Cum scapi de o parte din anxietatea socială
În perioada asta m-a apucat plimbatul prin oraș și căutatul de locuri noi unde să stau, să beau o cafea și să filozofez despre viață și despre proiecte care ar trebui terminate odată – doar că deja încep să știu tot centrul Brașovului, deci singurele locuri cu adevărat noi probabil că ar fi cârciumile. Și uite așa se face că mi-am adus aminte de o întâmplare de acum câțiva ani, când încă locuiam la București.
M-a sunat maică-mea să-mi spună că fiul unei prietene de-ale ei din școală, facultate sau copilărie (una din astea) tocmai se instalase în oraș și că ele două, mamele noastre, deciseseră că poate ar fi fain să facem cunoștință. Nu-i așa că sunt de acord?
Am fost de acord. Șansele să mi se pară simpatică o prietenă de-ale maică-mii sunt relativ mari, iar șansele ca generația2 să semene ca principiu cu generația1 sunt și ele relativ mari, deci am făcut niște calcule și am ajuns la o probabilitate relativ mare ca individul să fie simpatic, deci măcar nu stăteam în casă să mă plictisesc (era una din săptămânile de vară în care cam toată lumea era plecată din București, dacă nu mă înșel).
Acuma, eu nu sunt foarte în largul meu cu oameni noi. Sau cu oameni în general. Încep să mă stresez din prostii: dacă zic prostii? Dacă mă bag aiurea peste cineva în conversație? Dacă dau prea multe informații – sau dacă spun chestii prea vagi? Dacă întrerup curgerea conversației celorlalți degeaba? Dacă n-am nimic de zis și tac toată seara? (asta e o problemă validă, de fapt) Dacă…
Bun. M-am întâlnit cu individul prin centru și ne-am învârtit pe acolo. Am constatat că nu-mi inspiră o amiciție bruscă, așa că am discutat despre nimicuri, facultăți și alte prostii cât timp ne gândeam unde să mergem. Nu după mult timp, mi-a zis că e un loc bun, îi place lui – și așa am ajuns pe o terasă a unui bar care-mi amintea de celebrul Bardezi din Sf. Gheorghe. Bardezi este genul de dugheană unde nu intri decât dacă vrei să bei o bere cu bețivii cartierului și unde proprietarului i se rupe așa de tare încât atunci când i-au scris pe semn legat „bar de zi”, l-a lăsat așa. Bardezi e exponentul cârciumii de cartier de care știi că există, dar în care nu prea ai de ce să intri și pe care n-o ști după numele real, ci după locație sau o poreclă ca aia de mai sus. No, cam așa era și barul ăsta, doar că avea o terasă cu niște scaune și mese prăpădite, deci măcar nu stăteam _în _cârciumă.
Tipul m-a întrebat dacă e ok că vin doi prieteni de-ai lui încolo – artiști sau ceva de genul, mi i-a descris în trei cuvinte. Am zis că da, că doar nu era să zic că nu, mai ales că nu prea simțeam că am ce discuta cu omul. În curând apărut și cei doi și atunci să vezi discuție! Dar doar între ei: a mutat X canapeaua în casă. Y face ce face de obicei, deci e enervant. Și Z e cu A, iar M e cu L, iar la petrecere, știi tu care, vin N și O și P, iar iubita lui K e J și e plictisitoare. Între timp, D, E și F au fost la altă petrecere, știi tu care, unde G a fost DJ, iar H…
Nu știu cât de discret mă uitam la ceas inițial, dar până la urmă m-am uitat la el teatral și am zis că vai, am treabă, trebuie să plec. La care fiul prietenei maică-mii se uită la mine și zice, „Bănuiesc că o să-i spui mamei tale că te-am adus într-o speluncă ordinară, nu?” – ha! Da, astea erau cuvintele perfecte pentru a descrie locul.
„Da,” i-am zis, cu genul de zâmbet pe care-l afișezi după ce ai ascultat cum Q, S și T locuiesc împreună și mută canapeaua lui X. După care am plecat, am sunat-o pe maică-mea și i-am zis că individul mă dusese într-o speluncă ordinară și mă ignorase cu succes vreo oră, deci asta e. (nu că „asta e” e expresia pe care voiam eu s-o folosesc, dar maică-mea Nu Aprobă cuvintele pe care le-aș fi folosit)
Și uite așa m-am mai liniștit puțin în ce privește întâlnirile sociale pe viu: oricât de tare aș putea feșteli o conversație și oricâte tâmpenii pot spune care să ofenseze sau să plictisească, măcar știu că sunt culmi ale dezagreabiliății pe care nu le poți atinge accidental.