Roxana-Mălina Chirilă

România literară e tristă

Nu știu dacă ați auzit, dar mie mi-au trecut pe la ureche niște știri cum că s-ar reduce (sau s-ar desființa?…) suportul financiar pentru revistele de cultură din România. Multe plângeri și multă dramă.

Am zis să văd și eu un număr măcar dintr-o revistă literară subvenționată de stat – și am acum în față numărul 7/2015 (din 13 februarie) al României literare (subtitlu: „Revistă a Uniunii Scriitorilor din România”).

Pe prima pagină tronează fotografia lui Eminescu (nu aia obișnuită, una cu mustață), care-mi atrage atenția că undeva în interior există un eseu de Alex Ștefănescu numit „Lecturi la prima vedere din Eminescu”. Pe mine numele lui Alex Ștefănescu m-a convins să deschid numărul, că țin minte că era un critic literar decent. Eminescu nu m-a convins de nimic, că numele lui e mai ieftin chiar și decât „Basarabia, pământ românesc”. Recent l-am văzut inclusiv pe geamurile unei școli.

Numărul e de o tristețe remarcabilă. M-am chinuit să citesc editorialul lui Nicolae Manolescu, „România literară – 160”, care prezintă istoria revistei. Sau mai exact, cine a scris la revistă în toate perioadele istorice. Cu nume. Multe nume. Mai multe nume pe centimetru-pătrat decât în genericele filmelor. E ca un fel de We Didn’t Start the Fire, dar cu nume care nu evocă mare brânză:

România literară a lui Rebreanu […] M. Sebastian (care este cronicarul literar al revistei), Pompiliu Constantinescu, Eugen Ionescu, Eugen Jebeleanu, Anton Holban, Emil Gulian, toţi născuţi după 1900, având mai puţin de treizeci de ani, dar şi Tudor Arghezi, M. Sadoveanu, Ion Pillat sau G. Călinescu.

Din 1968 şi până azi, direcţia revistei a fost asigurată de Geo Dumitrescu (1968-1970), Nicolae Breban (1970-1971), G. Ivaşcu (1971-1988) , D.R. Popescu (1988-1989) şi de cel care semnează aceste rânduri din 1990 încoace. […] G. Ivaşcu […] doi dintre redactorii-ş efi adjuncţi au rămas la timonă mare parte din timp, G. Dimisianu şi Ion Horea, ca şi redactori ca Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Sorin Titel, Dana Dumitriu, Marcel Mihalaş, Mircea Iorgulescu, Valentin Silvestru, la care s-au adăugat după 1990 Alex Ştefănescu (redactor-şef adjunct la un moment dat), Constanţa Buzea, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Marina Constantinescu, Eugenia Vodă, sau, în fine, colaboratori permanenţi ca Eugen Simion, Ş. Cioculescu, Constantin Ţoiu, Z. Ornea, Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Al. Ivasiuc, Ana Blandiana şi mulţi, mulţi alţii.

[Nu ei au aprins focul, dar se poate aprinde cu editorialul numărului din februarie 2015 al României literare! Cumpărați ACUM!]

Al doilea articol din revistă e un articol despre Regina Maria, care a organizat spitale în Primul Război Mondial și care se ducea pe front, încuraja armata, lucruri de-astea. M-am uitat de vreo două-tei ori la titlul ziarului, tot România literară scria pe el, nu România istorică. În fine, după ce am răsfoit restul României literare, am ajuns la concluzia că probabil nu e o greșeală: oamenii trăiesc în trecut și-l discută cu disperare într-un stil care-mi amintește de revistele engleze de sec. XIX (adică plin de detalii, laude, divagații și cuvinte pompoase).

Când zic că trăiesc în trecut, nu vreau să spun că o fac într-un fel simpatic. Nu-ți spun ce făcea Rebreanu pe 20 februarie și nici ce amante a avut Ion Creangă la viața lui, lucruri care, până la urmă, ar putea interesa pe cineva. În schimb, există articole gen „Asachi și motivul albinei-cetățean”, care începe cu „anul revoluționar 1830” (articol din wiki pentru cei care, la fel ca mine, nu știau că 1830 a fost an revoluționar), continuă cu „anul 1779, în preajma celeilalte revoluții franceze”, menționează „o interesantă carte de gravuri și glose poetice tipărită […] în 1564”, ajunge înapoi la revoluția din 1789 și aterizează iar, într-un final, în jurul anului 1830.

Sunt sigură că există o logică a datelor respective, dar plictiseala de a citi România literară e atât de mare încât încep să-mi amintesc cu drag de orele de religie de la școală și de insomnii.

Nu toate articolele din România literară sunt istorice. Am găsit recenzii ale unor cărți contemporane despre Nietzsche sau Apollonios din Tyana, ba până și o recenzie a unei cărți de poezii moderne, fără niciun fel de conotație istorică – iar autorul recenziei n-a divagat decât puțin, până la comunism, ca să povestească o anecdotă cu Călinescu.

În rest?… În articolele în care istoricul e redus la minim?… Citez dintr-un „comentariu critic”:

Odată trecută epoca recuperărilor, literatura epistolară a intrat în zona unui confort al cititorului: sătul de incidenţe politice, e acel cititor care-şi reface plăcerea lecturii, calibrată prin curiozitate şi anecdotic. […] Altminteri, doi indivizi, tot mai străini, dedublaţi, cu oglinzile în faţă. Când depresia pare de nevindecat, în oglinzile lor apar chipuri noi. Soţiile. Finalmente, ele vor lua în primire toată oglinda. Şi-apoi întregul destin.

Mă lovește nostalgia față de sforăitul din orele de română, când erau necesare toate comparațiile și metaforele din lume, combinate cu cuvinte mari, ca să arătăm că noi știm a vorbi doct și a declama mândri.

Singurul articol care pare scris pentru un public real (nu imaginar) e cel cu Eminescu, lizibil, scris într-un limbaj normal – aproape că-ți vine să-l citești și după două paragrafe. N-are nume „scăpate” din întâmplare, de parcă am cunoaște cu toții întreaga istorie a literaturii, e lipsit de pompă, fără sforăit. Păcat că e, vorba aia, tocmai despre Eminescu.

Într-un fel, nu mă mir că toată România literară pare să fie pusă sub semnul trecutului, pentru că de fapt nu are nici viitor, nici prezent, așa că îi rămâne o singură perioadă disponibilă. Mai fac câte o recenzie în care laudă nemărginit, dar nu prea dă senzația că ar avea pulsul vremurilor. Mai degrabă, impresia e că trăiesc într-o zonă în care au grijă să nu cumva să se întâmple ceva.

Și da, bănuiam chestia asta și înainte să iau în primire ziarul ăsta căruia-i zice revistă. Nu de alta, dar m-am cam lămurit cu scriitorii „oficiali” ai României. Dar chiar și așa voiam să citesc revista asta înainte să-i taie fondurile și să mă întreb dacă e proastă din cauza lipsei fondurilor.

Vă las acum cu un citat din „Asachi și motivul albinei-cetățean”:

Pentru a afla la ce „sistemă” se gândea Asachi trebuie să ne întoarcem la anul 1779, în preajma celeilalte revoluţii franceze, când, la doi ani după iniţierea în masonerie, filosoful Adam Weishaupt le cerea fraţilor Canon Hertel (nume de cod, Marius) şi Xavier Zwack (Cato) ca Ordinul Iluminaţilor să se numească Ordinul Albinelor, iar toate statutele şi reglementările acestor „orfani al Franc-masoneriei” să reflecte de acum încolo alegoria albinelor.

(Habar n-am cine-s indivizii și de ce ne pasă de numele lor de cod.)

Nu merită o poză de o calitate mai bună nici măcar în viziunea celor care o scriu.

 


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |