Zoso on Roxana-Mălina Chirilă

Ideea Bibliei și a creștinismului

Fri, 28 May 2021 13:24:50 +0000

A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește.

Postarea se termină cu această concluzie:

Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum. Și să-ți „check your privilege” din când în când să verifici dacă nu cumva gândești ca ăia primitivi și nu ca ăia care au devenit atât de buni încât nici moartea nu-i poate învinge mental.

Am vrut să-i las un comentariu, dar cred că l-a mâncat blogul lui Zoso. (Înainte să se impacienteze cineva, astfel de lucruri se petrec; nu știu dacă respectivul comentariu e în spam sau pending, dar sigur nu l-a pus Zoso acolo.)

Tot răul spre bine, am scris mult la comentariul respectiv, așa că mai bine-l postez aici. Nu mă obosesc să-l aduc într-o structură mai potrivită pentru articole pe blog. Iată-l:

„Ideea Bibliei nu este”

Timp de vreo două milenii s-au scurs râuri de cerneală despre ce este și ce nu este ideea Bibliei.

Acuma, eu nu sunt nici prea creștină de felul meu, nici mare amatoare de cercetări făcute pe Biblie, dar mă ciocnesc suficient de des de creștinism pentru că o mare parte din literatura vestică mai veche e legată într-o măsură mai mare sau mai mică de Biblie și de cultura creștină. Deci vreau, nu vreau, dacă citesc despre lumea medievală, apar și Biblia și creștinismul.

Creștinismul nu se rezumă la ce e și ce nu e în Biblie. Ai foarte multe lucruri care nu sunt în Biblie, dar care sunt cât se poate de prezente în viața creștinilor: sărbătorirea nașterii lui Iisus pe 25 decembrie, de exemplu; modul în care se face semnul crucii; structura liturghiei.

Dacă te apuci să alegi doar ce-ți convine din cultura creștină și din Biblie, o să ai un creștinism propriu, care nu corespunde cu cel al altora. E ok dacă vrei să-ți dezvolți propria religie (e ok din partea mea; s-ar putea ca ortodocșii să te considere eretic), dar nu poți vorbi în numele „creștinismului” dacă o faci.

Istoria creștinismului și a practicilor conexe e interesantă în felul ei.

Dacă te interesează Biblia, istoria ei și interpretarea ei, sunt o grămadă de cărți pe subiect, scrise de oameni care au făcut multă cercetare în domeniu. Da, Biblia a rămas cam aceeași (minus diferențe de traducere) de-a lungul vremii (după ce au stabilit componența Noului Testament) pentru că e considerată Cartea lui Dumnezeu (și NU o modifici pentru că e sfântă; au existat mari scandaluri creștine și schisme pe mult mai puțin de-atât – Peterson gândește ca un om modern, nu ca un episcop medieval). Dar interpretările s-au schimbat puternic de la epocă la epocă și de la comunitate la comunitate (s-ar putea să te surprindă, dar și evreii interpretează Tanakh diferit de cum interpretează creștinii Vechiul Testament, deși cele două seamănă puternic).

Dacă te interesează în schimb comunitatea și cultura creștine, intră mult mai multe în componența lor decât doar Biblia. Atunci „crede și nu cerceta” e o zicală importantă pentru ortodoxismul românesc – pentru că creștinii cred că face parte din ortodoxism, ceea ce e suficient ca zicala să aibă impact (cred că se leagă în capul multora de Toma și de „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”). Și sunt multe astfel de practici conexe care nu sunt bazate pe Biblie, dar nu sunt mai puțin creștine.

Cu alte cuvinte, lucrurile sunt un pic mai complexe, altfel am avea toți același creștinism de vreo două mii de ani încoace. Dar lucrurile se schimbă – conceptele se schimbă, abordările se schimbă, ce se consideră important se schimbă. Poți să-ți rezolvi propria raportare la credință la o bere și citind două articole de pe net, dar nu poți să rezumi creștinismul ăla mare, care există în afara ta, în același mod. Pentru ăla trebuie să cercetezi mai adânc, pentru că nu e suficient ce crezi tu, ci trebuie să știi ce cred alții.

Ce am învățat de la Zoso și Arhi

Mon, 16 Jun 2014 07:57:49 +0000

M-am pus pe studiat ce înseamnă bloguiala. Din adâncurile profunde ale ființei mele m-am chinuit să caut acel ceva, acel filon extraordinar care te face dintr-un simplu deținător de blog un blogger, un cineva care are jdemii de vizitatori și click-uri, care e pe buzele tuturor celor care îl citesc, care are prieteni și dușmani pe net (mai mulți ca mine) și reclame pe blog care funcționează (mai mult ca ale mele).

După un studiu aprofundat, de mare angajament și extrem de științific pentru care am trudit aproximativ 22,56 secunde, am descoperit acea caracteristică comună dulce, atrăgătoare și rafinată a celor care scriu pentru publicul din ce în ce mai larg.

Aici la Zoso. Aici la Arhi.

Astăzi voi face, deci, ca ei! M-am scufundat profund în adâncimile abisurilor bloggingului și am bloguit ca o profesionistă.

„Ce tot judeci, că nici tu…”

Tue, 29 Apr 2014 12:26:25 +0000

Articolul ăsta al lui Zoso. Și articolul ăsta despre cartea Negru și Roșu de I.T. Morar.

Citez din primul:

Din dorința asta de a nu le spune oamenilor adevărul, pentru a nu-i răni un pic, îi rănim și mai tare. Nu, serios, bărbații nu te vor că ești prea deșteaptă, nu că abia încapi pe ușă sau îi sperii cu moaca ta. Continuă să crezi că ești specială și senzațională și dă vina pe ei. Nu le spuneți copiilor care ar trebui să le fie așteptările, lăsați-i să viseze facultăți și joburi de milioane când ei abia pot împacheta o pizza decent.

Citez din al doilea:

Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului (Shoah si Porajmos), cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman. […] Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.

Uitați-vă bine la ele. Par să n-aibă nimic în comun. În primul Zoso vorbește de fenomenul în care unei fete urâte îi spune toată lumea că-i frumoasă, chestie care pe ea n-o ajută deloc. În al doilea se face elogiul unui roman despre care părerea mea sinceră e că e scris slab – ridicându-l la o înălțime pe care cu greu o pot atinge până și cele mai bune cărți ale lumii: gravitate, curaj, roman excepțional, valoare terapeutică și redemptivă, comparație cu Thomas Mann, temelia autocriticii, contribuție exemplară! Zici că-i Eminescu, înviat și devenit prozator peste noapte. Acuma, din câte mă prind, autorul articolului se poate să fie exaltat, dar sincer – din păcate cuvintele lui sunt atât de mărețe încât sună a gol.

E nașpa să primești critici nasoale. E neplăcut să te expui în fața lumii și lumea să zică „meh, uite aici sunt probleme”. Dar e și mai nasol când se ajunge la extreme: ori iubim, ori urâm. Ori lăudăm până la Dumnezeu, ori spunem că e o chestie atât de nasoală încât te ștergi la fund cu ea. Ori 5 stele, ori 1 stea, ce ne încurcăm aici cu nuanțe și chestii de mijloc?! Și diferențele dintre lucrurile cu adevărat excepționale și cele bune sau bunicele dispar.

În momentul în care o chestie e bună – nu excepțională, dar bună – și apare o critică în care se discută și aspectele mai puțin bune, se ajunge la argumentul ăla suprem care-mi place mie în mod excepțional: „Cine ești tu să critici cum arată femeia, când ești urât?” „Cine ești tu să-ți dai cu părerea despre filmul ăsta, parcă tu poți face unul mai bun?!” „Cine ești tu să spui că lucrul ăsta nu-i făcut bine, tu parcă ești mai capabil!” De ce e ăsta un argument universal valabil?

O critică bună ține cont de context. Una e să discuți despre o carte publicată cu alți potențiali cititori ai ei, alta e să vorbești cu autorul care-ți spune că are un manuscris gata de tipar, cu totul alta să vorbești cu cineva care îți arată schițe. Într-un fel vorbești cu/despre un profesionist, altfel cu/despre un amator. Pentru că o critică e chestia aia care ar trebui să fie bună cuiva, și să fie utilă la ceva. Nu trebuie neapărat să facă omul să strălucească de încântare.

Da, unele critici sunt exagerate, sau hărțuieli. Dar altfel, mai dă-o-ncolo. Dacă suntem toți niște sensibili care trebuie să fim menajați de cei care ne sunt prieteni, o să trebuiască să-mi lăudați talentul inestimabil la desen, mai ales dacă suntem prieteni.

[][4]

Fluturele cu fata