Vise on Roxana-Mălina Chirilă

Ultima zi de ninsoare a elevilor

Wed, 17 Mar 2021 07:45:45 +0000

În Sfântu Gheorghe nu ninge aproape niciodată foarte mult. Sunt multe zile de ianuarie în care temperatura coboară la minus douăzeci de grade Celsius, de aduci până și husky-ul în casă și stați împreună la gura sobei în timp ce centrala termică duduie – dar de nins, rareori ninge mult.

În școală stăteam în fiecare iarnă cu speranța că avea să vină o ninsoare nemaipomenită, cu troiene enorme și oameni care să sape tuneluri ca să meargă de colo-colo. Văzusem în poze așa ceva și știam că uneori, în București, se închideau școlile din cauza vremii. Voiam și eu să am o zi liberă, să stau în casă și să mă uit pe geam cum ninge în loc să merg la ore. Dar nu s-a întâmplat niciodată – știrile de la televizor ne anunțau mereu că în București se închideau școlile, dar nimeni nu spunea vreo vorbă de județul Covasna.

Acum ninge de duce locul în Brașov – e 17 martie, dar zici că e toiul iernii. Mă uit afară pe geam la mașinile acoperite de zăpadă, la doi-trei oameni care merg voinicește, cu zăpadă care li se pune pe căciuli. N-ai spune că de-abia ieri a început ninsoarea, nu când ajunge parcă mai sus de glezne. Nu s-a oprit încă și mă întreb dacă acesta va fi anul în care, în sfârșit, va fi o zăpadă nemaipomenită și în capătul meu de lume.

Dar chiar dacă va fi, chiar dacă s-ar închide școlile, nu mai contează cum conta odată, nu demult. N-ar mai fi zile libere de distracție, vacanțe neprevăzute aduse de vreme; doar s-ar muta orele online. Dacă nu mergi tu la școală, vine ea la tine. Va fi un pic neplăcut, mai ales după ce se vor mai dezobișnui profesorii și elevii de ore pe internet, dar se va ști deja că se poate.

Cândva, nu foarte demult, neștiută de nimeni, a fost ultima zi de ninsoare a elevilor, în care vremea aducea speranța de vacanță. După 2020, nu cred că va mai fi.

Mi-e ciudă.

Fri, 11 Mar 2016 07:02:31 +0000

Ce ciudă mi-e.

Azi noapte am visat că eram un negru, ambasador venit la Casa Albă (nu mă întrebați de unde) și a fost o chestie (nu mă întrebați ce, oricum eram nevinovat) și au început să mă urmărească toți agenții prezidențiali ca să mă arunce în închisoare.

M-am ascuns într-o groapă dintr-unul din culoarele mai rar folosite (nici ei nu repară decât căile de acces principale, oricum) și m-am vârât cât mai tare printre țevi ca să nu fiu vizibil (culoarea pielii contează) și mi-am ținut respirația ca să nu mă prindă tipul care verifica groapa cu ecoumetrul (ecoumetrul e un instrument care măsoară ecourile și care se prinde dacă respiri, evident).

După ce a decretat ăla că nu e nimeni în groapă, am fugit afară pe străzile New York-ului (toate lumea știe că adevărata capitală SUA e NY), care semăna cu un fel de Romă-București ca atmosferă. M-am tot furișat pe străzi, până am redevenit tânăra albă care sunt de obicei (motivul pentru care sunt albă și de sex feminin este, evident, că m-am plimbat destul prin orașe; altfel eram un ambasador negru).

Apoi am dat de mișcarea de rezistență a localilor (nu era rezistență la ceva, era doar o rezistență oarecare) și am fost dusă să mă ascund într-un fel de librărie-anticariat, care era prea departe de centrul orașului ca să fie cercetat de agenții americani. Mi-au dat un ceai și au început să-mi spună că pot să vin pe acolo oricând, or să aibă și prăjituri.

Ei, și aveau ăia niște cărți care păreau interesante foc – și niște puzzle-uri de o mie de piese care arătau superb. Erau atât de faine încât m-am uitat la ele tot restul visului, ca să le rețin și să nu uit să le cumpăr când voi fi mai puțin urmărită de agenți și fără tot felul de aventuri pe cap.

No, acum nu vine după mine niciun agent, nu-s în nicio aventură, dar nici puzzle-urile alea nu există.

Mi-e atât de ciudă.

Cum să visezi ca un student la limbi străine

Thu, 11 Feb 2016 09:31:53 +0000

Azi-noapte am visat că maică-mea mă invitase într-o excursie în China, doar că ea n-avea timp să se ducă la Ambasada Chinei să ia vizele, așa că m-a trimis pe mine. Dacă stau să mă gândesc la ce a urmat, sunt sigură că știa ea ce știa și că ar fi avut timp, dar s-a ferit cu șiretenie de o soartă dificilă.

Ambasada Chinei la București era de fapt un complex de clădiri – una dintre ele era clădirea din care se luau vizele, altele erau tot felul de anexe. Luatul vizelor nu a fost o problemă, cozile erau nesemnificative, dar am fost anunțată că, pentru a termina procesul, trebuia să merg într-una dintre anexe, unde se preda limba chineză. Nu de alta, dar nu lăsau turiștii să intre în China fără ca măcar un membru al grupului să știe chineză?! Puteau să apară tot felul de probleme, rătăciri, morți de foame în fața restaurantelor dacă nu știa nimeni limba!

Zis și făcut, am intrat în clădire, unde era plin-ochi de oameni de toate vârstele care stăteau în bănci școlărești într-o sală în formă de L. Pe două laturi erau table, fiecare cu câte un profesor de chineză în față, care turuia de-ale lui.

M-am așezat și eu într-o bancă, dar am constatat repede că nu puteam învăța nimic, așa că am decis să plec – dacă trebuia să renunț la viză din cauza asta, atunci cu asta, basta! Nu-mi trebuia mie excursie în China dacă era atâta tămbălău din cauza ei!

Am ieșit în curte și am dat peste câțiva tineri.

„Unde pleci?” m-a întrebat unul.

„Renunț!” i-am zis. „E o porcărie ce se întâmplă aici – sigur, înțeleg care e ideea, dar n-am niciun chef să stau atâta vreme aici să învăț limba, mai ales că profii sunt cum sunt.”

„Nu poți renunța,” mi-a zis el. „După ce ai luat viza, nu poți pleca din ambasadă fără să înveți chineză. Așa e legea.”

„Dar renunț la viză!”

„Chiar și așa. Tu poți alege să n-o folosești, poți s-o rupi, poți să faci ce vrei, tot n-or să-ți dea drumul.”

Am tras o înjurătură.

„Și cum mă verifică? Examen?”

„Aaa, nu, că știu și ei cât de prost e predată limba, nu se așteaptă să rețină cineva ceva, e de formă. O să trebuiască să deschizi caietul și să le arăți ceva hanzi, ca să vadă că ai bunăvoință. Du-te în sălile de predare, copiază ceva de pe tablă.”

„Să scriu niște caractere chinezești?” am întrebat. „Atâta tot? Păi hai că scriu niște kanji acum, că știu japoneză. Din păcate, nu fiecare kanji e un hanzi, că știu că japonezii și chinezii și-au simplificat alfabetele diferit. Ah, fir-ar să fie, dacă se prind ăștia că eu nu am învățat chineză, ci japoneză? Cred că mă linșează!”

Studentul m-a privit cu o oarecare compasiune.

„Eu am făcut chineză încă din gimnaziu, acum am terminat facultatea de limbi străine, secția chineză. Hai că te ajut eu, îți spun care nu se potrivește.”

Așa că am deschis caietul și am început să scriu kanji la întâmplare, tot ce mi-aduceam aminte. Numerele, kanji pentru persoană, pentru soare, pentru carne, pentru interior, cuvântul „China”, iar el aproba peste umărul meu – ăsta e la fel, ăsta nu-i la fel – „Nu te băga în semne prea complicate.”

Doar că uneori, fiind un vis, nu reușeam să scriu cum trebuie caracterele. Când am ajuns la „bărbat”, de exemplu, ar fi trebuit să scriu 男 – dar oricum încercam, 田 devenea dintr-un pătrat împărțit în patru un romb, un fractal plin de romburi, era împărțit în 16, creștea enorm până ajungea de două, de trei, de cinci ori cât 力.

„Lasă-l, dacă nu-ți iese,” m-a sfătuit fostul student la chineză. „Încearcă altul.”

Am luat 食, de la „a mânca”, am început să-l scriu, dar mâna-mi aluneca pe hârtie ieșită de sub control, desenam o masă plină de tot felul de bucate.

„Tu chiar nu știi să scrii,” mi-a spus tipul, aproape admirativ.

„Ba da, ba da!” spuneam, disperată, scrijeleam afară tot ce nu era corect, tot ce era desen. Mi se umpluse pagina de mâzgălituri. Încercam să scriu elementele – apă, foc, pământ, dar nu mai știam care era al patrulea nici să mă pici cu ceară. L-am abandonat.

„Haide, că nu ne mai dau drumul ăștia afară!” mi-a zis el.

Într-adevăr, porțile ambasadei se închideau lent, gata să-i țină înăuntru pe toți cei care nu știau destul chineză. Am fugit cu tipul printre ele, taman la țanc, și am reușit să ajungem pe o stradă lăturalnică, unde două dacii așteptau în fața unei bariere. Niște chinezi controlau caietele de teme.

„Hai că scăpăm,” mi-a zis studentul.

Ei bine, poate că am scăpat, poate că nu. Am fost lăsată în suspans de o trezire inoportună. Dar îmi place să cred și acum că m-ar fi lăsat să trec, cu caietul meu plin de kanji.

Slavă Cerului că în mare parte corespund. Dacă mergeam în vis la ambasada Coreei, acolo rămâneam.

Metrouri în spațiu

Wed, 13 Jan 2016 07:58:03 +0000

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui.

În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis:

„N-arată cam ciudat soarele?”

Ne-am uitat în sus și, într-adevăr, soarele era compus din hexagoane concentrice, cu o gaură alburie în mijloc, și era mai palid decât de obicei.

Aproape instantaneu, lumea a început să urle și să intre în panică. Colega ne-a explicat repede că, atunci când soarele are forma hexagonală înseamnă că emite niște radiații extrem de nocive. Șeful de pe navă ar fi trebuit să stea cu ochii-n patru după așa ceva, dar nemernicul se închidea toată ziua în birou și juca Sacred, așa că nu se ocupa de nimic.

Ne-am repezit în sus pe scări la ultimul etaj, unde era o stație de metrou spațial. Lumea se arunca în vagoane, se înghesuia ca în Tokyo la ora de vârf – „Atenție, se închid ușile!” – și metroul a plecat fără noi.

Noroc că secretarul navei spațiale era cu noi (deși semăna enorm cu Darth Emo din noul Star Wars) și a găsit o platformă cu roți, de genul celei pe care se cară marfă în magazine. Am sărit toți pe ea am luat-o cu viteză prin mulțime… și fix peste o balustradă.

Am căzut în gol cale de câteva etaje, am trecut prin podeaua pe care era construit parcul și am aterizat în subsolul stației.

„Nimeni n-o să creadă că am făcut treaba asta intenționat, ca să ajungem la o navă spațială,” ne-a spus secretarul Darth Emo. „Oricum, radiațiile solare pot fi blocate mult mai bine de o centură de asteroizi, care se află fix sub stația noastră. Cei din metrou n-au nicio șansă, pe unde au luat-o ei.”

Undeva, departe, metroul șerpuia prin spațiu. Noi am sărit în nava spațială și ne-am pus pe așteptat, iar un ecran începe numărătoarea inversă… de la 45 de minute. Care ar fi putut să fie ori lansarea noastră, ori momentul în care ajungeau la noi radiațiile solare, dar ori nu-mi aduc aminte, ori nu știam nici atunci.

…eram în bucătărie și povesteam toată nebunia asta de vis. El a așteptat să ajung până la capăt, a dat aprobator din cap și m-a întrebat: „Dar de ce juca șeful stației spațiale Sacred?”

„…” am zis eu. „Soare hexagonal, metrouri în spațiu – și ție ți se pare imposibil că juca ăla Sacred? E un vis, de ce să nu joace Sacred?”

„Pentru că e un joc foarte prost.”

Am bombănit ceva cum că ar fi fost ok la vremea lui.

Urmează stația Pluto, cu peronul pe partea dreaptă.

Nivel de măiestrie: deblocat

Mon, 28 Sep 2015 06:39:48 +0000

Stăteam și lucram când mi-a trecut prin minte că m-aș întoarce pe o anumită străduță de pe docuri, unde erau tot felul de restaurante șic înghesuite unele în altele, o cafenea modernă menită să ia ochii turiștilor, bărulețe retro, ușor prăfuite, ceva localuri asiatice pitite între clădiri și un aer nu foarte îngrijit, dar pitoresc.

Am prins gândul din zbor și l-am urmat până la Sf. Gheorghe – momentan tot numai o săpătură, frumos, dar fără să fie prea deosebit. Undeva, prin cotloanele memoriei, un Sf. Gheorghe alternativ, dintr-un vis mai vechi: parcul mult mai mare decât în realitate, fostul chioșc Rodipet transformat într-un restaurant circular cu pereți de sticlă. Vizavi de magazinul universal, un club din America anilor ‘60, unde odată am luat numele lui Dumnezeu în deșert (așa cum o facem toți, Doamne iartă-mă) și m-am trezit față-n față cu Moș Crăciun, care spunea că suplinește și postul divinității, pentru că are timp 10 luni pe an de așa ceva. (Întâmplător, Moș Crăciun era „jucat” de o persoană din viața reală, ca de fiecare dată când îl văd pe individ să mă gândesc la el un Crăciun/Dumnezeu-suplinitor, dar să nu i-o pot spune, pentru că nu-l știu suficient de bine.)

Mi-am dat seama că-mi amintesc visele mult mai bine decât de obicei, în detalii interesante, cu o atmosferă atât de clară încât parcă m-aș fi trezit din ele taman atunci. Ceea ce e extraordinar, pentru că visele mele au deseori decoruri de-ți taie răsuflarea (sau te lasă siderat). Un București post-apocaliptic (sau pe timp de război?), cu grămezi de moloz pe străzi, clădiri în ruine – facultatea de arhitectură care s-a extins într-o hală metalică, pe ale cărei grinzi studenții își pun planșele enorme și desenează de zor la 10-15 metri de la sol. Simplul fapt că pică bombe nu e suficient ca să nu-și termine proiectele!

Am început să-mi amintesc visele deosebit de bine cam… miercuri? Joi?

Chiar dacă am făcut tot posibilul ca să nu mai fiu ocupată până peste cap, clienții principali au crescut brusc (și temporar) volumul de muncă, iar echipa care lucrează pe proiect a scăzut la fel de brusc (și temporar) de la 4 oameni la 2, pentru că doi își luaseră vacanță în același timp. Rămași să țină în picioare proiectul: eu și A. Jumătate de echipă, cu un volum de muncă suficient de mare cât să țină în priză patru oameni. Genul de situație în care nu te bagi de plăcere, dar din care știi că ieși într-o bucată.

Bine, de fapt nebunia începuse pentru mine de fapt de cam joia trecută, cu vreo 8 pagini de replici traduse în ritm alert. Replicile din jocuri sunt printre lucrurile grele de tradus: trebuie să reprezinte spiritul personajului, trebuie să nu fie mai lungi (sau mult mai scurte) decât originalele (dacă se poate) ca să nu cadă prost peste imagini, trebuie să sune bine, fiecare în parte să aibă zvâc și să nu devină enervante după ce le auzi din nou și din nou. Hai, 8 pagini nu sună foarte impresionant – 600 de replici scurte. E creativitate, e migală. Te stoarce de energie. Am insistat să le fac eu pentru că voiam neapărat părerea și ideile editoarei de bază, care sâmbătă pleca.

În weekend, iar muncă: texte semi-oficiale, subtitrări, articole de marketing. O ușoară invidie pe colegul A. că poate reda un stil colocvial prietenos și informal fără prea multe eforturi. Mai bagă un „frate” pe unde e cazul, mai aici un verb la care nu m-aș fi gândit dar care evident merge în context, mai acolo un cuvânt care sună a argou, dar pe care-l înțelegem cu toții. Mă asigur că nu se îndepărtează prea tare de la original în timp ce-mi fac notițe mentale și mă întreb cum aș putea să fur meserie.

Luni cade munca pe noi ca grindina: alte subtitrări, o povestire, stringuri din joc. Dacă ar fi toate pe aceeași zi, ne-ar termina pe loc, ar trebui să ne recunoaștem eșecul în fața clientului, dar termenele-limită se întind pe toată săptămâna, ceea ce e bine.

Stringurile din joc sunt, practic, tot ce se vede scris în interiorul jocului. Indicații, descrieri de obiecte, descrieri de jocuri. Sunt migăloase în alt sens decât replicile: limbajul e relativ standard, nu trebuie să reinventezi roata; dar de obicei sunt pline de tot felul de variabile pe care trebuie să le lași în pace sau vezi tu.

Ne apucăm de treabă în ordinea predării. Cândva în decursul după-amiezei, colegul se uită pe povestire și mi-o pasează la tradus, pentru că e pe stilul meu (teoretic sunt la editare săptămâna asta, dar în limita rezonabilității). Petrec toată seara și dimineața de a doua zi traducând cele 6-7 pagini și încercând să redau perfect atmosfera din original. La început am niște replici care trebuie să semene cu o încercare ratată de a scrie ca Shakespeare (conform specificațiilor clientului). Slavă cerului, am citit destule cărți proaste care se iau în serios și suficiente traduceri chinuite de Chaucer, Shakespeare și Milton ca să știu exact de ce e nevoie. Traduc, șlefuiesc, reșlefuiesc. Cine trebuie să sune a imitație de Shakespeare devine imitație de Shakespeare, cine trebuie să fie cu adevărat demn și atemporal devine fix așa. Marți dimineața trimit povestea.

Îmi impresionez puțin colegul, care aduce ultimele corecturi la povestire și o trimite mai departe. Știu și eu că mi-a ieșit și, în timp ce iau altceva la corectat, torc de mulțumire ca o pisică. Dacă nu mi-ar fi ieșit, ar fi fost o traducere bunicică, îmbunătățită de el și cu asta basta, 90% impact. Sunt proiecte la care contează perfecțiunea, poți să mai stai o săptămână ca să-ți iasă ceva fix așa. Clientul așteaptă, clientul vrea cât mai bun. Dar la altele contează mai mult să livrezi în timp util, să termini și să fie de bună calitate. Noi suntem mereu contra timpului, că așa e în jocuri.

Între noi fie vorba, am ajuns la virtuozitate: ne mișcăm cu ușurință printre resurse, știm pe ce coclauri să căutăm cele mai obscure informații. Ne știm clientul, îi știm stilul. Schimbăm registre, suntem oficiali, suntem prietenoși, suntem informali sau formali în funcție de context. Ne știm și punctele forte și punctele slabe. Iar dacă de obicei suntem capabili de virtuozitate, săptămâna asta e un tur de forță.

Suntem îngropați în fișiere care trebuie traduse. Articole generale care merg repede, bannere de marketing, clipuri, bucăți de joc. Într-o zi vine și o drăcie de fișier despre tricouri și alte obiecte fizice legate de joc și ne trezim în fața materialelor și tehnicilor de imprimare – când încep să verific, aflu mai multe lucruri decât aș fi vrut vreodată să aflu despre astfel de subiecte. Când termin cu verificarea, simt o dorință inexplicabilă de a-mi cumpăra o mașină de cusut, pe care o alung cu o plimbare rapidă prin cartier.

Până joi, mai primesc o traducere, care nu-mi iese decât parțial. Începe să se instaleze oboseala. Noroc că nu e nimic prea creativ acolo și colegul vine și-mi schimbă propozițiile chinuite în unele fluente. Am văzut odată pe cineva foarte supărat că oameni care aveau ei înșiși nevoie de editori îndrăzneau să se ofere ca editori. Problema nu e că nu ești capabil să recunoști un text bun sau să-l produci, ci că e mai bine să ai o a doua pereche de ochi care să se uite pe text și să puncteze ce nu e în regulă. Tu la un moment dat nu mai vezi problemele, te-ai obișnuit prea tare cu ele. Scriitorilor li se spune din cauza asta „pune textul într-un sertar și uită de el câteva săptămâni, apoi editează-l”. Evident, noi n-avem luxul ăsta aici.

De la concentrare și oboseală încep să am senzația pe care o mai aveam și-n timpul sesiunilor, sau la NaNoWriMo: de ușoară rupere de realitate. Sau poate o îngustare a realității. Sau poate o realitate un pic alternativă. De dimineața până seara, proiectul, proiectul, proiectul. Începe să ocupe tot orizontul, să deformeze totul în jur. Nu știu dacă și alții pățesc la fel, dar când ajung la suprasaturație cu concentrarea într-o direcție, simt că pic într-un mini-univers alternativ. Zilele se lungesc, prezentul e atât de puternic încât călugării budiști ar fi mândri de mine, micile plăceri ale vieții devin aproape ritualice: ceaiul de pe masă, ieșitul la cafea de dimineață.

Și imaginația se strecoară pe la colțuri, tânjește după altceva-uri. După ceva care să facă viața mai frumoasă pe moment. În timp ce corectam o subtitrare interminabilă, m-am trezit dorindu-mi să mă plimb pe chei, printre căsuțe pitorești, restaurante șic, cafenele prăfuite – într-o scenă dintr-un vis, care părea mai tangibilă decât de obicei. Țin minte că într-o perioadă stresantă la facultate mi-aș fi dorit enorm să mă duc la băile publice și să pășesc pe mozaicuri – ce păcat, îmi ziceam, că Bulevardul Magheru din realitate e atât de lipsit de imaginație încât să nu aibă așa ceva! Păi urmași de romani suntem noi?

Senzația e fascinantă. Mereu am senzația că dacă aș avea timp, aș putea scrie texte extraordinare într-o stare ca asta. Prăbușirea de după e la fel de excepțională: iritare, agitație, oboseală. Am trecut prin asta sâmbătă, când am reușit să și răcesc puțin, ca să fie situația completă.

Duminică văd că-mi trimisese colegul un link către povestire, care s-a umplut de comentarii. Unele sunt pe lângă, ca de obicei, dar relativ mulți au ceva bun de zis. Evident, nu despre traducerea mea, ci despre poveste în sine, dar acolo se manifestă meșteșugul: au simțit-o. Le-a plăcut. Li s-a părut frumoasă. Și nimeni nu s-a plâns că aia în engleză e mai bună.

A fost o săptămână lungă. De obicei nu-mi place să fiu la editare – prefer munca brută cu cuvintele, plăcerea de a le modela eu. Așa că am mai fost doar ocazional la editare, câte o zi, câte două, câtre trei-patru fișiere. Acum au fost… am pierdut șirul. Multe. Tone. Am o stare de bine de și Ayn Rand ar fi invidioasă, așa că îmi iau un caiet, îmi desenez pe el o chestie indescriptibilă (orice desenez eu e indescriptibil) și scriu ”Nivel de măiestrie: deblocat”.

Acum, hai, trecem la altă săptămână. Una mai puțin epică, pentru că ce e prea mult e mult prea mult.