizez timpul. Nu că aș fi ratat vreun termen limită, dar mi-am făcut viața personală praf cu dezorganizarea.

Din păcate momentan sunt prea epuizată ca să pot să-l apreciez pe Umberto Eco la adevărata valoare (după cum o arată bara din dreapta a site-ului, aș citi Baudolino) și nu vreau să-mi pară rău mai târziu că am dat peste o carte bună și în loc s-o citesc în tihnă am citit-o pe un fond de oboseală. După trei capitole, pot să spun cu lacrimi în ochi că o să fie una dintre cărțile mele favorite. De ce lacrimi? De la praf, în mare parte, dar și pentru că sunt unii scriitori care au făcut o documentare pe o temă care ar fi suficient de bună pentru trei doctorate, și pe urmă scriu pe tema aia și scriu excelent și sunt puțin geloasă.

(sunt deseori geloasă pe alți scriitori. Sunt geloasă pe Neil Gaiman, că are o grămadă de fire narative în The Sandman pe care le-a legat într-un singur univers complex care stă în picioare în o grămadă de feluri. Sunt geloasă pe tipa care a scris the Sacrifices Arc pentru că a creat o grămadă de personaje și de dimensiuni și a reușit să introducă poezie în niște cărți în așa fel încât m-a făcut să citesc poeziile respective; pentru că e genială. Sunt geloasă pe tipa care a scris cele mai mișto povestiri de dragoste pe care le-am citit pentru că sunt minunate și oribile în același timp. Sunt geloasă pe Susanna Clarke pentru că a scris Jonathan Strange & Mr Norrell care e ditamai romanul, creat cu atâta minuțiozitate încât ai spune că ai ratat o parte din istoria Angliei, pentru că prea dă referințe din tot felul de cărți (imaginare) cu privire la magicienii din diverse ere din zona respective. Gelozia e una din forțele care mă împinge înainte: vreau să pot face la fel. Vreau să mă scol într-o dimineață și să știu cum să scriu un roman la fel de bun.)

Așa că, pentru că nu vreau să-mi stric plăcerea de a citi Eco din oboseală, citesc Cimitirul de Teleșpan. Mi l-a dat o tipă, probabil cu speranța că recenzia mea usturătoare va merita citită. I-a displăcut din prima cartea și mă cunoaște. Eu, din păcate, după o primă reacție de enervare când am văzut _încă _o carte care începe cu defecări și urinări, am ajuns să râd de una singură după vreo 20 de pagini. Spre oroarea mea, cartea mi-e simpatică și-așa, plină de înjurături și scene porno gratuite cum este. Din fericire, nu e o carte care se cere savurată, așa că măcar din punctul ăsta de vedere e ok, nu trebuie s-o las pe când sunt mai trează.

Cam asta-i.

Cărți audio de $1000 date cu cât vreți voi [engleză]

Thu, 19 Jun 2014 11:07:21 +0000

Humble Bundle e în continuare unul dintre site-urile mele favorite. Vând legături/pachete de chestii digitale la prețul minimal de „dați cât vreți voi pe ele” și cel puțin o parte din sumă, dacă nu toată suma (depinde de voi care variantă o vreți) e donată diverselor asociații caritabile.

Săptămâna asta, cărți audio în engleză, în valoare de $1000.

Pentru orice sumă:

The Perfect Storm, de Sebastian Junger
Strip Tease, de Carl Hiaasen
_Red Rising, _de Pierce Brown
Grave Sight, de Charlaine Harris

Dacă dați mai mult decât media dată de ceilalți:

How Music Works, de David Byrne
Down and Out in the Magic Kingdom, de Cory Doctorow
Hollow World, de Michael J. Sullivan
Rules of Prey, de John Sanford
_Baudolino, _de Umberto Eco
Bearing An Hourglass, de Piers Anthony (al cărui roman On a Pale Horse nu m-a impresionat foarte tare, dar e ok)

Pentru cel puțin $10:

Fight Club, de Chuck Palahniuk (da, cartea după care s-a făcut filmul)

Recomand pachetul ăsta de cărți audio.

Încă o listă de cărți recomandate (și nerecomandate)

Thu, 09 Jan 2014 16:31:01 +0000

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog.

Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul. Interesante sunt și observațiile despre dictator și familia sa, acum că dictatorul a început să-și omoare și familia. (Non-ficțiune, evident)

Jocurile foamei – Suzanne Collins. O tipă e aruncată într-o pădure cu un prieten și încă 22 de adolescenți într-un fel de meci televizat în care se vor lupta până la moarte. De ce? Că face parte dintr-un grup de oameni ai căror înaintași s-au revoltat împotriva Capitalei și care ar trebui să plătească în eternitate pentru asta. Intrigi, politică, lupte și tot felul de chestii creative, mișto, bine spuse, interesante. Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2013.

Povestea lui O – Pauline Reage. Un roman erotic despre sclavie sexuală voită și asumată. Spre deosebire de seria 50 de umbre, chiar ai ce tot controversa la el. BDSM-ul e dus în zone dincolo de limita de confort a majorității oamenilor. Bine scrisă, erotică, interzisă sub 18 ani (și dacă nu e, ar trebui să fie) și, ca să folosesc cuvântul ăla de le place multora, provocatoare. Deschizătoare de ochi. Bulversantă. Memorabilă. Fascinantă.

Pendulul lui Foucault – Umberto Eco. Niște tipi lucrează la o editură în care profitul e baza. La un moment dat, directorul își dă seama că e cerere de cărți conspirativo-spirituale și decide să scoată o colecție de genul. Doar că conspirativo-spiritualitatea e o boală, un fel de delir care se ia și de care se molipsesc și personajele noastre. Un roman greu, plin de tot felul de detalii mistice din toate timpurile, nerecomandat pentru cei care n-au răbdare, recomandat pentru cei cărora le plac lucrurile complexe, ideile filozofice despre lume, ironia sorții și povestirile de care ești sigur că au un înțeles profund, dar nu știi exact care e.

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chobsky. Încă o carte pe care am citit-o în engleză și de-abia am recunoscut-o în română – după autor, nu după titlu („The Perks of Being a Wallflower” în original). Are o anumită eleganță și poezie, un gen de inocență și frumusețe subtilă, delicată. Nu e de fapt un jurnal, ci o serie de scrisori către un destinatar necunoscut și mut, căruia Charlie îi scrie pentru că nu e genul care ar profita de cineva care s-a îmbătat la o petrecere.

Mireasa hoțomană – Margaret Atwood. Am citit cartea în engleză, unde titlul („The Robber Bride”) era ceva mai strălucit. Trei femei, trei feluri complet diferite de a vedea lumea, și femeia fatală și aventurieră, Zenia, care le unește prin faptul că a profitat de ele când și cât a putut. Sunt înnebunită după cartea asta pentru că are un joc de perspective superb, un fir narativ care te ține și un fel de răutate simpatică.

Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde. S-ar putea spune multe despre cartea asta. Și s-au și spus. Dorian Gray rămâne mereu tânăr și frumos, portretul lui e cel care suferă de pe urma viciilor lui. Dar da, homoerotismul e intenționat acolo, nu e un accident și nu e o părere. Toate implicațiile sexuale au dat peste cap societatea puritană în care a fost publicat. Bine, la noi pare foarte cuminte…

Visul unei nopți de vară – William Shakespeare. O piesă de teatru în care iubirea învinge. În afara cazului lui Demetrius, care rămâne vrăjit de zâne într-un fel de spălare pe creier și e foarte fericit că se însoară.

Urzeala tronurilor – George R.R. Martin. Una din cărțile alea lungi în care anumite momente par geniale pentru că timp de câteva zeci de pagini ai așteptat să se întâmple ceva și acum în sfârșit s-a întâmplat! Greoaie, lentă, dar are părțile ei bune, dacă nu te saturi să tot auzi de blazoane și legături familiale. Aș îndrăzni să spun că e chiar interesantă pe alocuri.

Umberto Eco – Pendulul lui Foucault [recenzie-comentariu]

Tue, 03 Dec 2013 10:32:01 +0000

Tocmai am terminat de citit Pendului lui Foucault, de Umberto Eco (varianta în engleză pare mai bine tradusă). E o carte în care te poți rătăci, în sensul în care te apuci de citit, după care dispari în jungla de detalii și eventual peste vreo lună te descoperă o expediție de arheologi veniți să vadă ce se află sub muntele de cărți. Care munte de cărți? Ăla în care te îngropi când încerci să afli dacă Eco a inventat ceva din ce a zis sau dacă a preluat toate nebuniile pe care le pomenește de la alții și ele chiar există pe bune.

Practic mi-e foarte greu să spun ceva despre carte care să nu fie deja o interpretare. Așa că aproximativ tot ce e în articolul ăsta e mai mult un comentariu pe baza cărții. S-ar putea ca alții să vadă complet altfel lucrurile.

Trei tipi: Casaubon, cabalistul Diotallevi și Belbo. Casaubon e personajul principal. La început e doctorand în Milano, unde scrie o teză despre Cavalerii Templieri. În perioada asta sunt tot felul de proteste ale studenților (chestii bazate pe politică în principal). Se întâlnește cu Belbo, care lucrează la un fel de editură cu două fețe: una pentru chestii mai serioase, alta pentru autori care plătesc pentru a fi publicați. Diotallevi lucrează tot la editură.

Acțiunea seamănă pe alocuri cu un thriller psihologic, în alte părți are elemente de roman polițist, în altele e o dramă despre iubiri eșuate și momente ratate și peste tot are stilul greoi al literaturii post-moderniste care insistă asupra dificultății, referințelor aruncate în toate părțile, ironiei.

Tema centrală e ocultismul, care e prezentat într-un mod măreț, dar grotesc. La începutul romanului abia dacă-și face prezența prin cartea conspirativă a colonelului Ardenti, dar spre sfârșit începe să înglobeze totul. E ca un joc în care pătrunzi și care te face să-ți pierzi contactul cu realitatea, să recombini mereu elemente din viața de zi cu zi în forme complicate. E un joc care devine boală molipsitoare, pe undeva, o nebunie în care participanții se rătăcesc din ce în ce mai tare.

Editura la care lucrează Belbo și Diotallevi se reprofilează pe ocult atunci când subiectul începe să se vândă, Casaubon e recrutat ca ajutor și cei trei citesc tone de manuscrise conspiraționiste, toate repetând cam aceleași elemente. Încep să se joace cu ideile, să creeze un Plan al lor, să potrivească ideile conspirative ale lui Ardenti cu conspirațiile în general.

Ce e interesant e că deși inventează, deși datele sunt false, ele ajung să influențeze realitatea în care trăiesc, modul în care văd lumea, precipitează evenimente organizate de alții. E un miraj al unor povești ireale, dar care ajung să-i influențeze cât se poate de real. Deci pe undeva e un roman despre ocultism și despre cei care se lasă cuprinși de el. L-aș recomanda tuturor pasionaților de ocultism, pentru că merită.

Pe de altă parte, mai e o temă care tot reapare: conflictele violente de pe străzile satelor și orașelor. În Milano, Casaubon și Belbo fug de studenți revoluționari. În copilărie, satul lui Belbo a fost prins între două tabere armate. În Paris, la finalul romanului, există iar proteste studențești. Ocultiștii au violența lor – atât în istoria reală pe care și-o însușesc, în istoria inventată pe care și-o creează și în prezentul în care trăiesc. E o carte despre idei filozofice și violență fizică… sau cel puțin așa mi se pare.

Încă un lucru, care merită de luat în considerare: Pendului lui Foucault e scris la persoana 1, din perspectiva lui Casaubon, așa că până la urmă orice, inclusiv părerile exprimate de narator, sunt suspecte. Romanul, în totalitatea sa, e alunecos, dubios. La început complexitatea e bulversantă, ai senzația că trebuie să reții sau să înțelegi toate detaliile, dar până la final mi-am zis că ele nu sunt importante în sine, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de idei, date și conexiuni în care te poți îneca. Nu e important atât să înțelegi tot, cred eu, cât să asiști la tot. Cam cum asistă Casaubon și Belbo la diferite scene de violență stradală. Dacă te afunzi prea tare în ele, intervine tragedia.

O chestie pe care am remarcat-o, și care e pentru „inițiații” în teorii filozofice contemporane, e că mereu se alunecă de la o idee la alta, la infinit, fără final. Există un domeniu al cunoașterii numit semiotică care studiază comunicarea și modul în care înțelegem diferite semne și coduri. Una dintre teoriile semioticii spune că orice chestie pe care o folosim ca să înțelegem lumea și să ne înțelegem între noi trimite la alte idei, la alte concepte. Ca într-un dicționar: cauți un cuvânt, a cărui definiție e formată din alte cuvinte, pe care le cauți și dai de iar alte cuvinte – dar niciodată de obiectul pe care cuvintele îl reprezintă.

Planul ocult al celor trei, care alunecă mereu de la una la alta, îmi amintește de teoria asta: se alunecă mereu de la un concept la alte concepte, se vorbește mereu de idei, dar în spatele lor nu se găsește acel obiect, acea Idee mistică pe care se presupune că o reprezintă. E doar o eternă căutare, o învârtire în cercuri. Pentru mine, Pendulul lui Foucault e și o rezolvare a unei probleme semiotice încă actuale. Și cine știe ce idei a mai țesut Umberto Eco prin text, pentru că am limitările mele din punctul de vedere al cunoașterii teoriilor literare, semiotice, filozofice actuale.

Deci. Merită citită. Eu personal cred că ideile oculte nu trebuie luate foarte în serios, ci sunt acolo mai mult ca să-ți arate clar lumea în care trăiesc personajele. E drept, e greoaie, dar interesantă din multe puncte de vedere.

Pe urmele lui Umberto Eco, via traduceri

Mon, 11 Nov 2013 18:08:50 +0000

Acum ceva vreme am primit împrumut „Pendului lui Foucault” de Umberto Eco, ediția 2005, scoasă la editura Polirom (puțin altă copertă decât cea din link). Acum vreo două zile mi-am adus aminte de ea, că era pe noptieră și pe mine mă ținea trează o insomnie ca la carte.

Cartea începe prost, dar promite să continue bine, că nu degeaba e Eco mare scriitor. Însă traducerea începe prost și continuă cam la fel.

Atunci am văzut Pendulul.

Sfera, mișcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, își descria oscilațiile-i ample într-o izocronă maiestate.

Nu știu alții cum sunt eu nu folosesc forma posesivă cu -i, -li etc. la capăt decât când e necesar. Altfel, tendința-mi e să n-o folosesc. Nu zic că nu-i corect, dar nu face parte din tradiția-mi orală. Și nici din tradiția-vi și tendințele-vi, bănuiesc.

Dar no, mai ignorăm ciudățeniile-i.

De-abia pe la pagina 40 m-am enervat.

Trebuia procedat prin ipoteză. La ce cuvânt s-ar fi putut gândi Belbo? Întâi de toate, era oare un cuvânt pe care-l găsise la început

Hă? Ce mă? Cum trebuia procedat? „Întâi de toate” – chestia asta e corectă? Că mie-mi sună incorect. „Înainte de toate”, sau „mai întâi de toate” eventual.

La ora 12 noaptea, când citeam chestiile astea, m-am ridicat brusc din pat. Țineam minte că undeva în bibliotecă aveam un volum vechi din „Pendului lui Foucault”, pe hârtie galbenă și proastă, de mori când citești. Și într-adevăr, după ceva căutări de mic obsedat cu capsa pusă, am reușit să-l găsesc. 1991, Editura Pontica.

Ce să vezi, e aceeași traducere. Fir-ar. De aceiași traducători, Ștefania Mincu și Marin Mincu – de fapt, pe cartea de la Polirom scrie că e ediție revăzută.

Effffff.

Nu-i nimic, să văd dacă diferă cu ceva. Am dat la pagina 38 din volumul vechi, care corespunde cu 40 din volumul nou.

Trebuia procedat prin ipoteză. La ce cuvânt s-ar fi putut gândi Belbo? Mai întâi de toate, era oare un cuvânt pe care-l găsise la început

În ediția mai veche se pare că traducătorii erau mai la curent cu limba română, iar în ediția revăzută au zis că romanul nu era destul de alambicat, mai trebuia să fie chinuit un pic la editare. Dar în continuare procedau prin ipoteză, o chestie misterioasă.

Investigația continuă. Eco a scris în italiană, dar eu nu vorbesc limba cu pricina. Nu-i nimic, se pot obține edițiile în engleză și italiană ale cărților de pe site-uri rusești și se poate compara echivalentul paginii 40 din ediția 2005, Polirom.

Italiană:

Bisognava procedere per congettura. A che parola poteva aver pensato Belbo? Anzitutto, era una parola che aveva trovato all’inizio,

Google translate îmi zice: „A fost necesar să se procedeze prin presupuneri. Un cuvânt care ar putea fi crezut Belbo? În primul rând, acesta a fost un cuvânt pe care el a găsit la început,”

Buuun, congettura aia o fi ca la noi, prin conjunctură, presupuneri etc. „Procedere” am căutat și poate însemna și a „continua”, ca englezescul „proceed”.

Ce-or fi făcut englezii? (traducere de William Weaver)

I would have to proceed, instead, by inductive guesswork. What word would Belbo have chosen? Was it a word he had decided on at the start,

Văd că traducătorul a băgat un „instead” („însă”) pe acolo, care nu era în original, dar engleza e mult mai lizibilă.

N-o să-mi dau cu presupusul legat de cum anume se poate traduce pasajul din italiană (pentru că e în italiană și nu sunt sigură că diverse cuvinte înseamnă ce cred eu că înseamnă), dar spun atât: e păcat de carte, că are mici părți unde trebuie să te uiți chiorâș ca să te prinzi despre ce e vorba.

Sper să fie mai ok mai încolo.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.