Zâmbetul Lui Victor Ponta on Roxana-Mălina Chirilă

Ponta renunță la doctorat, dar…

Tue, 16 Dec 2014 12:00:29 +0000

Hotnews ne anunță că Ponta renunță la doctorat, un lucru pe care nu mă așteptam să-l aud niciodată. Încep să mă întreb cât de rău l-a lovit pierderea alegerilor, de a început să facă de-astea. Dar mă tot uit la citatul ăsta:

_Va scriu pentru a va notifica renuntarea la titlul de doctor in drept acordat in anul 2003 de catre Universitatea Bucuresti.

Este un gest pe care trebuia sa il fac mai demult, inca din momentul aparitiei acuzatiilor publice cu privire la teza mea de doctorat. Nu am facut acest lucru pentru ca m-am considerat de buna credinta in argumentele mele la momentul aparitiei contestarii si nu am vrut sa amestec planul pur profesional cu cel politic.

Dupa ce voi parasi viata politica imi doresc sa initiez un nou demers doctoral, respectand toate standardele si cerintele de la acel moment.

Comentarii auzite: „tardiv”, „mai bine mai târziu decât niciodată”, „ar fi trebuit să-i retragă titlul, nu să renunțe el”, „oare ce mai coace?”, „după ce a comis ilegalități...”, „să-și ceară scuze față de doctorii care și-au câștigat titlul”.

Eu mă uit la ultimul paragraf din citatul ăsta, care începe așa: „după ce voi părăsi viața politică”. Nu știu ce să înțeleg: vrea să facă un doctorat la paștele cailor? La pensie? (cam când e ca Iliescu, așa) Sau are de gând să se retragă o vreme din politică, după ce a acumulat o „bunăvoință” cam cum era cea pentru Băsescu acum 2 ani? Putea să spună „după ce nu mai sunt prim-ministru”, dar a decis să ne tachineze așa...

Sportul și școala

Thu, 30 Oct 2014 07:24:41 +0000

Din când în când unei persoane de la guvernare îi intră în cap o păsărică și ciripește aia până-l înnebunește și omul vine cu o idee care e clar proastă, dar lui i se pare genială.

De exemplu, toți copiii din școala primară, din gimnaziu și din liceu trebuie să facă o oră de sport în plus din 2015 – și anume, o oră de fotbal. Ideea îi aparține lui W Ponta.

Sunt deja 2 ore de sport pe săptămână în școli. Profesorul de obicei decide într-o anumită măsură ce se face, în funcție de calificările proprii. Unele chestii sunt comune pentru toți, altele nu. Și ora aia de sport a fost una dintre chestiile care mi-au plăcut cel mai puțin la școală. Unele colege au trecut frumos pe la medicul de familie și și-au luat scutiri medicale (chiar dacă mergeau la baschet în afara școlii, mă înțelegeți).

De ce e nașpa ora de sport?

Te plimbi toată ziua cu plasa cu echipamentul de sport după tine. Nu încape în ghiozdan, acolo ai manuale și caiete.
E în mijlocul orarului. Te duci, te schimbi în vestiar, alergi, transpiri, te întorci în vestiar, te schimbi înapoi și mergi transpirat la celelalte ore. Normal că și clasa miroase în cosecință. (da, există dușuri; voi ați face duș la școală? Eu nu.)
Nu ai suficient de mult timp ca să îți faci o condiție fizică, dar ți se cere să o ai. Sari de 5-6 ori la groapa cu nisip, după care se presupune că poți s-o faci pentru notă. Pfff. Grozav.
Tot faci bucățele de sporturi (gimnastică, atletism, baschet, forță etc.) din care unele sunt chinuitoare pentru că nu te descurci la ele sau efectiv nu-ți plac.

Bun. Acuma vor să bage fotbal, probabil pe principiul că dacă le place unora, le place tuturor. Îmhî.

Băi, eu am un plan mai breaz ca a lui Ponta cu privire la sport. Nu dă la fel de bine pe plan internațional, că nu poți zice că toată țara e fan fotbal și că se face în școli, dar ar face niște elevi mai fericiți și toată lumea ar fi mai câștigată:

Sportul să devină o materie pe care o pici sau n-o pici, fără note. Asta ar însemna că dacă nu vrei să te dai peste cap pe ladă direct din săritură pentru că ți-e frică că o să pici și o să-ți rupi gâtul, chestia asta nu ți-ar mai influența media. (am avut o colegă cu gâtul în ghips dintr-o mișcare greșită la sport, nu spun de rupt gâtul de dragul exagerării)
Mutarea orelor de sport la începutul sau la sfârșitul programului, ca să nu interfereze cu orele de școală normale.

Știu, veți spune, sunt prea multe ore de sport, nu e când, nu sunt săli, nu sunt profesori. A, dar acum vine partea genială:

Dacă faci sport în afara școlii, să ți se echivaleze cu orele de sport și să nu mai fii nevoit să le faci pe acelea. Deci, faci karate de 3 ori pe săptămână? Perfect, nu mai trebuie să vii la sport. Faci înot de performanță? Perfect, nu mai trebuie să vii la sport. Ești într-o echipă de fotbal de juniori? Nu mai e nevoie să vii la sport. Faci polo? Mișto, poți să nu vii la ora de sport.
Să se organizeze și de către școală niște ore gen atletism, baschet, ce-o fi, gratis. În afara programului elevului. Orele astea să fie ținute de profesorii din școală (să facă parte din norma lor, sau să se calculeze ca ore normale). Orarul poate fi aranjat în așa fel încât profesorul să nu aibă și ore normale dimineața, și ore speciale după-amiaza. Poate fi ca la doctori, eventual: o zi așa, o zi așa.
Orele de sport rămase să grupeze mai multe clase, pentru că vor lipsi elevi de peste tot, deci împreună se strânge o grupă. Merge pentru limbi străine, trebuie să meargă și pentru sport.

Din cauza primului punct, cel despre eliminarea notelor la sport, cred că sistemul ar fi posibil. N-ar fi o goană spre ore care sunt mai „ușoare” decât altele.

Efecte benefice:

Elevii pot să-și aleagă un sport care să le placă și să-l practice mai serios decât ar face-o la școală.
Elevii au o motivație în plus să nu se lase de acel sport. Eu m-am lăsat de karate din plictiseală. Dacă aș fi știut că acel karate îmi garantează că nu trebuie să merg la orele alea aș fi schimbat doar clubul.
Elevii nu mai asociază automat ideea de „sport” cu „nașpa” și „chinuială”. Poate chiar mai practică ceva după ce termină liceul.
Nu mai miros clasele chiar atât de tare de două ori pe săptămână (acum trei!).

Ce ziceți? Ar avea ceva logică așa, sau vorbesc prostii?

Ponta nu-și schimbă năravul și rămâne Simona Halep

Wed, 22 Oct 2014 10:48:45 +0000

Cât de varză trebuie să fii ca după ce ai fost criticat în sus și în jos pentru o chestie de internetul local și de presa străină, să faci fix același lucru a doua oară, în fix același mod?

Ponta nu s-a săturat de șuturile luate pentru că se folosește de imaginea lui Halep ca să primească like-uri(unele primite de la Daily Star). Astăzi face fix același lucru, că a apărut la mine în feed: pune poza ei, sugerează că like-ul merge la ea, dar ce să vezi, de fapt cică ți-a plăcut de Ponta.

LIKE să-și tatueze el pe frunte. În special L-ul, cât se poate de mare și clar.

Măruntul Ponta

Fri, 10 Oct 2014 15:23:57 +0000

Totul e infestat de campania electorală zilele astea. Când nu fac candidații nasoale, fac comentatorii, așa că văd un șir lung de mizerii în fiecare zi. Alternativa ar fi să nu mă mai uit deloc. Ceea ce ar fi o variantă, dar meh. Ce fac comentatorii? Păi, #puiemonta, care e o chestie stupidă, atacuri sub centură împotriva Elenei Udrea (dacă nu sunteți în stare să scoateți un scandal sexual cu detalii concrete, nu vă mai obosiți), înjurături, bancuri proaste, bancuri porcoase etc.

Zău, dacă nu politicienii, atunci comentatorii. Am senzația că sunt oameni care ar fi foarte nemulțumiți dacă am avea politicieni buni: n-ar mai avea de cine să-și bată joc, pe cine să înjure. Ei nu vor o conducere mai bună, ci vor circ. Vor să fie scandalizați de reprezentanți, vor să se plângă, să aibă material pentru caterincă.

Meh.

Azi m-am trezit iar cu electorala lui Ponta în față, ceva afiș în care spunea că nu mai trebuie să fim conduși de cineva gen Băsescu. Am avut un fel de revelație în momentul respectiv: de obicei aud de Ponta în tandem cu altcineva, dacă se poate cu cineva care are un nume răsunător. A fost contra lui Băsescu pe vremea când toată lumea știa de Băsescu și mai puțini știau de Ponta. (să nu discutăm căsătoria care l-a băgat în familia Sârbu, vorbesc doar de asocieri de nume care pot fi involuntare din partea celorlalți)

De curând? A început cu Like-uri luate prin asocierea cu Simona Halep. S-a gudurat pe lângă Mircea Cărtărescu, urându-i succes și un Premiu Nobel. Cărtărescu i-a tăiat-o scurt: respinge cu dezgust urările. Obama e musai să aibă tact ca să nu cauzeze incidente internaționale, așa că și-a făcut poză cu maimuța și a zâmbit în ea.

Mai felicită pe cineva, mai face o poză, se pune împotriva cuiva. E o mentalitate de om mărunt. Bine, și-a tras o lansare de campanie măreață (chiar dacă imperfectă, pentru că a uitat să-și găsească oameni care să-i compună portretul cu cartonașe colorate), dar tot o mentalitate măruntă are în rest. Ca un copil în școală care vrea să-și facă prieteni, mai dă și câte ceva pentru materialiști, mai un program „Prima mașină”, mai un tricou (nu că ar și da tricourile). În rest? Uite cu cine e prieten! Nu-i așa că-l placi? Nu-i așa că vă plac aceeași oameni? Nu ce mișto e să fii prim ministru și să poți aprecia toți oamenii valoroși? Mai ales cei pe care-i plac și alții? Nu? Nu?!

Listă de persoane cărora Victor Ponta le-a adresat felicitări și urări în ultima săptămână:

Ștefan Râmniceanu – 10 octombrie
Gică Popescu – 9 octombrie
Mircea Cărtărescu – 8 octombrie
Horia Tecău – 5 octombrie
Nicolae Titulescu – 4 octombrie
Florian Pittis – 4 octombrie
Mircea Albulescu – 4 octombrie
Cristian Botan, Ionuț Budișteanu și Paul-Andre Baran – 3 octombrie

Și nu se pune problema că ar fi sincer în ce susține, că l-au prins alții la cotitură…

Ioana Petrescu și Victor Ponta

Tue, 15 Jul 2014 13:57:18 +0000

M-am uitat și eu la deja faimoasele înregistrări cu Ponta, Petrescu și Băsescu discutând CAS-ul. În prima înregistrare am avut un deja vu de la școală, când mă scotea careva la tablă și turuiam ce știam, nu răspunsul efectiv, că nu știam exact răspunsul.

Ceea ce nu fac niciodată la muncă, pentru că scopul meu acolo nu e să le demonstrez celor pentru care lucrez că mi-am învățat lecția, ci să le livrez un produs bun.

Discuția Ponta-Petrescu-Băsescu, economic vorbind, mă depășește. Habar n-am cât de sustenabilă e scăderea CAS-ului, cât de multă lume ar trece în legalitate cu serviciul dacă ar fi CAS-ul mai mic și ce mai discutau ei acolo. Nu știu cât de legitime sunt îngrijorările lui Băsescu. Nu e domeniul meu. Dacă s-ar fi discutat cu adevărat numere, cifre, statistici, cazuri precedente, reacții economice și așa mai departe discuția ar fi fost cu mult peste competența mea. Dar în lipsă de răspunsuri clare, am văzut doar cum cei doi, pe scurt, o scăldau.

Și știți la ce mă gândesc? Recunosc, nu la politică, nu acum. Momentan mă gândesc că ăștia doi sunt singurii de la conducere al căror statut academic îl știm. Au ajuns pe culmile studiului, prin plagiat de România și prin studii de Harvard au atins același rezultat: sunt doctori. Ph.D., philosophiae doctor, peste masteratul meu, magister artium.

Sigur, și Liiceanu e doctor. Și Cărtărescu e doctor. Dar și ăștia doi sunt vizibil doctori, ni se vâră sub nas doctor-ismul lor mai puternic decât ni s-a vârât al altora. Se face mișto de ei, se face mișto de titlul respectiv în general, se ajunge în punctul în care să fii doctor în România e o chestie de râs, nu de admirat. În fond, doar fraierii învață, iar titlurile pot fi luate și de Ponta, și de Petrescu – la Harvard chiar! Ce înseamnă să fii doctor? Habar n-am. Că n-ai făcut ceva mai bun cu viața ta, poate.

Da, râca mea e minoră, stupidă în comparație cu alte râci, mult mai serioase, bazate pe economie, curente politice, Constituție etc. Dar dacă s-au luat plângerile mari, s-au disecat, s-au analizat, eu rămân cu una mică: cei doi au ajuns o caricatură a intelectualității într-o societate în care oricum sunt prea puțini oameni valoroși care să fie promovați ca modele… și prea puține dorințe de a ne orienta într-o atare direcție.

Și Ponta tot zâmbește

Mon, 17 Mar 2014 22:28:08 +0000

S-au făcut consilii peste consilii să studieze cazul, s-a ajuns în ultimă instanță (sic!) la Curtea Supremă. Rând pe rând toți au dat din umeri. Că mno, că hâr, că mâr, că n-a copiat chiar totul, că lucrarea lui Ponta nu-i face rău celei copiate, că de fapt Ponta nu zice că ar fi scris-o pe aia inițială, că de fapt cazul ăla n-are legătură cu ei…

Am văzut ceva păreri pe net care zic așa: Curtea Supremă n-a spus că Ponta n-a plagiat! Au zis doar că nu pot să judece cazul.

Da, săracii de la Curtea Supremă n-au putut judeca pentru că mno, nu merge treaba chiar așa. E complexă. E… treaba altora, de fapt. Adică, ce-i cu contestația asta? Nu-i bună, schimbați hârtia!

Sunt sigură că atunci când erau mici le furau câinii temele de casă, își uitau caietul cu lecția de învățat în bancă și nu puteau învăța acasă și, colac peste pupăză, mai făceau și pojar de trei ori pe an. Iar acum, din circumstanțe perfect naturale, deloc suspecte, nimeni care a luat contact cu teza de doctorat a lui Ponta nu poate remarca plagiatul vizibil chiar și pentru ăia care n-au auzit de plagiat decât în clipa în care s-a vorbit de Ponta.

Mă gândesc: poate pe prima pagină a lucrării de doctorat a lui Ponta e un e-mail de-ăla care erau populare acum câțiva ani: „Dacă nu dai mai departe, toată familia ta va fi blestemată, dacă protestezi că ceva nu-i în regulă cu ce scrie aici o să-ți pierzi dragostea și jumătate din avere.” Iar sărmanii oameni au dat teza aia din mână-n mână, ca să scape.

Profesorii au protestat la momentul respectiv și s-au întrunit să studieze problema și au constatat că ea există, dar cine i-a luat în seamă? Mai nimeni. Iar Ponta zâmbește cu zâmbetul ăla imposibil, mereu existent, care i s-ar potrivi unui personaj de roman pentru că spune totul și nu spune nimic. Lumea e un amuzament pentru el, sau poate zâmbetul e o mască.

Între timp populația nu prea mai e interesată, s-a plictisit, oricum faptul că teza de doctorat e plagiată nu-i așa o problemă, și copiii mai copiază uneori. Sunt doar cuvinte pe hârtie, nu?

Ei, uite că un doctorat ar trebui să fie încununarea unor ani în care lucrezi pentru un scop, în care dai ce ai mai bun din tine pentru a pătrunde adânc într-un subiect, a scoate ce-i mai bun din el și a da și de la tine. Înseamnă să revoluționezi puțin, într-un fel – chiar și într-un fel mic. Un doctorat înseamnă să scotocești prin tone de chestii pre-existente, să găsești ce e mai bun, să transformi și apoi să inovezi. Înseamnă să ai o idee și să cauți resursele de a o duce la capăt, înseamnă a nu uita pentru ce lucrezi și de ce, chiar dacă sunt momente în care te întrebi ce cauți acolo și dacă nu sunt zeci de oameni care pot mai bine decât tine. Înseamnă să tragi de tine, să tragi de resurse, să găsești în fața ta haos și să impui ordine. E multă muncă și e dificilă și nu e pentru oricine.

Ei bine, când Ponta a fost pus în fața provocării s-a uitat îndelung la ce avea de făcut și a zis: „Hm, e greu, hai că fac ceva, diseară mă mai fac că fac și pe urmă fur restul. Sigur n-o să remarce nimeni. Iar dacă remarcă, o rezolv eu cumva să ies eu cât de cât în regulă.”

De Ce Nu Scriu Comentarii Politice (sau: Zâmbetul lui Victor Ponta)

Thu, 23 May 2013 19:37:46 +0000

Nu am cine știe ce opinii politice puternice și stau prost și la capitolul de cunoștințe. Nu mă întrebați ce planuri de legi susțin cei de stânga și care planuri de legi sunt ale celor de dreapta, ce proiecte sunt în desfășurare la Ministerul Justiției sau care e afilierea politică a personajului care a venit cu ideea X. Nu mă întrebați nici cum se aleg europarlamentarii.

Efectiv nu mă interesează. Atât de tare nu mă interesează, de nu pot să vă explic. Sau poate că pot.

La facultate am avut un profesor pe care îl cheamă Bogdan Ștefănescu și care ne-a povestit despre politică și liberali și conservatori și anarhiști și ce-o mai fi. Ne-a povestit despre post-comunism și despre teoria politicii și sincer, acolo am văzut ceva idei despre conducerea unei țări, dar după ce am discutat despre naționalism suficient de mult îmi venea să-l strâng de gât urlând, „GATA! Apartenența la nație e doar o altă apartenență la un grup, for fuck’s sake, can we move on already?!”

Absolut nimic din tot ce a putut să zică Bogdan Ștefănescu, un profesor de altfel ok, nu m-a putut determina să deschid naibii televizorul să văd cine e primul ministru (înainte de a fi faimosul Ponta). Nu știu care sunt alianțele sau ne-alianțele, habar n-am de ce e parlamentul bicameral, sau cum funcționează camerele și sincer, sincer, sincer mi se fâlfâie atât de îngrozitor de poveștile din politică încât dacă îl prind pe Badea la televizor sunt doar curioasă să știu dacă s-a blocat în baie la Mall iar. Și, eventual, dacă are ceva mai interesant de spus decât să se maimuțărească.

Hai să fim serioși: n-am de gând să intru în politică. N-am de gând să am vreo legătură cu politica. Și doar să discuți despre politică nu ajută politica. Faptul că eu am o părere sau alta n-o să-i facă pe Ponta și Băsescu să se transforme peste noapte în versiunile lor ideale și să trebăluiască de zor ca niște furnicuțe politice. Opinia Mea Corectă despre politică, presupunând că putea exista vreodată, ar valora exact cât o ceapă degerată. Deci, utilitate minimală, interes și mai scăzut… plus încă ceva.

Este imposibil să ai o opinie despre orice care să intre măcar vag în câmpul politicii fără ca opinia ta să capete toate culorile curcubeului politic. Îți plac ochelarii lui Ponta?!… Mare greșeală. Ochelarii respectivi reprezintă PSD-ismul lui Ponta și se trag din moși-strămoși de la Ceaușescu, care i-a visat într-o noapte când mâncase prea mult și adormise cu burta plină. Ți se pare că frizura lui Băsescu e aiurea? Trădare de stat scrie pe tine, pentru că firele de păr ale președintelui reprezintă soldații vajnici ai patriei care au căzut la Mărăști, Mărășești și Oituz. A întreba de ce e Becali la închisoare în contextul greșit înseamnă să stârnești Războiul Rece și Fierbine al ciorbelor și înghețatelor aruncate pe deasupra unei mese până atunci liniștite – doar că acum toți și-au dat seama că sunt pe părți diferite ale baricadei. Și să te pună ăl de jos să întrebi dacă Dan Diaconescu mai există, că vei îndura consecințe nespuse și fatale.

Discuțiile politice mi se par niște imense tabloide în care apar, din când în când, și chestii relevante. Lumea se adună pe la colțuri, se bârfește puțin – pentru socializare, pentru a afla ce opinii au cei din jurul tău și ce opinii e corect să ai. Seamănă puțin cu bârfele despre celebrități, doar că duse la extrem (Obama a cerut un cheeseburger cu muștar Dijon! Ce scandal!!! Pfuai, păi asta înseamnă că el nu e american ca toți americanii, e un impostor cu certificat de naștere fals care n-are dreptul să fie președinte). În contextul celebrităților, puțini sunt cei care nu văd diferența dintre „Robert Downey, Jr. revine în Iron Man 4” și „Robert Downey, Jr. s-a îmbrăcat prost”. Prima are un oarecare interes general, a doua contează doar pentru fani inveterați sau guri rele. În schimb în politică nu există loc să miști prost, nu există spațiu unde persoana să nu fie o PERSOANĂ care să reprezinte de toți și de toate. Cu politicienii nu e de glumă, pentru că fanii lor sunt mult mai hotărâți și pur și simplu nu știu să fie decât serioși. Tu glumești și ei te bagă în toate subtilitățile și în toate teoriile și în toate „Tu nu îți dai seama”-urile. Nu, dom’le, nu îmi dau seama. Tot ce-mi dau seama e că iar am intrat pe teren minat, deși tot repet în ultima vreme: nu mă interesează politica ca atare. Normal că dau de ea pentru că toată lumea vorbește de ea. Și așa am aflat cine e Angela Merkel și ce-i cu Monica Macovei și că Antonescu uite-așa-și-pe-dincolo. Iar Becali!…

Nu scapi. În politică sunt bârfele culților și inculților și ale întregului neam. Manelele sunt mai prejos de cineva, Lady Gaga e mai demonică decât altcineva, de Twilight și Cincizeci de Umbre scapi printre alții și dacă ai noroc poți scăpa de acte de moștenire și detalii despre viețile verilor după ce pleci de la masa în familie. Dar politica nu pare să țină cont de bariere sociale și permează orice situație i se permite.

Și apoi cineva ca mine se trezește să facă un comentariu care n-are legătură cu politica, de fapt, chiar dacă pare oarecum că ar avea.

Exemplu concret: de fiecare dată când îl văd pe Victor Ponta, omul ăsta zâmbește. E incredibil! Nu știu pe nimeni care să zâmbească la fel de mult. Am făcut greșeala să-i spun cuiva odată că mi se pare remarcabil: dacă câștigă, zâmbește. Dacă glumește, zâmbește. Dacă pierde, zâmbește. Dacă se vinde carne de cal în străinătate, zâmbește. Dacă e atacat din toate părțile, zâmbește. Antena 3 îl place? Zâmbește. Antena 3 îl urăște și îl cheamă acolo pentru interviu dur? Zâmbește în continuare! Efectiv mă întreb cât poate zâmbi omul ăsta. E ca o păpușă rusească, de-aia care se ridică atunci când o tragi în jos – la fel și Ponta: oricât de tare trage ceva într-o direcție sau alta, el revine cu colțurile buzelor în sus și dinții la vedere. E fascinant. Oare ce e în capul lui? Se amuză? E ironic? E sarcastic? Poate nu e un zâmbet, e un mârâit, ca la câini (dacă un câine îți arată dinții, nu zâmbește). Cine își poate da seama?… E un fenomen mai misterios decât o paradă a modei cu Lady Gaga. Zâmbetul lui Ponta e inuman și probabil că a ridicat media pe an a frecvenței zâmbetelor la politicieni cu cel puțin 95%.

Acesta nu este un comentariu politic. Este o observație. Care are toate șansele să fie luată drept comentariu politic. De ce? Pentru că poate simpatizez cu Ponta sau cu ideile lui, sau cu PSD-ul – doar sunt dată pe spate de zâmbetul lui Ponta, nu? Sau poate că sunt împotriva lui Ponta, doar pare că fac mișto de el, pentru că mă iau de zâmbetul lui.

Sau poate, poate, poate… Poate Ponta e un personaj care apare des la televizor, destul de des ca să dau peste el în trecere și mă amuză zâmbetul de personaj episodic de roman.

Vă las acum cu un koan extraordinar. Dacă vă concentrați puțin pe el, vă va revela atașamentul pe care-l aveți față de politică, dacă nu chiar și apartenența:

Într-o zi, Victor Ponta se întoarce acasă, unde descoperă că soția vrea să divorțeze. A plecat acasă la mama ei și a luat cu ea și copiii.

Ponta a aflat de chestia asta de pe un bilet, prins cu un cui pe un stâlp din fața casei unde locuia, care acum e o ruină arsă. Stă acum să citească biletul, în care mai află și că e dat în judecată pentru evaziune fiscală și delapidare de fonduri, iar toate conturile din bancă i-au fost sechestrate ca probă la dosar.

Când e pe cale să citească ultima propoziție, un mesager vine într-un Audi negru ca să-i spună că a fost demis din funcție. Ponta zâmbește.

Ce înseamnă zâmbetul?…