Realitatea reality show-urilor

Care e diferența dintre un documentar și o emisiune de reality show? Că primul are șanse să fie pe bune.

Acum câțiva ani am lucrat ca scenaristă la o emisiune de tip docu-reality (unde, evident, „docu” vine de la „documentar”). Realitate pe bune… cică. Era vorba de probleme financiare, oameni fără bani sau cheltuitori care nu prea se descurcau cu supraviețuitul – și omul nostru, salvator, îi punea pe picioare.

Treaba mergea cam așa: ori contacta cineva studioul TV că vrea să apară la televizor și să fie ajutat de noi, ori nu ne contacta nimeni. De cele mai multe ori era varianta a doua.

În cazul variantei a doua se luau frumos scenaristele (eu și cealaltă tipă), care inventau o poveste, se angajau niște actori și în 2-3 zile se filmau „două săptămâni” din viața oamenilor. În prima săptămână lucrurile erau dificile, în a doua săptămână se ajungea la o rezolvare și toată lumea era ok.

În cazul primei variante se luau frumos scenaristele (eu și cealaltă tipă) și erau puse să scrie un scenariu pe tema dată: oamenii sunt așa și pe dincolo, au problemele astea, scrieți fetelor! Și scriam de la cap la coadă emisiunea, cu dialogurile  tuturor, cu ce se întâmpla în prima săptămână, ce se întâmpla în a doua, care erau problemele, cum nu voiau ăștia să-și schimbe stilul de viață și apoi cum în sfârșit făceau ce trebuia și nu mai aveau probleme. Oamenii primeau scenariile, învățau ce era prin ele. După ce prindeau ideea, în 2-3 zile se filmau „două săptămâni” din viața oamenilor ăstora – în prima săptămână lucrurile erau dificile, în a doua săptămână se ajungea la o rezolvare și toată lumea era ok.

Adică vreau să spun că erau invenții și când persoanele erau reale? Evident că da. Ba atunci era și mai nasol, pentru că știam că emisiunea n-are ce să-i ofere omului, îl lasă la fel de vraiște cum era la început. De exemplu a venit o gagică cu doi copii sau trei, nu mai știu clar, care ne-a zis că e divorțată, lucrează ca femeie de serviciu. Ce să-i facem noi?… Nimic. Pentru emisiune am inventat că era foarte cheltuitoare, cumpăra cadouri în draci. Până la finalul emisiunii, era vindecată de cumpărăturile astea inventate – bașca ziceam și că făcuse rost de pensie alimentară (vezi să nu). Și ce bine o ducea acum!

…Cum să nu te simți prost, ei? Cineva și-a cerut scuze că n-aveam ce-i face și ea a zis că e ok, măcar are câțiva lei în plus din partea studioului (nu mult, cred că nici un salariu minim), deci pe moment i-am rezolvat un pic din problemă.

Acuma, poate la unele emisiuni e altfel, dar înclin să cred că nu prea. La ceva emisiune cu romantisme exagerate și iubiri regăsite era vorba în mare parte, din nou, de scenarii inventate sau de povești reale mult înflorite. La alții, tot la fel. Invenții, invenții, că e mai simplu decât să iei niște oameni și să-i transformi.

Și uite așa m-am ales cu scepticism. Reality show-uri… Dacă afli „secrete”, e pentru că așa trebuia, de la scenariști pornire. Rareori găsești pe cineva care să-și verse accidental sufletul în fața camerei. Dacă poveștile se leagă prea frumos sau urmează un tipic, iar e cu semne de întrebare. Dacă oamenii sunt surprinși în intimitate, relaxându-se, e clar fals, cine se relaxează în fața camerei? (la noi: două surori îmbrățișate și semi-dezbrăcate vorbind în semi-șoaptă despre îngrijorările lor, că regizorul era și el om creativ, care se străduia să facă lucrurile mai interesante pentru audiență)

Spun toate astea pentru că din când în când oamenii iau prea în serios ce văd la TV. Studiu de caz: din când în când descoperă cineva un articol anti-feminist, despre cum „un experiment accidental” demonstrează că bărbații sunt mai tari. Experimentul în cauză e o emisiune gen reality, cu niște femei și niște bărbați care sunt duși pe o insulă și puși să se descurce în sălbăticie pe acolo. Femeile fac plajă, bărbații construiesc o colibă, niște mobilier etc.

Uite aici un episod din emisiune, din care nici eu nu înțeleg mare lucru, că nu vorbesc limba:

(dar imaginile sunt destul de inteligibile)

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=3uc2EtMhoKU]

Emisiunea e făcătură sau pe bune? Păi, înainte să discutăm despre psihologia masculin-feminin, sunt alte probleme. De exemplu: cum e făcută filmarea? Nu doar când vorbește unul către cameră, ci mai ales în restul timpului, când lumea cică se fâțâie natural prin cadru.

Din câte văd eu imaginea tremurată, filmarea e din mână. Deci printre ei se plimbă un cameraman. Cât de aproape sau departe e omul? Nu foarte departe, că nu poți să faci zoom de pe partea cealaltă a oceanului și nici să filmezi dintr-o bărcuță. Câțiva metri e varianta uzuală, mai ales ca să nu se vadă tremuriciul filmării din mână îngrozitor de tare.

Pe la secunda 30, oamenii au o conversație. Suntem atât de obișnuiți să vedem schimbările de unghi și cadru în filme încât deseori nici nu le sesizăm, dar de data asta am ieșit din papucii de spectator și m-am uitat efectiv la cadre. Avem o filmare din din spatele lor, cadru general de la nivelul solului (nisipului în cazul ăsta), pe urmă îi avem din față, cadre mai restrânse cu vorbitorii și cadre mai restrânse cu cei care doar ascultă. Deci filmarea a fost destul de lungă, s-au selectat câteva cadre și s-au montat împreună.

Conversația e continuă pe fundal, de obicei se filmează partea aia dintr-o bucată și se fac cadrele pentru ilustrații (mai de la distanță, mai niște ascultători) după. A, și faptul că auzim ce zic spune că e cineva cu un microfon pe undeva, probabil atârnat de o prăjină deasupra.

Dar să spunem că am putea presupune că oamenii ăștia au reușit să ignore complet camerele. de filmat. Același lucru nu mai e posibil noaptea. Filmările de noapte sunt problematice pentru că și dacă tu vezi ceva pe întuneric, camera de filmat e mai puțin sensibilă și în principiu nu vede aproape nimic. Știu pe cineva care atunci când a vrut să filmeze pe cineva lângă un foc noaptea, a aprins farurile unei mașini ca să se vadă ceva inteligibil pe ecran.

Și aici se folosesc lumini suplimentare, mutate în funcție de necesități. De exemplu, la începutul minutului 5 vedeți un el și o ea care vorbesc – între ei e o lampă. Să zicem că lampa aia e suficient de puternică încât să țină loc de reflector, pentru că de ce nu? Dar la un moment dat el e filmat din spate și în momentul respectiv i se văd clar pielea, tatuajul, părul. Acuma, nu știu voi cum sunteți, dar mie nu-mi strălucesc umerii noaptea. Spatele lui e teoretic în umbră (mai exact, în beznă), deci n-ar trebui să se vadă cu atâta claritate. Dacă vă uitați, 3 secunde mai târziu e filmat din față și părul nu i se vede decât foarte neclar, are umbre destul de puternice pe piept unde nu bate lumina prea tare.

Deci când era filmat din spate, se pusese lumina pe el. De ce? Pentru că altfel dă prost pe ecran, vezi niște contururi vagi și cam atât. Stilistic înțeleg decizia, dar practic arată clar că cineva s-a ocupat de lumini, le-a mutat când era necesar, a rearanjat scena ca să dea bine, probabil zicându-i lui când să dea din cap și când să se facă că vorbește, ca să aibă cu ce imagini să ilustreze conversația. Sunt sigură că între timp cei doi aveau o conversație fix atât de intimă pe cât pare.

Ceea ce ne aduce la partea psihologică. Nu, nu psihologie feminină-masculină, ci psihologie umană. Dacă pui camera de filmat pe oameni, aranjezi lumini și ai un individ care aleargă de colo-colo să prindă cadre, cât de mari sunt șansele ca oamenii să se poarte natural? Și să nu uităm că producătorii fac, în primul rând, o emisiune pentru audiență, că și-au ales oameni care să fie pe o anumită direcție, așteptând anumite rezultate. Asta în cel mai bun caz.

Așa că n-aș pune prea mare preț pe valoarea de documentar a unui reality show. Dar ca să nu fiți prea dezamăgiți, hai să vedem cum se poate construi o colibă:

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=Reav7ZnOrw8]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *