N-am citit foarte mult în ultimele două săptămâni, dar măcar am intrat în grămada de cărți de care bănuiesc că nu vreau să le păstrez în bibliotecă. Două romane românești, unul străin. Calitatea? Extrem de variabilă. Să începem cu ce-i mai rău! Irina Binder - „Străinul de lângă mine” După ce am citit primele trei volume din „Fluturi” (între timp a apărut și al patrulea), nu aș mai fi cumpărat „Străinul de lângă mine”.
De obicei nu comentez problemele politice ale zilei pentru că nu mă interesează suficient, dar tura asta mi se pare interesant. În caz că nu sunteți la curent, scandalul de azi este despre Elena Lasconi, membră USR, primar în Câmpulung, cap de listă al partidului la alegerile parlamentare. USR e un partid progresist și aliniat valorilor vestice, inclusiv cele legate de drepturile minorităților sexuale; dar conform fiicei ei, Elena Lasconi a votat „DA” la referendumul pentru familie, a cărui întrebare era menită să modifice constituția pentru ca persoanele de același sex să nu se poată căsători în România.
A trecut jumătate de lună de la ultimul vraf de cărți pus pe blog, ia să mai pun unul. În două săptămâni am avut un pic de variație. Naomi Novik - „Black Powder War” Volumul al treilea din seria „Temeraire” a lui Naomi Novik, care a fost tradusă la noi la Nemira acum câțiva ani, dar acum văd că cele mai multe cărți din serie s-au epuizat. Nu mă surprinde că nu au fost re-editate - chiar dacă îmi place enorm cum scrie Novik, se simte că în „Temeraire” era la început.
Miercuri, am primit acest link către o postare făcută de primarul Brașovului Allen Coliban, care spunea „Începe Dracula Film Festival - Horror & Fantasy Film Festival. Între 25 și 29 octombrie, vă invit la cea de-a 11-a ediție a festivalului finanțat de Primăria Brașov. Detalii complete despre festival și despre program găsiți pe pagina de facebook din comentarii.” Urăsc faptul că Facebook i-a învățat pe toți să nu mai dea link în postare, ci doar în primul comentariu, mai ales că uneori comentariile sunt amestecate într-o ordine aleatorie („relevanță”, lol), așa că nu știi dacă găsești sau nu linkul.
Traducerile literare sunt… sunt. Unele sunt mai bune, altele mai rele. Unele sunt mai strălucite, altele indiferente. Unele sunt arhaizante sau dau în mintea copiilor fără motiv, transformând vocea autorului dintr-una modernă/adultă în ceva care sună de parcă nepotul s-ar preface că vorbește ca pe vremea stră-străbunicului. E greu să rezolvi unele probleme. Nu oricine poate face dialogurile să sune natural, nu oricine poate scrie cu accent, nu oricine stăpânește vorbirea urbană - traducătorii au talente diferite și nu mereu ajung să lucreze pe proiecte potrivite talentelor lor.
Hei, știați că a fost zilele astea webstock, „cel mai mare eveniment de social media si comunicare online din Romania”? Am aflat și eu de pe blogul lui Dorin, care zice așa: 2015, cu proiect personal influent, ignorat de webstock, îmi dau seama că, stai, ăsta e pentru niște oameni care se cunosc între ei și-și dau premii între ei să-i ajute la muncă. Uite ce-i. Nu trebuie să intri prea adânc pe site-ul webstock ca să vezi că pute a marketing pe-acolo.
Nu postez pe blog despre toate cărțile pe care le citesc din două motive: nu inventasem un sistem bun ca să nu vă îngrop în spam; și mi-e lene. Nu prevăd vremuri în care să scriu recenzii detaliate despre toate volumele pentru că nu mereu am suficiente de zis încât să merite efortul și probabil că mi s-ar face lehamite să citesc dacă ar trebui să fac fișe de lectură în dreapta și-n stânga.
Chuck Tingle a început, probabil, ca o glumă. În 2014, un autor a început să scrie și să publice sub pseudonim cărți pornografice cu cele mai absurde teme: un triceratops miliardar homosexual, un inorog motociclist, „Fundception: Un fund într-un fund într-un fund” (2015), diverse satire ca „Futut de liră: transformat în homosexual de implicațiile socioeconomice ale ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană” (2016) și nu numai. În biografia scrisă la mișto, Chuck Tingle afirmă că e mare maestru de taekwondo și are un doctorat în masaj holistic.
Am ajuns la Constanța la început de octombrie, în afara sezonului și, conform prietenilor noștri, în afara oricărei logici sănătoase. Am coborât din tren pe seară, am evitat un taximetrist pus pe șmenuri, am găsit unul pus pe treabă și nu peste mult timp am tras la hotelul nostru dintre Constanța și Mamaia, unde mai erau și alți câțiva turiști pierduți. Era spre opt seara - suficient de târziu încât să fie întuneric afară, suficient de devreme încât să mai vrem să ieșim să ne dezmorțim picioarele după atâta stat pe tren.
Zilele astea am găsit un articol extrem de amuzant - și nu doar pentru că românul care a dat link-ul a uitat să pună citatele în ghilimele, așa că lăsa să se înțeleagă că el însuși ar fi mare profesor pe la diverse universități americane. Aaah, e mișto când se deplânge lipsa culturii exact demonstrând lipsuri. Articolul e o lamentație cu privire la educația americană din ziua de azi și îl găsiți aici, dar vă fac și eu un rezumat: studenții de-abia intrați la facultate în SUA sunt oameni de treabă, dar inculți.