Eram curioasă să văd cum arată literatura pentru copii premiată pe la noi și am cumpărat trei cărți cu bulina „premiile Cărturino” pe ele. Prima pe care am citit-o a fost „Oranjeria” de Alexandra Niculescu, de care am aflat puțin mai târziu că e mai atipică. Cel puțin una dintre celelalte două e foarte ok; poate vă povestesc și de celelalte, dar nu acum.

„Oranjeria” e recomandată pentru categoria de vârstă 10-12 ani, dar după ce am citit-o am intrat pe Facebook-ul autoarei, apoi și pe restul internetului ca să aflu dacă autoarea crede că a scris o carte pentru copii. În urma cercetărilor, înclin să cred că da. Dacă da, atunci greșește.

Povestea

„Oranjeria” e… o carte.

Dacă auzi de ea doar din rezumat și te uiți doar la ilustrațiile simpatice, seamănă cu o poveste pentru copii. Personajele sunt cinci copii - doi copii-turiști pe o plajă, doi copii-refugiați care ajung pe aceeași plajă și o fată care trăiește într-o oranjerie magică, un fel de seră plutitoare care merge din loc în loc și unde fiecare poate găsi lucrurile pe care și le dorește cel mai mult.

Oranjeria e un loc fericit, liniștit, unde tot ce trebuie să faci e să te gândești doar la lucruri frumoase și unde trebuie să uzi portocalii în fiecare zi la oră fixă, alfel vine omul-de-spumă și te înghite.

Dar atunci când citești cartea seamănă mai degrabă cu un roman contemporan despre alienare, lipsă de direcție și presiunea zdrobitoare a existenței. Dacă poveștile clasice încep cu cineva care vrea ceva sau care trebuie să facă ceva, aici dorințele nu sunt valuri care poartă personajele pe aripile lor, ci cel mult unduiri blânde ale unui lac. Băieții refugiați își așteaptă părinții, copiii în vacanță doar se învârt de colo-colo, fata din oranjerie stă prin oranjerie. Punctele dureroase sunt trecute sub tăcere și gândurile rămân mereu pe o suprafață îngustă și incomodă, evitând orice ar putea perturba aparențele de calm.

În cărțile pentru copii, chiar și cele filozofice, copii au putere de decizie și interioritate. Chiar dacă în viața reală alegerile lor sunt deseori trecute cu vederea de către adulți, în literatura despre și pentru ei, ei devin eroii care decid și acționează. În „Oranjeria” lucrul ăsta nu se întâmplă decât ce mult superficial.

Personajele

„Oranjeria” e o carte mai mult statică decât dinamică, fără personaje puternice.

Cunoaștem o fată săracă care stă în oranjerie mai multă vreme. A plecat de acasă, unde îi era greu, iar acum are grijă de portocali și cel mult duce pachete dintr-o parte în alta. La finalul cărții, decide să se întoarcă acasă. Asta e tot ce face.

Cunoaștem doi băieți refugiați care pornesc cu barca din Orientul măcinat de război și vin spre Europa. Pe drum, motorul bărcii se strică și sunt separați de părinți, ajungând fără ei lângă o plajă plină de turiști, unde sunt cu alți refugiați, de care teoretic se ocupă niște localnici. Nu fac altceva decât să aștepte, să intre ocazional în oranjerie, să se plimbe puțin și să cunoască celelalte personaje.

Cunoaștem și doi copii-turiști, un băiat și o fată veniți în vacanță la mare împreună cu părinții lor, dar abandonați în grija unei tinere de-abia cunoscute în timp ce părinții își văd de cumpărături și alte distracții. Acolo îi cunosc pe cei doi refugiați, cu care intră în vorbă prin persoanele care le traduc dialogul și cu care reușesc greu să se înțeleagă, pentru că adulții le reproduc greșit replicile.

Fetei-turiste îi place de unul dintre băieții-refugiați, care se gândește la ea în termeni de soție-în-casă (misoginism moștenit, ura?). Se supără din nimic, se plac sau se displac din mărunțișuri, dar un dialog mai profund sau vreo interacțiune dincolo de superficial nu au loc. Nu există un moment în care să simți că vreo pereche de frați se place real sau că oricare dintre cei patru a înțeles ceva despre ceilalți.

Dialogul e imposibil, alienarea e completă. Părinții sunt absenți și nu își înțeleg copiii, fata care are grijă de copiii-turiști nu îi înțelege real, copiii între ei nu se percep bine. Fiecare copil e o insulă izolată, care niciodată nu poate pluti spre o alta.

Întâmplări

Pentru că firul narativ e aproape inexistent, ordinea întâmplărilor nu e foarte importantă. Deci, fără vreo ordine anume:

Băieții merg în oraș și dau de oameni dubioși. Sunt chemați de pe stradă de niște bărbați care vorbesc arabă și care le zic că vor avea nevoie de cineva să care nisip(?). Li se cumpără pantofi și apoi li se povestește cum vor trebui să muncească, dar băieții până la urmă decid că e prea ciudat, se descalță și pleacă.

Fata și băiatul turiști merg spre oraș în mașină. Fata face pe ea, e luată de cineva de pe stradă și dusă într-o curte, unde un bărbat îi dă o prăjitură. Ea o mănâncă, adoarme, iar bărbatul o mângâie pe cap și lasă pe capul ei un fel de spumă. Tânăra care teoretic avea grijă de ea vine s-o recupereze.

Refugiații adulți veniți pe plajă cu băieții fac scandal la hotelul unde stau frații turiști. Sunt foarte amenințători, dar se sugerează că au făcut chestia asta la îndemnul cuiva. Întâmplarea nu are consecințe.

Atmosfera e de pericol și de apăsare, dar nu sunt pericole pe care copiii să le înfrunte cu curaj sau ingeniozitate - cel mult băieții refugiați au un moment în care se cară pentru că nu le place atmosfera, dar cam atât.

Nu știu ce anume ar trebui să le placă copiilor aici. Ca adult, pot să-mi imaginez suficiente încât lucrurile astea să aibă sens, dar asta doar pentru că am cunoștințe despre lume care includ lucruri gen „abuz sexual”, „trafic de persoane” și „mafii locale”.

Oranjeria

Oranjeria din titlu e teoretic un spațiu extraordinar, în care dorințele se împlinesc. Practic, e un loc ciudat și prea puțin descris. Ni se spune că există acolo tot felul de lucruri interesante, cum ar fi crustacee colorate fantezist sau diverse obiecte râvnite (haine, parcă?), dar nu prea vedem nimic în ea.

E un loc unde oamenii pot coexista, dar fără să se vadă. Un loc unde toți cei prezenți exclamă că e frumos, dar nu știm de ce. Uneori cei de acolo sunt înghițiți de spumă și dispar pentru totdeauna, dar nu vedem nici asta, doar ni se spune că se întâmplă.

De obicei, sunt o cititoare care interpretează textele literal. Dacă-mi spui că în aventura ta există dragoni, atunci există dragoni. Dacă-mi spui că există miei blânzi care se transformă în monștri care omoară oameni, atunci există miei blânzi care se transformă în monștri care omoară oameni. Putem discuta pe urmă despre paralele între dragoni și bogați lacomi care nu sunt niciodată mulțumiți cu cât au și îi asupresc pe cei din jur, dar în prima fază un dragon e un dragon.

Ei bine, chiar și la prima citire, oranjeria nu e o oranjerie, e o metaforă. Urlă să fie interpretată ca simbol. Nu știu cât de mare e, nu știu ce e în ea, nu înțeleg decât că sunt prăjituri extraordinare și portocale acolo și că îndeplinește (cum?) dorințe și că, dacă te gândești la ceva nefericit sau nu uzi portocalii la timp, vine omul-de-spumă și te înghite. Ok?

Dar o metaforă pentru ce?

Inițial, am luat-o ca pe o metaforă pentru raiul de după moarte (și deci și pentru moarte). E discutată public (mai exact, e dată la televizor și menționată de mulți), dar nu toată lumea crede în ea. Se plimbă de colo-colo și ia oameni fără să fie foarte clar de ce. Când cineva are o viață foarte grea, îl ia și îl scapă de toate grijile.

La impresia asta a contribuit și faptul că prima oară când băieții refugiați intră în contact cu oranjeria se află pe o barcă în mijlocul mării. Nimeni altcineva nu pare să vadă că ea e acolo. Ca să revină pe barcă, unul dintre băieți se trezește - moment în care constată că lipsesc oameni din jur și prima lui întrebare e dacă au fost aruncați în mare pentru că nu au plătit. Nu i se spune că nu. I se spune să tacă. Mai târziu, copiii-turiști intră în oranjerie când tânăra care are grijă de ei e plecată, iar apele mării sunt periculoase.

Când toți cei patru s-au s-au întors în lumea reală fără probleme, am început să caut altă metaforă. Oare oranjeria e o metaforă pentru droguri și exploatare. Toți cei din interior sunt ciudat de fericiți dar nu fac nimic, doar consumă portocale și prăjituri. Dacă te gândești la viața ta de afară sau la lucruri nefericite, o încurci rău. Omul-de-spumă există și în exterior, unde o găsește pe fata-turistă, o adoarme și își lasă spuma pe ea. Fata care locuiește în oranjerie trebuie să livreze pachete în care se află un praf alb. La etajele superioare ale oranjeriei sunt adulți care consumă praful respectiv și despre care nu știm exact ce fac.

Sau poate nu e asta. Dar e ciudat. Nu doar mie mi se pare ciudat, nu?

Rating: ??/5, nu știu cui s-o recomand

Cred că „Oranjeria” e o lecție de viață. Un avertisment, dacă vreți.

Dacă scrii o poveste pentru copii în care vrei să bagi teme serioase, dar te trezești la final că îți plac prea mult temele serioase și prea puțin partea în care scrii pentru copii, poate ar fi mai bine să scrii alteva. Poate mai bine scrii alienare de Murakami într-un roman cu copii pentru adulți, dacă ții neapărat.

Și pentru noi restul, lecția de viață pe care o desprind eu e că uneori pornim pe căi greșite și apoi încercăm să le forțăm să devină cele corecte. Așa că e bine să ne luăm câte un moment să ne oprim, să ne uităm unde suntem, să evaluăm ce facem și să vedem dacă nu cumva vrem să schimbăm macazul cu totul ca să obținem ce ne dorim de fapt.