Despre recenzii

Mă duc în căutare de recenzii când:
– mă bate gândul să-mi cumpăr/să citesc o carte și nu știu dacă merită. – am citit o carte care simt că avea ceva de zis, dar parcă nu m-am prins foarte clar care era faza cu ea. Vreau să văd ce spun alții.
– am citit o carte care nu mi-a plăcut și vreau să văd dacă motivele pentru care nu mi-a plăcut stau în picioare, sau dacă am interpretat ceva greșit
– am citit o carte care mi-a plăcut și vreau să văd ce păreri (și idei) au alții

În ultimul timp când citesc recenziile după ce am citit cartea remarc un fenomen destul de enervant: sunt mulți oameni care bat câmpii cu grație. Nu la nivel de interpretare profundă, ci la nivel de interpretare de bază a textului. Sunt genul de oameni care mă fac să întreb: „Ai citit cartea?” sau „De ce ai citit cartea?”

Problema 1: oameni care citesc din două-n două cuvinte

Prima categorie de oameni care scriu recenzii proaste sunt cei care au citit cartea și n-au priceput ce scrie efectiv acolo, negru pe alb.

De exemplu, într-o recenzie la „Bărbați care urăsc femeile” de Stieg Larsson, cineva scrie că nicio femeie n-ar accepta să fie violată brutal doar ca să poată înregistra fapta și să folosească înregistrarea împotriva celui care a violat-o (sursa). Splendidă observație, dar femeia în cauză n-a acceptat și n-a știut că va fi violată. Dacă ar fi știut, n-ar fi ajuns în situația respectivă. Chestia asta e explicată extrem de clar în text, la un moment dat tipa chiar spune ceva de genul: „Nu mă așteptam să fiu violată”.

Nu e un detaliu pe care să-l uiți. Decât, evident, dacă nu ești atent la ce citești. Și se pare că există oameni care nu-s atenți deloc.

Problema 2: se încurcă părerile autorului cu cele ale personajelor și cu cea a naratorului

Un alt gen de recenzie proastă e cea în care îți dai seama că micul critic al cărții a înghițit pe nemestecate tot ce-a citit. A luat de bune toate părerile peste care a dat și i le-a atribuit autorului: Nabokov e pedofil, JK Rowling spune că nu există bine și rău, ci doar putere și oameni prea slabi ca să pună mâna pe ea, Milton a zis că mintea face din paradis infern și din infern paradis…

Nu. Personajele mai și mint, sau se înșeală. Naratorul poate să fie și el limitat, sau să reflecte o anumită viziune. Nu poți să ai încredere în toată lumea în cărți, ci trebuie să fii puțin bănuitor, să te uiți dacă nu cumva sunt semne care sugerează că o afirmație nu trebuie luată ca atare.

Dacă o puștoaică fugită de acasă face mișto de altă puștoaică fugită de acasă pentru că citește fantezie, și o face într-o carte de fantezie, e o șansă destul de mare ca scena să fie ironică. S-ar putea ca prima puștoaică să greșească, chiar dacă spune un lucru cu convingere.

Problema 3.1: cartea e încadrată greșit

Dacă ne apucăm să comparăm „Amintiri din copilărie” cu studii științifice despre creșterea pupezelor și să ne plângem că Nică nu a documentat comportamentul pupezei sale conform practicilor corecte, e o mică problemă.

Idem dacă cineva se apucă să compare romanele polițiste cu Lolita. Și totuși…

Cărțile sunt scrise în diverse feluri. Unele vor să fie poetice, altele vor să fie ușor de citit. Un roman polițist de obicei nu-și propune să te dea pe spate prin rafinament, ci să te facă să dai pagină după pagină pe nerăsuflate. Sunt două scopuri complet diferite. Când văd că cineva care se plânge că Harry Potter nu e Anna Karenina, sau că un roman pe care scrie „gay romance” conține o poveste de dragoste cu homosexuali, mă întreb dacă atunci când își comandă o pizza plânge că n-a primit icre de manciuria.

Când citesc recenzii vreau să știu ce e cartea; nu ce ar vrea cineva să fie, dar nu e.

Problema 3.2: supărarea că personajele nu corespund ideologiei cititorului

Problema asta e continuarea încadrării greșite, pentru că de fapt amândouă reflectă probleme apărute din faptul că cititorul remarcă o discrepanță între carte și cartea pe care ar fi scris-o el.

Mai exact: dacă personajul e principal, ar trebui să ia și deciziile corecte din punct de vedere ideologic și moral, nu? Nu.

Întorcându-mă la „Bărbați care urăsc femeile” și la Lisbeth Salander (fata cu tatuajul în formă de dragon): am citit recenzii ale unor oameni foarte supărați că Lisbeth s-a răzbunat violent pentru violul la care a fost supusă. Ar fi putut să fie mai moderată!… Am stat să mă întreb când anume în carte s-ar fi sugerat că Lisbeth e perfect normală la cap și un model de urmat pentru fetele din întreaga lume. Nicăieri.

Personajele nu ar trebui să fie manifestul tău politic. Nu ar trebui să fie modele perfecte de comportament. Nu ar trebui să reprezinte statistici, generalități, stereotipuri. Uneori o fac, dar nu există o necesitate ca ele s-o facă. Dacă au individualitate vor ieși din normă pentru simplul fapt că omul obișnuit nu există.

Eu personal am două criterii importante după care judec personajele: a. Sunt credibile? b. Au ceva interesant, care să merite?

Exemplu wtf: cineva se plânge că Remus Lupin din Harry Potter nu e homosexual, deși în mod istoric SIDA a fost asociată cu homosexualii și se pare că stigma de a fi vârcolac seamănă cu cea pe care o trăiesc cei infectați cu HIV, deci Lupin ar trebui să fie homosexual. Supărare mare! Seria Harry Potter nu e ce trebuie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *