Roxana-Mălina Chirilă

Întâlnire de gradul trei cu Martorii lui Iehova

Cel puțin, cred că a fost o întâlnire de gradul trei cu Martorii lui Iehova. Nu mi-e foarte clar cum stă treaba cu gradele astea.

Mergeam pe stradă pe cea mai ocolită rută posibilă către primul bancomat, că aveam chef de o plimbare, când m-a luat un tip mai în vârstă deoparte, dacă se poate să mă întrebe ceva. Eu credeam că vrea să mă întrebe cât e ceasul, sau altă chestie de genul ăsta.

-V-ar plăcea să fiți mereu atât de tânără și frumoasă cum sunteți acum? mă întreabă omul.

Ei, evident, o întrebare-capcană. Ca și alea cu „v-ar plăcea să câștigați un milion de dolari?” Nu poți să spui nu, dacă spui da sigur vor ceva de la tine. Dar ce?

M-am uitat la tipul în cauză și mi-au trecut prin minte câteva variante:

  1. Se dă la mine. (reacție standard când un tip mă oprește pe stradă cu un compliment) Dar nu, nu părea genul și n-avea vârsta. Foarte implauzibil.
  2. A pus ceva pariu cu prietenul lui, care era cu câțiva pași mai încolo, și are nevoie de un cineva luat aiurea de pe stradă ca să-și demonstreze punctul de vedere. Plauzibil.
  3. Emisiune în care își bat joc de oameni. Nu văd camere de filmat, dar regândesc întrebarea să văd dacă nu cumva m-a întrebat când e ultima oară când am băut suc gastric.

Răspunsul meu:
Am auzitar fi unii care se ocupă acum de chestia asta.

Tipul a clipit puțin:
-Credeți că s-ar putea ca în viitor să trăim cu toții fericiți și tineri, într-o lume mai bună?
-Dacă își fac ăștia treaba, da.
-Uite, am aici un pliant…

N-am mai ascultat prea tare să văd ce zice, fiind prea preocupată de fluturaș, pe care scria „o viață pașnică într-o lume nouă”. L-am deschis, pentru că îmi picase în sfârșit fisa cine erau oamenii și ce vroiau de la viața mea. Și clar, negru pe verde, scria: „V-ar face plăcere să primiți mai multe informații? Scrieți-le Martorilor lui Iehova la una din adresele de mai jos:”

Aleluia! Nu numai că nu sunt singura persoană care evită să scrie „v-ar plăcea” pe chestii oficiale din cauza greșelii comune „v-ar place”, dar m-am întâlnit pe bune cu renumiții, unicii Martori ai lui Iehova. Am început să zâmbesc ca nebuna.

Variante de răspuns:

  1. Am scăpat de o sectă, de ce m-aș băga în alta?
  2. Sunt rockeriță.
  3. Sunt la MISA… cât de cât.
  4. Chiar voi sunteți! URA! De când vă așteptam!
  5. Pot să vă iau un interviu?

Din păcate, varianta cea mai simpatică, „din care din cele două tipuri de Martori ai lui Iehova care există în România faceți parte?” mi-a trecut prin minte de-abia acasă. Și n-aveam chef de celelalte, așa că am continuat să zâmbesc ca nebuna.

Mi-au dat și o broșură, „Se îngrijește într-adevăr Dumnezeu de noi? Dacă da, de ce permite el suferința? Se va sfârși aceasta vreodată?”, pe coperta căreia sunt un tip, o tipă și fetița lor, toți uitându-se suferinzi și zare. Sau poate vor să fie senini, dar arată suferinzi. Sau plictisiți. Poate încercați de viață și plictisiți – și pe urmă își mai dau seama că mai sunt încă 10 ore din cea mai nouă conferință a lui Gregorian Bivolaru slujba religioasă.

M-au invitat la ceva eveniment care urmează să aibă loc la sfârșitul lui martie, la întâlnirile bisăptămânale și tot așa. Cred că păream foarte fericită că mi-au ieșit în cale. Și chiar eram. Sunt niște specimene rare, Martorii lui Iehova. Rareori te prind în sălbăticie să-ți ofere broșuri și am avut mai multe întâlniri accidentale cu yoghinii MISA, care sunt colorați mult mai țipător când ies în lume.

Îmi pare rău că trebuie să le arunc broșurica. E colorată, probabil că i-a costat ceva. Dar și-așa țin prea multe lucruri inutile prin casă…


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |