Dragă studentule: sistemul și problemele lui

Fri, 09 Sep 2016 17:20:23 +0000

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

N-are sens să discut despre profesorii de la secția de engleză în parte. Ai ratat și acolo câteva lucruri – de exemplu, dacă Andreea Paris predă gramatica engleză, o face pentru că asta se predă la „Texte”, nu pentru că ea nu știe mai mult. Iar dacă unii profesori au slideshow-uri la clasă, le fac mai degrabă pentru voi, nu pentru ei.

Așa că mai bine discutăm un pic de sistem, pentru că într-adevăr sunt probleme – doar despre problemele lui legate direct de studenți, vreau să zic. Nu vreau să mă bag în subiecte mai subtile, cum ar fi gaura de bani care se creează în zona publicării de cărți și articole.^[1]pe scurt, dacă ești curios: profesorii publică articole în reviste de specialitate care se vând pentru mulți bani. În urma publicării, au anumite avantaje când e vorba de obținerea unui … Continue reading Vreau doar să vorbesc deserviciile făcute în mod direct studenților.

1. Studenții sunt tratați ca niște copii.

Din punctul meu de vedere, trecerea liceu-facultate nu e suficient de abruptă. Încă ai profesori care se enervează când nu predai eseurile, încă se dau cursuri din care se poate învăța fix ce trebuie pentru examen și mi s-a întâmplat în anul I să mă trezesc cu colegi care credeau că „proiectele” pot fi copiate de pe net.

Eu aș zice așa: e treaba studentului ce face, profesorii ar trebui să pună la dispoziție materialele de curs și condițiile de la începutul anului, fără supărări, fără certuri. Să știi clar că eseul x valorează n% din notă și că primești z% penalizare pentru fiecare întârziere.

Pentru plagiat în eseuri, cred că s-ar putea aplica penalizările alea teribile de care auzeam uneori, cu restanțe automate sau exmatriculări.

Ar trebui și să vă obișnuiți mai mult cu realizatul de proiecte și cu munca reală, în care să descoperiți voi de capul vostru chestii, să veniți cu idei. Toată școala e o memorare – facultatea n-ar trebui să fie la fel.

Toți cei care ajung la facultate sunt adulți, metodele ar trebui să corespundă. Și mai permisiv, în sensul în care să nu vină cineva să te tragă de urechi că nu ți-ai făcut nu știu ce chestie, și mai strict, în sensul în care să și plătești clar că n-ai făcut-o.

2. Ar trebui să vi se prezinte lumea academică.

Serios, ar trebui să-i ia cineva pe boboci și să le zică ce fac profesorii, care sunt gradele lor profesorale și de cercetare, cum se publică un articol într-o revistă de specialitate, cum și cu ce scop se realizează proiectele de cercetare – chestii de-astea.

Nu de alta, dar tu nu le știi și nici eu nu le-am știut până când nu mi-a povestit mătuș-mea de ele (ea fiind doctor și cadru universitar). Știam ceva, dar prea vag – și e cam aiurea să fii la facultate și să n-ai habar de jumătate din lucrurile care se întâmplă sub nasul tău.

3. Ar trebui conducători mai buni.

Nu știu exact a cui responsabilitate e să discute cu profesorii despre cursurile pe care le predau, dar acel cineva nu-și prea face datoria. Cursurile variază enorm din punctul de vedere al calității și al potrivirii în context, lucru care nu e în regulă.

De exemplu, când eram eu la masteratul de studii culturale britanice, cineva a aranjat să avem și niște cursuri predate de profesori de la ASE, pentru că se ceruse ceva mai multă ancorare în lumea reală. Ei, a venit o tipă să ne țină un curs de comunicare în afaceri în care ne-a predat engleză ca la ASE. Am încercat să o convingem că eram toți vorbitori de engleză, ba chiar vorbitori excelenți de engleză, dar nu s-a putut. Ea ne zicea ce înseamnă _put it in a nutshell _sau I’ve heard it on the grapevine.

Cineva, poate coordonatoarea noastră de la masterat, Mihaela Irimia, ar fi trebuit s-o convingă că aveam nevoie de informațiile despre afaceri, nu de cele de engleză, dar nu.

Și nu a fost singurul caz de ciudățenii absurde. Ok, ai încredere în profesori – dar până unde? E ok să-ți bați joc de timpul studenților?

4. Ar trebui o legătură mai puternică cu exteriorul.

Mediul universitar trăiește destul de rupt de realitățile exterioare, lucru pe care îl simt cel mai tare acum. Și nu mă refer la faptul că am avut la masterat un curs despre doctrina iubirii în perioada medievală în zona Angliei sau alte cursuri de care ai crede că n-ai avea nevoie niciodată. Dimpotrivă, mă pot gândi la câteva utilizări ale misticismului medieval în câteva domenii.^[2]Poți să scrii o poveste cu tema asta sau poți să scrii o carte de New Age bazată pe Old Age atât de vechi încât nu-l mai știe nimeni.

Dacă ai informații interesante și obscure, le poți folosi în fel și chip în funcție de necesități, dacă ai un pic de creativitate. În schimb, dacă informații prea generale sau depășite, nu prea ai ce face cu ele. Am avut un curs despre traduceri. Un semestru întreg despre cum o traducere poate fi mai fidelă sau mai adaptată. Nimic despre o serie lungă-lungă de lucruri cu care mă confrunt în munca de zi cu zi, gen cum decizi când să adaptezi o traducere sau să fii fidel originalului sau diferența dintre traducere și transcreare. Nu mai vorbesc de subtilități gen traduceri de jocuri sau software în general, în care poți primi la tradus lucruri pline de variabile în care tu scrii ceva gen „Ai câștigat o {0}” și te poți trezi cu „Ai câștigat o telefon”.

Eu vorbesc de traduceri pentru că ăsta e domeniul meu, dar aceeași problemă o aveau și alte cursuri. Unele au aplicabilitate practică, dar profesorii nu au experiență în aplicarea lor și se simte. Nu e neapărat vina lor, pentru că de obicei nu ești și cadru didactic, și angajat într-o firmă pe undeva, dar poate că s-ar putea face ceva în privința asta.

Sunt multe lucruri care s-ar putea face în lumea universitară pentru a îmbunătăți situația pentru toți. Din când în când îmi mai vine în minte câte unul – și sunt sigură că am ratat unele aici.

De fapt, sunt multe lucruri în toată societatea noastră care s-ar putea face pentru a îmbunătăți situația pentru toți. O să ai tot timpul din lume să le vezi puțin mai încolo, când intri în câmpul muncii și începi să te lupți cu morile de vânt.

Nu cred că e aici locul să dezbat eu ce aș face pentru mediul academic – e o discuție largă, pentru o dezbatere pe măsură ar trebui să se strângă multe capete luminate și să discute problemele din toate punctele de vedere. În primul articol, îți spuneam că Sorana Corneanu avea puncte de vedere pe care studenții de la protest nu le vedeau – sunt sigură că sunt o grămadă de lucruri pe care nu le văd nici eu și nu-mi propun aici să pun toată lumea la cale și să ofer soluția definitivă la problemele universității.

Câteva sfaturi, unele reiterate:

Gândește mult și la rece înainte să vorbești public. În privat îți permiți să ai scăpări, în public poți fi taxat pentru asta mult mai mult.
Încearcă să vezi problema din mai multe unghiuri înainte să te avânți s-o discuți. Lasă-ți loc să greșești, pentru că uneori o să ratezi diverse puncte de vedere.
Fii atent când cercetezi ceva și nu lăsa părerile preconcepute să te influențeze atât de mult încât să citești „alb” și să vezi „negru” (vezi: ce ziceai de Focșeneanu și Raianu)
Poartă-te cu un minimum de respect față de toți oamenii. Nu doar când merită, ci mereu – așa se poartă oamenii decenți. „Alții fac la fel” nu e o scuză.
Învață de parcă ți-ar păsa personal de ceea ce înveți. Dacă profesorii nu-ți oferă destul, încearcă să te descurci și pe cont propriu, pornind de la ce zic ei.
Învață să ceri politicos și să pui întrebări când ți se pare că ceva nu e în regulă. De multe ori s-ar putea să fii ajutat.

Caută și vei găsi?

În rest, o să las aici și ultima parte a mesajului tău, cea cu profesorii de engleză, ca să fii mai ușor de depistat dacă vrea vreunul dintre profesorii tăi să te ia la discuții. Mai ales că parcă studenții la japoneză erau distribuiți în mai multe grupe la engleză, sau greșesc?

Deea Paris, știu că n-am mai vorbit de când eram amândouă la masterat la BCS, dar dacă dai pe individ(ă) să-mi dai și mie de știre, că mă roade curiozitatea.

Finalul mesajului studentului:

SECȚIA DE ENGLEZĂ

Dintre profesorii de limba engleză, atâția cât cunosc, numai unul nu este pedant. Asta înseamnă că veți avea de învățat tot soiul de informații irelevante pentru înțelegerea unei limbi care, la urma urmei, se rezumă la gramatică și vocabular, informații precum categorii funcționale, morfem, lexem etc. Profesorii nu pot preda fără ajutorul foilor. Chiar și dna. Daniela Brown, ajunsă la senectute, preda nerușinată cu ajutorul proiectorului! Vi se va cere mult și vi se va da puțin…

Ajunsă la vârsta „înțelepciunii”, la senectute, cum spuneam, Daniela Brown nu-și poate prezenta lecțiile fără ajutorul textului. Informațiile din cursuri sunt atât de neomogene, încât lasă impresia unui mozaic, câte puțin de aici, câte puțin de colo…de pildă, când vorbește despre comedie, nu oferă în cursurile dumneaei o imagine de ansamblu asupra genului literar, ci schițează niște idei, ca și când ar lua notițe.

Cealaltă jumătate a cuplului, James Brown, un venetic rătăcit pe meleagurile noastre, e încă și mai incompetent, nu predă nimic, lecțiile lui constau în niște prezentări generale și seci pe bază de dialog și în recitarea unor texte…cu toate acestea, are pretenția de a-i scrie referate originale, de vreo trei file, pe o temă foarte specifică, ce, în mod normal, s-ar restrânge la câteva propoziții.

Andreea Paris este…sub orice critică! Predă gramatică engleză, citind-o sau scriind-o la tablă după foi. Gramatică engleză, de atâția ani și nimic mai mult! Cu alte cuvinte, veți avea în fața voastră o femeie, profesor universitar, zâmbăreață, drăguță (cel mai probabil ca să-și mascheze incompetența) care, predând, va părea asemeni unei eleve care prezintă profesorului său…TEMA! Nu va ști să vă înlăture nedumeririle și uneori nu vă va înțelege nici întrebările (situație la care am asistat și eu).

Ruxandra Vișan, o matahală de femeie, are același obicei prost de a preda după text, ca un handicapat care se sprijină pe cârje. Îți va băga pe gât, vorba vine, o carte a cărei autoare este, bineînțeles, și dumneaei, speriindu-te că trebuie să memorezi pentru examen niște definiții de la coadă. Le-am învățat și…ce credeți? La examen nicio definiție de acest gen! Cursurile sunt neomogene, amatoricești, nici măcar scrise într-un format pentru a fi imprimate! Profesoara de seminar la cursurile ei este o tinerică, Ana Panaitescu, care nu va reuși să rezolve toate foile cu exerciții, deși va fi întro continuă întrecere cu ele, când nu se odihnește. Nu știe să explice.

Cu vocea sa litanică, domoooală, Dragoș Manea e bun de somnifer. Dintre toți profesorii catedrei de engleză, e probabil cel mai slab pregătit. Predă liber și prost, cursurile lui se rezumă la câteva observații foarte generale. Are pretenția ca la examen să-i fie scris un referat de o foaie jumătate, nu mai mult. Ne-a precizat clar: „nu mai mult!”. Îi este lene să și corecteze. Rușine!

Acestea fiind spuse, am încercat să fiu cât mai obiectiv și cât mai elocvent, să întrebuințez cuvintele cele mai potrivite pentru a isca și în sufletul vostru aceeași repulsie pentru fenomenul FLLS și BUCUREȘTI. Dacă ați parcurs aceste rânduri, sper ca experiența mea, pe care am împărtășit-o cu voi, să vă convingă să ocoliți aceste două locuri decăzute, întrucât anii sunt puțini, anii tinereții sunt și mai puțini și este păcat să ardă în prezența unor persoane de toată scârba. Dacă ați parcurs rândurile mele, multe câte au fost, vă rog să-mi mai acordați câteva secunde pentru a grăi, pentru a vă transmite și un călduros…mulțumesc!

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      pe scurt, dacă ești curios: profesorii publică articole în reviste de specialitate care se vând pentru mulți bani. În urma publicării, au anumite avantaje când e vorba de obținerea unui titlu nou sau a unor proiecte de cercetare. Din păcate, și salariile lor, și publicațiile sunt plătite din banii pentru educație și cercetare, deci se cam scurg fonduri pe acolo
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6377_1438('footnote_plugin_tooltip_6377_1438_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6377_1438_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Poți să scrii o poveste cu tema asta sau poți să scrii o carte de New Age bazată pe Old Age atât de vechi încât nu-l mai știe nimeni.
    </td>
  </tr>
</table>

Dragă studentule la japoneză-engleză: profesorii de japoneză

Wed, 07 Sep 2016 15:37:17 +0000

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Să discutăm deci și despre profesorii individuali. Te anunț de pe acum că zona asta în care îți descrii profesorii îți demonstrează răutatea gratuită, presupunerile greșite și lipsa de cercetare mai clar decât niciodată. Țin să-ți amintesc că tu ai vrut să-ți public toată poliloghia pe un blog semi-citit din românia – și, pentru că bloggerii discută, știu că ai cerut și de altundeva același lucru. Mare greșeală.

Dar să continuăm.

Ruxandra Raianu mi-a fost și mie profesoară. Nu este „șefa” catedrei, decât dacă au uitat cei de la UniBuc să anunțe pe site vreo schimbare absolut neașteptată. Coordonatoarea departamentului este Anca Focșeneanu – apropo, Focșeneanu are gradul de profesor, Raianu fiind doar lector (sau conferențiar, site-ul UniBuc nu se poate hotărî). Vezi tu, chiar dacă o persoană predă la facultate și poate fi cunoscută informal ca „profa de”, gradele universitare contează.

Iată gradele universitare în ordine:

preparator (cred că ăsta s-a desființat, dar exista mai demult și majoritatea celor care-ți predau au fost odată preparatori)
asistent
lector
conferențiar
profesor

Cu alte cuvinte, Focșeneanu e mai mare în grad și, probabil, mai șefă și ca atribuții. Raianu poate că se impune mai puternic în fața voastră, a studenților, dar aia e altă poveste.

Spui de Raianu că e „nepregătită profesional”. De unde știi? Vorbești japoneza fluent? O poți verifica? Eu nu. Părea să fie stăpână pe limbă și materie. Poate te gândești că e haotică în predare, ceea ce e adevărat – dar nu e nepregătită. Într-adevăr, reiese din anumite lucruri că nu ar fi făcut extrem de multă cercetare, dar nu sunt sigură că știai acum câteva zile că profesorii cercetează ceva. Ai zis că a greșit o lecție – greșeli face oricine, inclusiv experții, lucru pe care l-a exprimat prin proverbul japonez „Saru mo ki kara ochiru”, „Și maimuțele cad din copaci”.

Apropo de greșeli. Te deranjează faptul că Raianu a făcut Politehnica între 1986-1991 – spui că a pierdut 7 ani acolo. În primul rând, sunt 5 ani școlari – 86-87, 87-88, 88-89, 89-90, 90-91. Scăderea se predă în clasele primare, dar se pare că și studenții o mai greșesc. În plus, cred că 5 ani se făceau la Politehnică pe vremuri, deci Raianu a terminat în grafic.

Tu te uiți de sus la ea că și-a permis să devină inginer înainte să învețe limbi străine, eu aș spune că nu e un lucru rușinos. Eu respect inginerii – tu ai ceva cu ei? E drept, Raianu nu pare să-și fi practicat meseria și e clar că s-a reprofilat, ok. A avut nebunie pentru germană și japoneză – e ok.

Și de Focșeneanu te iei din motive similare: cum și-a permis să facă franceză-română înainte de japoneză? Apropo, tu spui că a făcut franceză-română _înainte _să se apuce de japoneză, pentru că ai toată capacitatea de cercetare a unei lingurițe rupte. Dacă te uiți în CV-ul de pe site-ul UniBuc, vezi că a fost la licență la franceză-română în 1990-1994 și la japoneză-franceză în 1991-1996. Le-a făcut în mare parte în paralel. Iar dacă te întrebi de ce i-a luat 4 ani să facă prima facultate, e pentru că atât de mult dura atunci. Dacă te întrebi de ce i-a luat 5 ani să termine japoneza, e pentru că un an a fost plecată cu bursă în Japonia în 1994-1995.

Zici așa de Focșeneanu. „Cu volum publicat în domeniul istoriei japonezilor, pe care veţi fi obligaţi să-l copiaţi măcar, fiindcă va trebui să rezumaţi nişte capitole din cartea ei pentru a primi nota finală […] Nu are nici măcar cursul redactat complet într-un document, ca să-l imprimezi, ce bătaie de joc!”

Studentule, tu faci mișto de noi? Tu crezi că profesorii îți _datorează _un curs complet redactat pe care să-l tragi la imprimantă? Are un volum publicat pe care-l folosește ca să predea cursul de istorie, iar tu te plângi că nu poți să printezi materialele de curs? Am o idee: folosește volumul pe post de manual. Zic și eu. Îl cumperi cu 34 de lei, o sumă mult mai mică decât 50 de dolari, cât costă alte cărți de specialitate, și ai din ce învăța. Singura lui problemă e că e scris extrem de sec (l-am răsfoit și eu) și probabil conține mai multe informații decât sunt strict necesare.

Spui de Raianu: „iar pe semestrul doi a formulat subiectele de examen în mare parte pe baza materiei din semestrul I. Motivul? Ca numai studenţii corupţi să împuşte notele mari…” Stai să văd dacă înțeleg: studenții corupți sunt cei care învață materia din urmă, iar voi, studenții cei buni la învățătură, luați note mici pentru că nu știți ce-ați făcut semestrul trecut? Bakana gakusei.

Dar mai mult, îi aduci acuzații destul de grave. Spui că „a cerut pe ocolite şpagă” – ce-a zis? Pentru că eu nu te cred. Poate, cel mult, o fi făcut vreo glumă pe care ai interpretat-o tu greșit. Dacă ar cere cu adevărat șpagă, s-ar ști în departament.

Raianu nu a fost și nu este profesoara mea favorită (nici de departe), dar mă forțezi să-i iau apărarea, mai ales în anumite privințe.

Spui că ar fi intrat în sistemul universitar pentru că mama ei ar fi fost secretara decanului de la bun început. Dai niște link-uri acolo, dar nu le pot accesa pentru că ți-am deparazitat documentul ca să mă asigur că nu e cu viruși. Bănuiesc că te referi la așa ceva. Discutăm imediat și de scandalul respectiv, dar țin să-ți spun că scrie că mama Ruxandrei Raianu a devenit secretara decanului când a ajuns Liviu Franga în funcția de decan – în 2012. Or, Raianu predă din 2002 în facultate. E o mică mare diferență de timp. Ție, studentule, ți-ar preda oricum în momentul de față, indiferent ce s-a întâmplat în 2015.

Dacă citești articolul legat de scandal, o să vezi că problema ar fi că Raianu nu ar merita titlul de conferențiar pentru că nu întrunește condițiile de publicare. Acuma, nu știu care e povestea acolo și nu prea sună bine. Sună, de fapt, a genul de mișmaș care face universitățile de pe la noi să aibă o reputație proastă. Ceea ce e rău, dar nu la nivelul pe care-l sugerezi tu.

Dacă are cineva detalii legate de subiect, aș fi interesată să le aud.

Dincolo de acuzațiile de corupție, menționezi niște lucruri pentru care îmi pierd respectul și față de tine, studentule. Dacă facultatea ar fi cu adevărat pe atât de rea pe cât o descri, ai merita-o din plin.

Pe Hiroaki Chijiwa nu-l știu, dar îl descrii ca fiind, „cocoşat, pitic, cu dinţii strâmbi, cu râsul ca un nechezat ascuţit. Nedezvoltat mintal”. Te iei de două tinere că dau meditații la japoneză în timp ce predau la universitate și de una zici că e proastă. În rest, la Mariana Gheorghe chiar văd că te plângi din motive concrete, chiar dacă iar ești superior și arogant când o numești „o păpuşică de bibelou care îşi părăseşte cutiuţa muzicală”. Numai când citesc fraza asta și simt că vreau să-ți trag o palmă.

„Păpușică”, zău?

Nu se vorbește așa despre alți oameni – indiferent dacă sunt profesori universitari sau femei de serviciu. Nu faci mișto de felul în care arată ceilalți, nu faci mișto de defectele lor fizice. Nu faci comparații de grădiniță menite să atace personal oamenii. Nu pot să-ți spun cât mă agasează cei ca tine, care se trag de șireturi cu oricine fără o provocare directă în prealabil.

Nu e vorba nici măcar de a avea respect pentru profesorii tăi, ci de a te purta cu alți oameni cu un respect general. Atacă-le acțiunile, dacă vrei, dar nu fizicul. Atacă-le manifestările negative, rezultatele slabe, atitudinile proaste, dacă trebuie. Dar nu te băga în sufletul lor, nu-i lua de sus. Nu e vorba nici măcar de ei aici, ci de tine și de decența ta ca ființă umană.

Poate că Bucureștiul și facultatea ți se par atât de inculte și agresive pentru că tu însuți alungi oamenii educați, care au șapte ani de acasă și care nu prea înghit un astfel de comportament. N-o să-ți spun teoria aia New Age-istă, că vezi în lume ceea ce ești tu, dar o să-ți spun asta: dacă aceasta e manifestarea ta de zi cu zi, persoanele educate pe care le cunosc ar pleca relativ repede din preajma ta.

Sper că doar ai avut o scăpate ciudată aici, pentru că altfel situația e cam tristă.

În sfârșit, am citit și fragmentul ăsta:

Vă va obliga să citiţi trei cărţi, una despre o oaie care ispiteşte şi posedează (ştiţi, nu, că diavolul este simbolizat printr-un…ţap?), alta îmbâcsită la propriu cu perversiuni de care mi-e ruşine să vorbesc (Blocul Iacubian) şi o alta despre uciderea pruncilor în China, urmărind parcă să ne spele pe creier, să ne pervertească.

Mi-am dat seama de aici, și din alte comentarii, că ești creștin practicant și prins puternic în practica lui. Deși agnostică, m-a interesat totuși subiectul religiei. Am câteva sfaturi pentru tine. În primul rând, ai face bine să lași prejudecățile deoparte, pentru că la filologie discutăm despre toate și niciunele nu ne sunt străine.

În al doilea rând, secția de japoneză e destul de mică și nu toți studenții fac și engleză – tot ce-ar trebui să fac ar fi să caut studenții la japoneză-engleză veniți din provincie care au tendințe religioase și sunt în grupele cărora le predau profesorii de engleză pe care-i numești. Sunteți păsări rare. Dacă un profesor își bate puțin capul, își poate da seama cine ești. De-asta spun, e mai bine să gândești și să-ți asumi decât să trimiți chestii anonime.

Iar în al treilea rând, în epistola lui Iisus Hristos către Bucureșteni spune așa, „Antipatici sunt cei ce judecă viii și morții, căci ei vor să joace rolul lui Dumnezeu în lume și sunt siguri că Domnul e cu ei. Dar Domnul nu-i bagă în seamă, deci sunt țâfnoși degeaba și doar îi enervează pe cei din jur. Amin.”

Din seria asta de articole:

a nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar
despre București
despre profesori
despre secția de japoneză
despre profesorii de la japoneză

Textul original:

Prima dintre personajele comediei este Raianu Ruxandra, „șefa” catedrei de japoneză, o doamnă disproporționată, dură (este aici o schemă psihologică, imediat), coruptă, nepregătită profesional…ce mai…se încadrează perfect în liniile generale pe care le-am trasat mai sus profesorului universitar. Înainte de a justifica epitetele atribuite doamnei, vă invit să cunoaștem câteva ceva din trecutul său, cercetându-i CV-ul. Între 1986 și 1991, Ruxandra învață electronică aplicată la Facultatea de Electronică și Telecomunicații, scurgându-i-se astfel șapte ani din viață, după ce mai pierde alți doi ani pe la Institutul Schiller-Haus. La numai douăzeci și cinci de ani, Raianu avea să fie proaspăt bobocel la FLLS, secția de japoneză. Vă mai amintiți când pomeneam de ratați? Ce radicală schimbare de profil! Care să fie cauza? Oare pe atunci să fi devenit mama ei secretara decanului?

Conform unor surse publice, cea în discuție ar fi obținut fraudulos catedra de japoneză, bazându-se pe legătura dintre decan și mama sa, care îi era la momentul respectiv secretară. Nu intru în detalii, dacă sunteți interesați, puteți citi mai multe aici și aici. Exemplu elocvent de corupție, așa cum ziceam, nu numai în cazul unor indivizi, ci la nivelul întregii instituții!

Dar poate Ruxandra reușește să diminueze din neajunsurile trecutului prin niște calități personale, precum inteligența, necesară în domeniul său, carisma, răbdarea, pregătirea profesională…încă de la prima întâlnire cu Ruxandra, de v-a înzestrat Dumnezeu cu darul observației, veți fi dezamăgiți! Nu numai că nu prezintă niciuna dintre calitățile enumerate anterior, dar este și foarte arogantă. Comportamentul pe care îl manifestă în relațiile cu studenții poate fi catalogat, drept vă spun, agresiune psihică: se situează pe o poziție de entitate intangibilă și infailibilă, de unde își permite să ne trateze ca un comandant ce ocupă teritorii străine. La orele ei vă veți simți sub dominație străină, cea mai potrivită expresie! Schema psihologică
este următoarea: deținând nefondat postul de profesor universitar, deci neîndeplinind condițiile pregătirii profesionale, încearcă să mascheze neajunsul, maltratându-și studenții. Înlocuiește autoritatea acceptată cu autoritatea impusă brutal!

Ruxandra nu-şi învaţă lecţiile pe care trebuie să le predea, citeşte de pe foi…odată a greşit o lecţie întreagă, motivându-şi eroare prin zicala `şi maimuţelele cad din copaci`…şi maimuţelele, doamnă…! A cerut pe ocolite şpagă, iar pe semestrul doi a formulat subiectele de examen în mare parte pe baza materiei din semestrul I. Motivul? Ca numai studenţii corupţi să împuşte notele mari…nu ca cei care, în cazul că învaţă informaţie singuri și în plus, să obţină notele pe care le merită! Dacă vă va întreba ceva, va încerca să vă pună alte întrebări pentru a vă bloca…iarăşi agresiune psihică…

Următorul pe lista de personaje a comediei este niponul Hiroaki Chijiwa: lasă impresia unui copil peste care timpul ar fi trecut, uitând să-l poarte în braţele sale nepăsătoare şi pe Chiji…in jur de 30 de ani, cocoşat, pitic, cu dinţii strâmbi, cu râsul ca un nechezat ascuţit. Nedezvoltat mintal, sau cel puţin aşa vrea să pară, domnul cu pricina ne-a spus de la bun început că el nu ne va învăţa japoneză și, mai târziu, că sunt destule cărţi…vă daţi seama ce caricatură de om! Adică vin studenţii să înveţe ce? Să relaţioneze? Să deseneze, să-şi lipească foicele pe frunte, să se joace, cum am făcut noi de atâtea ori?! Să filmeze prin oraş, să creeze filmuleţe pe calculator, când au atâta de învăţat?! Cu toate acestea, nu puteţi să vă revoltaţi. Veţi fi puţini cei care veţi conştientiza starea de fapt aberantă, ceilalţi fiind laşi, cumpăraţi sau proşti! Evitaţi clădirea de pe str. Pitar Moş!
Anca Focşeneanu este o doamnă simpatică, minionă dar…conform CV-ului, amintindu-ne de cazul colegei Ruxandra, pierde patru ani la FLLS, secţia franceză-română, ca abia apoi să urmeze cursurile secţiei de japoneză. Este curios chiar dacă imediat după terminarea liceului s-a înscris la facultate, ceea ce mă îndoiesc, de vreme ce nu precizează anii de învăţământ preuniversitar. Cu volum publicat în domeniul istoriei japonezilor, pe care veţi fi obligaţi să-l copiaţi măcar, fiindcă va trebui să rezumaţi nişte capitole din cartea ei pentru a primi nota finală (ce schemă!), doamna simpatică va avea nevoie de proiectorul salvator la fiecare oră de curs, neputând să-ţi predea în anul I fără a-şi citi lecţiile plictisitoare de pe ecran. Nu are nici măcar cursul redactat complet într-un document, ca să-l imprimezi, ce bătaie de joc! În anul II predă Curs Practic, iar în III, gramatică.

Precum o păpuşică de bibelou care îşi părăseşte cutiuţa muzicală, doamna Marina Gheorghe se înscrie şi dumneaei în peisajul dezolant al secţiei: nu poate preda fără ajutorul cursului, care are câteva zeci de pagini cu informaţii parcă aşternute la nimereală, fără un fir conducător, când predă se pierde în detalii, dar nu e capabilă să scrie lecţiile unitar, astfel încât să ne formăm o ideea despre ceea ce citim în cursul ei, o imagine de ansamblu. La examen, în ciuda materiei stufuoase pe care a trebuit să o învăţ în semestrul al doilea al primului an, ni s-a cerut să delimităm nişte epoci (!), să
explicităm nişte termeni şi –atenţie!– să comentăm pe marginea unui fragment, care nu avea nicio legătură cu istoria (autorul lăuda calităţile japonezilor), urmând ca ea să-şi dea seama dacă am învăţat sau nu! Ca să vedeţi în ce stadiu a ajuns învăţământul!!! Să vă mai pun că respectivul subiect era notat cu trei puncte, fiind cel mai punctat dintre toate subiectele examenului? Predă istorie japoneză, literatură japoneză, dar şi teorie literară în semestrul II al primului an, curs ce lasă impresia unui mozaic, colaj de informaţii. Vă va obliga să citiţi trei cărţi, una despre o oaie care ispiteşte şi posedează (ştiţi, nu, că diavolul este simbolizat printr-un…ţap?), alta îmbâcsită la propriu cu perversiuni de care mi-e ruşine să vorbesc (Blocul Iacubian) şi o alta despre uciderea pruncilor în China, urmărind parcă să ne spele pe creier, să ne pervertească.

Celelalte două profesoare tinere, una blondă şi cealaltă brunetă, sunt cocoţate pe sit de meditaţii, cerând una 80 de ron (Andone Oana), cealaltă 100 de ron (Bunescu Crina). Predarea e ca la grădiniţă, răspundem/citim pe rând. Cea blondă e atât de puţin dotată intelectual încât îi vine greu să se şi exprime, nu prea ştie ideograme etc.

Dragă studentule la japoneză-engleză: secția de japoneză

Wed, 07 Sep 2016 07:20:01 +0000

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Am văzut că ai spus că secția de japoneză ar primi o grămadă de bani din sponsorizări din Japonia – mii de dolari! Am râs puțin, pentru că e o sumă mai mică decât crezi. Știi cât costă cărțile de specialitate? Mult. De exemplu, când eram la masteratul de studii culturale britanice, am avut pentru un singur curs cartea asta, cartea asta și încă una, dar îmi scapă numele. Cele două sunt aproape jumătate din chiria ta și erau pentru un singur curs.

Când ajungi în toamna asta în sala 24, întoarce capul spre dreapta. Dacă nu cumva au mutat mobila de când am plecat eu, o să vezi o bibliotecă întinsă pe un perete întreg, plină-ochi, carte lângă carte. Ochiometric, îți spun că probabil că ai putea cumpăra măcar o garsonieră prin București cu banii dați pe ele.

În plus, au primit și sponsorizări în obiecte. De exemplu, au primit calculatoare – cele din laboratorul 1, dacă or mai fi acolo.1Cu ele e o poveste mai lungă, dacă vrei discutăm despre cum n-au putut fi folosite pentru că universitatea nu catadicsea să le adapteze la prizele de aici; dar nu e vina celor de la japoneză.

Apropo, spui așa: „ Și unde sunt mulți bani, concurența este acerbă, goana după pile mare, șpaga aievea”.

Vorbești din auzite, fără să gândești. De exemplu, cine are pile în ecuația ta? Profesorii au pile printre japonezi? Profesorii au pile unii la alții? Studenții au pile la profesori? Pile ca să ce?

Tu acuzi aici oamenii de deturnare de fonduri, probabil, din câte mă prind din bălmăjeala ta. E o acuzație gravă, iar dacă te-ar lua cineva în serios, s-ar putea ajunge la probleme cu legea. Probleme ale tale cu legea, pentru acuzații false.2Dacă ai cu adevărat vreo dovadă în acest sens, se pot face reclamații reale, nu discuții pe net.

Predarea spui că e „ca la grădiniță”, cu cartonașe și glume, citit și răspuns pe rând. Ok, nici eu n-am fost încântată de predare.

Hai că-ți propun eu niște soluții.

Cartonașele sunt într-adevăr depășite – nu pentru că sunt de grădiniță, ci pentru că tehnica a evoluat. Acum avem Anki, în care seturile de cartonașe sunt digitale și softul ți le ordonează în funcție de cât de ușor/greu ai răspuns la ele. Anki e gratuit. Seturile de japoneză sunt aici, cele cu propoziții sunt cele mai utile, pentru că vezi cuvintele în context. Dar descarcă ce vrei, joacă-te cu ele, vezi ce ți se potrivește.

Uite un „cartonaș” cu propoziția în japoneză:

Uite „cartonașul” cu răspuns cu tot (setul meu are și fișiere audio):

Apropo, „cartonașele” astea sunt utile. Cumva, tot trebuie să reții nenorociții ăia de kanji și n-o s-o faci dacă doar te uiți trei secunde la ei sau îi scrii de 10 ori pe caiet.

Apoi, gramatică. Raianu ne cerea la un moment dat la examene nume de persoane care au scris cărți de gramatică japoneză – Machio Tsutsui, de exemplu. Inutil demersul, pentru că e greu să pui mâna pe Tsutsui&co. Eu, pentru gramatica japoneză de toate zilele, mi-am printat frumos „An Introduction to Japanese Syntax, Grammar and Language”, de Michiel Kamermans. Știi de ce am luat Kamermans? Pentru că era gratis. Sau a fost gratis multă vreme, varianta finală e pe bani. Însă și variantele intermediare sunt utile, clare, și încă mai pot fi găsite.

Ți se pare aiurea să te filmezi vorbind japoneză? Ideea e să te silească să vorbești în mod real în japoneză și să ai un scop final pentru care să faci asta.

Ce era la noi și mă enerva, dar văd că nu te deranjează: transcrierea manualului de anul I de la prima până la ultima filă – eu am memoria praf, nu rețin aproape nimic așa, am pierdut o grămadă de ore fără să văd rezultate; lucratul după n manuale în anii II și III, din care primeam doar file xeroxate; lipsa de handout-uri în anii II și III, ca să pot vedea înainte de curs despre ce o să fie vorba.

De fapt, dacă mă gândesc bine, în anul I era chiar ok. Erau geniale handout-urile cu kanji și cuvinte din lecție. Dacă le mai folosiți, să știi că sunt făcute de Roman Pașca. Pașca nu mai predă acum la UniBuc, din câte văd, dar merită să i se construiască un altar pentru ele. Ai acolo toate informațiile necesare, scrise clar și coerent, cu explicații. Îți garantez că dacă ți se predau lucrurile respective doar la clasă și trebuie să-ți cauți singur kanji prin dicționar, viața devine mult mai grea.

Da, sunt probleme, da, unele chestii sunt aiurea. Dar faptul că arunci cu acuze și cu noroi fără discriminare îmi cam taie compasiunea față de tine.

Dragă studentule, acum că știi că poate fi mai rău (și probabil va fi), ai de ales: ori te lași de facultate, ori mergi mai departe.

Dacă te lași, ok, e excelent pentru toată lumea. Sala 24 e îngrozitor de înghesuită, fiecare student în minus e o gură de aer în plus. De fapt, am urât mereu prezența aia obligatorie la cursuri pentru că mă sufocam acolo. L-am urât și pe Flavius Florea, pentru că nu dădea pauză și nu vedea că era o problemă nici când îi leșinau studenții la cursuri din cauza lipsei de aer.

Gândește-te serios la opțiunea plecării. Poți să te duci să faci altceva – eu am renunțat la informatică pentru a veni la japoneză, tu poți să faci traseul invers. Dacă într-adevăr urăști secția de japoneză, nu are rost să rămâi. N-o zic cu răutate, o zic cu realism: decât să suferi degeaba, mai bine pleci. Nu te lega toată viața la cap pentru că ai crezut că vrei filologie și ai descoperit că nu e așa.

Dacă alegi să rămâi, liniștește-te puțin și învață cât de mult poți.

Profesorii tăi eșuează uneori în predare, așa că trebuie să te ajuți și singur. Sincer, n-aș vrea să fiu studentă iar – nu mai vreau lecțiile xeroxate haotic pentru Florea, nu mai vreau să adorm la cursurile lui Gheorghe (la propriu). Dar dacă aș fi studentă în clipa de față, cu mintea de acum, mi-aș folosi profesorii ca să-mi clarifice problemele de sens și să-mi explice când 方 e hou și când e kata și de unde mă prind care-i care. I-aș întreba ce să citesc și cum să evoluez.

Eu am o filozofie de viață care spune așa: școala și cunoașterea sunt importante, dar nu coincid mereu. Dacă trebuie să alegi între ele, alege-o pe a doua. Caută, întreabă colegi, întreabă alumni (adică de-ăștia ca mine, care au trecut prin aceeași facultate). Da, e greu, e neplăcut că nu te poți baza decât pe jumătate pe profesori, dar nu ești doar o victimă neajutorată, iar faptul că te-ai plasat în poziția de victimă nu înseamnă ești iertat dacă faci pe nebunul.

Momentan te-ai suit pe un maldăr de gunoi și dai cu parul – e ok să-ți faci nervi din cauze obiective, dar tu vezi răutăți și unde nu-s.

Profesorii sunt oameni, unii sunt organizați, alții sunt dezorganizați. Unii au mai mult talent la predare, alții mai puțin. Uneori am avut impresia că Roman Pașca, cel care merită un altar pentru că a făcut handout-urile, ne chinuia intenționat cu tot felul de dubioșenii din literatura japoneză („O experiență personală”, de exemplu) și nu sunt foarte convinsă că interpretarea pe care el o avea asupra budismului e neapărat cea corectă. Sunt și ei oameni, studentule, cu părți bune și rele. Pune-le întrebări, cere-le ajutorul. Unii vor pufni superior și se vor uita la tine ca la un gândac. Alții te vor ajuta.

Eu am avut mai multă afinitate cu engleza, mai ales după ce am intrat în depresie în anul 2 de facultate și am început să citesc un puhoi de romane britanice. Ei, la un moment dat m-am dus la Ioana Gogeanu, care predă literatură britanică și am întrebat-o dacă are o traducere bună din Chaucer, pentru Troilus and Cressida, că e scrisă în engleză medievală, care e un pic dincolo de capacitățile mele.

„În ce limbă?” m-a întrebat ea.

„În orice limbă,” am răspuns eu ca o zăpăcită extraordinară ce sunt, de și-acum îmi trag palme mentale. Orice limbă, am zis, de parcă aș fi un înger sau un om pre-turnul Babel, să știu toate limbile pământului. Varză. Varză, îți spun!

Dar în ciuda răspunsului meu stupid formulat, mi-a adus o copie xerox după o traducere în română și mi-a zis că nu vrea nimic în schimbul ei – mi-o face cadou. Ea fiind o profesoară cu care n-am avut mare legătură, pe care am respectat-o de la distanță, pe care am apreciat-o fără să-i spun asta direct.

Încearcă-ți profesorii. Întreabă-i ce cărți în japoneză sunt ușor de citit și de unde le poți lua. Roagă-i să-ți lămurească problemele. Încearcă s-o faci, dacă se poate, fără să le sugerezi că sunt ratați submediocri care nu-și cunosc materia, pentru că altfel s-ar putea să se enerveze pe tine.

S-ar putea să ai surprize.

Din seria asta de articole:

a nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar
despre București
despre profesori
despre secția de japoneză
despre profesorii de la japoneză

Textul original, dar mă bazez și pe ce spune în secțiunile despre fiecare profesor în parte, care sunt un pic mai încolo:

SECȚIA DE JAPONEZĂ

Secția de japoneză este în colaborare cu oficialități din Japonia, care trimit o sumedenie de bani. Citisem undeva de niște activități sponsorizate cu sume de ordinul miilor de euro/dolari. O parte din sumele acestea se alocă cel mai probabil și profesorilor. Și unde sunt mulți bani, concurența este acerbă, goana după pile mare, șpaga aievea. Predarea e în general ca la grădiniţă (citim/răspundem pe rând), mai ales la orele lui Chijiwa Hiroaki, cu cartonaşe, cu glume, muzică…ieee!

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Cu ele e o poveste mai lungă, dacă vrei discutăm despre cum n-au putut fi folosite pentru că universitatea nu catadicsea să le adapteze la prizele de aici; dar nu e vina celor de la japoneză.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6340_1436('footnote_plugin_tooltip_6340_1436_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6340_1436_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Dacă ai cu adevărat vreo dovadă în acest sens, se pot face reclamații reale, nu discuții pe net.
    </td>
  </tr>
</table>

Dragă studentule la japoneză-engleză: despre profesori

Tue, 06 Sep 2016 12:42:34 +0000

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Hai să vorbim despre profesori. Tu îi acuzi că sunt apatici, „de joasă speță” și că nu vor să-și împărtășească cunoașterea. Îi numești ratați care profită de salarii și de programul lejer – ba chiar îi acuzi și de corupție.

Am impresia că nu știi ce face un profesor universitar. Poate că îți imaginezi că meseria lui presupune doar predare, dar greșești. Într-adevăr, la fel ca profesorul de liceu, trebuie să-și pregătească cursurile și să le predea. Însă are și altele de făcut. Dacă e încă preparator sau asistent, probabil că trebuie să-și scrie doctoratul. Dacă e mai sus pe scara ierarhică, are de coordonat lucrări de licență sau de masterat (sau de doctorat, presupun).

Licența e o lucrare de câteva zeci de pagini care inovează foarte puțin – dar care trebuie să aibă baze solide și clare. Tu, ca student, va trebui să citești o grămadă ca să te documentezi și apoi va trebui să-ți aranjezi ideile într-un mod cât de cât coerent. Dacă faci treaba asta cum trebuie, o să fie grea. O să fie mai grea decât pregătirea pentru Bac sau alte alea. Iar profesorul tău coordonator va trebui să te ajute să-ți găsești bibliografia, să-ți aranjezi ideile, să spui chestii.

Licența mea a fost pe intertextualitate în cadrul benzilor desenate The Sandman, de Neil Gaiman. Coordonatoare: Ioana Zirra. Nu-ți spun câte cuvinte scrise cu caps lock am primit din partea ei, inclusiv: A BAN ON THIS WORD! STOP USING „THROUGHOUT”, YOU ARE USING IT WRONG!!!!!!! (parafrazez din memorie; apropo, avea dreptate – e unul dintre motivele pentru care mi-e atât de dragă, că arunca cu caps lock, dar pentru binele meu) Și în timp ce-mi scria mie notițe despre Freud și Derrida pe marginea lucrării, avea cursuri de predat sau examene de pregătit pentru alți studenți și naiba știe câte lucruri de făcut.

Iar pe lângă lucrurile care țin de studenți, profesorii universitari se ocupă și cu cercetarea. Știu că sunt profesori și că asta dă impresia că activitatea lor ar fi una aproape exclusiv de predare, dar cercetarea joacă un rol cel puțin la fel de important. Ce vezi la clasă, mai ales în ciclul de licență, sunt bazele a ceea ce știu ei.

Dacă te uiți la CV-urile profesorilor, o să vezi un șir mai mult sau mai puțin lung de articole publicate. Și articolele alea nu sunt publicate cum public eu pe blog și nici cum scrii tu eseuri pentru cursuri. Au nevoie de idei noi, de perspective noi, de cercetare, de verificări și răsverificări. Iar procesul de publicare e și el lung și dificil. Uită-te puțin la lista din CV-ul Soranei Corneanu (o listă veche, pare din 2010 sau 2011). Tu poate că vezi câteva titluri. Eu văd zeci, sute de ore băgate în cercetare. În anul I de facultate nu știu dacă m-ar fi impresionat lista, dar după masterat știu ce înseamnă.

Vacanțele, apropo, sunt perioade ideale pentru și mai multă cercetare. Îți recomand benzile desenate de la Ph.D. pentru o impresie generală a lumii academice de dincolo de studenție.

Apropo, ești foarte violent în afirmații. Nu e suficient că profesorii sunt apatici și de cea mai joasă speță, trebuie să fie ratați mediocri și submediocri. Dacă la „ratați apatici” ai fi fost credibil, cu toată înșiruirea asta sună cam a exagerare, mai ales că urai și Bucureștiul cu atâta abitir. Poate că ai dreptate, din punctul tău de vedere, dar un lucru despre oameni: rareori găsești pe cineva care să fie _foarte _rău. De obicei, oamenii sunt afectați de o tară sau două, nu de toate.

E greu să găsești un ratat rău-intenționat și apatic de cea mai joasă speță, mai ales că cineva ar trebui să-l angajeze și nimeni nu vrea să-l aibă în preajmă. Iar prin asta nu vreau să spun că n-ai voie să fii supărat (pentru că ai), ci că s-ar putea să vrei să te gândești un pic înainte să acuzi pe cineva în public de absolut toate relele. Mai ales pe blogul altuia, când vrei să convingi pe cineva de ceva, nu doar să fumegi puțin.

Din seria asta de articole:

a nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar
despre București
despre profesori
despre secția de japoneză
despre profesorii de la japoneză

Textul original:

DESCRIEREA PROFESORILOR

Cunoscând doar o parte dintre profesorii facultății, anume de la secția de japoneză și de la cea de engleză, mă voi rezuma doar la aceștia, deși, din auzite, vă pot spune sincer că ceea ce se petrece în aceste secțiuni nu este decât parte a unei imagini mai ample, de ansamblu, a întregii instituții.

Profesorii universitari sunt astăzi persoane apatice, de joasă speță, la care nu se poate observa acea efervescență intelectuală, acea pasiune pentru cunoaștere, pe care și-o închipuie unii, nu răspândesc în jurul lor nici prestanța specifică omului care a depășit multe obstacole, care s-a elevat prin cercetare și meditație, astfel încât să ocupe o poziție privilegiată nu numai în ierarhia profesională, ci și socială. Nu sunt interesați să împărtășească presupusa informație cumulată de-a lungul anilor. Nu! În nici un caz! Profesorul universitar de astăzi se întâlnește in persoana unor ratați (nu exagerez, veți vedea de ce), mediocri și submediocri, care profită de salarii, de programul lejer și de concediul exagerat de lung, oameni care nu stăpânesc, de cele mai multe ori, nici informațiile de bază din domeniul lor (iarși nu exagerez). Sunt indivizi cu pile sau care cumpără posturile (și iarăși, nu exagerez, vă voi oferi exemplul concret). Există, evident, și excepții fericite.

Dragă studentule la japoneză-engleză: despre București

Tue, 06 Sep 2016 05:40:32 +0000

Dragă studentule care mi-ai scris pe mail nu demult ca să-ți verși oful,

Vreau să discutăm despre București și clădirea Facultății de Limbi și Literaturi străine din strada Pitar Moș.

Te plângi că Bucureștiul e plin de cerșetori și de poluare. Așa e. Apropo, cerșetorii există în diverse categorii. Primii sunt cei care au alură de cerșetori, se îmbracă în cârpe și se târăsc de colo-colo, cerând bani. Te-aș sfătui să nu le dai bani, deoarece încurajezi cerșetoria. A doua categorie sunt cerșetorii care arată ca niște oameni obișnuiți, binișor îmbrăcați și care se aruncă în fața ta și-ți cer câțiva lei pentru un bilet cu care să ajungă acasă, în provincie. Te-aș sfătui să nu le dai nimic, deoarece sunt niște cerștetori și ei. A treia categorie sunt cerșetorii care cer donații pentru organizații-fantomă de binefacere și te pun să semnezi pe hârtie că ai dat bani. Te-aș sfătui să verifici orice pe net înainte să dai bani.

Apoi, știu că vrei să fii poetic, dar populația preponderent cosmopolită nu este o formă de poluare. Nu este nici măcar un lucru rău. Iar lipsa afecțiunii dintre oameni de același neam nu mi se pare o problemă extraordinară – știi, eu sunt din Sfântu Gheorghe, acolo afecțiunea traversează limitele de etnie și se stabilește pe grupuri. De exemplu, românii care lucrează la stat îi iubesc pe maghiari de ziua lor națională, de 15 martie, pentru că pot să-și ia și ei liber în virtutea sărbătorii generale.

Mai spui și că Bucureștiul e un oraș scump, pentru că abonamentul la autobuz e 50 de lei, iar cel de la metrou, 70. Vezi că, dacă ești la buget, poți să-ți recuperezi banii de la abonamentul de autobuz (așa era pe vremea mea). În plus, eu locuiesc acum în Brașov, abonamentul la autobuz aici e 70 de lei, iar biletul e 2 lei. Spui că o garsonieră poate fi închiriată cu 900 de lei pe lună – am avut colege cu posibilități materiale mai reduse și fie au stat la cămin, unde e ieftin, fie au închiriat un apartament cu alte persoane.

În ce privește inteligența și cultura, atât a orașului, cât și a oamenilor. Nicăieri nu găsești doar oameni extraordinari. Nicăieri. Ideea e să-ți găsești prieteni, să-ți cauți oameni cu care te potrivești și cu care să faci lucruri care să corespundă dorințelor tale intelectuale.

Pot să-ți recomand anticariatele Antic Ex Libris, unde am petrecut multe ore fericite și unde mai merg și acum, când trec prin București. Există Cărturești Fandom, pe strada Edgar Quinet (parcă) unde poți să te duci să salivezi la benzi desenate. Sau bănuiesc că poți să faci și acel extraordinar lucru pe care eu nu l-am făcut niciodată pentru că mi-a fost lene – să-ți faci abonament la biblioteca universitară. Nu sunt eu foarte dusă pe la teatru, dar am văzut spectacole bune la Teatrul Național și în alte teatre mai mici.

Bucureștiul e mare, așa că poți găsi aproape orice acolo. Vrei cărți? Ai de unde. Vrei teatru? Ai de unde. Vrei operă? E lângă Facultatea de Drept. Vrei parcuri și verdeață? Am fost în vacanță la București și m-am dus să mă plimb prin Herăstrău și Cișmigiu – sau alege tu ce vrei, ce ție-n drum: IOR, Kiseleff, Tineretului. Bucureștiul e mai verde ca Brașovul, mai ales în anumite zone.

Descoperă părțile bune. E păcat să urăști capitala pur și simplu. E un loc enorm, găsești de toate.

Apoi, legat de facultate. Zici că o clădire urâtă, dar nu e. E o clădire neimpresionantă, atâta tot. Știi de ce e așa? Pentru că guvernul nu investește în educație și Universitatea crește. Da, clădirea originală e frumoasă (aia, „clădirea Universității”, cea de-o știe toată lumea), dar nu sunt bani pentru una identică și nouă. Și oricum, e ok și dacă nu e extroardinară, e important mai ales să fie salbură.

Dacă te plimbi prin centru, o să vezi câte o clădire ici-colo care ține și ea de universitate – una e pe la Izvor, acolo făceam noi literatură americană de la 6 la 8 seara. Pentru o schimbare, ar trebui să ne convingem guvernul să aloce mai mulți bani în educație.

Spui că femeile de serviciu fac curat până la 8 fără 10 și nu se poate intra în săli. Acuma, eu personal am fost mereu o leneșă și am preferat să ajung puțin prea târziu, nu mult mai devreme, așa că aspectul ăsta nu-l știu. Dar îți pot spune un lucru: facultatea se închide la 9 și te poți trezi încuiat acolo. Cursurile se țin până pe la 8, mai ales în amfiteatre, dar se mai întâmplă să se rămână un pic peste program.

Așa că probabil că femeile alea de serviciu sunt chemate de la 7 ca să facă curat, nu sunt ținute până la 10 seara, ca să ajungă acasă la 11. Ceea ce e ok, că poate au și ele copii de vârstă școlară acasă și vor să-i vadă. Sau poate vor să facă ceva după-amiaza. Mi se pare că a aștepta 10-30 de minute din când în când e un sacrificiu mic ca să lași un om să aibă o viață normală.

Mai spui și că programul cu publicul de la secretariat e absurd, între 12-14 de luni până joi. Aici sunt de acord cu tine, n-am priceput nici eu de ce nu-l lungesc.

Viața nu se învârte în jurul studenților, ci trebuie împăcate capre și verze cumva. Și da, sunt tot felul de părți negative, dar, cu riscul de a suna ca un dezvoltator personal cu sfaturi de doi lei, trebuie să înveți să vezi și pozitivul; viața e cum ți-o faci și așa mai departe. Găsește-ți prieteni, vezi unde e cultura și alege-o.

Și, în caz de nevoie, chiulește din când în când ca să-ți păstrezi sănătatea mentală. Întreabă-ți colegii ce mai fac în timpul liber și unde se duc. Găsește ceva care să-ți placă pe acolo, altfel e păcat.

Pe vremea mea, petreceam pauzele dintre cursuri pe la Cărturești și în cafenele, scriam povești absurde cu amica Ioana, împrumutam cărți una de la alta și discutam de seriale favorite (Doctor Who!) și personaje care ne plăceau enorm (încă n-ai citit psychoverse, Ioana! RECUNOAȘTE!). Așa am descoperit câte tipe citesc fanfiction, inclusiv cu povești de dragoste între băieți frumoși. A fost o perioadă în care am simțit și eu că există alții ca mine pe lume.

E păcat să ratezi chestiile astea. Caută și vei găsi, bate și vei fi bătut. (Stai, cred că nu aia era zicala pe care o căutam.)

Din seria asta de articole:

a nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar
despre București
despre profesori
despre secția de japoneză
despre profesorii de la japoneză

Porțiunea inițială din scrisoarea lui:

FACULTATEA DE LIMBI STRĂINE BUCUREȘTI

Am decis să scriu rândurile prezente în speranța de a vă oferi o perspectivă cât mai cuprinzătoare asupra acestei facultăți îngrozitoare, unde sunt și eu student. Sper ca experiența mea, pe care o voi expune în rândurile următoare, să vă convingă să ocoliți clădirea îngustă de pe Pitar Moș, care, în caz contrar, vă va adăposti, timp de cel puțin trei ani, frustrările ocazionate de: lipsa de profesionalism și corupția profesorilor (am întâlnit doar o excepție), orarul prost conceput, aroganța personalului, de la paznici, la femei de serviciu, secretare și profesori.

DESCRIEREA ORAȘULUI

Bucureștiul este un oraș mare. Și ca orice oraș mare, greu de controlat, mai ales dacă luăm în considerare apatia (corupția) autorităților. Prin urmare, nu trebuie să vă mirați când veți întâlni țigani trăgând din punga cu droguri în plină stradă, cerșetori fără picioare – târându-se pe niște cârpe (?) înfățurate în plastic- cerșetori fără ochi, copii obligați să cerșească, majoritatea având, pe buze, pe Dumnezeu.

Bucureștiul, cum am spus, este un oraș mare. Și ca în orice oraș mare, oamenii trebuie să se deplaseze dintr-o parte în alta. Transportul în comun și lipsa de educație, în special ecologică, vor determina, în mod evident, apariția poluării: gunoaie, fum, poluare fonică, oameni frustrați din felurite motive, distrugerea spațiului verde, apă tratată chimic, reclame la tot pasul, pe blocuri, pe panouri, în metrou, invadându-ne intimitatea și agresându-ne psihic, o populație preponderent cosmopolită, materialistă și incultă, coeziunea socială (adică acea afecțiune dintre oameni de același neam) tinzând spre zero…

Bucureștiul, oraș mare, este scump. Un abonament la metrou costă 70 de lei fără modesta reducucere de student, iar unul pentru transportul în comun, 50 de lei. Chiria într-o garsonieră – aprox. 900 de lei. În cazul în

care ești într-atât de naiv să cumperi haine de la marile magazine, pentru a fi în pas cu „moda”, părinții tăi vor avea serioase probleme cu sponsorizarea. Iar dacă te mai lași ispitit și de companiile ce promovează mâncarea nesănătoasă, atunci…

Pe scurt, capitala nu poate fi pe placul unui om cu un nivel de inteligență și cultură mulțumitor. Din cauza absenței condițiilor de viață necesare oricărei ființe vii. Ocoliți Bucureștiul!

DESCRIEREA FACULTĂȚII

Amplasată pe niște străzi lăturalnice, foarte înguste, delimitate de pereți paraginiți desenați de golani etc., facultatea de limbi străine nu reprezintă o fericită abatere de la regulă, încadrându-se armonios în ansamblul caricatural de pe str. Pitar Moș: aliniată cu celelalte clădiri vecine, printre care și un spital de nebuni, o metaforă parcă pentru lipsa de interes manifestată de oficialitățile române în sectorul educației, cu stâlpi de susținere ornamentați, potriviți doar unei construcții mai mari, săli de clasă care au anexate fiecare nume și numere întâmplătoare, incât dă dovadă de un pătrunzător simț al intuiției cea care izbutește a se orienta, ca nou-venită, pe coridoarele clădirii, cu un lift nefuncțional, cel puțin pentru studenți…

Intrarea în săli nu se face înainte de ora 8 fără 10. Deși unii dintre voi veți sta departe de facultate, încât nu veți ști exact la ce oră să plecați pentru a nu întârzia, ajungând mai devreme, nu vi se va permite să intrați în săli. Va trebui să așteptați în picioare, dacă nu veți avea norocul să găsiți jos scaune libere. Motivul? Femeile de serviciu curăță clasele. Deși ar trebui să întreprindă această activitate seara, după ce se eliberează toate clasele, dumnealor se respectă…le curăță dimineața, iar studenți așteaptă după ele…

Facultatea de Limbi Străine este o ramificație a Universității din București, unde se află secretariatul, înspre care adesea vă veți îndrepta pașii. Trebuie să știți că respectiva unitate administrativă a facultății are atribuțiuni atât de complicate, un personal atât de complex, un program atât de încărcat, încât sunt alocate doar două ore relațiilor cu publicul, cu voi, între 12 și 14, de luni până…joi. Dacă se întâmplă cumva, Doamne ferește, să aveți nevoie de o informație urgentă, de vreo semnătură ș.a., în afara

programului, ușile sunt încuiate…poate au o zi mai liniștită și vă răspund la telefon, dar și atunci e puțin probabil să rezolvați problema, ca să nu punem la socoteală încordarea nervilor ca urmare a tonului arogant cu care veți fi întâmpinați.

A nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar

Mon, 05 Sep 2016 17:40:16 +0000

Nu cred că e un secret pentru nimeni că anii de facultate și de masterat m-au dezamăgit enorm. De exemplu, nu știu care a fost eminența cenușie care a decretat că studenții de anul I de la masteratul de studii culturale britanice vor face cursurile de anul II, urmând să le facă pe cele de anul I de-abia în anul următor – însă mișcarea n-a fost de natură să mă impresioneze pozitiv.

Ei, pentru că am mai menționat eu pe aici probleme de când eram eu la facultate, am primit un mail extrem de anonim care mă ruga să public un document de 10 pagini despre Facultatea de Limbi și Literaturi Străine.

Iată un screenshot cu acest mail, ca să înțelegeți de ce zic că e _extrem _de anonim:

N-am nici măcar o adresă de mail a omului, ca să am unde să-i răspund!

Cu ocazia asta, vreau să vă spun o poveste. De fapt, aș vrea să-i spun o poveste celui care mi-a trimis e-mailul, una pe care i-aș fi zis-o în mod direct dacă aș fi putut să-l contactez. E o poveste despre proteste, profesori și asumări. Doar că o s-o spun pe larg, că e pe blog.

Una din profele care mi-au plăcut în facultate e Sorana Corneanu. E o profă care știe multe, e pasionată de ce predă, are o carte foarte interesantă publicată la University of Chicago Press și mi-a lăsat impresia de persoană activă, inteligentă, implicată în cercetare de dragul cercetării. Din păcate, mi-au plăcut enorm cursurile ei, dar constat că n-am reținut pe cât de mult aș fi putut reține.

La un moment dat, eu și amica Ioana am mers la ceva protest studențesc care avea loc în clădirea în care aveam și noi cursurile, pe strada Pitar Moș. Într-un amfiteatru măricel, care era gol după ora 8 seara, se strânseseră câteva zeci de studenți de la tot felul de facultăți și câțiva profesori. Eu și amica Ioana am ajuns cumva să stăm lângă Sorana Corneanu.

Eu nu aveam de gând să protestez la momentul respectiv. Nu prea sunt genul care să ia cuvântul în adunări de felul meu, iar pe vremea aia eram cu atât mai puțin. Eram în plină depresie, încercam să scap de un fost iubit care nu mă lăsa naibii în pace și-mi făcea capul calendar cu declarații de dragoste, ură și dispreț – și aveam și probleme filozofice existențiale. Cu alte cuvinte, eram obosită și cătrănită și eram la protestul studenților doar pentru că mă aflam în treabă.

Dar tot stând eu așa și ascultând ce se discuta, mi-am dat seama că studenții protestau pentru că voiau să protesteze, nu pentru că știau ce voiau de la viață. Erau nemulțumiți, dar nemulțumirea lor era vagă. De exemplu, protestatarii se plângeau că profesorii nu primeau studenții în cabinetele lor ca să le răspundă la întrebări, cum se întâmplă în State.

„Nu putem primi studenții în cabinete,” a zis Sorana Corneanu, „pentru că nu avem cabinete. Aproape toate sălile au fost transformate în săli de clasă.”

Confirm. Cabinetul celor de la japoneză e un fel de cămară transformată în birou, în care nu pot intra toți profesorii de japoneză deodată decât dacă stau pe vârfuri și-și sug burțile (asta dacă nu cumva s-o fi îngrășat careva dintre ei, că atunci s-a terminat).

Așa s-a ajuns la altă problemă a protestatarilor: insuficiența sălilor.

„Și ce soluție ați propune?” a întrebat Corneanu. „De unde să facem rost de săli?”

Pentru că, într-adevăr, clădirile existente sunt insuficiente. Amfiteatrele din clădirea de pe Pitar Moș, unde eram și noi, erau pline de luni până vineri, de la 8 dimineața la 8 seara, iar dacă or fi fost timpi morți… deși probabil că nu erau. Ajunseserăm să avem cursuri sâmbăta pentru că efectiv nu mai aveau unde să ne bage pe toți.

Cam așa decurgea întâlnirea, și am rămas cu câteva idei de acolo care nu țineau de starea educației. În primul rând, câțiva profesori erau prezenți acolo pentru a asculta doleanțele studenților. Printre profesori sunt oameni care știu că situația nu e excelentă și sunt dispuși să încerce să facă ceva.

Apoi, profesorii aveau o perspectivă nouă asupra situației. Ei știu care sunt lucrurile pentru care luptă și pe care nu le obțin. Unii profesori chiar sunt nasoi, dar uneori există o cauză mai subtilă în spatele unor probleme și se pot găsi soluții de comun acord.

Încă ceva: studenții au un haos în cap și nu știu ce să ceară. Era valabil și pentru mine, la ora respectivă. Eram prea puternic băgată în sistem și, din nou, nu sunt eu reformatoarea socială care să vină și să bată cu pumnul în masă că lucrurile nu-s bune. De fapt, e unul dintre motivele pentru care nu m-am dus la doctorat și n-am încercat să intru în sistem: pentru că știam că e nevoie de reforme și de luptă, iar eu nu sunt persoana potrivită pentru așa ceva.

Ce am primit pe mail de curând e un protest, o ură împotriva sistemului. Ok. Înțeleg. Toți ne enervăm.

Dar ce să fac eu acum cu articolul tău, studentule? Nu vreau să mi-l asum eu, pentru că ataci întregul corp profesoral cu furie și faci acuzații de corupție despre care nu știu cât de fondate sunt. Amesteci mere cu pere și faci o varză din toate. Ce să fac eu cu tine?

Aș putea să te ignor, dar ești la fosta mea secție și discuți de foștii mei profesori. Ești în situația în care eram eu. Așa că, din spirit de frăție, o să iau tot articolul tău și o să-l comentez pe blog, ca să-ți arăt unde greșești, unde ești și tu arogant la rândul tău (așa cum îi acuzi pe toți cei din jur că sunt) și cum ai putea să-ți îmbunătățești situația, chiar dacă ești în facultatea aia pe care o urăști cu atâta ardoare.

Dacă tot discutăm public, s-o facem lată, zic.

Din seria asta de articole:

a nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar
despre București
despre profesori
despre secția de japoneză
despre profesorii de la japoneză

Uneori studenții se revoltă aiurea.

Wed, 15 Oct 2014 07:48:25 +0000

Să ne fie perfect clar: Universitatea București nu e locul meu de vis. Sunt profesori buni pe acolo, sunt și profesori care trag mâța de coadă, oameni profesioniști și oameni mai slab pregătiți. Uneori mi-a fost scârbă de anumite chestii – de exemplu, de fapt că foarte pe față nu se citesc licențele și disertațiile. Sau faptul că uneori profesorii predau materii pentru care nu sunt deosebit de pregătiți.

Mi-am băgat picioarele și am zis că nu mă mai întorc acolo, chit că pot numi câțiva profesori de la care aș mai avea de învățat. Sistemul, delăsarea, haosul. Aș mai face cursuri de istorie medievală cu Ioana Gogeanu, dar n-aș mai vrea să trec prin cursurile ținute de profesori de la ASE, care m-au făcut să înțeleg de ce Academia de Studii Economice e cotată din ce în ce mai prost (la noi au ajuns pentru că șefa de master a înțeles greșit ce vor studenții filologi, cred).

Sunt tone de probleme. Profesori care lipsesc o mare parte din cursuri (ziceam de Mihaela Irimia mai demult și o să continui să zic). Nepăsarea față de activitățile efective ale studenților. Licența mi-am dat-o coordonată de Ioana Zirra, care m-a îndrumat pe bune, citind fiecare parte din lucrarea mea, punând note pe margine, scriind cu caps lock comentarii care trebuiau să-mi intre bine-n cap. Disertația mi-am dat-o cu cineva care la prezentare, ca să mă ajute, mi-a pus întrebări despre chestii din lucrarea altcuiva (așa de bine știa ce am scris). Apoi, la limbi străine se știe clar care sunt standardele de citare și de cercetare – la ale facultăți am înțeles că e mai puțin subliniată problema. La engleză știam mereu ce se voia de la mine, la japoneză eram pierdută în spațiu când era vorba de eseuri.

Pe scurt, predatul e inconsistent de la un curs la altul, cerințele nu sunt mereu riguroase, exigența depinde de la om la om.

La asta se adaugă probleme organizatorice: săli de curs insuficiente, așa că ajungeam la facultate sâmbăta, sau trebuia să mergem din Pitar Moș (între Universitate și Romană) taman la Izvor – de preferință în 10 minute, cât era pauza dintre cursuri. Apoi, veșnica frustrare a cărților insuficiente, nedisponibile, sau, spre veșnica mea supărare, subliniate și adnotate de cei care le folosiseră înaintea mea. (NU SUBLINIAȚI, NU ÎNCERCUIȚI ȘI NU FACEȚI NOTIȚE ÎN CĂRȚILE DE LA BIBLIOTECĂ!!!!! Devin foarte greu de citit de cei care vin după. Și cu asta am terminat mesajul supărat.)

Aveam însă alte probleme decât astea, personale și pe alte planuri, așa că nu m-am dus să mă lupt cu sistemul. Nu știu dacă azi aș face-o.

Noroc, însă, că sunt unii care luptă pentru studenți! Am aflat azi că s-au semnalat nereguli, că se duce o luptă studențească, că lucrurile vor fi la un moment dat mai bune! Studenții se revoltă la Universitatea București! (via zoso)

Citez din România Liberă:

George Velcea susține că a fost amenințat voalat de conducerea UB, după ce a scris pe blog că a depus o plângere penală împotriva mai multor profesori de la Facultatea de Litere, pentru nereguli la admitere.

Curioasă fiind, l-am căutat pe acest Velcea să văd despre ce e vorba. Să fi fost unii primiți pe pile? Să fi fost cine știe ce chestii?

…nu. E supărat că nu s-a pus ștampila cum trebuie pe legitimațiile de admitere și că au uitat să-i pună o ștampilă pe carnet. Toate problemele grave pe care le semnalează, împotriva cărora a acționat pe cale legală și legat de care vorbește de închisoare, lucrurile cu care s-a dus la Procuratură… sunt niște prostii.

Înșir:

Ștampila s-a pus pe legitimațiile de admitere înainte să se lipească poza, deci sunt nule din punct de vedere juridic. Sincer? Legitimațiile de admitere se folosesc o dată, la admitere. Nu sunt cine știe ce acte. Scoți legitimația și o pui pe bancă atunci când dai examenul. Dacă facultatea acceptă așa, e problema ei. Actul ei, valabil pentru examenul ei și pentru nimic mai mult. Cred că dacă vrea poate să ceară steluțe desenate pe fruntea fiecărui candidat.
Decana nu le-a dat voie să țină activități de informare a studenților în clădirea facultății pe 28 și 29 septembrie. Ceea ce mi se pare ok, pentru că anul universitar începe la 1 octombrie – de fapt, ea propunea să fie ținute în 1-3, fix din motivul ăsta. Multă revoltă din cauza asta, Velcea a scos ceva articol cu drepturile studentului de acces în spațiile universitare pentru diverse proiecte. Părerea mea e că decana încerca să-i facă un bine, dar…
Infracțiuni informatice. Citez de pe blogul omului: „Am depus plângere penala pe numele lui Fieroiu Alexandru, Joiţa Cristian pentru ameninţare şi infracţiuni informatice (stergerii neautorizate a membrilor unui grup al studentilor), iar pentru instigare la ameninţare şi la infracţiuni informatice doamnelor Anca Anton şi Andreea Niţu.” Stai, deci… au șters pe cineva dintr-un grup de pe net? Asta e infracțiune informatică? LOL. Mă întreb, dacă ar veni pe aici să trolleze prin comentarii și l-aș cenzura/bana, tot infracțiune informatică ar fi?

Nu, îmi pare rău, n-am cum să fiu oricum altcumva decât complet neimpresionată de revolta studenților de la Universitate. E o revoltă stupidă, care poate face destul de mult rău și care nu prea aduce nimic bun. Problemele legate de ștampile se pot rezolva oricând cu o vizită pe la secretariat, iar dacă se repetă se poate face o notă de înștiințare către conducere, în care să se spună că e o problemă care ar trebui rezolvată. Ce face studentul ăsta – și probabil și restul care sunt de partea lui – pare pur și simplu o supărare pe sistem, o dorință de a mușca din toți și din toate. Nu văd cum ar putea aduce ceva bun, dar poate avea oricând consecințe proaste.

Problemele mari oricum rămân neatinse, iar dacă se revoltă și pe alea n-o să mai aibă aceeași forță pentru că a(u) reacționat excesiv la niște situații mărunte.

Meh. Activiști. Activează, dar nu ca să rezolve, ci ca să activeze.

Liste şi lucruri

Tue, 19 Mar 2013 07:26:32 +0000

Tocmai am pus mâna pe una din cărţile despre fanfiction pe care le voiam de foarte multă vreme (doar că n-o voiam destul). The Democratic Genre: Fan Fiction in a Literary Context de Sheenagh Pugh, de care am mai vorbit pe blog.

Aveam senzaţia că a vorbit cam de aceleaşi lucruri de care am vorbit şi eu în disertaţia mea de la masterat („Fanfiction: The Free Genre”) şi normal că am vrut să văd ce a scris ea. Yay! pentru Amazon. Anul trecut o găseam pe orice site, numai pe Amazon nu.

Aveam în plan de mai multă vreme să-mi rescriu disertaţia într-un format bun de tipărit (şi preferabil în alt stil de citare decât MLA, care îţi face textul să arate ca o luptă continuă împotriva cititului cursiv). Acum pot să citesc cartea asta, să bag din nou nasul pe surse şi să mă reapuc de treabă. (Da, am ceva de spus în domeniul fanfiction şi am de gând s-o fac pe bune, nu cu jumătate de efort)

Mai am câteva cărţi pe care vreau să le citesc, tot academice, printre care şi „Regimens of the Mind” de Sorana Corneanu, o profesoară cu care am făcut mai multe materii pe la facultate – şi care a fost destul de captivantă la cursuri încât să mă întreb cum îi arată cărţile. (primele două capitole arată bine 😛 Comentarii mai pe larg când o termin)

Şi în plus mă mai interesează câteva subiecte, mai vreau să fac câteva cursuri pe la Coursera. Şi, bineînţeles, ar trebui să mă întorc la scris, că am câteva proiecte în lucru. Şi la japoneză, să mă pun la punct.

Uneori am senzaţia că listele mele cu lucruri de făcut şi cărţi de citit ajung la dimensiuni foarte optimiste, ca să nu le zic inumane.

Profil de profesor: Mihaela Irimia

Tue, 29 Jan 2013 10:58:48 +0000

Unul dintre lucrurile pe care în general nu le fac e să trag numele cuiva prin noroi în mod public. Trebuie să dai dovadă de destulă incompetență și să abuzezi suficient de tare de funcția ta ca să mă apuc să-ți dau numele când te vorbesc de rău. Dar o voi face acum în cazul profesoarei Mihaela Irimia, șefa masteratului de Studii Culturale Britanice, de la Universitatea din București.

Părerea mea sinceră, pe care o voi spune acum, nu se referă la dimensiunea de cercetător a Mihaelei Irimia. Nu se referă nici la capacitatea ei de organizare, de relaționare cu alte persoane importante din lumea universitară, sau la alte aspecte ale cuiva care se implică în lumea academică. Mă refer la ea strict în capacitatea de profesor universitar – cum am avut ocazia să o văd timp de doi ani de zile.

De ce vorbesc despre ea acum, la mai bine de șase luni după ce mi-am susținut dizertația și am trecut-o cu bine? Pentru că astăzi a dat dovadă de lipsă crasă de profesionalism și decență față de o colegă care a rămas șocată să fie luată la rost pentru niște lucruri care nu țineau de context, ci se întâmplaseră în urmă cu vreun an jumate. Dar să luăm problemele la rând.

Problema 1: Conferințe da, cursuri ba.

Am avut cursuri cu d-na Irimia de la început și, cred, poate, până la sfârșit. Între conferințe, organizări de conferințe, plecat în străinătate sau probleme de sănătate, Mihaela Irimia e mai mult de negăsit decât de găsit.

Am inbox-ul plin de mail-uri care sună așa:

Heya,

Mâine nu se face cursul doamnei Irimia.

Nevertheless, nu uitați că trebuie să participăm la conferința de pe 10-12 nov pentru minunatele credite.

Voilaaa!

Acuma, eu înțeleg că ai probleme sau ai conferințe – viața de profesor academic nu se rezumă la predat. Dar ar trebui să existe o limită. Dacă îți asumi responsabilitatea de a preda un curs de Istoria Ideilor, atunci indicat ar fi să îl predai, sau să faci în așa fel încât respectivii studenți să nu aibă de suferit de pe urma absenței tale.

Sunt atâtea variante – îmi trec prin minte recuperări, cum am făcut în cazul unei profesoare care a rămas însărcinată și care ne-a strâns pentru cursuri intensive înainte să plece. Sau cursuri pe mail, stabilite din timp. Când nu apari în clasă poți să apari pe net. Delegarea cursurilor! Rogi alt profesor să ți le țină (s-a întâmplat parcă o dată sau de două ori, infim).

În una dintre ultimele comunicări reproșa întregii grupe că nu fusese prezentă la curs… Pentru că era singura care nu știa că suntem în sesiune. De unde reiese o implicare totală.

Problema 2: Dar cum pui note?

Evident, dacă nu predai ai o mică problemă când vine vorba de evaluarea cunoștințelor. În primul semestru, dacă-mi aduc bine aminte, am avut de predat un eseu. Despre ce, nu mai știu… În al doilea semestru ne-a strâns la un examen în care ne-a pus o singură întrebare: „Ce sunt studiile culturale?” Sau poate era „Ce e istoria ideilor?” Careva din ele. Nu-mi aduc aminte decât că era o întrebare banală, de bază, atât de generală încât mă simțeam ca în Caragiale.
„Ce iaște istoria ideilor?”
„Istoria ideilor iaște ace disciplină care vede care or fi fost ideile în istorie.”
„Bravo! Școler cu aplicățiune! Nota zeșe!”

În condiția în care ceilalți profesori cereau eseuri bine documentate sau puneau întrebări specifice din materia predată, în fața unicei întrebări care se rezuma în fond la „spuneți ce știți” m-am simțit înșelată.

În alt semestru nici măcar nu s-a obosit să ne examineze în vreun fel. Ne-am trezit cu note, cândva, după ce rămăsesem toți cu restanță. Note pe ce? Dumnezeu știe. Poate pe prezența la conferințe. Ceea ce-mi amintește…

Problema 3: Conferințe obligatorii

Cred că toată lumea știe ce e o conferință. Dar nu e evident din prima exact ce înseamnă o conferință în cazul lumii academice. Conferința e ocazia de a afla ceva nou. E ocazia de a vedea pe cineva cunoscut. E ocazia de a face cunoștință cu un profesor cuoscut. E ocazia de a te întâlni cu alți oameni din domeniul tău. Poți să spui, eventual, „am fost acolo”, dar mai important e, din punctul de vedere al multora, că poți să abordezi o personalitate.

Spre deosebire de concerte rock, ai acces în culise și poți cunoaște starurile. Sau, dacă ești suficient de star, poți să călătorești puțin și să cunoști oameni noi.

Și e foarte în regulă să participi la conferințe și e foarte lăudabil că Mihaela Irimia participă peste tot și organizează și la noi. Într-un an a chemat-o chiar pe renumita Linda Hutcheon, personalitate de renume în post-modernism… Și una dintre autoarele de cărți academice pe care e o plăcere să le citești.

Totul ok, doar că era absolut, strict necesar ca Toți să fim acolo, cu amenințările de rigoare că Dacă Nu… ni se vor petrece lucruri îngrozitoare.

Am mai fost luați cu japca și la alte conferințe. Una pe tema limbilor pe moarte, alta în care un tip își prezenta o carte. Faptul că am fost luată cu japca la a doua a fost foarte neplăcut pentru că eu și încă două colege eram în facultate pentru cu totul alt motiv (anume, să ne discutăm dizertațiile cu profesoara coordonatoare pentru ultimele corecturi) și pur și simplu ne-am trezit cu atenționarea că Mihaela Irimia face parte din comisia de examinare și că dacă vrem să trecem cu bine am face bine să participăm la conferințe.

Superb. De când îmi doream să fiu șantajată într-o instituție publică, voi nu?

Problema 4: Studenții? Obiecte.

„Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi”, zicea Mihaela Irimia. Poate nu cuvânt cu cuvânt (a trecut ceva vreme de atunci), dar țin minte și acum șocul neplăcut pe care l-am avut când ne-a zis cuvintele astea. Eu eram acolo pentru că mă interesa ideea de cultură, mă interesa lumea academică, mă interesa, într-un cuvânt, subiectul. Nu ca să devin vânzătoare de pantofi.

Ca studenți am fost tratați ca niște piese pe o tablă. Dacă Mihaela Irimia spune să mergi la dreapta spre conferința asta, mergi la dreapta. Dacă-ți spune să o iei la stânga și să ignori faptul că are treburi mai importante decât tine, o iei la stânga. Și orice faci, nu-i ieși din cuvânt, pentru că pe cât e de neinteresată de tine, pe atât e de interesată de neascultarea ta.

E ușor de manipulat dacă știi ce să-i spui și ușor de enervat dacă ești sincer. Eu am spus ce trebuia ca să iau nota pe care o meritam. Colega mea, de care ziceam la începutul postării, a fost sinceră. Greșeală.

Profesoara a întrebat-o dacă a participat la conferința Lindei Hutcheon din toamna lui 2011.
„Nu,” a zis colega mea. „Am avut probleme de sănătate.”
Iar doamna Mihaela „Mickey” Irimia s-a lansat într-o tiradă despre cum ar fi trebuit să fie acolo, dacă tot o interesa subiectul. Dacă a folosit-o pe Hutcheon în lucrarea ei, ar fi trebuit să fie la conferință! Cum și-a permis să nu fie?… Doamna Mihaela Irimia nu acceptă scuze personale!

„De ce n-ai mințit?” am întrebat-o pe colega mea la telefon.
„Nu m-am gândit,” mi-a răspuns. „Asta a fost acum vreo 2 ani de zile, când, pe lângă altele, îmi curgea sânge din ochi. A fost demult și aveam o scuză bună.”
Da, sânge din ochi… Unii studenți trag o gripă, alții plâng spontan cu lacrimi de sânge și alte prostii de genul ăsta. Nu contează, Mihaela Irimia nu acceptă scuze că nu ajungi la conferința ei favorită.

Oricum, colega a trecut, cu 10 pentru lucrare și cu note mai mici la prezentare – cea mai mică, evident, de la Mihaela Irimia. S-a blocat pe ici, pe colo și știe că n-a mers totul strună – dar ideea nu e neapărat legată de notă. E vorba de modul în care ești tratat ca persoană, ca student, ca posibil viitor cercetător.

Ce face Mihaela Irimia în învățământ?

Întreb și eu, ca nebuna. Ce face Mihaela Irimia în învățământ? De învățat n-am învățat aproape nimic de la ea în ce privește materiile pe care le preda. N-am avut parte de examinări reale, de note date pe merit. În ciuda faptului că ne spunea încontinuu despre propria ei valoare, n-a prea împărtășit-o cu nimeni.

Ca șefă de masterat nu știu dacă avea habar cu ce se ocupau ceilalți profesori. Norocul nostru a fost că profesorii știau că trebuie să ajungă la cursuri, să-și predea materiile, să facă recuperări în caz de nevoie. Singura rebelă era chiar șefa tuturor, uitucă în ce privește masteratul pe care păsămite îl conduce.

Nu o să mărșăluiesc pe străzi pentru schimbarea lucrurilor, cum ni s-a repetat la masterat că s-a întâmplat prin anii ‘60. Suntem în 2013, România, o țară destul de pașnică (sau letargică?). Nu vreau să schimb lumea. Vreau doar să știu de ce înghițim comportamentul acesta, chiar și de la cineva care are mulți ani de studii și cercetări în spate. E în regulă să te substragi regulilor în momentul în care ai „evoluat” destul? Trebuie să fii menajat pentru că nu te descurci cu toate lucrurile pe care tu însuți ți le-ai asumat?

Mie mi s-ar părea normal să nu scuzăm indecența și lipsa de respect crase ale celor de la vârf mai mult decât le-am scuza în cazul celor de pe același nivel cu noi. Poate sunt eu nebună. Poate sunt împătimită. Dar când merg să studiez mă aștept să studiez, nu să fiu amânată, luată cu japca, privită de sus și împinsă de colo-colo. Mă aștept să plătesc pentru greșelile mele, dar nu pentru ideile tale.

Sau sunt absurdă? Convingeți-mă că greșesc.

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – masterate și parole

Sun, 27 Jan 2013 15:29:05 +0000

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am o colegă care nu și-a dat dizertația în vară, când mi-am dat-o eu. Așa că și-o dă acum, în vreo două zile. M-a sunat azi să-mi spună că a vorbit cu profesoara ei coordonatoare (care a fost, de altfel, și a mea):
-N. spune că e bine ce-am scris, îmi zice colega, dar că trebuie să mai citez o carte.
-Ce carte? am întrebat.
-Una de Bourdieu. Mi-a dat-o acum.

Acuma, partea interesantă e că ea își face dizertația cam pe același lucru pe care mi-am făcut-o și eu: fanfiction; ficțiune scrisă de fani. Putem discuta despre subiectul ăsta la un moment dat, o să scriu despre el pe blog, dar acum țin să precizez atât: că știu cam care sunt scriitorii de pe direcția de fancition. Marele Henry Jenkins, Camille Bacon-Smith – Matt Hills, de ce nu? Dacă vrei poți s-o adaptezi pe Linda Hutcheon, cu „Teoria Adaptării”, la subiectul tău. Dar Bourdieu?… Mi-a luat puțin timp să-mi aduc aminte cine e Bourdieu și ce vrea.

-De ce? am întrebat-o.
-Pentru că are mai multă trecere în fața comisiei decât Jenkins sau ceilalți. N-are legătură cu ce zic eu, dar dacă pot să bag un citat o să fie în regulă.

Criteriul după care iei o notă mai mare sau mai mică la dizertație e, se pare, nu cât de bine îți faci treaba, nu cât de tare ți-ai studiat domeniul, nu ce aduci nou. E vorba de autorii al căror nume îl scapi din colțul buzelor pentru că știi că așa trebuie. E un nepotism al surselor citate, o scurtătură șireată prin care noi ne facem că facem și ei se fac că notează.

Who the fuck is Bourdieu, din punctul de vedere al literaturii scrise de fani? Al unui curent interesant care există azi pe internet, care se dezvoltă în feluri nebănuite, care revolționează tăcut și modest bucăți din literatură?… Vorbim de tehnologie, de comunități, de probleme legale și reapariții al unor practici vechi în literatură, vorbim despre idei care se transmit ca „meme”-urile lui Richard Dawkins, despre intetextualitate și adaptare, despre… atât de multe lucruri. Dar ce să facem, dacă trebuie vom vorbi și despre Bourdieu și ne vom preface că asta voiam să spunem. Vom vorbi capitalul cultural al fanilor – care nu produc bani, nu produc nimic economic, dar din perspectiva artei produc niște texte post-moderne, cu puternice nuanțe meta-textuale care au o valoare în interiorul grupului chiar dacă nu este recunoscută în exteriorul lui etc.etc.etc.

Am terminat facultatea asta, știu ce cuvinte să folosesc. Dar oare facultății îi pasă ce am de spus în spatele cuvintelor? Îi pasă că poliloghia de mai sus e general-valabilă pentru un număr de grupuri și nu e specifică grupului meu?…

E interesant că Bourdieu a criticat lumea academică pentru rigorile uneori exagerate pe care le are în locuri în care ar trebui să fie mai relaxată. În domeniul vocabularului, de exemplu. Și tocmai el trebuie băgat într-o dizertație – pentru că va crește o notă. Va fi semnul secret între colega mea și profesori: ea se face că discută despre Bourdieu și ei se fac că îi dau notă pentru ideile ei. Bourdieu a fost tăiat în bucățele, mâncat și înglobat în marea lume a universităților: critica lui și-a pierdut tăișul, a ajuns o pictură teoretizată pe un perete care nu ne interesează. Acum, student X! Indică peretele!

…

Cred că nu surprind pe nimeni dacă spun că lucrările de licență strâng praful degeaba, necitite. „Pentru că sunt atât de slabe”, ar spune unii. Da, așa e. Sunt slabe! Am și eu una, pot să v-o arăt. E slabă. Am citit-o eu, a citit-o profesoara mea coordonatoare și e posibil să fi aruncat un ochi ceilalți din comisie – după care a ajuns să fie citită de alții și alții, dar nu din universitatea mea. Există atâtea și atâtea lucrări de licență predate în fiecare an, doar n-o să le citească cineva pe toate.

Dar nu-i nimic, dizertațiile de masterat sunt citite, nu?…

Nu. Vă spun sigur-sigur, pentru că am scris o dizertație și știu cum merge treaba. Eu am adus lucrarea cu mine în ziua prezentării. La 11 am intrat în sală și am vorbit, la 2 aveam nota finală. 80 de pagini, din care 70 lucrarea în sine, restul de 10 cuprins și bibliografie. Au frunzărit broșura, m-au ascultat pe mine și cam atât.
-Eu nu scriu lucrarea asta pentru ai noști, i-am spus unei colege în săptămâna de dinainte de predare. Pentru că aș înnebuni să știu că lucrez atâta pentru nimic. Eu o scriu pentru cei care o vor citi după – pentru că știu că am ceva de zis.

În ziua examenului, ziua Plagiatului lui Ponta, am intrat în sală sigură cu mine, cu dizertația sub braț. Eram încrezătoare nu numai pentru că îmi știam subiectul din scoarță în scoarță, și pentru că știam că o am pe Linda Hutcheon în bilbiografie – micul meu nepotism al surselor citate. Eu mă fac că-mi pasă de Hutcheon în contextul dat, ei se prefac că mă ascultă. Nu e vorba de valoare, e vorba de impresie generală, număr de pagini și semnal secret: Hutcheon, Bourdieu. Foucault?

Eu voiam să vorbesc despre modul în care e revoluționată literatura sub nasurile noastre, fără să ne dăm seama. Romane scrise și postate capitol cu capitol, o ineracțiune puternică între scriitori și cititori – în stilul secolului 19. Genul romantic, adus cu picioarele pe pământ, sexualizat, introdus în romane de acțiune, sau în romane psihologice, sau în alte tipuri de narațiuni…. Ideile post-modernismului, cu jocuri metatextuale, puse în pagină ușor, glumeț, ironic, citibil – în literatură populară! Femei care scriu și citesc pornografie la scară largă, dar în secret! Crearea unei lumi a textului dincolo de textul efectiv!

Dar era ziua Plagiatului lui Ponta și profesorii stăteau să vadă știrile – pe Mediafax, probabil – în timp ce îmi puneau întrebări. Și și eu știu cum stă treaba. N-aveam de gând să mă las înfrântă de o inconveniență minoră, gen o sală de profesori preocupați de altceva.
-Fanii, am zis calculat, au obiceiul foarte larg răspândit de a spune că textul original la care fac referire e al altcuiva și nu le aparține.
-Uite, până și fanii de pe internet știu! a strigat șefa masteratului, cu nasul în calculator.

Felicitări mie. Am prins din zbor noul semnal secret: plagiat. M-am pus pe mine și am pus subiectul meu de partea corectă a baricadei. Noi nu facem așa ceva. E timpul să vă placă de noi, pentru că suntem de aceeași parte. Sunteți neatenți, așa că vă voi manipula emoțional ca să-mi dați ce e al meu pentru ce am făcut mental. Nu e o bătălie a logicii și a argumentelor, ci a psihologiei.

Normal, am zis de Hutcheon și mi-am asigurat pământul sub picioare. Am zâmbit și am vorbit tare și rar, clar și frumos. Mi s-au pus întrebări legate de cenzură, de site-uri cu astfel de literatură. Am aflat că un romantism cu picioarele pe pământ e „cinic”. Și mă gândeam, nu fără ironie, că în febrilitatea lor de a-și exclama dezaprobarea pentru Ponta nu-și dădeau seama că ar fi putut să treacă zece plagiate pe lângă ei fără ca ei să observe că e vreo neregulă. Aș fi putut să vin cu ceva care să schimbe lumea, dar nu m-ar fi auzit. Din coada ochiului, eram o studentă bună, cu o lucrare inedită, care radia de încredere în sine și era de partea lor.

Aș fi vrut să primesc nota pe merit. Aș fi vrut să conteze pentru mine că oamenii de la masă au considerat că am o dizertație de 10. Dar în cele din urmă e vorba doar de atât: de cuvântul cheie pe care-l dai, de parola după care te recunosc. În rest, ții spatele drept, vorbești sigur pe tine și dacă ți se pune o întrebare care n-are nici în clin nici în mânecă cu subiectul tău, îți dai cu părerea – dar o faci cu o voce sigură și fără semnul întrebării la capăt. Trebuie să știi câte ceva, normal, trebuie să te descurci cu subiectul pe care ți l-ai ales. Dar în cele din urmă te confrunți cu mizeria faptului că nimănui nu-i pasă de ce ai făcut.

-Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi, ne-a spus șefa de master la un curs.

Tu ca student ce mai poți să spui la așa ceva?…

LE:

Am discutat cu colega.
-Nu-i nimic, mi-a zis, pe Bourdieu pot să-l folosesc ca să discut ierarhizarea fanfic-urilor în cadrul grupurilor de fani.
Am stat puțin să mă gândesc. Ierharhizarea fanfic-urilor!… Ierarhizare în funcție de ce? De elemente distinctive, de valoare, de părerea cititorilor, de numărul de cititori, de link-uri către poveste, de povești sau desene create pe marginea poveștii, ce fel de ierarhizare?
-Mai ești acolo? m-a întrebat.
-Există așa ceva? Există ierarhizare când vine vorba de fanfiction?
-Nu.
-Aha. Ți-a zis profa să scrii pe subiectul ăsta, nu?
-Da. Și așa o să fac. Am renunțat demult să-mi bat capul cu WTF-ul dizertației.

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – secția de japoneză

Sun, 27 Jan 2013 14:16:56 +0000

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!

Nici măcar primul an n-a fost excepțional de bun. Am copiat ca nebuna cam tot manualul de japoneză în caiet, sub îndrumearea profesoarei. Bănuiesc că metoda funcționează la unii, dar undeva, la careva din lecții, am început să simt că mă desprind sufletește și mental de paginile prost xeroxate ale unui manual de care-mi păsa din ce în ce mai puțin și copiam fără să-mi pese ce copiez. Și blazarea asta pe care am resimțit-o față de cursul de limba japoneză în sine s-a resimțit și în alte părți.

Poate că sunt încă supărată pe secția de japoneză a Universității București pentru dezorganizare în predare, pentru metode care implică multă muncă repetitivă și inutilă care-ți ucide cheful de viață dacă nu se potrivește să fie pe stilul tău. Aveam un profesor care preda din mai multe manuale concomitent, tot via pagini xeroxate pe care le pierdeam într-o veselie. Mai aveam o profesoară care ne dădea „handout-uri” care erau liste întregi de chestii care păreau a fi mai degrabă notele de subsol ale unei cărți necunoscute. Nu le-am înțeles niciodată. La ce mă ajută un handout, fără manual, fără nimic altceva, pe care scrie – în japoneză! – o listă gen: 1. Yukio Mishima. 2. Samurai 3. Teatru Kabuki? Ce să fac eu cu lista asta?…

…În fine. Ce-a fost a fost. Studenți actuali sau viitori la japoneză, atenție. Vi se vor cere nebunii. Rugați-vă să-l aveți profesor pe Roman Pașca, atât vă zic. Nu sunt în măsură să vă spun cât știe despre limba/cultura/civilizația/literatura japoneză, dar pot să vă spun că predă cel mai bine. Niște handout-uri superbe în primul an, o atitudine relaxată față de viață și hotărârea să-ți demonsteze înainte să termini că poți totuși să citești ceva în limba asta minunată, imposibilă, dificilă, extraordinară.

Dar în altă ordine de idei, atenție la ce vă recomandă, artistic vorbind. Mulți studenți au cedat nervos citind bibliografia lui la literatură japoneză. Nu era vina lui, desigur, că apăreau copii care se schingiuesc unii pe alții, un bețiv care vrea să-și omoare bebelușul, un personaj care rămâne blocat în propriul cap și alte alea. Nu el le-a scris… dar atenție. Înarmați-vă cu băutură și curaj.

(Apropo, tot pentru studenții actuali și viitori la japoneză: pe faimoasa cană care fascinează pe toată lumea în primul an scrie „Rouman”: 浪漫 Vă las pe voi să dați pe Google)

Însă la secția de japoneză e până la urmă bine, cu tot haosul semi-ordonat. De ce? Pentru că toți profesorii de la japoneză sunt, în felul lor, bine intenționați. Predau ceea ce știu, cu hotărâre, cu pasiune. Fac mai mult decât ar fi absolut nevoie, se implică în proiecte, cheamă profesori de Go, de caligrafie, de ikebana ca să încerci câte ceva din toate, ca să afli mai multe despre Japonia, despre cultura japoneză, despre artă, despre toate cele.

Roman Pașca, după cum am spus deja, e exact profesorul pe care ți-l dorești pentru că o să-ți clarifice totul.
Ruxandra Raianu are un entuziasm covârșitor – și dacă o întrebi ceva ori știe și-ți spune, ori află și-ți spune. Oricum ar fi, la sfârșit Vei Ști.
Anca Focșeneanu e binevoitoare și clară în gândire și e o plăcere să mergi la cursurile ei.
Flavius Florea are o cultură generală din care din când în când împărtășește câte ceva care-ți rămâne întipărit în minte (dacă ar da și pauze ar fi superb; 3 ore fără pauză într-o sală mică și înghesuită e destul cât să activeze claustrofobia în mine de nu mai vreau să dau pe la cursuri o săptămână)
Alexandra Gheorghe, profesoară de literatură, are cărți bune în bibliografia obligatorie a cursului și creează o atmosferă de relaxare în clasă.
Și, bineînțeles, profesorii japonezi tind să fie persoane simpatice, deschise, entuziaste.

Ar mai merge ceva mai multă ordine, niște îndrumări mai clare pentru studenți, puțin consens în ce privește manualele. Dar per ansamblu, cu toate că m-am tot plâns de toate cele vreo trei ani, e o zonă a lumii universitare unde simți că totuși ajungi undeva. Uneori pe ocolite, e drept, alteori habar n-ai unde ajungi, dar la sfârșit știi cam încotro poți s-o apuci dacă vrei mai mult.

Nu același lucru îl pot spune și despre alte zone ale lumii universitare… care sunt de fapt motivul pentru care m-am apucat să scriu.

References
↑1

Universitatea Din Bucuresti on Roxana-Mălina Chirilă

Dragă studentule: sistemul și problemele lui

Dragă studentule la japoneză-engleză: profesorii de japoneză

Din seria asta de articole:

Dragă studentule la japoneză-engleză: secția de japoneză

Din seria asta de articole:

Dragă studentule la japoneză-engleză: despre profesori

Din seria asta de articole:

Dragă studentule la japoneză-engleză: despre București

Din seria asta de articole:

A nu fi studentul care schimbă ceva în mediul universitar

Din seria asta de articole:

Uneori studenții se revoltă aiurea.

Liste şi lucruri

Profil de profesor: Mihaela Irimia

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – masterate și parole

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – secția de japoneză