Voluntari on Roxana-Mălina Chirilă

Nu iubim și cărțile vechi?

Mon, 11 Jan 2016 08:28:49 +0000

Am primit o recomandare de carte, Călători străini în Țările Române, vol. 1 care se găsește gratuit pe site-ul bibliotecii digitale a Bucureștilor. Ceea ce e excelent, doar că formatul e pdf, ceea ce înseamnă că e greu de citit. Paginile sunt mari, nu pot fi modificate, nu pot să-mi trimit cartea pe Kindle, nu pot s-o citesc ușor de pe tabletă, dacă o dau cu copy-paste văd tot felul de bazaconii.

E de înțeles că formatul e pdf: după ce scanezi o carte, e relativ simplu să transformi „pozele” imaginilor într-un singur volum. E varianta cea mai simplă de a digitiza o carte și, nu mă înțelegeți greșit, sunt foarte fericită că există cărți vechi care au fost digitizate în felul acesta – e mult mai bine decât să nu fi fost deloc.

Doar că se poate și mai bine și se poate și mai confortabil. Uite aici, o carte cu poze care a fost transformată în html. A fost ceva de muncă pentru ea, dar munca merită pentru toți cei care vor s-o citească sau s-o răsfoiască.

De fapt, sunt mai multe motive pentru care vrei să ai o carte în html și nu în pdf:

e mai ușor de citit pentru publicul larg
e mult mai ușor să găsești pasaje și să citezi din ea
e mai ușor de retipărit/printat (dacă vrei așa ceva)
ocupă mult mai puțin spațiu, lucru de care mie ca utilizator îmi pasă puțin, dar care contează mult pentru biblioteca digitală. Cartea care mi-a fost recomandată are 17,2 MB – sunt dimensiuni la care gigabiții încep să dispară rapid. Project Gutenberg, în schimb, oferea în 2006 un DVD cu 17.000 de cărți. N-au nevoie de foarte mult spațiu și nici traficul lor de date nu e îngrozitor, de-aia nu cârâie tot timpul după fonduri.

Nu vreau să spun că biblioteca ar trebui să se ocupe de asta. E ceva de muncă dacă vrei să transformi o carte scanată într-un ebook de vreun fel sau altul. Însă țara noastră are voluntari disperați să facă voluntariat – i-am văzut uneori pe străzi, voluntariind cu îmbrățișări grauite și fluturași de diverse. Probabil că ar fi interesați și de așa ceva.

Mai demult, am făcut voluntariat pentru Project Gutenberg (unul dintre cele mai bune site-uri cu cărți gratuite) fix pentru treaba asta, prin Distributed Proofreaders – doar că textele respective erau în engleză, nu în română, pentru că n-aveau nici cărți în română, nici voluntari români prea mulți. Procesul prin care trecea cartea acolo nu era complicat, doar lung:

Se trece cartea scanată printr-un program de OCR, care să recunoască cea mai mare parte din textul din imagine și să-l transforme în text electronic.
Cineva corectează textul electronic, ca să se asigure că îi corespunde textului inițial (pentru că programul poate citi o-uri în loc de e-uri, „L” mic în loc de „i” mare și alte asemenea).
Cineva vine și adaugă tag-uri html pentru chestii cum ar fi italicele, bold-urile și sublinierile.
Cineva face post-procesarea cărții, ca să transforme munca celor de dinainte într-o carte electronică efectivă. Dacă sunt poze în cartea inițială, de exemplu, le taie și le inserează în cartea electronică.

Și, efectiv, la Distributed Proofreaders se înscrie oricine vrea. Începi din poziția de corector (proofreader), în prima rundă, cea pentru oamenii noi. Apoi treci în runda a doua de corecturi, în care se presupune că ai ceva experiență și te-ai prins cum merge treaba. Apoi, dacă vrei, poți ajunge în runda a treia de corecturi, în care sunt cei foarte buni la treaba asta.

După cele trei runde de corectură, vin două de formatare (în care ajungi după ce ai corectat câteva pagini și ai prins mișcarea acolo – nu trebuie să fii super-corector pentru asta), una pentru cei nou-veniți, una pentru cei care sunt deja buni la ce fac.

După ce cartea a fost corectată și răscorectată, după ce toate tag-urile de formatare sunt acolo unde trebuie, cineva ia cartea și îi face post-procesarea, ca să o strângă într-o formă bună. Se verifică să fie cartea în regulă, apoi e postată pe Project Gutenberg.

Procesul nu trebuie neapărat să dureze mult. Munca se poate distribui între mai mulți corectori și mai mulți oameni care se ocupă de formatare și poate fi chiar distractivă. Citești câteva pagini, te prinzi ce-i cu cartea, eventual o citești pe toată dacă te interesează – sau rămâi doar cu frunzăreala.

Merită, deci. Merită pentru viitorii cititori, merită pentru voluntari. Trebuie doar demarat ceva, împinse niște forțe care există deja (voluntariatul, eforturile de digitizare ale bibliotecii) către un scop comun.

Mai e o chestie: să zicem că o bibliotecă n-are oamenii necesari să creeze un site sau o platformă pe care voluntarii s-o acceze simplu și ușor. E în regulă: pot colabora direct cu Distributed Proofreaders. Ei au tot ce le trebuie din punct de vedere tehnic, chiar dacă site-ul e neschimbat de pe vremea lui Pazvante. Sigur, textele ar ajunge și pe Project Gutenberg – dar e o problemă?

Singura chestie ar fi să se găsească niște voluntari pentru treaba asta, iar apoi să se discute cu șefii de la DP – nu pentru permisiune, ci ca să se negocieze niște avantaje, gen tratament preferențial pentru cărțile în română (dacă-mi aduc bine aminte, cărțile în română erau trecute la „alte limbi” și n-ar fi indicat să fie blocate după un dicționar danez-esperanto, cel mai lung roman în slavonă și cine știe ce alte chestii).

N-ar fi așa de greu.

Gutenberg, care a auzit că vorbim ceva de cărți.

Post-revoluționarii

Thu, 03 Jul 2014 18:47:43 +0000

Tot aud cuvinte mari: revoluție! Să-l dăm jos pe Băsescu/Ponta/toată clasa politică. Să schimbăm lumea! Să facem voluntariat, nu contează de care. Inspiră pe cineva! Schimbă universul! Revoluție, huo, să dărâmăm sisteme, să contestăm ordinea socială, să…

Eu le-am dat tuturor oamenilor ăstora o denumire: post-revoluționari. De ce post-revoluționari? Din două motive.

O dată, pentru că tind să fie după o revoluție sau revoltă, una reală. Revoluția din ‘89 are ecouri prin bojocii media și prin aerul din plămânii protestatarilor care se adună acum pe la Universitate. Se plimbă din gură-n gură, deși e clar pentru toată lumea că sunt o mână de oameni care nici vorbă să facă ce s-a făcut în ‘89. Dar ei visează.

Însă pot pomeni de orice revoluție, sau de orice mișcare de protest care chiar a dat rezultate, sau care s-a sfârșit foarte prost. Mai demult cineva scria cam așa: „În China, membrii Falun Gong au fost bătuți, omorâți, chinuiți, schingiuiți pentru că practicau meditații și exerciții de quigong în public. La noi a dat buzna Poliția și ne-a confiscat niște obiecte și ne-a amenințat. E aproape la fel.” Daaa, și ce tare scuturăm podul ăsta împreună, cum spunea șoricelul spre elefant.

La masterat, unii profesori ne băteau la cap că în Paris, anii ‘60, studenții au protestat și au obținut tot felul de chestii, printre care schimbarea canoanelor. Și noi, studenții de azi, putem face la fel! Atâta timp cât nu vrem să schimbăm ceva la orarul sau materia profesorilor, Doamne feri. Alea nu. Dar protestați, studenții mei! Apropo, Mihaela Irimia e plecată luna asta, nu țineți curs, iar cursul ăsta nu se poate muta pe altă zi că meh.

(„Cât cinism,” remarca un coleg.)

Al doilea motiv pentru care zic de post-revoluționari e că oamenii de genul ăsta se decid întâi asupra revoluției și de-abia pe urmă asupra conținutului ei. În ‘89 problema era clară începând de la lipsa de alimente și ajungând la discursurile oficiale care erau mai goale ca alimentarele. În ‘60 studenții probabil că iar voiau ceva clar. Drepturile femeilor? S-au vrut voturi. Drepturile minorităților? S-a vrut eliminarea segregării de rasă. Dar post-revoluționarii întâi vor să schimbe lumea și de-abia apoi se decid ce ar trebui schimbat.

Nu e implicarea socială un lucru bun, însă? Faptul că avem oameni care vor să schimbe? Nu? Nu, fraților, voluntari sunt și Martorii lui Iehova care vă bat la ușă, că nu-i plătește nimeni. Și ei vor să schimbe lumea. Implicați și protestatari sunt și oameni cu idei foarte crețe. E bine să faci ceva ca să-ți susții ideile bune, dar ar fi important să ai întâi idei bune de susținut. Pe care le obții gândind înainte să acționezi. Ai zice că e la mintea cocoșului, dar…

Tot în facultate, studenții se porniseră pe revoltă. Împreună cu amica Linda și cu o profesoară, dr. Sorana Corneanu, am fost la o întâlnire. M-am lămurit repede: studenții erau revoltați, dar nu știau exact de ce erau revoltați. N-aveau revendicări, n-aveau propuneri. Sau, mai exact, nu știau ce revendicări să aibă. Erau doar revoltați și picaseră din lună. Întrebați ce voiau, răspunsul era „ăăă, să fie mai bine”.

Cu chiu, cu vai, au început revendicările: nu sunt săli, să fie săli! Sorana Corneanu, cu picioarele pe pământ, a punctat faptul că nu sunt săli pentru că numărul de săli e limitat (unora trebuie să le explici încetișor, ca să înțeleagă), care nu crește la voință, ci atunci când sunt fonduri – adică la Sf. Așteaptă. Șamd. Cei care au ocupat facultatea de istorie (vă aduceți aminte de ei? Nu? Oare de ce?) voiau așa: finanțare în educație (pe care voiau să o obțină luând ei decizia că o vor?), protejarea sistemului educțional de ingerinţe politice nocive (bănuiesc că se refereau la directori etc. aleși politic? poate?), solidarizarea cu mişcări studenţeşti internaţionale (care, ce, cum, când? cine îi oprea?), respectarea drepturilor studenților (care au fost încălcate?) etc. Și nimic foarte clar. Revoltă de dragul revoltei. Ridicat mândru de dragul ridicatului mândru.

Situația nu se restrânge la câțiva studenți zăpăciți. E valabilă și pentru unii protestatari de profesie sau voluntari. Ce vor #unițisalvăm acum că s-a salvat Roșia Montană? Ce vor naționaliștii noștri, când Transilvania e cu noi și pe Basarabia o doare-n cot?

Vor să protesteze ca să se schimbe lumea sau vor să o transforme prin voluntariat. Dar e mai important protestatul/voluntariatul decât schimbatul. Eram cu un prieten în Piața Sfatului când ne-au prins doi voluntari:

Ea-voluntar: Bună ziua, eu sunt [..], el este [..]. Noi vrem să vă prezentăm–

El: Nu, nu vreau să aud despre voi. Spuneți-mi despre mine.

Ea-voluntar: Păi nu vă cunoaștem.

El: Bine, dar pe mine cu ce mă interesează ce faceți voi? Hm? Să aud.

Ea: Păi noi vrem–

El: Voi vreți! Și ce dacă vreți? Ziceți-mi ceva care să fie despre mine și ce vreau eu.

Ea: …nu știu ce să vă zic. Noi suntem…

El: La revedere.

„Noi suntem”, „noi vă prezentăm” – le-au pus mapele în mână, bănuiesc, și le-au explicat cum să voluntarieze puțin. Or fi fost cei de la Centrul de Voluntariat Brașov. Îi știți? Nici eu, am dat pe Google, am aflat că au dat îmbrățișări gratis și au sărbătorit Ora Pământului. Pe site-ul lor pagina care le explică misiunea e goală, iar paginile despre viziune și valori nu suntem autorizați să le vedem. Nici măcar site-ul lor nu știe ce-i cu ei. 4121 de oameni au încercat să le vadă misiunea (din 29 iulie 2013 când au publicat pagina, se pare), dar încă nu s-or fi decis ce și cum.

[][3]

Viziune

[][4]

Valori

[][5]

Misiune

Am făcut și eu muncă voluntară, după cum ziceam chiar azi mai devreme. Am corectat cărți pregătite pentru Project Gutenberg. Dacă aș fi mers pe stradă ca să susțin chestia asta mi-ar fi luat câteva secunde să zic: „Vreți cărți gratis?” Pam-pam. N-am schimbat nenorocita de lume, dar am ajutat câteva zeci de cărți să ajungă gratis pe net. Pentru că scopul erau cărțile, mijlocul era să mă duc pe site și să muncesc gratis. Am fost voluntară, dar nu Voluntară.

Ăștia ni-s. Post-revoluționari. Puțin întârziați în diferite feluri, gata să schimbe fără să știe ce sau cum. Ar vrea o revoluție, una mică, la care să participe și ei. Să se spună că au făcut, bănuim – sau doar să facă parte din ceva mai mare. Dar n-o să facă, știți de ce? Pentru că fără substanță nu au de ce să fie reținuți, fără substanță n-au nicio șansă să schimbe nimic. Se zbat de dragul de a se zbate și se cam vede.