Roxana-Mălina Chirilă

Există un val în sociologie, antropologie și alte domenii similare în care cercetătorii încearcă să înțeleagă perspectiva internă a grupurilor pe care le studiază. Cărți precum „Take Back What the Devil Stole: An African American Prophet’s Encounters in the Spirit World” de Onaje X.O. Woodbine sau „The Struggle to Stay: Why Single Evangelical Women Are Leaving the Church” de Katie Gaddini prezintă persoane cu credințe diferite, dar o fac în așa fel încât să poți înțelege mai bine cine sunt oamenii implicați și de ce gândesc cum gândesc. Cartea lui Onaje Woodbine vorbește de o femeie „sfântă” dintr-o comunitate de negri săraci din SUA, care a avut o viață grea și l-a găsit pe Dumnezeu (care-i vorbește) și acum e recunoscută ca un fel de lider al comunității. Cartea lui Kate Gaddini e despre femei din comunitatea creștină evanghelică din SUA, care se confruntă cu problemele misogine din cadrul Bisericii lor.

Mi se pare fascinant cum se schimbă în timp semnele de politețe și insultele. Sunt lucruri care rămân relativ constante (să nu faci gălăgie în public dacă nu e o ocazie specială, pentru că deranjezi), dar altele cutume se transformă în timp din diverse motive. Și e amuzant când cutuma veche și cea nouă se bat cap în cap.

A trecut mai bine de o lună și jumătate de la ultimul articol cu ce am citit și între timp am avut și o vacanță de două săptămâni. Din motive încă secrete, dar care se vor revela în curând, în ultima vreme am citit mult mai multă literatură română decât obișnuiam. A fost un efort. Iar ca lucrurile să fie și mai dificile, am citit și niște Camus.

Vreau să vă reamintesc că e o greșeală să priviți cu prea multă speranță și adorație orice celebritate - și aici includ și celebritățile vechi, care par elegante, inteligente, rafinate, excepționale, sau extrem de de treabă. Majoritatea celebrităților au o echipă care le ajută să-și creeze o imagine excelentă, iar dacă nu au, atunci se ocupă singure să-și formeze imaginea publică.

Prin școală, nu-mi prea plăcea istoria. Nu-mi plăceau nici orele de română, între noi fie vorba. Nu erau nici predate într-un mod în care să atragă și din care să rămâi cu idei clare doar din ce auzeai la ore, așa că puteam să înșir niște date istorice și puteam să enumăr temele și motivele unor opere, dar toate astea se legau în capul meu într-un tot coerent care nu prea avea legătură cu realitatea.

Intri în bucătărie, deschizi dulapul, scoți orezul, măsori orezul, pui orezul în oală. În timp ce îl speli, parcă auzi zgomote. Te uiți în jur, nimic.

Zicea mai demult o prietenă că, deși a citit multe cărți la viața ei, nu știe foarte multe despre cărți în general - despre cum au apărut anumite genuri, de exemplu, sau cum arătau cărțile pentru copii în anii 1900. Ceea ce are sens: fiecare carte e un punct în literatură, dar imaginea de ansamblu e un întreg tablou la care s-ar putea să n-ai acces doar cu punctele tale răsfirate.

Am văzut la un moment dat un tweet care spunea ceva gen, „Haha, frate, ce comentariu răutăcios și ironic. Acum spune ceva adevărat și frumos.” Am trecut peste el, apoi m-am întors să mă uit mai atent. Știu oameni care au alunecat pe panta ironiei și atacurilor veninoase, până când toate viziunile lor au început să fie distorsioante, sau toate discuțiile lor ajung să alunece spre aceleași teme obsedante și malițioase.

Mi-aș dori să nu fie nevoie de presă ca să miște investigațiile - cum e acum în cazul lui Alfred Bulai, dar nu numai. Mi-aș dori ca presa să poată raporta lucruri gen, „În urma unei investigații interne, facultatea X l-a dat afară pe profesorul Y care hărțuia/abuza studenți”. Și totuși, iată-ne.

Nici măcar nu are legătură cu fusta, ci cu teama de minorități, de vestul care „ne impune” lucruri, de ideea că cineva din jurul nostru s-ar putea schimba - iar noi va trebui să acceptăm schimbarea.