Violență on Roxana-Mălina Chirilă

Violență domestică împotriva femeilor/bărbaților

Mon, 04 Aug 2014 03:11:15 +0000

E vreun secret pentru cineva că la noi se traduc știri într-o veselie și că uneori chestiile sunt reprezentate aiurea în presă? Sper că nu e. Ce mi-a atras atenția de curând e o statistică interesantă care spune că 40% din victimele violenței domestice sunt bărbați. Am băgat un ochi pe net, se pare că știrea stă în picioare și așa e… dar nu la noi, ci în Marea Britanie.

Violența domestică ține în cele din urmă și de cultură. După cum spuneam de curând, situația femeilor din Turcia, de exemplu, nu e la fel cu situația femeilor de la noi (și nici situația bărbaților n-are cum să fie identică, în consecință). Și chiar dacă ai spune că britanicii seamănă mai mult cu noi pentru că nu suntem musulmani și femeile nu se îmbracă conform religiei în niciuna din țări și avem cu toții acces la educație și suntem de acord că fiecare om e o persoană care are dreptul la muncă… nu suntem chiar identici.

Luarea mot-a-mot a articolelor despre relații, familie, sex nu are cum să fie fără probleme. Cum ar fi, de exemplu, dacă v-aș spune că o treime din tinerii de sub 30 de ani n-au avut niciodată un iubit/o iubită, m-ați crede? Dacă v-aș zice că 45% din femeile de 18-24 de ani sunt neinteresate de sex – și că 25% din bărbați sunt și ei neinteresați, ce ați spune? E adevărat! Dar… în Japonia, nu la noi. Cam la fel e și cu statisticile despre violența domestică. Chiar dacă le iei de la o altă „țară civilizată”, sau de la o „societate asemănătoare” ai șanse s-o dai în bară – și contează mult și cum e făcut studiul, dar asta e altă poveste.

E greu să găsești date despre violența domestică România, dar dacă ai două ore de pierdut noaptea (ca mine) și te interesează subiectul (ca pe mine), poți afla câte ceva.

De exemplu, am dat peste un articol cu statistici făcute pe baza datelor obținute de serviciile sociale. Citez (îngroșările/sublinierile sunt ale mele):

Statisticile realizate de Agenţia Naţională de Protecţia Familiei până în 2009 şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în continuare, pe cazurile de violenţă în familie înregistrate în perioada 2004-2011 indică un număr de aproximativ 82.000 de cazuri; în aceeaşi perioadă au fost înregistrate 800 decese.

Distribuţia victimelor violenţei în familie în funcţie de sex şi vârstă, în perioada 2006– 2008, arată că procentul femeilor, majore, victimizate prin violenţă în familie fluctuează între 34,01% şi 40,76% din numărul total al victimelor cu sex şi vârstă precizată – adică între 3135 şi 3816 femei agresate anual au fost raportate Agenţiei Naţionale de Protecţia Familiei care răspundea de centralizarea datelor referitoare la violenţa în familie.

Procentul adulţilor de sex masculin victime ale violenţei în familie în aceşti 3 ani oscilează între 7,01% şi 7,73%.

Distribuţia în funcţie de relaţia cu agresorul pentru aceiaşi 3 ani arată că între 49,46 % (2007) şi 58,7% (2008) din cazuri s-au petrecut în relaţii parteneriale (căsătorie, logodnă, relaţii consensuale), în relaţii parentale incidenţa s-a plasat între 34 şi 44%.

Cu alte cuvinte, femeile au un procent de 5-6 ori mai mare decât al bărbaților, dar copiii o duc cel mai prost.

Alt studiu a fost făcut prin întrebarea unui eșantion de 1050 de persoane despre cazuri de violență domestică pe care le știu. Celor care spun „ce-i aia 1050?! E puțin!”, le reamintesc că în general sondajele sunt făcute cu eșantioane relativ mici și sunt surprinzător de exacte.

Citez (îngroșările sunt în original):

43,5% dintre români declară că “de la începutul acestui an (2013), au auzit printre cunoştinţe sau în zona în care locuiesc de situaţii de violenţă în familie”. 44,5% nu au auzit de astfel de cazuri în proximitatea lor anul acesta, în timp ce 12% au ales să nu răspundă. Întrebarea este un indicator victimologic tipic, iar faptul că peste 40% dintre români au auzit de cazuri de violenţă în familie în interiorul reţelelor sociale proprii demonstrează o prezenţă semnificativă a fenomenului.

In rândul celor care au declarat că au cunoştinţă de asemenea cazuri, 65,9% au precizat că în cazul despre care au auzit victima era o soţie, 37,9% că victima era un copil, 19,7% un bătrân, 4,4% un soţ.

Cred că e interesant sondajul: n-au întrebat direct „sunteți victimă?”, ci „ați auzit de victime?” Nu se bazează pe faptul că victima recunoaște că a fost abuzată, ci pe abilitatea persoanelor din jur de a-și da seama că victima e abuzată – uneori ceilalți se prind mai repede. E drept, alteori… nu. Dar e interesant oricum. (aveți aici și varianta grafică)

E o diferență față de statisticile obținute prin serviciile sociale, ceea ce mi se pare normal, dat fiind faptul că se punea problema în două moduri efective (persoane care au apelat la servicii vs. cunoscuți care știu).

Procentul legat de bărbații victime e, iar, mult mai mic decât cel legat de femeile victime. Să mă surprindă? Nu, nu mă surprinde. Suntem o societate per ansamblu mai tradițională – de-aia în care dacă bărbatul mai face și urât uneori, se înțelege, că-i bărbat, ce să-i faci. Și e un avantaj dacă „nu bea, nu mă bate…”

Acuma, o chestie interesantă legată de procentele din exterior: și ale alltora semănau mai tare cu ale noastre în trecut. În SUA, de exemplu, statisticile legate de infracțiuni spun că violența bărbaților împotriva femeilor a scăzut puternic (în 1993, 9.8 femei din 1000 erau agresate, în 2004 numărul era de 3.8), în timp ce violența femeilor împotriva bărbaților a scăzut mult mai puțin (de la 1.6 la 1.3). Înseamnă că, procentual (nu și numeric), violența împotriva bărbaților a crescut în raport cu cea împotriva femeilor. Numeric, per total, e mai puțină violență domestică (infracțională, cel puțin) acum decât mai demult.

Numărul de morți legate de violență domestică (din SUA, e vorba de același studiu) a scăzut și el, dar nu proporțional: în 1976 au fost uciși de parteneri de viață 1,357 de bărbați și 1,600 de femei, iar în 2001 au fost uciși 440 de bărbați și 1,247 de femei.

Sunt mai multe chestii de reținut din treaba asta:

după cum ziceam mai sus, nu toate statisticile luate din afară ni se potrivesc
programele anti-abuzuri împotriva femeilor au folosit la ceva
faptul că un număr e mai mic decât altul nu înseamnă că numărul respectiv e irelevant: procentul abuzurilor împotriva bărbaților a devenit mai semnificativ tocmai din cauza scăderii celorlalte
dincolo de concursul „cine e mai victimă, femeile sau bărbații?”, copiii sunt cei mai vulnerabili
și bătrânii sunt vulnerabili
dacă într-adevăr vrei să găsești date despre violența domestică la noi, se poate

Convenția privind protecția femeilor

Sat, 02 Aug 2014 10:16:38 +0000

Din presă, social media și toate cele am aflat această nestemată de știre:

La 1 august intră în vigoare convenția privind protecția femeilor față de orice fel de violență

Unii (gen Arhi) s-au întrebat pe bună dreptate de ce se protejează doar femeile de violență și dă ca citat: „convenția privind protecția femeilor față de orice fel de violență, inclusiv cea domestică.”. Ce ți-e și cu feminismele astea, nu? Sunt atât de sexiste, de fapt!

Ei bine, după o scurtă căutare pe net am descoperit că doar femeile sunt protejate… doar în traducere. De la noi afli chestii gen:

Documentul, intitulat ”Convenția de la Istanbul”, deoarece el a fost deschis spre semnare în urmă cu trei ani în orașul din Turcia, obligă statele care l-au ratificat să ia măsuri specifice pentru lupta împotriva tuturor formelor de violență față de femei, indiferent că e vorba de hărțuire (îndeosebi sexuală), de violență domestică, de mariaj forțat sau de mutilări genitale feminine.

Doar că, la originea ei, chestia asta se numea „Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence” – „Convenția pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice”. Nu protecția femeilor față de orice tip de violență, inclusiv cea domestică, ci „violență împotriva femeilor” și „violență domestică”. Două chestii. Se intersectează, dar nu-s identice.

Da, se bate apa în piuă ceva mai tare cu femeile în convenția respectivă, dar există locuri în care e clar că e vorba de oricine. Articolul 4.3 spune așa:

The implementation of the provisions of this Convention by the Parties, in particular measures to protect the rights of victims, shall be secured without discrimination on any ground such as sex, gender, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth, sexual orientation, gender identity, age, state of health, disability, marital status, migrant or refugee status, or other status.

Pe românește, victimele sunt protejate indiferent cine sunt, că sunt femei, bărbați, albi, negri, asiatici, creștini sau islamici, comuniști sau anarhiști, tineri sau bătrâni, refugiați etc.

Articolul 34, despre stalking, adică faza aia în care te urmărește cineva:

Parties shall take the necessary legislative or other measures to ensure that the intentional conduct of repeatedly engaging in threatening conduct directed at another person, causing her or him to fear for her or his safety, is criminalised.

Exprimarea e clară: a face pe cineva, o ea sau un el, să se teamă pentru siguranța ei sau a lui… Nu e vorba doar de femei. Și felul neutru de exprimare e valabil și în cazul articolelor despre viol, căsătorie forțată, violență psihică…

Dar de ce se spune atunci „violență împotriva femeilor” și „violență domestică”? Care e diferența? Aici intervine faptul că e vorba de o convenție europeană, nu doar o chestie românească. La noi sunt puține lucruri care ți se pot întâmpla ca femeie care să nu i se poată întâmpla, la o adică, unui bărbat.

Însă în alte părți există chestii cum ar fi mutilări genitale ale femeilor. Se practică mai ales în Africa, se întâmplă și la popoarele din Orientul Mijlociu… și chestii de genul se întâmplă în consecință și în țări europene, cu precădere printre imigranți. Noi nu prea ne ciocnim de imigranți, rar vezi persoane non-creștine (sau atee) și non-albe (în afară de țigani). Dați o raită prin Paris, nu e clipă în care în zonele aglomerate să nu fie o populație pestriță. Am înțeles că la fel e și în Londra. 500.000 de femei și fete din Europa sunt mutilate genital. Și deși eu cred că și circumcizia e o barbaritate, chiar dacă e una acceptată social, și părerea mea e că ar trebui interzisă încetișor, aia nu nenorocește bărbații pe viață în același fel.

Alte specificații pentru femei: să nu li se facă întrerupere de sarcină în mod forțat și să nu fie sterilizate fără să fie de acord cu asta.

Convenția asta a fost semnată inclusiv de Turcia, unde unele femei sunt pe stilul occidental, altele sunt pe stilul musulman – îmbrăcate în paltoane ca să nu li se vadă niciun pic de piele, cu baticul pe cap să nu li se vadă părul, private de educație din voia părinților… aveau și cazuri de femei omorâte cu pietre pentru că întreținuseră relații sexuale. Șamd.

Situația noastră e a noastră – nu spune mare lucru despre cea din alte părți. Iar în ce privește jurnalismul nostru… am început să caut sursa când e vorba de traduceri, că nu știi niciodată ce și cum preiau oamenii.

Jocurile pe calculator III: Violența

Mon, 24 Feb 2014 08:17:06 +0000

[][1]

Pagina de scor din World of Tanks -- aici am ajucat cu un tanc german, Jagdpanther.

Jucam World of Tanks. O hartă. Cinșpe jucători de partea mea (cu mine cu tot), cinșpe de partea cealaltă. Tancuri de toate felurile. După o vreme știi cum se mișcă fiecare, dacă trebuie să te ferești să fii atins de proiectilele celorlalți ca de drac, sau dacă poți să stai calm în mijlocul drumului și să tragi lejer în alții care trag cu disperare-n tine și de-abia te zgârie.

De data asta alesesem să joc fix cu cel mai slab tanc din garaj: o artilerie.

Majoritatea tancurilor se plimbă pe toată harta și participă direct la bătălie, dar artileria de obicei se ascunde între niște tufe de la marginea teritoriului și trage de la distanță. Durează până încarci proiectilul, durează până se focalizează destul tunul ca să poți să tragi cât de cât unde voiai. Proiectilul zboară vreo una-două-trei secunde înainte să aterizeze și chiar și atunci poți rata, ori pentru că tancul în care tragi tocmai a plecat, ori pentru că n-a ajuns niciodată acolo unde-ți imaginai tu că o să ajungă, ori efectiv nu l-ai nimerit. Adaugi la asta faptul că proiectilele pe care le foloseam cu artileria respectivă puteau la fel de bine să fie pocnitori la cât de multă pagubă produceau, și una peste alta se explică de ce până la urmă am renunțat complet să joc cu artileria (deși dacă mă apucă vreodată masochismul, știu unde să mă duc).

Dar în ziua aia încă mai încercam să fac imposibilul și să scot ceva de la o mașinărie proastă. M-am dus la marginea hărții, m-am pus într-o tufă și am așteptat să apară dușmanul. Când am văzut unul, am tras. Băi, și nu știu cum s-a făcut, odată ca niciodată am nimerit ceva vital din tancul respectiv și m-am trezit că explodează. A ajuns mort dintr-o lovitură, cum ar veni. Am rămas cu gura căscată. Pe ecran au apărut două mesaje de la cel pe care tocmai îl nimerisem: „What the…” și apoi „Nice one, arty.”

Nu la foarte mult timp după faza asta am ajuns la masă cu cineva care a început să vocifereze puternic împotriva jocurilor. Jocurile sunt violente, aproape că striga. Jocurile sunt nasoale, instigă la răutăți, duc la violență și crime și câte și mai câte. Chiar și în faimosul joc cu tancurile, la nivel profund, e vorba de a ucide altă persoană, de a distruge pe cineva! E un instinct criminal la mijloc. Omori oameni, omori chestii, deci jocurile sunt despre omorât.

Și în timp ce el aproape că dădea cu pumnul în masă, eu stăteam și clipeam la el ca o criminală violentă ce mă aflu.

0. Obiecția inițială: nu toate jocurile sunt violente.

După cum mi-a atras atenția Alin că n-am zis-o clar, nu toate jocurile sunt violente. Există tot felul de jocuri care nu se bazează absolut deloc pe împușcături și bătăi: jocuri în care construiești orașe sau clădești civilizații, jocuri de aventuri gen Monkey Island în care trebuie să descoperi soluțiile uneori absurde ale unor probleme, joculețe în care cauți obiecte ascunse (e un gen), jocuri în care se pune accentul pe rezolvări de puzzle-uri… și tot așa.

Jocurile violente sunt un subset, dar e subsetul de care vorbesc azi.

1. Obiecția evidentă: jucătorul știe că nu e nimeni rănit în toată treaba.

Și tancurile mele au fost distruse de sute de ori. Nici măcar nu m-a curentat mouse-ul când s-a întâmplat. „Distrugerea” era un punct și de la capăt, nu un rău permanent și ireparabil. În alte jocuri, în shootere sau hack ’n slash, e la fel. E perfect evident, doar că simțeam nevoia să explic evidentul: „moartea” în jocuri ți se aplică și ție și știi că nu e o moarte reală.

Adaugi la asta faptul că morțile personajelor sunt în general nerealiste – sau dacă sunt realiste, sunt ale tale. Nu simți că ai face rău cuiva pentru că ți-e extrem de clar că nu faci rău nimănui, iar pentru problema copiilor impresionabili s-au inventat etichetele pe care scrie vârsta de la care pot fi jucate fără probleme. Părerea mea e că limita de vârstă e puțin mai flexibilă și că un adolescent de 15 ani care are capul pe umeri poate juca liniștit jocuri pentru peste 17 ani, dar ca idee există niște indicatoare după care să te ghidezi.

Pe undeva când mi se spune că distrugerea de tancuri virtuale este egală cu ucidere simbolică, îmi vine să atrag atenția că sărmanele mingi de tenis, de baschet și de fotbal sunt bătute, lovite și abuzate încă de la prima utilizare. Nu sunt tratate ca niște persoane, nu duc o existență decentă și plină de respect, ci sunt închise – închise!!! – în toate clipele în care nu sunt de folos și agresate non-stop în clipa în care oamenii au nevoie de ele. Dacă așa ceva i s-ar petrece unui om, i s-ar viola drepturile, chestii-chestii, convenția de la Geneva…

Nu-mi cereți să empatizez cu un tanc care nu există. Zău. E un tanc care nu există nici cât sufletul unei mingi. Dacă e un „om”, e aceeași poveste. E un om care nu există. Știu că nu există. Chiar dacă există cineva în spatele acelui personaj, un om ca mine, îi „ucid” fața fictivă. Iar el poate să-mi facă la fel mie.

Ne face „uciderea” unei ființe imaginare mai nepăsători față de ființele reale? Despre asta puțin mai încolo.

2. Obiecția logică: luptele țin de strategie

Hai să ne uităm din nou la ce descriam mai sus din povestea mea cu artileria: ascuns în tufe, tras de la distanță, anticiparea acțiunilor celorlalți, cunoașterea propriilor avantaje și dezavantage și cunoașterea avantajelor și dezavantajelor celorlalți. Cel mai adesea o strategie gen „mă arunc în mulțime și trag în ei cu pistolul” e una cu care pierzi. Toată povestea nu seamănă atât cu un joc criminal, cât cu o bătaie cu bulgări de zăpadă combinată cu calcule strategice.

Mai demult, aspectul de calculat/gândit al jocurilor era ceva mai evident și din exterior. De exemplu, acum vreo 20 de ani, cea mai mișto chestie pe care o găsisem pe un calculator era Qbasic Gorillas, unde jucai cu două gorile care stăteau în puncte fixe și aruncau una în cealaltă cu o banană căreia jucătorul îi hotăra unghiul și viteza de mișcare:

Qbasic Gorillas

E fizică și matematică de-a dreptul. Sau, dacă nu, e ghiceală cu puțină logică.

Lucrurile au devenit de-a lungul timpului din ce în ce mai complexe, mai fluide și mai puțin explicite. Dar dacă intri pe diverse forumuri de jucători, vezi că e plin de sfaturi și strategii. De ce? Pentru că aspectul ăsta s-a propagat. Găsești diverse căi prin care să manipulezi datele jocului ca personajul tău să rămână în relativă siguranță și să îi învingă pe ceilalți cât de repede posibil. (Eu sunt genul care prefer să nu încasez prea multe lovituri, dacă se poate – în general joc cu distrugătoarele de tancuri, cu lunetiștii sau arcașii.)

Strategia e un punct de vânzare al jocului de obicei. Te pune să planifici, să gândești, să cauți căi prin care să învingi jocul. O prezentare a unui joc mișto din 2013, care, da, conține violență, împușcături șamd. (vârstă recomandată: 17+) și care arată ce vreau să spun:

Cel care explică despre ce e vorba în Tomb Raider menționează necesitatea de a fi mereu în mișcare, de a te furișa, inteligența artificială care îi face pe ceilalți să reacționeze la tine, posibilitatea de a folosi chestii din decor pentru a-ți învinge dușmanii, abordări tactice, viteză de reacție.

Un joc bun „violent” nu e excesiv de violent sau de grafic. Sunt și de-alea, nu zic nu. Dar în principiu te pune să gândești puțin ca să-ți speculezi avantajele și să-ți acoperi dezavantajele. Depinde de la joc la joc exact cât.

3. Obiecția subtilă: psihologia umană

Una din chestiile care se spun despre violența în jocuri e că promovează violența reală. Ne obișnesc cu suferința, cu sângele, cu agresivitatea. Țin să precizez la faza asta că deși am jucat Tomb Raider de la cap la coadă fără prea multe probleme, în continuare mă ia cu leșin când văd că cineva și-a julit degetul pe răzătoare. Faptul că acum, la fel ca mai demult, amețesc când văd 10 mm pătrați de piele care fâlfâie îmi cam dă de gândit. (pățesc la fel și la poze: căutam imagini cu fracturi deschise pentru o scenă din roman și e incredibil ce repede mi s-au tăiat genunchii)

Chestia e că noi nu percepem direct lumea. O trecem prin filtrul minții, ca să dentificăm o pată neregulată ca fiind, să zicem, un scaun și nu un poster. Unii oameni care au probleme la nivelul creierului pot să aibă probleme cu chestii de-astea: de exemplu să interpreteze o mănușă ca fiind un fel de pungă în care ții obiecte; sau să se trezească noaptea cu un picior în pat și să-l arunce, îngroziți, doar ca să pice imediat după el pentru că era piciorul lor (exemple pe care din păcate nu le găsesc acum – le-am reținut dintr-un curs de introducere în psihologie în care se discuta și despre diverse operații făcute pe creier și diverse consecințe ale unor traume în zona creierului – Coursera, Universitatea din Toronto, prof. Steve Joordens).

Ce legătură are asta cu jocurile?… Păi, părerea mea e că un adult (sau aproape-adult) e capabil să distingă fără probleme între personajul real și cel fictiv chiar și la nivelul profund al mentalului, pentru că percepția pe care o avem depinde puternic de context și de cheia în care interpretează situația. Atenție, e părerea mea, nu o chestie oficială.

Exemple de distincții pe care le facem: dacă niște gărzi nenumite sunt omorâte intr-un colț de ecran într-un film istoric, aproape că nu remarcăm chestia asta. Dacă niște gărzi nenumite sunt omorâte într-un colț de ecran în timpul unei comedii de dragoste, nu mai suntem la fel de impasibili. Dacă niște polițiști mor în realitate… hm. Depinde, nu?

Oamenii sunt iraționali. Vedem poza cuiva la știri și ni se spune că a murit și ne doare mult mai tare decât atunci când aflăm că x zeci de femei sunt omorâte de soți în fiecare an. Ne pasă mai mult de individ decât de statistici. Avem o empatie imperfectă, care duce la o cruzime incredibilă: securiștii, naziștii, teroriștii și alte categorii de persoane cu care nu ne identificăm pentru că sunt prea monstruoase, au fost (și în unele cazuri sunt) totuși oameni normali care au renunțat să mai considere că anumiți oameni sunt oameni. Nu și-au ucis neapărat toată moralitatea, ci doar și-au modificat niște părți din ea, drept care anumite crime „nu se pun”, sau sunt justificabile sau chiar „bune”.

E un dat al psihologiei umane că ne adaptăm la context și decidem că anumite chestii „nu se pun”: să-ți iubești aproapele, doar că anumite grupe sociale sunt altfel, sunt diferite, și deci pot fi tratate sub-uman (vezi negrii, evreii, dușmanii de toate felurile, femeile în diverse culturi, homosexualii, păgânii, creștinii de altă denominație, cei din satul vecin șamd.). E ceva în psihologia noastră care ne permite să spunem „Ăsta merită apărat, e de-al nostru, dar celălalt poate să moară, ok, nu e treaba mea/dacă e agresat, e pentru că toată tagma lui e cu probleme, deci pe undeva și-o cere.” Chestiile astea nu pornesc din jocuri, ci în primul rând din educație.

Părerea mea, din ce simt eu și din ce văd la alții, e că jucătorii nu sunt atât de afectați de „violența” jocurilor pe cât s-ar crede. Din cauza obiecțiilor 1 și 2 și din cauza trăsăturii ăsteia psihologice, s-ar putea ca jucătorul s-ar putea să nu perceapă violența pe calculator ca violență, în sensul în care nu are aceleași procese de conștiință și aceleași reacții pe care le-ar avea dacă s-ar afla în fața unei situații reale de natură violentă. Adică: pot să văd cum îmi „mor” dușmanii pe ecran, dar să-mi fac procese de conștiință când cineva real are probleme și suferă. Moralitatea mea în general nu suferă din cauza violenței virtuale pentru că o percep ca fiind altceva decât violența reală. În momentul în care-i „omor” tancul sau personajul cuiva e altceva decât dacă i-aș trage o palmă.

Și, din nou, separarea asta nu e creată acum prin jocurile pe calculator. Ea există oricum, e un dat al psihologiei noastre. Problema e când o folosim ca să ne asmuțim unii împotriva altora și când ne tratăm unii pe alții ca obiecte__.

Deci efectele, simt eu, nu sunt atât de puternice pe cât s-ar crede. Lipsa de realism, reclasificarea, fac cumva toată experiența ireală. Și nu e nimic rău în asta. Sunt niște pixeli pe ecran, care reprezintă chestii ireale. Reacția ar trebui să fie – și deseori este – în concordanță.

4. Obiecția artistică: micile victorii mențin interesul

Aici e vorba mai degrabă de lupte și confruntări decât de agresivitate ca atare.

Fiecare mediu artistic cu care intrăm în contact are tehnici specifice pentru a menține interesul și pentru a crea emoția. Un film poate să bage peisaje impresionante și explozii la limită, o carte speculează ușor trăiri și gânduri interioare, benzile desenate profită de imagini puternice în diverse stiluri artistice… Jocurile sunt, prin natura lor, interactive. Nu e suficient să citești puțin sau să aștepți un minut ca personajul să ajungă dintr-o parte în alta. Trebuie să vrei să-l muți tu. Ca să vrei să-l muți trebuie să se întâmple ceva relativ curând ca să nu te plictiești pe drum. Nu e suficient să ți se explice cum se transformă personajul, vrei să-l simți tu că evoluează prin modul de joc. De obicei începi cu cineva relativ slab, care devine din ce în ce mai puternic și priceput pe parcursul poveștii.

Ceea ce înseamnă că ar trebui să faci ceva interesant, nu doar să te plimbi între două scene. Uneori deduci niște lucruri, alteori rezolvi probleme, găsești obiecte. Luptele sunt o abordare destul de logică a situației: sunt o confruntare deschisă, cu un câștigător clar. Te implici, pentru că ești într-o oarecare alertă. Chiar dacă se repetă, nu sunt plictisitoare (mai ales dacă există scopuri în spatele acelei lupte, gen puncte de un fel sau de altul pe care le poți folosi ca să-ți crești eficiența în lupta). Luptele sunt o metodă puternică de a menține atenția și de a te face să simți progresul personajului. În timp faci față unor dușmani mai puternici mai ușor, te miști mai repede, mori mai rar. Spre deosebire de filme și cărți unde vezi progresul, aici îl simți.

Să fie cea mai bună metodă de abordare?… Nu știu dacă e cea mai bună. Dar e sigur bună.

Pace și ceartă

Wed, 18 Sep 2013 15:51:40 +0000

Sunt uneori fix o scorpie. Cum ziceam și ieri, sunt genul de persoană care te sună să-ți spună că n-aveai ce căuta cu o anumită operă artistică într-un anumit context, că dai prost, că faci lucrurile alandala. Uneori îți spun că folosești cuvintele aiurea, că stai prost cu gramatica, că mă omori cu punctuația. Alteori îți spun că ceea ce gândești tu e o idioțenie (fără să zic „fără supărare”, pentru că din partea mea poți să te superi), sau că nu te-ai documentat, sau că n-ai dreptate din 100 de motive.

După cum ziceam, scorpie.

Dar există o limită dincolo de care consider că nu se trece. Nu te legi fizic de ceilalți. Nu ridici mâna. Nu înjuri aiurea. Nu continui să lovești când vezi că celălalt se retrage să-și oblojească rănile. Nu te bazezi pe forță ca să ai câștig de cauză.

Din păcate văd deseori oameni care consideră că faptul că au dreptate îi îndreptățește să fie violenți în limbaj sau fizic. Sunt unii care cred că trebuie să fii dur și vulgar ca să ajungi undeva. Sunt persoane care cred că „cu unii numai așa poți discuta”. Ceea ce e fals. Faptul că tu ai dreptate nu înseamnă că ai dreptul să îi bați pe alții ca să ajungă la aceeași concluzie ca tine.

În plus, nici nu e sigur că ai, într-adevăr, dreptate…

Discutam azi cu Linda despre isteria câinilor din România și cum au ajuns unii să se înjunghie din cauza maidanezilor. Ceea ce-mi aduce aminte de faptul că unii deștepți s-au dus să stropească cu pistoale cu apă parada homosexualilor acum câțiva ani, sau că au făcut scandal la Muzeul Țăranului la o proiecție de film LGBT. Ceea ce-mi amintește de manifestări naționaliste sau religioase intolerante. Și evident, la Roșia Montană și „Sunteți vânduți la RMGC”. Și tot așa. Trebuie doar să intru pe la Eftimie sau Zoso pe blog ca să mai văd câte unul. Sau de ce nu, să mă uit prin arhiva comentariilor mele.

Nu e ok. Pace. Dacă ne băgăm la pumni și înjurături nu mai contează cine are dreptate și cine nu, sau cum e mai bine pentru toți. Contează cine are gura mai mare și mușchii mai voluminoși. Ajungem ca-n literatura cavalerească, atunci când se luptau doi cavaleri ca să determine vinovăția sau nevinovăția domniței – ce contau dovezile? În cărți câștigă adevărul, dar în realitate dacă eu spun că 1+1 = 2 și campionul național de box spune că 1+1 = 4 și ne batem pentru asta, el o să „aibă dreptate”. Nu cred că vrea cineva să ajungem aici.

„A,” zice cineva, „dar nu sunt mulți care se bat cu pumnii și cuțiele ca ăia care…”

Nu, nu sunt. Dar sunt destui care înjură gratuit, sub protecția anonimatului sau ba, care se ceartă ca chiorii aiurea, care dau cu parul și cu ce apucă. Și uneori sunt oameni care altfel ar avea un cap – dar care te anunță că „Așa trebuie, să urli, ca boul să te înțeleagă.” De cealaltă parte, „boul” spune cam la fel: „Trebuie să dau cu bâta, că altfel tâmpitul nu te înțelege”.

No, uite că eu nu trebuie să urlu și să înjur ca să mă fac înțeleasă. Ceea ce nu înseamnă că n-am momentele mele de genul respectiv, dar sunt rare și nu consider absolut deloc că i-ar fi necesare cuiva.

Așa că pace. Ciluiți. Cu cât se liniștesc mai mulți, cu atât mai tare se liniștesc și ceilalți, că se trezesc mai puțin acceptați și ascultați. Cu cât ne certăm mai puțin, cu atât avem mai mult timp să studiem problemele, să ne gândim care e situația, să ne facem o părere mai clară și eventual să ajungem undeva. Și când zic undeva, vreau să zic „Altundeva decât la concluzia că X e prost și noi nu.”