„Părinții-s de vină” are termen de expirare

Nu mai știu sigur, dar parcă J.K. Rowling spunea odată că există un moment dincolo de care nu mai poți da vina pe părinți. Vina lor are un termen de expirare – după o vreme se presupune că ești adult, matur și-ți vezi de viața ta. E absurd ca după 20 de ani să te răzvrătești ca adolescentul că nu te lasă părinții să faci X și Y, sau ca după 25 să le reproșezi că nu-ți dau bani de buzunar și nu te înțeleg. Nu neapărat că după 25 vezi că părinții te înțeleg complet, dar poți să începi să te prinzi că n-ai ce face în direcția asta.

Și e absurd să dai vina pe părinți și atunci când nu ești tu „copilul” în cauză: nu demult auzeam pe cineva în vârstă deplângând tristețea faptului că părinții bietei copile divorțaseră, chestie care o afectează acum pe biata copilă, care suferă teribil. Problema fiind că părinții au divorțat acum 20 de ani sau mai bine, biata copilă are o vârstă mai mare ca a mea și lucrurile pe care și le face astăzi cu mâna ei sunt făcute de ea însăși.

Nu există nimic magic la vârsta de 18 ani, ca să devii peste noapte adult. Se face pas cu pas. Începi să înțelegi care e datoria ta, cum merge lumea, că ești centrul univerului pentru tine și nu pentru altcineva (dacă ești centrul universului altcuiva, nu e ok). Începi să fii responsabil, să pricepi că ce faci te reprezintă și ce și cum muncești spune despre tine ceva. Pricepi care e perspectiva altora și de ce hora socială nu se joacă mereu la pasul dorit de tine. Înțelegi că sunt oameni pe care-i poți schimba în feluri mărunte și că alteori e mai ușor să-i lași în pace. Înțelegi că până la urmă responsabilitatea pentru tine o ai tu, că dacă vrei ca un lucru să meargă, nu te plângi de el, ci faci ceva în direcția asta.

Sau nu. Asta e partea tristă: există oameni care nu pricep. Și stau, și se plâng, și le fac altora viața amară. Dacă începe să fie prea ciudat să se plângă de părinți, încep să aibă alte bariere de netrecut înainte care țin locul părinților atotputernici: restul familiei e nasol, viața e crudă și ei nu pot nimic, soarta îi lovește din nou și din nou prin faptul că nu-i favorizează. Totul e trist, totul e nasol, fatalismul e în floare. Ei n-au oportunități, căi deschise, variante posibile de scăpare dintr-o lume nasoală. Nu că ar avea cine știe ce bariere exterioare obiective greu de trecut: dar cele subiective sunt imposibile, mărețe, extraordinare. Se resemnează și se revoltă doar sub forme mărunte, impotente.

Azi mă deprimă vremea, dar nu la fel de mult ca cei pentru care nimic nu se poate din cauza zidurilor construite arbitrar în jurul lor și peste care nu pot trece.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *