Roxana-Mălina Chirilă

Aș putea spune că mă simt mai bătrână

Azi am prilejul să simt cu adevărat trecerea timpului: m-am întâlnit cu un fost coleg de gimnaziu pe care abia l-am mai recunoscut. În sfârșit am avut o scuză bună să mă uit la cineva cu o privire încurcată și ochi mijiți.

„Salut, era să nu te recunosc! Mamă, de când nu te-am mai văzut!”

„Am fost colegi de clasă, nu? Da, da, de când nu ne-am mai văzut!”

Sunt destul de bătrână ca să meargă chestia asta cu unii. Pentru restul oamenilor rămân o nepoliticoasă, că repet aceeași rutină și cu ei:

„Salut, era să nu te recunosc! Mamă, de când nu te-am mai văzut!”

„…De săptămâna trecută.”

„…A, da.”

Asta e. Recunosc greu oamenii, uit cum îi cheamă și din ce context îi știu. În schimb țin minte poveștile mai interesante, chiar dacă le pierd contextul (străbuni maghiari din zona Chișinăului, căruțe cu fân cu proprietarul dezbătut, un bunic supărat pe o fiică și a cărui moștenire a sărit o generație până la nepot, cineva pe patul de moarte a cărui avere era împărțită hulpav de moștenitori în jurul patului bolnavului – care totuși și-a revenit și le-a arătat lor, televizoare teleghidate în America și tot așa, și tot așa…)

 


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |