Cum am ajuns să mănânc mai puțină ciocolată
Discutam azi cu mama despre ciocolată. Ea nu prea le are cu dulciurile în general, eu le am mai mult (în special cu ciocolata, pentru că mmm, ciocolată). Iar eu am decis la un moment dat prin facultate că ar fi cazul să mănânc mai puține dulciuri.
„Cuuum?!” mi-au spus unii-alții pentru care dulciuri = îngrășare și cam atât. „Dar ești atât de slabă!”
„Nu sunt sănătoase,” am răspuns de obicei. Cred că i-am făcut pe unii să rămână uimiți.
Contextul e mai larg: străbunica avea diabet. Bunicul avea diabet. Frații bunicului au diabet. Tata are diabet. Vedeți cumva un fel de tendință pe aici?… Mda. Deci. Mai bine să tai din dulciuri. Preventiv. Că altfel într-o bună zi o să-mi dau pumni în cap.
Ce-am făcut, deci? Mi-am stabilit o limită de ciocolată pe săptămână? Pe zi? Am stat să mă gândesc mereu câtă pot sau nu pot mânca? Aiurea. Nu-mi place deloc să mă privez de plăcerile vieții și nici să fiu frustrată în tendințele mele hedoniste. Dacă mănânc o tablă la trei zile și tu vrei să mănânc una pe săptămână, o să mă simt prost.
Am făcut așa: când mă duceam la Carrefour, de unde luam de toate, treceam prin raionul de ciocolată. Și în loc să mă duc la Milka (cea pe care o mâncam de obicei), mă duceam la Ritter Sport. La trufe. La After Eight. Bomboane cu lichior. La mousse au chocolat (alt raion, că alea se țin la rece). La ce-mi poftea mie inimioara mai tare, la bunătățurile pe care de obicei le primești de sărbători, de ziua de naștere, de ce-o fi. Care sunt prea scumpe și rafinate ca să le mănânci zi de zi. Și luam un ceva din ele.
Nu mai luam altceva dulce – doar aruncam banii pe chestia aia, nu?! CUM să mai iei și altceva, cum ai putea să-ți iei trufe ȘI Milka? Inadmisibil. Prea scump. Consumasem banii de dulciuri pe tura de cumpărături deja.
Ajungeam acasă. Nu poți să mănânci After Eight în prostie, nu poți să desfaci ambele păhărele de mousse dintr-o dată și să le mănânci ca pe Finetti. Sunt niște dulciuri rafinate, în fond. Le savurezi. Te bucuri de ele. Te uiți la ele și zici, „acum le am, dar dacă le mănânc, nu le mai am și cine știe când iau data viitoare?”
Te apucă pofta. Iei puțin. Iei cu grijă. Sunt chestii mișto, îți gâdilă papilele gustative, te bucuri de ele cu fiecare bucățică. Și nu se pune problema să te mai duci să mai iei o ciocolată de la magazinul din colț prea repede, pentru că persistă ușoara vinovăție că deja ai cheltuit prea mult pe prostii.
Plăcerea rămânea cam tot acolo (trufe!), dar cantitatea mâncată scădea (scump, prea mult răsfăț).
Acum mă autoconving că-mi place ciocolata neagră. Și încep să mă cred din ce în ce mai tare 🙂